Yukio Mishima - Templul de aur

Yukio Mishima 

 Templul de aur

dintr-un cuvînt face eforturi disperate şi se simte ca o pasăre care se zbate să scape din laţ. Cînd un băiat e bîlbîit, singurătatea lui, mică la început, creşte o dată cu el. Cînd e fiu de preot, ar putea să aibă norocul să ajungă la Templul de aur, tem­plul visurilor sale. Şi să aibă un prieten bun, care-i transformă sentimentele întunecoase în unele luminoase.
Ca tot ce apare mai întîi în gînd şi-n vis, la pri­ma întîlnire reală, Templul de aur îl dezamăgeşte. Dar apoi prinde rădăcini în sufletul său. Ca-n orice dragoste el nu mai ştie dacă stăpîneşte Tem­plul sau e stăpînit de el. Ceea ce ştie însă este că vrea să săvîrşească/apte aceea.
YUKIO MISHIMA (1925-l970)
Considerat de mulţi critici literari drept cel mai de seamă romancier japonez al secolului XX.

TEMPLUL
DE AUR
Traducere din japoneză de ANGELA HONDRU
HUMANITAS
BUCUREŞTI
IOANA PÂRVULESCU
Coperta colecţiei
IOANA DRAGOMIRE9CU MARDARE
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale MISHIMA, YUKIO
Templul de aur/ Yukio Mishima; trad.:Angela Hondru.- Bucureşti: Humanitas, 2000
240 p.; 18 cm - (Cartea de pe noptieră)
ISBN 973-50-0053-9
I. Hondru, Angela (trad.) 821.135.l-31=135.1
YUKIO MISHIMA
KINKAKUJI
© 1960, Moştenitorii lui Yukio Mishima
Toate drepturile rezervate
© Humanitas, 2000, pentru prezenta ediţie
Prima ediţie a acestei traduceri a apărut la Editura Univers în 1985
ISBN 973-50-0053-9
l^AFUULUL 1
Tata ÎMI VORBISE despre Templul de aur încă de cînd eram copil.
Locul meu natal era o insuliţă pustie ce dădea spre Marea Japoniei, la nord-est de Maizuru. Tata însă nu se născuse acolo, ci în Shiraku, un sat situat în partea de est a golfului Maizuru. Constrîns să se facă preot, luă în pri­mire templul de pe insulă unde s-a şi căsătorit. Rodul căsătoriei sînt eu.
în apropierea insulei Nariu nu exista nici o şcoală ele­mentară, aşa că ai mei se văzură nevoiţi să mă trimită la unchiul meu — locul de baştină al tatei, de altfel. Mer­geam la şcoală pe jos.
Vremea era de obicei senină în satul natal al tatei, dar în fiecare an, prin noiembrie-decembrie, chiar şi-n zilele în care nici un nor nu ameninţa cerul, aveam parte de patru-cinci răpăieli. Mă întreb dacă nu cumva şi aceasta a avut influenţă asupra firii mele schimbătoare.
Cînd mă întorceam de la şcoală după-amiezele, stă­team în biroul meu de la etaj cu privirile aţintite în zare. Razele asfinţitului făceau ca frunzuliţele copacilor de pe coama dealului să pară un ecran auriu ce se înălţa exact în mijlocul cîmpului. Privindu-le, îmi apărea în faţa ochilor imaginea Templului de aur.
Deşi-l mai vedeam din cînd în cînd prin fotografii şi manuale, imaginea care mi-a rămas întipărită în suflet a fost cea a Templului de aur zugrăvită de tatăl meu. Tata nu-mi spusese niciodată că adevăratul Templu era de un aur strălucitor sau ceva de soiul acesta, şi totuşi, cum
susţinea ei, nu exista pe îume nimic mai rrumos. rina si ideogramele ce-i reprezentau numele şi muzicalitatea fiecărui cuvînt confereau Templului de aur o valoare aproape ireală ce mi se întipări în minte.
Zărind dealurile îndepărtate ce sclipeau în razele soarelui, aveam senzaţia că ce văd nu poate fi decît umbra invizibilului Templu. Soarele răsare exact deasupra trecătorii Kichizaka ce desparte prefectura Fukui de Kyoto-ul meu. Şi deşi actualul Kyoto se află în direcţie total opusă, îmi imaginam Templul de aur înălţîndu-se spre cerul dimineţii, în razele soarelui ce urcau printre fal­durile dealurilor situate la răsărit.
Imaginea Templului de aur plana pretutindeni; cu toate acestea nu-l puteam vedea, aşa cum nu puteam vedea nici marea din cauza valurilor, deşi golful Maizuru se afla la mai puţin de şapte kilometri spre vest de satul Shiraku, unde locuiam. în aer plutea mireasma mării, purtată de aripile vîntului. Uneori, pe vreme urîtă, stoluri întregi de pescăruşi îşi căutau refugiu pe cîmpul din apropiere.
Eram firav, întotdeauna ceilalţi băieţi mă întreceau la fugă şi la gimnastică. în plus, eram şi puţin bîlbîit din naştere, aşa că preferam să stau mai retras. Toată lumea ştia că sînt băiat de preot şi vin de la templu. Băieţii mai prost crescuţi îşi băteau joc de mine, imitînd un popă bîl­bîit ce bolboroseşte sutra. într-una din cărţile de şcoală era o povestire unde apărea un detectiv bîlbîit, şi băieţii alegeau anume acest pasaj şi mi-l tot citeau cu voce tare.
