William Gibson - Chrome

                                                                      William Gibson

                                                                          Chrome
                                                    vol. CHROME (Burning Chrome, 1986)


Era zăpuşeală în noaptea când am pârlit‑o pe Chrome. Afară, pe promenade şi în pieţe, fluturii se izbeau de neoane până ce mureau, dar în mansarda lui Bobby singura lumină venea de la ecranul unui monitor şi de la LED‑urile verzi şi roşii de pe cadranul simulatorului matriceal. Cunoşteam pe dinafară fiecare cip din simulatorul lui Bobby; semăna cu clasicul Ono Sendai VII, „Ciberspaţiul şapte", însă îl refăcusem de atâtea ori, încât te‑ai fi chinuit destul să găseşti un milimetru pătrat de circuit original prin tot siliciul ăla.
Stăteam unul lângă celălalt în faţa consolei simulato­rului, aşteptând afişajul temporal din colţul inferior stâng al ecranului.
— Bagă! am făcut eu, când a sosit momentul, dar Bobby era deja acolo, aplecându‑se să împingă cu podul palmei programul rusesc în fanta lui. O făcu cu graţia naturală a unui puşti ce vâră monedele într‑un joc video, sigur de câştig şi gata să primească o serie întreagă de jo­curi gratuite.
În faţa ochilor mei se ridică un val argintiu de fosfene şi matricea începu să mi se deplieze în minte, o tablă de şah tri‑D, infinită şi perfect transparentă. Când am intrat în grilă, programul rusesc păru că se clatină. Dacă altcine­va ar fi fost cuplat în partea aceea a matricei, ar fi putut zări un val de umbre pâlpâitoare, prelingându‑se din pira­mida mică şi galbenă care reprezenta calculatorul nostru. Programul era o armă mimetică, destinată absorbirii culo­rii locale şi prezentării lui ca o prioritate absolută în orice context ar fi întâlnit.
— Felicitări, l‑am auzit pe Bobby. Tocmai am devenit o inspecţie de rutină a Comitetului de Coastă Răsăritean pentru Fisiune...
Asta însemna deschiderea liniilor fibroptice cu echiva­lentul cibernetic al unei sirene de incendiu, dar în matricea simulată păream a ne repezi drept la baza de date a lui Chrome. Încă nu o puteam zări, însă ştiam deja că zidurile acelea aşteptau. Ziduri de umbră, ziduri de gheaţă.
Chrome: faţa ei drăguţă, de copil, netedă ca oţelul, cu ochi care s‑ar fi simţit în largul lor pe fundul unei fose atlantice, ochi reci şi cenuşii trăind sub o presiune teri­bilă. Se spunea că pregătea singură cancerurile pentru cei care‑o trădau, variaţiuni rococo personalizate ce te omo­rau după ani de zile. Se spuneau fel de fel de chestii des­pre Chrome, nici una prea liniştitoare.
Aşa încât am acoperit‑o cu o imagine a lui Rikki. Rikki îngenunchind în firicelele de praf ale unei raze de lumină strecurată în mansardă, printr‑o reţea de oţel şi sticlă; salopeta ei de camuflaj decolorată, sandalele roz transpa­rente, curba perfectă a spatelui gol pe când scotocea într‑o geantă de nailon cu echipament. Ridicând ochii, cu un zuluf pe jumătate blond gâdilându‑i nasul. Zâmbind, încheind nasturii unei cămăşi vechi de‑a lui Bobby, bumbacul kaki rărit întinzându‑se peste sânii ei.
Zâmbind...
— Fir‑ai al dracului, zise Bobby, tocmai i‑am spus lui Chrome că suntem o revizie de control financiar şi trei citaţii de la Tribunalul Suprem... Ţin‑te bine, Jack...
Adio, Rikki. Poate că n‑o să te mai văd niciodată.
Şi este atât de întuneric în castelele de gheaţă ale lui Chrome!


Bobby era un cowboy, iar gheaţa era meseria lui. „Gheaţa" însemnând GHEAŢĂ. Ghimpi Electronici de Autoapărare. Matricea este reprezentarea abstractă a relaţiilor dintre sistemele de date. Programatorii legali pătrund în acel sector al matricii aparţinând celor care i‑au angajat şi se trezesc înconjuraţi de geometrii străluci­toare, reprezentând datele corporaţiilor.
Turnurile şi câmpurile lor variau în nonspaţiul incolor al matricii de simulare — consens de halucinaţie electro­nică prin care se facilitează manipularea şi transferul unor volume masive de date. Programatorii legali nu văd nicio­dată zidurile de gheaţă înapoia cărora lucrează, zidurile de umbră care ecranează operaţiile lor în faţa altora, a artiştilor spionajului industrial şi spărgătorilor ca Bobby Quinn.
Bobby era un cowboy, un pocnitor, un spărgător care intra în uriaşul sistem nervos electronic al omenirii, manglind informaţii şi credite din matricea ticsită, spaţiul monocrom unde singurele stele sunt concentraţiile dense de informaţii, iar hăt deasupra lor ard galaxiile corporaţiilor şi braţele spirale reci ale sistemelor militare.
Bobby era unul dintre tinerii cu chipuri îmbătrânite pe care‑i vedeţi bând la „Gentlemanul Păgubaş", barul şic al cowboys‑ilor de calculatoare, hoţilor şi ciberneticienilor de mâna a doua. Eram parteneri.
Bobby Quinn şi Automatic Jack. Bobby e fantele slab şi palid, cu ochelari negri, iar Jack, tipul dur cu braţul mioelectric. Bobby se ocupă de software şi Jack de hard; Bobby bate tastele pe consolă, iar Jack meştereşte toate bibilurile care pot oferi vreun atu. Oricum, asta v‑ar fi spus orice tip din „Gentlemanul Păgubaş", înainte ca Bobby să hotărască s‑o pârlească pe Chrome. Ar fi putut însă să vă mai spună că Bobby îşi pierdea mâna, încetinea. Avea douăzeci şi opt de ani şi asta e mult pentru un cowboy de consolă.
Amândoi eram buni în meseria noastră, totuşi lovitura cea mare nu apăruse încă. Eu ştiam de unde să procur echipamente, iar Bobby avea toate trucurile la degetul mic. Se lăsa pe spate, cu o bentiţă albă contra transpiraţiei pe frunte, şi‑şi deplasa degetele peste tastatură mai re­pede decât puteai privi, croindu‑şi drum prin gheaţa cea mai uşchită din meserie, dar asta numai atunci când se întâmpla ceva care să‑l bage în priză, lucru ce nu se petrecea chiar atât de des. Bobby nu era ambiţios, cât despre mine eram tipul de bărbat care‑i fericit să‑şi poată plăti chiria şi să aibă o cămaşa curată pe el.