Inutil să mai mărturisesc, bîlbîiala mea era de fapt un obstacol între mine şi lume. Necazuri am la primul sunet pe care vreau să-l rostesclDar tocmai acest prim sunet con­stituie cheia de la uşa ce separă lumea mea interioară de cea din afară, şi nu m-am priceput niciodată să învîrt această cheie lin în broascăjMajoritatea oamenilor, datorită faptului că stăpînesc cu uşurinţă cuvintele, sînt în stare să ţină această uşă de la hotarul dintre lumea interioară şi cea exterioară larg deschisă, astfel îndt aerul trece liber. Mie mi-este însă cu neputinţă. A ruginit cheia probabil...
primul sunet, el este ca o pasăre ce încearcă să scape din laţ. Şi dacă reuşeşte pînă la urmă să se elibereze, este oricum prea tîrziu. Există cu siguranţă momente cînd realitatea lumii exterioare, ce pare să mă pîndească, îşi încolăceşte braţele pe cînd eu mă zbat să mă eliberez. Nenorocirea este însă că această realitate nu-i nealterată. Cînd, după toate strădaniile mele, reuşesc să ajung la lumea din afară, constat că de fapt este o realitate ce şi-a schimbat pe loc înfăţişarea şi care nu mai prezintă interes — o realitate ce şi-a pierdut prospeţimea pe care o con­sideram demnă de mine, care emană miros de putregai.
Nu-i greu de imaginat că un tînăr ca mine ajunge să îmbrăţişeze două năzuinţe complet opuse. La istorie îmi plăcea prezentarea despoţilor. Mă închipuiam un tiran bîl­bîit, dar taciturn; slujitorii urmăreau cu sufletul la gură orice expresie de pe chipul meu, tremurînd zi şi noapte ca varga. Cred că nu-i nevoie să-mi mai justific cruzimea în cuvinte alese. Tăcerea poate fi şi ea grăitoare. Mă amuza gîndul că nvaş~putea răzbuna pedepsindu-mi profesorii şi colegii care m-au chinuit zi de zi. Pe de altă parte, mă închipuiam mare artist, înzestrat cu cea mai limpede dintre viziuni — un adevărat suveran al lumii interioare. Aspectul meu exterior lăsa de dorit, dar inte­riorul devenea mai bogat decît al oricui. Nu era normal ca un tînăr care suferea de un handicap ireparabil să ajungă să se considere o fiinţă aleasă? Simţeam că mă aşteaptă o misiune pe lumea aceasta, de care nici eu nu ştiam încă nimic.
îmi stăruie în minte o întîmplare de pe vremea aceea. Şcoala din Maizuru-Est avea terenuri mari de sport încon­jurate de coline şi dealuri, iar clădirea şcolii era modernă şi strălucitoare.
într-o zi, un fost absolvent al şcolii, acum elev la Şcoala de Marină, veni în permisie să-şi viziteze fosta şcoală. Era frumos bronzat şi nasul puternic îi ieşea de sub chipiul pe care şi-l trăsese pe ochi: părea un adevărat erou din cap pînă-n picioare. Stătea şi le povestea junio-
viaţă plină de privaţiuni, aveai impresia că povesteşte despre cel mai luxos şi mai extravagant mod de trai. Părea un îngîmfat, dar în ciuda tinereţii lui, era perfect conştient de efectul modestiei prefăcute. Pieptul acoperit de galoane putea fi asemuit cu figura sculptată de la prova unei corăbii ce-şi croieşte drum în larg. Stătea pe treptele din piatră ce duceau la terenul de sport. în jurul lui se aflau patru-cinci elevi care-i sorbeau cuvintele. Flo­rile de mai din straturile de pe deal îmbobociseră: lalele, sîngele-voinicului, anemone, margarete. Deasupra cape­telor lor atîrnau crenguţe înflorite de magnolie.
Atît vorbitorul, cît şi ascultătorii încremeniseră ca nişte stane de piatră. Eu stăteam cîţiva metri mai încolo. Aşa eram eu, asta era atitudinea mea faţă de florile de mai, faţă de îngîmfatul în uniformă şi faţă de hohotele de rîs.
Pe tînărul erou începuse să-l preocupe persoana mea mai mult decît admiratorii săi. Se părea că sînt singurul care nu i se ploconeşte, şi gîndul acesta îl ofensa proba­bil. I-a întrebat pe ceilalţi cum mă cheamă.
— Hei, Mizoguchi! strigă el.
Se uita la mine pentru prima dată. L-am ţintuit cu privirea fără să scot o vorbă. în zîmbetul pe care mi l-a adresat am putut distinge ceva din atitudinea unui om influent.
— De ce nu-mi răspunzi? Eşti mut?
— Sînt bî-bî-bîlbîit, răspunse unul din admiratorii săi în locul meu şi pufniră cu toţii în rîs. Ce uluitor a fost rîsul acela dispreţuitor! Pentru mine a fost strălucitor — strălu­citor ca lumina reflectată pe mănunchiul de frunze — rîsul acela crud al colegilor mei, atît de caracteristic pentru băieţii de vîrsta lor.
— Ce? Eşti bîlbîit? De ce nu vii la Şcoala de Marină? Scot ei bîlbîiala din tine într-o singură zi!
Nu ştiu cum, dar am reuşit să răspund clar. Cuvintele s-au rostit lin, fără nici cel mai mic efort din partea mea.
— Nu vreau acolo. Am de gînd să mă fac preot.
fir de iarbă şi-l băgă în gură.
— Ei bine, spuse, poate vine într-o bună zi şi clipa înmormîntării mele şi-o să-ţi dau de lucru.
începuse războiul din Pacific.
în clipa aceea am avut o revelaţie neaşteptată: intuiţia că, într-o lume obscură, eu sînt cel ce aşteaptă cu ambele jnîini întinse. Că într-o bună zi, florile de mai, uniformele, colegii mei răutăcioşi vor ajunge cu toţii pe mîinile mele... întinse. Să ajung să-mi dau seama că eu eram cel ce stăpînea lumea strivind-o pînă-n temelii... Dar această revelaţie era prea încărcată de semnificaţie pentru a putea deveni motiv de mîndrie pentru un tînăr ca mine.
Mîndria trebuie să fie ceva simplu, uşor de văzut, ceva strălucitor. îmi doream ceva palpabil. Voiam ca mîndria mea să fie văzută de toată lumea. De exemplu, sabia pe care el o purta la brîu era chiar aşa ceva.
Această sabie pe care toţi elevii o admirau era într-ade­văr o podoabă minunată. Se spunea că elevii de la Şcoala de Marină obişnuiau să-şi ascută creioanele cu ea. Ce ele­gant, consideram eu, să foloseşti un astfel de simbol pentru o bagatelă ca asta!
La un moment dat, tînărul îşi scoase uniforma de marinar şi o agăţă de gardul alb. Pantalonii şi flanela albă de corp, atîrnate exact lîngă toate florile acelea — da, emanau un miros de sudoare de tînăr. O albină poposi din greşeală pe floarea-cămaşă albă, strălucitoare. Chipiul, împodobit cu panglică aurie, zăcea pe un ţăruş din gard; arăta de parcă se afla pe capul purtătorului, corect, tras pe ochi. Posesorul lui fusese provocat de unul din elevi la luptă corp la corp şi porni spre ringul din spate.
Privind obiectele azvîrlite, încercam să-mi imaginez un mormînt pe cinste. Florile de mai îmi întăreau această senzaţie. Chipiul care reflecta negrul ca tăciunele din cozoroc, sabia şi cureaua de piele care atîrnau lîngă el fuseseră desprinse de trup şi emanau o frumuseţe aproape lirică. Erau perfecte ca amintirea ce mă lega de el; arătau într-adevăr ca nişte relicve lăsate de un tînăr erou plecat pe front.
nu 111a vcuc lllllicill.
ţipete dinspre ring. Am scos din buzunar cuţitul ruginit pe care-l foloseam pentru ascuţirea creioanelor; m-am strecurat pînă la gard şi pe dosul frumoasei teci negre am făcut nişte crestături oribile...
Povestindu-vă astfel de lucruri, aş putea fi luat drept tînăr poet. Dar pînă-n clipa de faţă, departe de mine gîndul de a scrie poezii; n-am făcut decît să mîzgălesc cîteva notiţe. Nu simţeam nevoia vreunui gest care să-i eclipseze pe alţii, cultivîndu-mi un nou talent şi căutînd să mă-mplinesc prin domenii în care nu mă simţeam stăpîn. Cu alte cuvinte, eram prea mîndru ca să fiu artist. Visul meu de a deveni despot sau mare artist n-a depăşit niciodată hotarele iluziei şi n-aveam nici cel mai mic chef să mişc vreun deget în sensul acesta.
Deoarece faptul că nu eram înţeles de alţii devenise adevărata mea sursă de mîndrie, n-am simţit niciodată nici cea mai mică dorinţă de a spune lucrurilor pe nume sau de a-i face pe alţii să înţeleagă ceea ce numai eu ştiam. Consideram că ce poate fi văzut şi înţeles şi de alţii nu-mi era hărăzit mie. Singurătatea mea lua proporţii din ce în ce mai mari, ca un porc pus la-ngrăşat.
Brusc gîndurile mi se-ntoarseră la un incident tragic din satul nostru. Deşi nu eram de fapt implicat, nu mă pot debarasa de sentimentul de a fi participat la el.
Datorită acestui incident, m-am văzut confruntat, dintr-un foc, cu totul: cu viaţa, cu plăcerile lumeşti, cu tră­darea, cu ura şi dragostea — da, cu tot ce există pe lume. Dar memoria a preferat să respingă şi să treacă cu vede­rea ideea de sublim ce se ascundea acolo.
La două case mai încolo de casa unchiului locuia o fată drăguţă. O chema Uiko. Avea ochi mari şi privirea senină. Poate pentru că se trăgea dintr-o familie de bogătaşi părea cam trufaşă. Deşi lumea o admira mult, nu-ţi puteai da seama ce gîndeşte cînd rămîne singură. Uiko era probabil virgină, dar femeile geloase o bîrfeau şi spuneau că frumuseţea prevesteşte sterilitate.
u uujuini y*_utiia iac icic,
5=cl ctllgcilâl

voluntar ca infirmieră la Spitalul Naval din Maizuru. Spi­talul fiind destul de aproape de casă, mergea la lucru cu bicicleta. Trebuia să fie la datorie dimineaţa foarte devreme, aşa că pleca de acasă cînd mijea de ziuă, cu vreo două ore înainte de plecarea mea la şcoală.