Bobby era însă mierlit după gagici, de parcă astea erau cărţile lui de tarot, sau cam aşa ceva; când le vedea, intra în viteză. N‑am vorbit niciodată despre asta, dar în vara aceea, când începu să pară că‑şi pierdea forma, petrecu tot mai mult timp în „Gentlemanul Păgubaş". Stătea la una dintre mesele de lângă uşa deschisă şi privea trecătorii lu‑necând, în nopţile când gândacii erau pe neoane, iar văzdu­hul mirosea a parfum şi a mâncăruri la minut. Ochelarii lui de soare scanau chipurile aflate în mişcare, şi pesemne aşa a decis că Rikki era cea pe care‑o aştepta, atuul şi schimbarea lui de noroc. Tipa cea nouă.


Am plecat la New York să investighez piaţa şi să văd ce mai exista în software‑ul de mangleală.
Prăvălia Finlandezului are o hologramă deteriorată în vitrină, METRO HOLOGRAFIX, deasupra unui decor de muşte moarte, îmbrăcate în blănuri de praf cenuşiu. Înăuntru, mărunţişurile se înalţă până la nivelul pieptului, ridicându‑se în maldăre către pereţii de‑abia vizibili îna­poia resturilor necunoscute şi a rafturilor încovoiate, tic­site cu reviste porno vechi şi colecţii îngălbenite de National Geographic.
— Îţi trebuie o armă, mi‑a zis Finlandezul.
Arată ca un proiect ADN refăcut în scopul de a obţine scormonitori de mare viteză.
— Ai baftă. Am pus laba pe noul Smith and Wesson, patru sute optul tactic. Are un proiector de xenon sub ţeavă, vezi, baterii în pat, îţi proiectează un cerc de treizeci de centimetri în bezna cea mai adâncă la cincizeci de metri. Sursa de lumină e aşa de fină, încât e aproape impo­sibil de detectat. Într‑o luptă nocturnă, e magie curată.
Am lăsat braţul să‑mi cadă pe masă şi am pornit răpăi­tul degetelor; servo‑urile din mână au început să zumzăie ca nişte ţânţari flămânzi. Ştiam că Finlandezului nu‑i plăcea asta deloc.
— Vrei să‑l amanetezi? Mi‑a ciocănit încheietura de duraluminiu cu capătul ros al unei carioca. Poate‑ţi cum­peri ceva mai silenţios.
Nu m‑am oprit.
— Nu‑mi trebuie arme, Finlandezule!
— Bine, a încuviinţat el, bine! — iar eu am încetat răpăitul. N‑am făcut rost decât de o chestie şi nici nu ştiu ce este. Părea nefericit: Mi l‑au adus săptămâna trecută nişte puşti din canalele lui Jersey.
— Da' de când cumperi tu chestii care nu ştii ce sunt, Finlandezule?
— Eşti şmecher, da?
Mi‑a întins un plic de corespondenţă transparent. Prin izolaţia din plastic, cu bule de aer, se vedea ceva ce semăna a casetă audio.
— Mai aveau un paşaport, continuă el, cărţi de credit, un ceas... Şi asta...
— Vrei să spui că aveau conţinutul unor buzunare. El a încuviinţat din cap.
— Paşaportul era belgian. Era şi fals pe deasupra, ascultă‑mă pe mine, l‑am aruncat în foc. Şi creditele. Cea­sul era bun, un Porsche, ceas bun.
În mod evident, era un tip de program militar plug‑in. Scos din plic, părea încărcătorul unei carabine mici, pla­cat cu plastic negru, mat. Muchiile şi colţurile sclipeau metalic; fusese pesemne trântit pe ici, colo.
— Ţi‑l dau cu reducere, Jack. În amintirea zilelor de altădată.
Am rânjit. Să obţii ceva cu reducere de la Finlandez era ca şi cum Dumnezeu ar fi anulat legea gravitaţiei, atunci când trebuie să cari o valiză grea de‑a lungul a zece cvartale de coridoare prin aeroport.
— Mi se pare rusesc, am zis. Probabil, controlul în caz de avarie a canalizării dintr‑o suburbie a Leningradu­lui. Exact ce‑mi trebuie!
— Ştii, făcu Finlandezul, am o pereche de pantofi mai bătrână decât tine. Uneori mă gândesc că tu ai tot atâta clasă cât şi golanii ăia din Jersey. Ce vrei să‑ţi spun, că‑s cheile Kremlinului? E treaba ta să vezi ce dracu' e‑năun‑tru. Eu vând doar marfa. Am cumpărat programul.


Lipsiţi de trupuri, năvălim în castelul de gheaţă al lui Chrome. Şi suntem iuţi, iuţi. Parcă facem surfing pe creasta programului invadat, atârnând la zece metri deasupra sistemelor de atac, care clocotesc pe măsură ce suferă mutaţii. Suntem nişte pete de ulei conştiente, târâte în jo­sul coridoarelor de umbră.
Undeva, avem şi trupuri, undeva foarte departe, într‑o mansardă ticsită, acoperită cu sticlă şi oţel. Undeva, mai avem microsecunde, poate de‑abia timpul s‑o ştergem.
I‑am năruit porţile, deghizaţi ca o revizie contabilă şi trei citaţii, însă protecţiile ei sunt special programate ca să rezolve asemenea intruziuni oficiale. Gheaţa ei cea mai sofisticată este astfel structurată pentru a respinge man­datele, ordonanţele, citaţiile. Când am trecut prin prima poartă, majoritatea datelor au dispărut înapoia gheţii nucleului de comandă, pereţii aceia pe care‑i vedem sub forma unor leghe de coridoare sau labirinturi de umbră. Cinci linii telefonice terestre separate au emis semnale de alertă spre firme juridice, însă virusul atacase deja gheaţa parametru. Sistemele de bruiaj devorează semnalele de a‑lertă, în vreme ce subprogramele noastre mimetice sca­nează tot ce nu a fost camuflat de nucleul de comandă.
Din datele neecranate, programul rusesc alege un număr din Tokio, mai deosebit datorită frecvenţei apelu­rilor, duratei medii a convorbirilor şi vitezei cu care Chrome le‑a răspuns.
— Perfect, face Bobby, suntem un apel codificat al amicului ei din Japonia. Asta ar trebui să ne ajute.
Călăreşte‑i, cowboy!


Bobby îşi citea viitorul în femei. Ele erau semnele lui de, graţie, schimbările vremii: stătea noaptea întreagă în „Gentlemanul Păgubaş", aşteptând ca anotimpul să întoarcă un chip nou în faţa lui, ca o carte de joc.
Într‑una din nopţi, am rămas să lucrez până târziu, în mansardă, făţuind un cip, cu braţul scos şi micul waldo conectat direct de ciot.
Bobby a apărut cu o fată pe care n‑o mai văzusem, şi de obicei nu mă simt în largul meu când cineva mă vede lucrând aşa, cu firele conectate la electrozii din carbon dur care îmi ies din ciot. Ea s‑a apropiat şi a privit imaginea mărită de pe ecran, apoi a zărit waldo‑ul mişcându‑se sub teaca protectoare vidată. Nu a rostit nici un cuvânt, doar a privit. Imediat am simţit ceva bun dinspre ea; aşa se întâmplă uneori.
— Automatic Jack, Rikki. Asociatul meu.
A râs, punându‑şi braţul după mijlocul ei, şi ceva din tonul lui mi‑a spus că aveam să‑mi petrec noaptea într‑o cameră sordidă de hotel.
— Bună, a rostit ea.
Înaltă, de nouăsprezece, poate douăzeci de ani, era neîndoielnic arătoasă. Avea câţiva pistrui pe nas şi ochii de culoare nedefinită, între chihlimbarul întunecat şi cafea. Purta blugi negri şi strimţi, îndoiţi cu manşetă până la jumătarea pulpei şi o curea îngustă din plastic, asortată la sandalele rozalii.
Acum însă, zărind‑o uneori când încerc să dorm, o văd undeva afară, la marginea lăbărţării acesteia de oraşe şi fum, părând o hologramă lipită de fundul ochilor mei, într‑o rochie strălucitoare, puţin deasupra genunchilor, pe care trebuie s‑o fi purtat cândva, pe când o cunoşteam. Desculţă, cu picioarele lungi şi drepte; părul castaniu vârstat de şuviţe blonde, îi ascunde chipul, fluturând în bătaia vântului, şi o zăresc făcându‑mi adio din mână. Bobby scotocea printr‑un vraf de casete audio.
— Tocmai plecam, cowboy, i‑am zis decuplându‑mi waldo‑ul.
Ea m‑a următit atentă, fixându‑mi braţul.
— Poţi repara nişte chestii? m‑a întrebat.
— Orice doreşti, Automatic Jack îţi repară, am poc­nit eu din degetele de duraluminiu.
A scos de la brâu un deck mititel de simstim şi mi‑a arătat balamaua ruptă de la capacul casetei.
— Mâine, i‑am zis, nu‑i nici o problemă.
Măiculiţă, mi‑am spus, somnul doborându‑mă pe cele şase paliere până în stradă, care‑o să fie bafta lui Bobby cu aşa o bucăţică? Dacă sistemul lui merge, într‑adevăr, în orice noapte de‑acum încolo putem da lovitura. În stradă, am rânjit, m‑am întins şi am făcut semn unui taxi.


Castelul lui Chrome se dizolvă repede, plăci de gheaţă umbrită pâlpâind şi destrămându‑se, mâncate de sistemele perturbatoare ce se rostogolesc din programul rusesc, îndepărtându‑se de atacul nostru asupra nivelului logic central şi intoxicând însăşi substanţa gheţii. Sistemele per­turbatoare sunt viruşi cibernetici analogi, foarte voraci şi capabili de autoduplicare. Se deplasează constant, simultan, paralizând şi absorbind apărările lui Chrome.
Am paralizat‑o deja, sau undeva ţârâie o sonerie şi clipeşte o luminiţă roşie? Ea ştie oare?


Bobby îi spunea Rikki Nebuna şi, în primele săptămâni, ea crezuse pesemne că avea totul, tot spectaco­lul jucat pentru scenă, şi avea nu mai ştiu câţi kilometri de promenade şi pieţe de hoinărit, magazinele şi cluburile, şi pe Bobby care să‑i explice toate relele, sforăriile viclene ale părţii întunecate a lucrurilor, să‑i arate pe toţi jucăto­rii şi jocurile lor. O făcea să se simtă ca la ea acasă.
— Ce ţi s‑a întâmplât la mână? m‑a întrebat într‑o seară, pe când eram toţi trei la „Gentlemanul Păgubaş", bând la o măsuţă din colţ.
— Planaj, i‑am răspuns, accident.
— Planaj peste un lan, a completat Bobby, lângă locul ăla numit Kiev. Jack al nostru plutea acolo în întuneric, sub o paraaripă liliac, cu cincizeci de kile de radar între picioare, când o găoază de rus i‑a ars din greşeală braţul cu laserul.
Nu‑mi amintesc cum am schimbat subiectul, dar am făcut‑o.
Îmi spuneam întruna că nu Rikki se dădea la mine; de vină era ceea ce‑i făcea Bobby. Îl cunoşteam de multă vreme, de la sfârşitul războiului şi ştiam că întrebuinţa femeile ca pioni într‑un joc: Bobby Quine contra norocu­lui, contra timpului şi nopţii oraşelor. Iar Rikki apăruse exact când avea nevoie de ceva care să‑l pună în mişcare, de ceva spre care să năzuiască. Aşa încât o considera un simbol a tot ceea ce‑şi dorea şi nu putea avea, a tot ceea ce avusese şi nu putuse păstra.
Nu‑mi plăcea să‑l ascult spunându‑mi cât de mult o iubea, iar faptul că realmente credea ceea ce afirma înrăutăţea şi mai mult lucrurile. Era un maestru al prăbuşirilor zguduitoare şi al refacerilor rapide, şi văzusem chestia asta de vreo duzină de ori. Tot atât de bine putea să aibă imprimat URMĂTOAREA, cu majuscule verzi fosforescente, pe lentilele ochelarilor săi de soare, gata să sclipească înaintea primului chip interesant ce‑ar fi plutit pe lângă mesele din „Gentlemanul Păgubaş".
Ştiam ce le făcea. Le preschimba în embleme, semne de marcaj pe harta vieţii lui de spărgător, faruri de navi­gaţie pe care le putea urma printr‑un ocean de baruri şi neoane. După ce altceva să se conducă? Nu iubea banul în sine, nu îndeajuns ca să‑i urmeze scli­pirea. Nu ar fi căutat puterea asupra altora; detesta responsabilităţile pe care le implica. Deţinea o mândrie fundamentală în talentul său, dar ea nu fusese niciodată suficientă ca să‑l împingă înainte.
Aşa încât se ocupa de femei.
Când apăruse Rikki, avea multă nevoie de una. Se degrada rapid şi barosanii şopteau deja că‑şi pierduse mâna. Avea nevoie de lovitura cea mare, şi cât mai repede, fiindcă nu cunoştea altă modalitate de viaţă, iar toate cea­surile lui erau reglate pe timpul hoţului, calibrate în risc, adrenalină şi calmul acela dumnezeiesc din zori, care apare când fiecare mişcare ţi se dovedeşte a fi corectă şi o bucăţică grasă din creditul altuia clincăne în contul tău.
Îi venise vremea să‑şi facă bocceluţa şi să iasă; de aceea, Rikki căpătă un statut mai înalt şi mai important decât oricare alta dinaintea ei, deşi îmi venea să i‑o urlu în faţă — ea era acolo vie, reală, omenească, flămândă, energică, plictisită, frumoasă, excitată, toate lucrurile ace­lea care o defineau...