într-o seară, cu gîndul la Uiko, mă simţeam foarte deprimat. N-am putut închide ochii toată noaptea, aşa că la revărsatul zorilor, după ce mi-am încălţat tenişii, m-am strecurat afară. Era o noapte plăcută de vară.
Nu era prima oară cînd Uiko mă obseda. Frînturile de imagini se conturau tot mai limpede. Trupul ei, ce părea întruparea gîndurilor mele, se scufundă într-o umbră mohorîtă, rămînînd totuşi alb şi plin de viaţă; această umbră deveni în timp trup înmiresmat. Mă gîndeam la căldura pe care ar simţi-o degetele mele la atingerea lui. Mă gîndeam şi la rezistenţa pe care ar întîmpina-o degetele mele şi la mirosul asemănător polenului.
Am luat-o la fugă pe drum, prin beznă. Nu m-am îm­piedicat de pietre şi parcă întunericul îmi deschidea calea.
Am ajuns la o bifurcaţie ce ducea spre cătunul Ya-suoka. Aici creştea copac keyaki1 mare, al cărui trunchi era umed de rouă. M-am ascuns după el, aşteptînd să apară bicicleta lui Uiko dinspre sat.
N-aveam nici cea mai vagă idee de ce-am să fac după aşteptare. Am alergat cu sufletul la gură, dar acum, că poposisem la umbra copacului, nu ştiam nici eu cum să procedez. Am trăit prea rupt de realitate şi de aceea îmi imaginam că o dată pătruns în lumea din afară, totul devenea uşor, totul devenea posibil.
M-au pişcat ţînţarii. Auzeam cocoşii cîntînd cucurigu ici-colo. Am scrutat drumul cu privirea. Am văzut ceva alb şi nedesluşit în zare. Aveam impresia că-i culoarea zorilor, dar era Uiko.
1 Zelkova serrata (n.trad.).
10
11
r<uux ei<i apims.
fără zgomot. Am sărit de sub copac în faţa bicicletei. Abia a reuşit s-o oprească.
Am simţit că mă transform brusc în stană de piatră. Lumea exterioară pierduse contactul cu lumea interioară şi mă împresura, cerîndu-şi parcă drepturile trăirii ade­vărate. Eul care fugise din casa unchiului, care-şi încalţase tenişii albi şi care bătuse atîta drum prin întuneric pînă la keyaki, ei bine, acel eu îl determină pur şi simplu pe eul interior să fugă. Totul era îngrozitor de lipsit de noimă: acoperişurile caselor ale căror contururi se întrevedeau vag în întuneric, copacii negricioşi, culmile întunecate ale lui Aobayama1, da, pînă şi Uiko care stătea acum în faţa mea. Parcă ceva conferise tuturor o realitate fără să mă aştepte şi pe mine să particip; şi această mare realitate, fără sens, îngrozitor de întunecată mi-a fost dată mie, mă apăsa, senzaţie pe care n-o încercasem niciodată pînă atunci.
Mi-a trecut prin minte, ca întotdeauna de altfel, că sin­gurele lucruri care mă pot salva în astfel de situaţii sînt > cuvintele. Mă caracteriza această înţelegere eronată. Cînd mi se cereau fapte, pe mine mă preocupau cuvintele; şi asta deoarece cuvintele îmi ieşeau cu atîta greutate din gură, încît mă concentram asupra lor şi uitam cu totul de fapte. Mi se părea că faptele, care erau uluitoare şi deo­sebite, trebuie însoţite neapărat de cuvinte la fel de ului­toare şi deosebite.
Nu priveam la ceva anume. Uiko, după cît îmi amin­tesc, s-a speriat la început, dar cînd şi-a dat seama că sînt eu, n-a făcut decît să se uite la gura mea. Bănuiesc că se uita la orificiul acela întunecat şi tîmp, acel orificiu diform şi impur ca un cuib de animal mic de cîmp şi care se miş­ca acum fără noimă în întunecimea zorilor: privea doar gura mea. Şi, mulţumită că nu va fi în stare să rostească nici măcar un sunet care să mă lege de lumea exterioară, răsuflă uşurată:
1 Yama = munte (n.trad).
12
Un bîlbîit!
Vocea lui Uiko avea ceva din prospeţimea şi decenţa brizei dimineţii. Sună clopoţelul de la bicicletă şi-şi puse iar picioarele pe pedale. Mă ocoli, de parcă evita o piatră din drum. Deşi nu mai era ţipenie de om prin jur, Uiko sună iar şi iar clopoţelul, şi pe cînd pedala, îl auzeam ră-sunînd peste cîmp, în zare.
Uiko m-a pîrît, aşa că în aceeaşi seară mama ei veni la unchiul meu. Unchiul, care de obicei era un om blînd, m-a certat zdravăn. Am blestemat-o pe Uiko şi după cîteva luni blestemul meu avea să se adeverească. Din clipa aceea cred cu tărie în puterea blestemelor.