Apoi, el a ieşit într‑o după‑amiază, cam cu o săptămână înainte de plecarea mea la New York, la prăvălia Finlandezului. A ieşit, lăsându‑ne pe amândoi în mansardă, aşteptând o furtună. Jumătate din luminator era umbrită de un dom geodezic pe care nu‑l mai termina­seră niciodată, iar prin cealaltă jumătate se vedea cerul negru şi albastru, cu nori. Stăteam lângă banc, prostit de zăpuşeala după‑amiezii, privind în sus la cerul acela, când ea m‑a atins, mi‑a atins umărul, cicatricea circulară şi roză, lată de un centimetru, pe care braţul nu o acoperă. Oricare alta care mă atinsese acolo, continuase spre gât, spre ceafă...
Ea însă nu a făcut aşa. Avea unghiile lăcuite în negru; nu erau ascuţite, ci de forma unor dreptunghiuri înguste, cu oja doar puţin mai întunecată decât laminatul din fibră de carbon ce‑mi înveleşte braţul. Apoi palma i‑a coborât pe mâna mea, unghiile negre urmărind proeminenţa unei suduri, până la articulaţia cotului, neagră şi anodizată; palma ei, cu oasele moi ca ale unui copil, degetele răsfi­rate să le prindă pe ale mele, lipindu‑se de duraluminiul perforat...
A ridicat cealaltă mână ca să mângâie pernuţele feed‑back‑ului, în timp ce afară a plouat toată după‑amiaza, cu stropi răpăind pe sticla şi oţelul pătate de funingine de deasupra patului lui Bobby.


Pereţii de gheaţă dispar pâlpâind ca nişte fluturi super­sonici alcătuiţi din umbre. Dincolo de ei, se întinde iluzia de spaţiu infinit a matricii. Parcă priveşti o bandă despre construcţia unei clădiri din semifabricate; atât că banda rulează în sens invers şi pe viteză rapidă, iar pereţii aceia sunt aripile smulse.
Încerc să‑mi reamintesc că locul acela şi hăurile dina‑poia lui sunt numai reprezentări, că noi nu suntem „în" calculatorul lui Chrome, ci interfaţaţi cu el, în vreme ce simulatorul de matrici din mansarda lui Bobby creează această iluzie... Nucleul datelor începe să apară, expus, vulnerabil... Aceasta este partea îndepărtată a gheţii, ima­ginea matricii pe care n‑am mai văzut‑o niciodată, imagi­nea pe care cincisprezece milioane de operatori de consolă legali o văd zilnic şi o iau ca atare.
Nucleul datelor se ridică în jurul nostru ca nişte trenuri verticale pentru marfă, codificat în culori. Culori primare, orbitor de strălucitoare în vidul acela transparent, unite prin nenumărate benzi orizontale în tonuri bleu şi roz de creşă.
În mijloc însă, gheaţa continuă să ascundă ceva; inima întunericului costisitor al lui Chrome, însăşi inima...


M‑am întors din expediţia de cumpărături new‑yorkeză târziu, după‑amiază. Prin luminator nu venea prea mult soare, dar pe monitorul lui Bobby strălucea o struc­tură de gheaţă, o reprezentare grafică bidimensională a protecţiilor unui calculator, linii de neon întreţesute ca un covoraş de rugăciune Art Déco. Am decuplat consola şi ecranul s‑a întunecat.
Lucrurile lui Rikki erau împrăştiate pe bancul meu de lucru; pungi din nailon din care se revărsau haine şi farduri, o pereche de cizme cowboy de un roşu strălucitor, casete audio, reviste japoneze lucioase despre vedete de simstim. Le‑am îngrămădit pe toate sub banc, apoi mi‑am demon­tat braţul, uitând că programul cumpărat de la Finlandez era în buzunarul drept al jachetei, aşa că a trebuit să mă chinuiesc cu mâna stingă să‑l scot şi să‑l fixez între fălcile capitonate ale menghinei.
Waldo‑ul seamănă cu un vechi platan audio, tipul pe care se puneau discuri, cu menghina aşezată sub o calotă protectoare transparentă. Braţul în sine are puţin mai mult de un centimetru lungime, fiind articulat pe ceea ce ar fi fost braţul de sunet al unui asemenea platan. Nu‑l privesc însă, atunci când prind contactele de ciotul meu: mă uit la micro, deoarece apare acolo în alb şi negru, mărit de vreo 4 de ori.
Am verificat sculele şi am luat laserul. L‑am simţit puţin cam greu; am reglat senzorul de greutate la un sfert de kilogram pe gram şi m‑am apucat de treabă. La mări­rea de 40, lateralele programului arătau ca un trailer.
Mi‑au trebuit opt ore să‑l sparg; trei ore cu waldo‑ul, laserul şi patru duzini de benzi, două ore la telefon cu o legătură din Colorado şi trei ore ca să rulez un disc lexicon care putea traduce un limbaj tehnic rusesc, vechi de opt ani.
Apoi, pe monitor au început să curgă alfanumericele chirilice, transformându‑se în engleză pe la jumătatea ecranului. Existau o mulţime de găuri, acolo unde lexiconul dădea peste acronime militare specializate în programul cumpărat de la omul meu din Colorado, dar mi‑am putut forma o idee despre ce cumpărasem de la Finlandez.
Mă simţeam ca un golan plecat să‑şi cumpere un cuţit cu arc şi care se întoarce acasă cu o bombiţă neutronică.
Iar am luat‑o în mână, mi‑am spus. Ce poţi face cu o bombă cu neutroni într‑un caft pe stradă? Chestia dinăun­tru ieşea din domeniul meu. Nu ştiam nici măcar unde s‑o descarc, unde să caut un cumpărător. Cineva ştiuse, dar era mort, cineva cu un ceas Porsche şi paşaport belgian fals, însă eu nu încercasem niciodată să mă mişc prin cercurile acelea. Derbedeii Finlandezului din suburbii mierliseră pe cineva cu legături suspuse.
Programul din meghina de bijutier era un spărgător de gheaţă militar rusesc, un program virus‑ucigaş.
Mijeau zorii când Bobby s‑a întors, singur. Adormisem cu o pungă de sandvişuri în poală.
— Vrei să mănânci? l‑am întrebat, pe jumătate adormit, întinzându‑i sandvişurile.
Visasem programul, valurile lui de sisteme de atac flămânde şi subprograme mimetice; în vis, era un fel de animal lipsit de formă, care unduia.
Bobby a dat punga la o parte, îndreptându‑se către consolă şi a apăsat o tastă de funcţii. Ecranul s‑a luminat cu structura complicată pe care‑o văzusem în decursul după‑amiezei. M‑am frecat la ochi cu mâna stângă, unul dintre lucrurile pe care nu le pot face cu dreapta. Adormi­sem, încercând să mă hotărăsc dacă să‑i spun despre program. Poate‑ar fi trebuit să încerc să‑l vând singur, să păstrez banii, să merg într‑un loc nou, să‑i cer lui Rikki să vină cu mine.
— Al cui este? am întrebat.
Stătea locului, într‑o salopetă neagră din bumbac şi o jachetă veche din piele, azvârlită peste umeri ca o pele­rină. Nu se bărbierise de câteva zile şi părea mai tras la faţă ca de obicei.
— Al lui Chrome, mi‑a răspuns.
Braţul mi‑a tresărit şi a început să clincăne, frica deplasându‑se la mioelectrice prin electrozii de carbon. Am scăpat sandvişurile, foi inerte de varză şi felii de lac­tate galben strălucitor, pe lemnul nemăturat al podelei.
— Eşti complet nebun, am bolborosit.
— Nu, făcu el, crezi că s‑a prins? Nici vorbă. Am fi deja morţi. M‑am băgat pe firul ei printr‑un sistem de închiriere triplu orb din Mombasa şi un comsat algerian. Ea ştie că cineva o examinează, dar nu ne poate urmări.
Dacă totuşi Chrome urmărise ocheada trasă de Bobby spre gheaţa ei, eram ca şi morţi. Însă probabil că el avea dreptate, altfel aş fi fost spulberat pe drumul de întoar­cere de la New York.
— De ce tocmai ea, Bobby? Zi‑mi şi mie un singur motiv.
Chrome: o văzusem de vreo şase ori la „Gentlemanul Păgubaş". Poate că‑i plăcea în mahala sau verifica în vreun fel condiţia umană, condiţie la care ea nu prea aspi­ra. Un chip dulce şi mititel, în formă de inimioară, cu cea mai răutăcioasă pereche de ochi pe care‑aţi văzut‑o vreo­dată. Arăta ca de paisprezece ani de când o ştiau toţi, complet zburată dintr‑un metabolism normal datorită unui program masiv de seruri şi hormoni. Era tot atât de ticăloasă ca şi oricare copil al străzii, însă nu mai aparţi­nea acesteia. Făcea parte dintre Băieţi, era membră în pătura superioară a filialei locale a Mafiei. Se zicea că începuse ca bişniţară, demult, pe vremea hormonilor pituitari sintetici interzişi. Nu trebuise să facă prea mult comerţ însă. Acum era proprietara Casei Luminilor Albastre.
— Eşti complet tembel, Quine. Dă‑mi un singur motiv sănătos ca să ai chestiile alea pe ecran. Ar trebui să le faci vânt, şi cât mai repede...
— Vorbeam în „Păgubaş", rosti el scoţându‑şi jacheta din piele, cu Myron Ţiganul şi Jane Cioara. Jane e băgată în toate canalele de sex şi zicea că ştie încotro o iau love­lele. Se certa cu Myron deoarece deţine majoritatea în Luminile Albastre, că nu‑i doar o marionetă pentru Băieţi.
— „Băieţii", Bobby, am repetat eu. Asta‑i parola operativă acolo. Îţi poţi da seama de chestia asta? Noi nu ne băgăm peste Băieţi, ţii minte? De‑asta am rămas în meserie.
— De‑asta am rămas lefteri, partenere.
S‑a trântit în scaunul rotativ din faţa consolei, a des­chis fermoarul salopetei şi şi‑a scărpinat pieptul alb, adăugind:
— Dar poate că n‑o să mai rămânem aşa multă vreme...
— Tocmai mă gândeam că poate colaborarea noastră s‑a dizolvat definitiv.
Atunci mi‑a rânjit. Rânjetul acela era complet dement, înspăimântător şi concentrat şi mi‑am dat seama imediat că de fapt îl durea undeva de frica morţii.
— Auzi, i‑am zis, mai am nişte parale, ştii? I‑ai tu, ia metroul până‑n Miami, şi de acolo saltă‑te într‑o lăcustă spre Montego Bay. Ai nevoie de odihnă, nenică. Trebuie să‑ţi aduni minţile.
— Minţile mele, Jack, a răspuns el, bătând ceva pe taste, n‑au fost niciodată mai adunate.
Reţeaua de neon de pe ecran tremură şi se deşteptă sub acţiunea unui program de animaţie, liniile gheţii on‑dulând cu o frecvenţă hipnotică, o mandala vie. Bobby a continuat să bată şi mişcarea a încetinit; configuraţia s‑a refăcut, devenind ceva mai puţin complexă, o variantă ce alterna între două structuri diferite. O chestie de mâna întâi, iar eu nu crezusem că mai era atât de bun.
— Aşa, făcu el, acolo, vezi? Stai. Acolo! Iar. Şi acolo. Uşor de scăpat. Asta‑i! La fiecare optzeci de minute, bagă o rafală de transmisie concentrată spre comsatul lor. Am putea trăi un an de zile din plăţile ei săptămânale în dobânzi negative.
— Al cui e comsatul?
— Zürich. Bancherii ei. Ăsta‑i carnetul de cecuri, Jack. Acolo se scurg banii. Jane Cioara avea dreptate.
Am rămas nemişcat. Braţul a uitat să mai clincăne.
— Tu ce‑ai făcut la New York, partenere? Ai găsit ce­va care să m‑ajute să tai gheaţa? O s‑avem nevoie de orice putem prinde.
L‑am privit în ochi, străduindu‑mă să nu mă uit spre waldo şi menghină. Programul rusesc era acolo, sub capac.
Atuuri necinstite, schimbătoare de noroc...
— Unde‑i Rikki? l‑am întrebat, îndreptându‑mă spre consolă şi prefăcându‑mă că studiez structurile alternante de pe ecran.
— Cu nişte prieteni de‑ai ei, a înălţat din umeri, puşti nebuni după simstim. Zâmbi absent: O s‑o fac pentru ea, moşule.
— Eu ies ca să mă mai gândesc, Bobby. Dacă vrei să mă‑ntorc, nu te‑apuca de nimic.
— Pentru ea o fac, a repetat, când uşa se închidea înapoia mea. Ştii doar.


Şi acum în jos, tot mai jos; programul este un vagonet de montagne‑russe prin labirintul destrămat de pereţii întunecaţi, spaţii cenuşii ca de catedrală între turnurile strălucitoare. Viteză maximă.
Gheaţă neagră. Nu te gândi la ea. Gheaţă neagră...
Prea multe poveşti în „Gentlemanul Păgubaş"; gheaţa neagră face parte din mitologie. Gheaţa care ucide. Ile­gală, dar noi nu suntem tot în afara legii? Un fel de armă cu feedback neuronal, cu care te conectezi o singură dată. De pildă un Cuvânt hidos care mănâncă pe dinăuntru creierul. Ca un spasm epileptic ce continuă mereu, mereu, până nu mai rămâne absolut nimic...
Iar noi plonjăm spre temelia castelului de umbre al lui Chrome...
Încercând să mă pregătesc pentru oprirea bruscă a res­piraţiei, senzaţia de vomă şi înmuierea finală a nervilor. Temându‑mă de Cuvântul acela îngheţat care aşteaptă jos, în beznă...