îi doream moartea zi şi noapte. Voiam să dispară mar­tora ruşinii mele. Dacă nu mai erau martori, ruşinea putea fi smulsă din rădăcini. Şi alţi oameni pot fi mar­tori. Dar dacă alţii nu există, n-are cum să se mai nască ruşinea pe lume. Ceea ce văzusem pe chipul lui Uiko, în dosul acelor ochi care sclipeau ca apa în întunericul zorilor, era exact lumea celorlalţi, adică lumea celor ce nu ne vor lăsa niciodată în pace, care sînt gata să fie parteneri şi martori la crima noastră. Ceilalţi trebuie distruşi. Ca să pot într-adevăr să înfrunt soarele, lumea însăşi trebuie distrusă...
La două luni după ce m-a pîrît, Uiko a renunţat la slujba de la spital şi nu a mai ieşit din casă. Circulau tot soiul de zvonuri. Apoi, la sfîrşitul toamnei, s-a întîmplat ce v-am spus.
Nici măcar n-am visat ca un dezertor din Marină să se refugieze tocmai în satul nostru. într-o zi, pe la prînz, un poliţist de la kempei-tai1 veni la primărie. Nu era cu totul ieşit din comun faptul că un kempei2 vine la noi, aşa că n-am dat prea mare însemnătate vizitei.
Era o zi senină de sfîrşit de octombrie. Fusesem la şcoală ca de obicei, îmi terminasem lecţiile şi mă
1 Jandarmerie (n.trad.).
2 Jandarm (n.trad.).
13
lumina, am aruncat o privire pe fereastră şi am auzit lumea din sat alergînd; arătau ca o haită de cîini care gîfîiau. Am coborît. Mătuşa şi unchiul se treziseră şi ei şi am ieşit cu toţii. La intrare, unul dintre colegi stătea pironit locului, mut de uimire.
— Kempei-i tocmai au prins-o pe Uiko, strigă el. E a-colo. Hai să vedem!
M-am încălţat în grabă şi am luat-o la goană. Era o noapte cu lună şi ici-colo se zărea pe cîmp umbra firicelelor de orez.
în spatele unui mănunchi de copaci se zărea un grup de siluete în mişcare. Uiko şedea pe jos, îmbrăcată într-o rochie neagră. Era foarte palidă. în jurul ei roiau cîţiva kempei şi părinţii ei. Un kempei îi întinse o cutiuţă, care părea să fie cu mîncare, şi ţipă ceva. Tatăl ei îşi întorcea privirile de la un kempei la altul, ba scuzîndu-se, ba muştruluindu-şi fiica. Mama ei stătea ghemuită la pămînt şi plîngea.
Priveam scena din celălalt capăt al plantaţiei de orez. Numărul spectatorilor spori treptat şi umerii li se atingeau, tăcuţi, în noapte. Deasupra capetelor noastre se înălţa luna, mică, de parcă ar fi intrat la apă.
Colegul îmi şopti ceva la ureche. Se părea că Uiko o ştersese de acasă cu mîncare şi se îndrepta spre satul vecin cînd a fost prinsă de kempei-i care o pîndeau de mult. Era limpede că voia să dea cutia cu mîncare dezer­torului. Uiko se împrietenise cu el pe cînd lucra la Spi­talul Marinei, rămăsese însărcinată şi fusese dată afară. Kempei-i încercau să afle acum unde se ascundea dezer­torul, dar Uiko stătea nemişcată, refuzînd cu încăpăţînare să vorbească.
Cît despre mine, eu priveam chipul lui Uiko fără să clipesc. Arăta ca o nebună prinsă. în lumina lunii, chipul ei era complet inexpresiv.
N-am mai văzut niciodată un chip atît de respingător. Al meu, credeam, fusese respins de lume, dar al lui Uiko respingea lumea. Lumina lunii se revărsa nemilos pe fruntea ei, pe ochi, pe conturul nasului, pe obraji; dar atîta
14
tui. *-*« <-" ^ diuiiu ui. fiuuu. Lsa*~a 5l-ai 11 illlSCcll
un pic ochii sau gura, lumea pe care ea se străduia s-o respingă ar fi luat aceasta drept un semnal de asalt asupra ei.
O priveam şi-mi ţineam răsuflarea. Contemplam chipul a cărui istorie s-a întrerupt chiar aici, în punctul acesta, şi care nu va mai comunica în nici un fel cu viitorul sau cu trecutul. Astfel de chip mai poţi zări doar pe trunchiul unui copac proaspăt doborît. Deşi tăietura în copac pare tînără şi proaspătă, orice creştere încetează în punctul acesta; e deschisă vîntului şi soarelui, către care n-ar fi trebuit să se deschidă niciodată, brusc expusă unei lumi care nu-i aparţinea la origine — şi pe această secţiune, urmărind fibra frumoasă a lemnului, distingem un chip straniu. Un chip ce continuă să existe în lumea aceasta numai pentru a o respinge...
Şi nu puteam să nu gîndeasc că n-o să mai vină nicio­dată clipa, nici în viaţa lui Uiko, nici în a mea, spectatorul, în care chipul ei să pară atît de frumos. Nemişcarea n-a durat cît mă aşteptam. S-a produs o transformare bruscă pe faţa ei.
Uiko se ridică. Cred că în clipa aceea am văzut-o rîzînd. Am impresia că i-am văzut dinţii albi sclipind în lumina lunii. Nu mai am nimic de adăugat în legătură cu transformarea, pentru că, după ce s-a ridicat în picioare, chipul ei nu era în bătaia razelor lunii şi curînd se pierdu în umbra copacilor.
Ce păcat că n-am putut distinge transformarea pe chipul ei în momentul în care s-a decis să trăde2e! Dacă aş fi putut face acest lucru, pătrunzînd orice detaliu, poate ar fi încolţit în mine dorinţa de a ierta oamenii, de a ierta tot ce este urît pe lume.
Uiko arătă spre ascunzătoarea de pe colina Kahara, din satul vecin.
— Aha! Deci este la templul Kongo! strigă un kempei.
Mă cuprinse o voioşie copilărească. Kempei-i au hotărît să se împartă în grupuri şi să înconjoare templul Kong5
15
Qin toate păruit, «u suuuuu şi ajuturui saieiuiui. >^"' duşmănie parcă, m-am alăturat şi eu cîtorva băieţi din primul grup. Uiko era în fruntea noastră, servind drept ghid. Mă surprinse siguranţa ei, aşa cum mergea în faţa noastră pe aleea luminată de lună, flancată de cîţiva kempei.
Templul Kongo era bine cunoscut. Fusese înălţat într-o ascunzătoare în munte la cincisprezece minute de satul Yasuoka şi era renumit atît pentru copacul kaya}, plantat de prinţul Takaoka, cît şi pentru minunata pagodă cu trei nivele, construită, zice-se, de Hidari Jingoro2. Veneam aici deseori vara să ne scăldăm în apa cascadei de peste deal.
Pavilionul central se afla pe marginea rîului. Firicelele de iarbă deasă străluceau în noapte. Magnolia era înflorită la poarta templului. Grupul nostru înainta tăcut de-a lungul rîului.
Templul Kongo se afla deasupra noastră. Cînd tra­versai podul de lemn, pagoda cu cele trei nivele rămînea în dreapta; în stînga se întindea pădurea cu frunzele de toamnă, iar în inima ei se înălţau cele o sută cinci trepte de piatră acoperite cu muşchi. Pietrele erau din calcar, foarte alunecoase.
înainte de a ajunge la podul de lemn, un kempei s-a întors şi ne-a făcut semn cu mîna să ne oprim. Se spune că, foarte demult, aici se afla poarta Niomon3, clădită de renumiţii sculptori Unkei şi Tankei. Dincolo de acest punct se aflau dealurile văii Tsuzura, considerate tere­nurile Templului Kongo.
Ne-am ţinut răsuflarea. Un kempei i-a făcut semn lui Uiko să meargă mai departe. A trecut podul de lemn sin­gură şi după o vreme am urmat-o. Partea de jos a treptelor de piatră era învăluită în umbră, dar mai sus
erau
ue ituiuiia lumi. ive-dm ascuns, care cum
1 Torreya nuci/era (n.trad.).
2 Sculptor renumit (1615-l624) care a lucrat la Edo / Tokyo (n.trad.).
3 Poartă păzită de fioroşii regi Deva (n.trad.).
a putut, la capătul treptelor. Frunzele începuseră să capete nuanţe ruginii, dar acum păreau negre.
Pavilionul central se afla sus, în capătul treptelor. De aici pornea un culoar care ducea la o sală goală ce părea destinată dansurilor sacre kagura1. Oricum, sala semăna cu cea a templului Kiyomizu: era suspendată deasupra dealului, sprijinită pe stîlpi şi grinzi transversale. Sala pro-priu-zisă, culoarul şi scheletul de lemn care o susţinea erau în bătaia vînrului şi a ploii. Nuanţele de roşu ale frunzelor de toamnă se asortau de minune cu acest schelet alb care/în lumina lunii, părea misterios şi fasci­nant.
Dezertorul se ascundea probabil în sala de deasupra scenei. Kempei-i intenţionau să-l prindă folosindu-se de Uiko.
Noi, martorii arestului iminent, ne-am ascuns şi ne ţineam răsuflarea. Deşi mă învăluia aerul rece de sfîrşit de octombrie, obrajii îmi ardeau.
Uiko urcă cele o sută cinci trepte de piatră cu mîndria unei lunatice. Albul profilului ei frumos contrasta puter­nic cu negrul rochiei şi al părului.
Vegheat de stelele ce licăreau printre nori în noapte, înconjurat de dealurile ale căror cedri semeţi se mărgi­neau cu imensitatea cerului, cu luna pestriţă deasupra capului, iar în jur clădirile templului care scăpărau un alb strălucitor în întunericul ambiant — ei bine, ignorînd parcă toate acestea, pe mine m-a îmbătat frumuseţea limpede a gestului de trădare al lui Uiko. Această fată care urca singură toate treptele albe, ţanţoşă. Trădarea ei se asemăna cu stelele, cu luna şi cu cedrii semeţi. Cu alte cuvinte, trăia şi ea în aceeaşi lume cu noi, martorii; şi chiar accepta natura care ne înconjura pe toţi. Urca treptele ca reprezentantă a noastră. Şi nu puteam să nu gîndesc, cu sufletul la gură:
— Prin trădare ea m-a acceptat deci şi pe mine. Acum îmi aparţine!