Am ieşit s‑o caut pe Rikki şi am găsit‑o într‑o cafenea, cu un băiat cu ochi Sendai, ale cărui suturi pe jumătate vindecate radiau dinspre orbitele lui umflate. Pe masă era deschisă o broşură lucioasă din care, într‑o duzină de fotografii, zâmbea Tally Isham. Fata cu ochii Zeiss Ikon.
Deck‑ul ei micuţ de simstim era unul dintre lucrurile pe care le îngrămădisem sub bancul meu de lucru cu o seară înainte, cel pe care i‑l reparasem a doua zi după ce‑o cunoscusem. Stătea ore întregi cuplată la aparat, cu banda de contact peste frunte, ca o diademă cenuşie din plastic. Tally Isham era favorita ei, iar cu banda de contact acti­vată era dusă, pierdută undeva, în senzorialul înregistrat al celui mai celebru star de simstim. Simularea stimulilor: lumea — sau măcar părţile ei mai interesante — aşa cum era percepută de Tally Isham. Tally, pilotând un aeroplan Fokker negru, cu efect de sol peste podişurile Arizonei. Tally, plonjând în rezervaţiile insulei Truck. Tally, petrecând cu superbogaţii pe insulele greceşti particulare; puritatea sfâşietoare a micuţelor porturi albe, dimineaţa în zori...
De fapt, Rikki aducea destul de mult cu Tally, aveau acelaşi ten şi aceiaşi pomeţi. Mi se părea că gura lui Rikki era mai fermă. Mai mult nerv. Ea nu dorea să fie Tally Isham, dar o invidia. Ambiţia ei era să ajungă în simstim. Bobby râsese şi o ignorase. Totuşi ea îmi povestea mereu despre asta.
— Cum mi‑ar sta cu ei? m‑a întrebat, ţinând un prim‑plan ocupând o pagină întreagă: Zeiss Ikonii albaştri ai lui Tally Isham, lângă ochii ei căprui‑chihlimbarii. Îşi făcuse corneele de două ori, însă tot nu avea douăzeci‑douăzeci; de aceea voia Ikoni. Marca purtată de staruri. Extrem de scumpi.
— Tot te mai uiţi prin vitrine, după ochi? am întrebat‑o.
— Tigrul a făcut rost, îmi răspunse. Mi s‑a părut obosită.
Tigrul era atât de încântat de Sendaii lui, încât nu‑şi putea reţine surâsul, deşi mă îndoiam că ştia să zâmbeăscă şi în alte ocazii. Era arătos, în genul acela uniform, obţi­nut după a şaptea vizită la buticul chirurgical; avea probabil să‑şi piardă restul vieţii semănând vag cu fiecare nouă vedetă de sezon: nu o copie prea evidentă, totuşi nici originalul.
— Sendai, nu? i‑am întors zâmbetul.
A încuviinţat din cap. L‑am privit cum încearcă să mă cucerească prin ceea ce el considera a fi o căutătură profe­sională de simstim. Pesemne îşi închipuia că înregistrează. M‑am gândit că se bizuia prea mult pe mine.
— Când or să se vindece muşchii, o să fie mişto în pe­riferic, a rostit şi l‑am văzut cât de prudent s‑a întins după expresul dublu. Ochii Sendai sunt notorii pentru defectele de percepere a profunzimii câmpului vizual şi nerespecta‑rea garanţiilor, printre altele.
— Tigrul pleacă mâine la Hollywood.
— Şi de‑acolo, poate la Chiba City, nu? I‑am zâmbit, însă el nu mi‑a răspuns la fel. Ai vreo ofertă, Tigrule? Ştii vreun agent?
— Încerc, rosti el încetişor, apoi se ridică şi plecă, luându‑şi un rămas bun grăbit de la Rikki, dar nu şi de la mine.
— Nervii optici ai puştiului ar putea începe să se deterioreze în mai puţin de şase luni. Ştii asta, Rikki? Sendaii sunt ilegali în Anglia, Danemarca şi în multe alte locuri. Nu poţi înlocui nervii.
— Hai, Jack, lasă textele.
Îmi fură un croissant şi începu să‑i ciugulească un colţ.
— Credeam că sunt sfătuitorul tău, fetiţo.
— Mda. Ei bine, Tigrul nu‑i prea deştept, dar toţi ştiu de Sendai. E tot ce‑şi poate permite. Aşa că riscă. Dacă găseşte de lucru, îi poate înlocui.
— Cu ăştia? Am ciocănit reclama Zeiss Ikon. Costă o grămadă de parale, Rikki. Nu eşti fraieră să rişti, nu?
Ea încuviinţă din cap.
— Vreau Ikoni.
— Dacă urci la Bobby, spune‑i să nu facă nimic până nu‑i zic eu.
— Bine. Afaceri?
— Afaceri, i‑am răspuns.
Era însă o nebunie.
Mi‑am băut cafeaua, iar ea mi‑a mâncat ambele croissante. După aceea am condus‑o până la Bobby. Am dat cincisprezece telefoane, fiecare de la alt aparat public.
Afaceri. Nebunia nebuniilor.
Una peste alta, ne‑au trebuit şase săptămâni să pregătim frigarea, şase săptămâni cu Bobby spunându‑mi cât de mult o iubea pe Rikki. Am tras cât puteam de tare, încercând să nu mă gândesc la asta.
În principal era vorba de convorbiri telefonice. Pri­mele cincisprezece şi câteva întrebări foarte discrete păreau fiecare să nască altele cincisprezece. Căutam un anumit serviciu, pe care Bobby şi cu mine ni‑l imaginam drept o parte indispensabilă a economiei clandestine a lumii, dar care probabil că nu avusese niciodată mai mult de cinci clienţi în acelaşi timp. Trebuia să fie unul care nu‑şi făcea reclamă.
Îl căutam pe cel mai tare tăinuitor din lume, pentru o spălătorie de bani nealiniată, capabilă să cureţe un trans­fer electronic peşin de un megadolar şi apoi să uite de el.
În cele din urmă, toate convorbirile respective au fost o cheltuială inutilă, deoarece Finlandezul mi‑a făcut lipeala. Mersesem la New York să cumpăr o altă cutie neagră măsluită, fiindcă urma să dăm faliment achitând toate convorbirile alea.
I‑am pus problema ca pe o simplă ipoteză.
— Macao, a zis el.
— Macao?
— Familia Long Hum. Agenţi de bursă.
Avea şi numărul lor. Dacă vrei un tăinuitor, îl întrebi pe altul.
Cei din familia Long Hum erau atât de discreţi, încât ideea mea de apropiere subtilă părea o lovitură nucleară tactică. Bobby a trebuit să meargă de două ori cu naveta în Hong Kong ca să aranjeze treburile. Banii ni se topeau tot mai rapid. Nu ştiu nici până acum de ce m‑am hotărât să mă bag în afacere; îmi era teamă de Chrome şi nici nu‑mi ardea buza să mă îmbogăţesc.
Îmi repetam întruna că era o idee bună să pârlim Casa Luminilor Albastre, pentru că era un stabiliment scârbos, dar nu mă puteam convinge. Nu‑mi plăceau Luminile Al­bastre, deoarece odată petrecusem acolo o seară extrem de deprimantă. Totuşi, asta nu reprezenta o scuză s‑o atacăm pe Chrome. De fapt, mă simţeam pe jumătate sigur că aveam să murim în timpul tentativei. Chiar şi cu programul acela ucigaş, şansele nu prea erau de partea noastră.
Bobby se pierduse în scrierea comenzilor pe care urma să le băgăm chiar în inima calculatorului lui Chrome. De asta trebuia să mă ocup eu, întrucât Bobby a‑vea să fie ocupat până peste cap, încercând să nu scape programul rusesc care era gata să radă totul. Era prea complex ca să‑l rescriem şi de aceea avea să încerce să‑l stăpânească în timpul celor două secunde de care aveam nevoie.
Am făcut un târg cu un caftangiu pe nume Miles. În noaptea respectivă trebuia s‑o urmărească pe Rikki, fără s‑o scape din ochi, şi să‑mi telefoneze la o anumită oră. Dacă nu eram la aparat sau nu‑i răspundeam într‑un anume fel, îi spusesem s‑o înhaţe şi s‑o urce în primul metrou spre afară. I‑am înmânat un plic, să‑l dea fetei. Bani şi un bilet.
Bobby nu‑şi făcuse nici un fel de griji în legătură cu soarta ei, în cazul că dădeam greş. Continua să mă piseze la cap cât de mult o iubea, unde aveau ei să plece şi cum urmau să cheltuiască banii.
— În primul rând, ia‑i o pereche de Ikoni, nenică. Asta‑şi doreşte. Să ştii că vorbeşte serios despre simstim.
— Hei, a ridicat el ochii de pe tastatură, n‑o să tre­buiască să muncească. Dăm lovitura, Jack. Ea e bafta mea. N‑o să trebuiască să mai muncească niciodată.
— Bafta ta, am repetat.
Nu eram prea vesel. Nu‑mi aminteam ultima dată când fusesem vesel.
— Ţi‑ai mai văzut bafta în ultimul timp?
Nu o văzuse, dar nici eu. Amândoi fuseserăm prea ocupaţi.
Îmi lipsea. Chestia asta îmi reamintea de singura mea noapte petrecută în Casa Luminilor Albastre, deoarece mersesem acolo simţind lipsa cuiva. Mai întâi mă îmbătasem, apoi trecusem pe inhalatoare vasopresine. Dacă te‑a lăsat gagica de inimă, pileala şi vasopresinul sunt ultimul răcnet în farmacologia masochistă; trăscăul te face senti­mental, iar vasopresinul îţi reaminteşte totul, realmente ţi‑l aminteşte. Pe plan clinic, foloseau preparatul contra amneziei senile, dar strada găseşte propriile ei între­buinţări. Aşa că mi‑am cumpărat reluarea ultraintensă a unei legături terminată prost; necazul e că binele şi răul sunt amestecate laolaltă. Vânezi amintirile de extaz animal, însă vine şi ce‑ai zis tu şi ce ţi‑a răspuns ea, cum a plecat şi nu s‑a mai întors...
Nu‑mi amintesc cum am hotărât să merg la Luminile Albastre ori cum am ajuns acolo; coridoare silenţioase şi o cascadă de‑a dreptul decorativă, susurând undeva, sau poate numai holograma ei. Aveam o grămadă de bani în noaptea aia; cineva îi dăduse lui Bobby un teanc gros ca să deschidă o fereastră de trei secunde în gheaţa altuia.
Nu cred că tipilor de la uşă le‑a plăcut cum arătam, to­tuşi banii mei erau valabili.
Am băut şi mai mult acolo, după ce terminasem lucrul pentru care venisem. Apoi am făcut mişto de barman, spunându‑i ceva despre necrofilii ascunşi şi asta nu prea i‑a plăcut. Dup‑aia, un tip solid de tot a insistat să‑mi zică Erou de Război, chestie pe care‑o detest. Cred că i‑am arătat nişte trucuri cu braţul, înainte să mi se rupă filmul şi m‑am trezit peste două zile într‑un modul de dormit, undeva, în altă parte. O cămăruţă ieftină, n‑aveai loc nici să te spânzuri. M‑am aşezat pe salteaua îngustă de poliuretan şi am plâns.
Există lucruri şi mai rele decât să fii singur. Însă ceea ce vând ei în Casa Luminilor Albastre este atât de popular, încât e aproape legal.
În inima întunericului, nucleul nemişcat; sistemele de atac sfârtecă bezna cu vârtejuri de lumină, bisturiuri trans­lucide rotindu‑se departe de noi; suntem suspendaţi în mijlocul unei explozii tăcute, derulată cu încetinitorul, fragmente de gheaţă prăbuşindu‑se parcă veşnic, iar glasul lui Bobby se aude peste ani‑lumină de iluzie electronică a vidului:
— Pârleşte‑o pe jigodie! Nu‑l mai pot ţine...
Programul rusesc — ridicându‑se prin turnuri de date, acoperind culorile încăperii. Iar eu înfig pachetul de comenzi făcute de Bobby în centrul inimii reci a lui Chrome. Apar transmisiunile concentrate, impulsuri de informaţii condensate care ţâşnesc în sus, pe lângă turnul tot mai masiv de întuneric — programul rusesc, în timp ce Bobby se luptă să controleze secunda aceea crucială. Un braţ de umbră pe jumătate format se răsuceşte dinspre bezna înaltă, prea târziu.
Am făcut‑o.
Matricea se pliază în jurul meu ca o jucărie origami.
Mansarda miroase a sudoare şi a circuite arse.
Mi s‑a părut c‑am auzit‑o pe Chrome zbierând, un su­net aspru, metalic, dar nu era decât o închipuire.


Bobby râdea, cu lacrimi în ochi. Cifrele cronometrului din colţul monitorului afişau 07:24:05. Totul durase ceva mai puţin de opt minute.
Şi‑am văzut că programul rusesc se topise în fanta lui.
Grosul contului din Zürich al lui Chrome îl donasem la o duzină de societăţi de binefacere din toată lumea. Era prea mult acolo ca să fie mişcat şi ştiam că trebuie s‑o rupem, s‑o pârlim complet, altfel putea veni după noi. Ne‑am oprit mai puţin de zece procente şi le‑am expediat aranjamentului făcut de Long Hum în Macao. Ei şi‑au reţinut şaizeci la sută comision şi ne‑au şutat restul prin sectorul cel mai întortocheat al schimbului valutar Hong‑Kong. A durat o oră până când banii noştri au început să curgă în cele două conturi pe care le deschisesem în Zurich.
Am privit zerourile îngrămădindu‑se înapoia unei cifre lipsite de sens de pe monitor. Eram bogat.
Atunci a sunat telefonul. Era Miles. Am fost gata să uit fraza‑parolă.