1 Dans şintoist (n.trad.).
16
17
La un moment aat, rapteie sau evenimentele aispar um memoria noastră. Dar imaginea lui Uiko care urca cele o sută cinci trepte acoperite de muşchi îmi persistă în faţa ochilor. Mi se pare că urcă veşnic acele trepte.
Din clipa aceea, ea deveni o fiinţă cu totul deosebită. Poate pentru că Uiko, cea care urca treptele acelea, m-a trădat, ne-a trădat iar. Din clipa aceea, ea nu mai respin­gea lumea în totalitate. Dar nici n-o accepta în întregime. A capitulat pur şi simplu în faţa patimii, a coborît la rangul femeii care se dăruieşte unui singur bărbat.
Cred că acesta este motivul pentru care îmi amintesc ceea ce urmează de parcă ar fi fost o scenă descrisă într-o veche litografie. Uiko o luă pe culoar şi strigă în întunecimea templului. Atunci se ivi silueta unui bărbat. Uiko îi spuse ceva. Bărbatul îndreptă revolverul spre treptele de piatră şi trase. Traseră şi kempei-i dinspre un tufiş din apropiere. Omul se pregătea iar să tragă, dar Uiko o luă spre culoar şi începu să fugă. O ţinti şi Uiko căzu. Bărbatul duse ţeava revolverului la tîmplă şi trase încă o dată.
Mai întîi kempei-i, apoi ceilalţi dădură buzna pe trep-te-n sus, spre cele două cadavre. Eu am rămas ascuns, nemişcat, la umbra frunzelor de toamnă. Scheletul de lemn al templului se înălţa deasupra capului meu. Zgo­motul paşilor de pe scîndurile de lemn îmi răsuna în urechi. Lumina păienjenişului de torţe trecu de balustrada culoarului şi ajunse la crengile roşietice ale copacilor.
Senzaţia mea era că totul se petrecea într-un trecut îndepărtat. Cei insensibili nu se indispun cînd văd sînge. Cînd se ajunge la vărsare de sînge, tragedia s-a încheiat... Am aţipit. Cînd m-am trezit, am constatat că toată lumea plecase. Era clar că uitaseră de mine. Văzduhul se umplea de ciripitul păsărelelor şi soarele dimineţii străbătea printre frunzele copacilor din jur. Clădirile scheletice de deasupra mea păreau să reînvie de la soarele ce le ilumina de dedesubt. Templul îşi întindea liniştit şi mîndru sala goală spre valea cu frunze ruginii.
ivi=cim iiuiccu iiemuruiu şi m-am rrecat puţin, ca sa-rfu pun sîngele în mişcare. Nu mai rămăsese decît răceala din trup- Era singura care mai persista.
în anul următor, tata a venit la unchiul meu în vacanţa de primăvară. îşi purta straiul de preot peste uniforma de campanie. A spus că mă duce la Kyoto pentru cîteva zile. Vechea boală a tatei se agravase, am fost pur şi simplu şocat cînd l-am văzut atît de slăbit. Am încercat cu toţii să-l facem să renunţe la călătorie, dar nici n-a vrut să audă. Mi-am dat seama abia mai tîrziu că tata voia să mă prezinte stareţului de la Templul de aur.
Nutream de mult speranţa de a vizita Templul de aur pe care nu-l văzusem niciodată, dar nu mă-ncînta ideea să pornesc în călătorie cu tata, care, în ciuda eforturilor disperate pe care le făcea, se vedea de la o poştă cît era de bolnav. Pe măsură ce se apropia clipa în care urma să mă aflu faţă-n faţă cu Templul de aur, o anume ezitare punea stăpînire pe mine. Orice s-ar fi întîmplat... esenţialul era ca Templul să fie frumos. Nu conta atît fru­museţea în sine a Templului, cît capacitatea mea de a-mi imagina frumuseţea.
Ştiam destul de multe despre Templul de aur, atît cît poate şti şi pricepe un băiat de vîrsta mea. Am dat peste cîteva date sumare legate de istoria Templului într-un album de artă:
„Ashikaga Yoshimitsu (1358-l408) a confiscat vila Kitayama de la familia Saionji şi a transformat-o într-un adevărat palat. Pavilionul central este format din săli tipic buddhiste: Sarcofagul, Focul Sacru, Senbodo1, nivelul Hosui-in; apoi clădirile rezidenţiale care cuprind: palatul propriu-zis, Sala Seniorilor, Sala Adunării, Turnul Tenkyo, Turnul Kyohonku, Sala Izumi şi Pavilionul Kansetsu. Sanctuarul, fiind cel mai îngrijit, a devenit mai tîrziu Templul de aur. Nu se ştie exact cînd i s-a dat acest nume, Łe_pare_că oricum după războiul Ojin (1467-l477). în
1 Strană la creştini (n.trad.).
18
19
perioada tSunmei (14by-l48/; se vofDeâ m moa curent ut Templul de aur.