— Hei, Jack, moşule, ce... Ce dracu‑i cu tipa asta a ta? E cam uşchită...
— Ce? Spune!
— Am stat pe coada ei, cum ai zis, fără să mă ginească. A mers la „Păgubaş", a stat puţin şi dup‑aia a luat metroul. S‑a dus în Casa Luminilor Albastre...
— Ce‑a făcut?!
— Pe uşa laterală. Doar Angajaţi. N‑am avut cum trece de oamenii lor.
— Mai e acolo?
— Nu, moşule, am pierdut‑o. Aici e o nebunie. Se pare că Luminile Albastre s‑au închis, parcă definitiv — ţârâie vreo şapte alarme, toată lumea fuge de colo‑colo, bodyguarzii au echipament de intervenţie... Acu, au venit şi alţii, tipi de la asigurări, de la bunuri imobiliare, dube cu numere municipale...
— Miles, ea unde a plecat?
— Am pierdut‑o, Jack.
— Auzi, Miles, ai ţinut banii în plic, sau...?
— Faci mişto? Hei, scuză‑mă. Am...
Am închis telefonul.
— Să vezi când o să‑i spunem, făcu Bobby frecându‑şi pieptul gol cu un prosop.
— Spune‑i singur, cowboy. Eu mă duc să mă plimb.
Am ieşit afară, în noapte şi neoane, lăsând mulţimea să mă împingă, mergând orbeşte, dorind să fiu un simplu segment al organismului acela, un alt cip de conştiinţă plutind sub domuri. Nu gândeam, puneam doar un picior în faţa altuia, dar după o vreme am început să judec şi to­tul a căpătat sens. Ea avusese nevoie de bani.
M‑am gândit şi la Chrome. O omorâsem, o ucisesem la fel de sigur ca şi cum i‑am fi tăiat beregata. Noaptea care mă purtase prin promenade şi pieţe o hăituia acum pe ea, şi nu avea nicăieri unde să se ducă. Câţi duşmani avea nu­mai printre cei din jurul meu? Câţi urmau să o atace, acum când nu‑i mai oprea frica de banii ei? Îi luasem tot ce avea. Ajunsese înapoi, în stradă. Mă îndoiam că avea să supravieţuiască până în zori.
În cele din urmă, mi‑am amintit de cafeneaua unde‑l întâlnisem pe Tigru.
Ochelarii ei de soare spuneau totul — lentile mari şi negre, cu un abţibild de culoarea pielii, într‑un colţ.
— Bună, Rikki, am spus şi eram pregătit când şi i‑a scos.
Albaştri, albastrul lui Tally Isham. Albastrul limpede şi natural pentru care sunt faimoşi, ZEISS IKON înconjurând fiecare iris în majuscule mititele: literele suspen­date ca nişte fulgi aurii.
— Sunt grozavi, am spus.
Fardul acoperea vânătăile. Cu nişte chestii atât de bune, nu se vedea nici o cicatrice.
— Ai făcut rost de bani, am adăugat.
— Da, am făcut, a încuviinţat ea, apoi s‑a înfiorat, dar nu mai fac rost de alţii, în nici un caz în felul ăsta.
— Cred c‑au închis taraba acolo.
— Aha!
Nici un muşchi nu i‑a tresărit pe faţă. Ochii cei noi erau albaştri, nemişcaţi şi foarte adânci.
— Nu contează, Bobby te aşteaptă. Tocmai am dat o lovitură barosană.
— Nu. Trebuie să plec. Nu cred c‑o să înţeleagă, însă trebuie să plec.
Am încuviinţat din cap, privindu‑mi braţul care se ridică să‑i apuce mâna; parcă nici nu făcea parte din mine, dar ea se ţinu de el, aşa cum era.
— Am un bilet dus pânâ‑n Hollywood. Tigrul cunoaşte nişte tipi la care pot sta. Poate‑o s‑ajung chiar în Chiba City.
Avusese dreptate în privinţa lui Bobby. M‑am întors împreună cu ea. El n‑a înţeles. Rikki îşi jucase însă rolul care‑l interesa şi n‑aş fi vrut să sufere pentru el, fiindcă vedeam că asta se întâmpla. Bobby n‑a vrut nici măcar să iasă în hol, după ce Rikki îşi făcuse bagajele. I‑am lăsat gentile jos şi am sărutat‑o, stricându‑i machiajul, iar ceva din sufletul meu s‑a înălţat, aşa cum se înălţase programul ucigaş deasupra datelor lui Chrome. O oprire bruscă a răsuflării, într‑un loc unde nu existau cuvinte. Trebuia să prindă avionul.
Bobby era prăbuşit în scaunul rotativ din faţa monito­rului, privindu‑şi şiragul de zerouri. Îşi pusese ochelarii şi ştiam că până la căderea nopţii avea să se afle în „Gentle­manul Păgubaş", luându‑i pulsul, căutând un semn, pe cineva care să‑i spună cum avea să fie noua lui viaţă. Nu‑l puteam vedea cu mult diferit. Mai confortabil, dar mereu aşteptând următorul atu.
Am încercat să nu mi‑o închipui pe Rikki în Casa Luminilor Albastre, lucrând în schimburi de trei ore, într‑o aproximare de somn REM, în timp ce trupul şi câteva reflexe condiţionate aveau grijă de treaba adevărată. Clienţii nu ajungeau niciodată să se plângă că‑i trişa, deoarece era vorba de nişte orgasme reale. Dar ea le simţea, dacă le mai simţea, ca pe nişte vagi străfulgerări argintii, undeva, la marginea somnului. Da, e atât de po­pular, încât e aproape legal. Clienţii sunt sfâşiaţi între ne­voia de a avea pe cineva şi dorinţa simultană de a fi singuri, chestie care‑a fost probabil, dintotdeauna, esenţa jocului ăla, chiar şi înainte de apariţia neuroelectronicii care să le permită ambele lucruri.
Am ridicat telefonul şi am format numărul companiei aeriene. Le‑am dat numele ei adevărat şi numărul cursei.
— Îl schimbă, le‑am spus, pentru Chiba City. Exact! Japonia. Mi‑am băgat cartea de credit în fantă şi mi‑am bătut codul ID. Clasa întâi, am precizat.
Am auzit bâzâitul scanerului peste contul meu.
— Adăugaţi şi un bilet de întoarcere!
Cred însă că a încasat contravaloarea lui sau n‑a avut nevoie de el, căci nu s‑a mai întors. Şi, uneori, noaptea târziu, când trec pe lângă o vitrină cu posterele starurilor de simstim, toţi ochii aceia superbi şi identici mă privesc de pe nişte feţe aproape identice, iar uneori ochii sunt ai ei, însă nici unul dintre chipuri nu‑i aparţine, niciodată, nici unul, şi o zăresc hăt departe, la marginea lăbărţării ăsteia de noapte şi oraşe, apoi ea îmi face adio din mână...