Templul de aur este o pagodă formată din trei nivele. Se află într-o imensă grădină, pe malul lacului Kyoko. A fost construit în anul al cincilea al împăratului Oei (1398). Primele două nivele au fost construite în stil propriu shinden-zukuri1, cu obloane pliante; nivelul al treilea constă dintr-un apartament Zen tipic. Acoperişul, învelit în scoarţă de chiparos în stil hokei-zukuri2, are în vîrf o pasăre phoenix aurie-roşcată. Sala Tsuri, ieşită în afară spre lac, cu acoperişul ţuguiat, destramă monotonia arhi­tecturii înconjurătoare. Acoperişul Templului de aur este uşor înclinat, făcut din lemn puţin zgrunţuros. Este o construcţie atrăgătoare şi elegantă, o capodoperă a arhi­tecturii în care stilul imperial se îmbină armonios cu cel buddhist. Templul exprimă aşadar gustul lui Ashikaga Yoshimitsu, care a îmbrăţişat cultura Curţii Imperiale şi a redat integral atmosfera acelei perioade.
„După moartea lui Yoshimitsu, vila Kitayama s-a transformat în templu Zen, cum dorise Yoshimitsu; s-a numit Rokuon-ji3. Mai tîrziu, aceste clădiri au fost mutate în altă parte şi lăsate în paragină. Printr-o minune, Tem­plul de aur a fost singurul care s-a salvat şi rămîne..."
Ca şi luna, simbol al nopţii, Templul de aur fusese înălţat ca mesager al unor vremuri întunecate. De aceea, templul visurilor mele trebuia să fie împresurat din toate părţile de beznă. în această obscuritate, Templul se spri­jinea liniştit şi nemişcat pe piloni frumoşi şi zvelţi, răspîndind o lumină palidă dinăuntru. Oricum i s-ar adresa lumea, Templul de aur trebuie să rămînă mai departe tăcut, etalîndu-şi privirilor delicata siluetă şi suportînd întunericul ce-l înconjoară.
Mă gîndeam deseori la phoenixul auriu-roşcat care încununa acoperişul şi care de-atîta amar de vreme este
1 Shinden = palat; tsukuri = alcătuire (n.trad).
2 Ho = comoară; kei = formă (n.trad.).
3 Ji - templu (n.trad.).
20
expus vitregiilor naturii. Aceasta misterioasa pasare aurie nu cîntă în zori şi nici nu bate din aripi — cu siguranţă c-a şi uitat că este pasăre. Totuşi, nu se poate spune că nu arată de parcă ar fi gata să zboare. Alte păsări zboară în văzduh, dar aceasta zboară etern în timp, pe aripile ei sclipitoare. Timpul îşi lasă amprenta pe aripi. Le atinge şi pluteşte înapoi. Ca să zboare, pasărea phoenix rămîne nemişcată, cu privirea încruntată, cu aripile spre înălţimi, fîlfîindu-şi penele cozii, întinzîndu-şi vitejeşte maies-tuoasele-i picioare aurii.
Cînd gîndurile mă purtau înspre Templul de aur, acesta mi se părea un minunat vapor ce străbate marea timpului. Albumul de artă vorbea despre „clădiri expuse curentului", dar şi aceste cuvinte îmi aduceau în faţa ochilor imaginea unui vapor. Lacul spre care dădea această minunată şi complexă barcă a plăcerii putea fi considerat simbolul mării. Templul de aur îşi croise drum printr-o noapte nemărginită. O traversare al cărei sfîrşit nu se prevedea. Ziua, acest ciudat vapor îşi cobora nevi­novat ancora, expunîndu-se privirilor mulţimii; cînd se înnopta însă, întunericul din jur îi dădea forţe noi şi plutea mai departe, cu acoperişul unduindu-se ca o corabie mare.
Nu exagerez dacă afirm că prima problemă de seamă pe care am avut-o de înfruntat în viaţa mea a fost cea a frumuseţii. Tatăl meu nu era decît un biet preot de ţară cu vocabular sărac, dar a fost cel care mi-a atras atenţia că „pe lumea aceasta nu există nimic mai frumos ca Templul de aur". La gîndul că frumuseţea a pătruns în lumea aceasta, străină mie, simţeam o oarecare stînjeneală şi iritare. Şi dacă exista frumuseţe acolo, atunci existenţa mea era lipsită de frumuseţe.
Pentru mine, Templul de aur n-a fost niciodată o simplă idee. Munţii mă împiedicau să-l zăresc, dar dacă voiam cu adevărat să-l văd, n-aveam decît să mă duc la el, fiindcă el era mereu acolo. Frumuseţea era deci ceva palpabil, ceva ce puteai atinge cu propriile degete, ceva ce se putea reflecta în ochi. Ştiam şi aveam convingerea
21
termâ ca printre toate lucrurile scnimoaioare ain lume, Templul de aur rămînea imuabil şi nevătămat.
Erau momente cînd mă gîndeam la Templul de aur ca la o operă de artă mică, delicată, pe care puteam s-o ţin în mîini; alteori îl consideram o catedrală monstruoasă, care se înălţa spre nesfîrşitul cerului. Tînăr fiind, nu puteam considera frumuseţea un „ceva" cumpătat. Pentru mine contau doar extremele: ori mare, ori mic. Deci cînd vedeam floricele de vară udate de rouă, ce păreau să răspîndească o lumină vagă, ele mi se păreau la fel de frumoase ca Templul de aur. La fel îmi aminteau de Templu şi norii întunecoşi încărcaţi de fulgere ce pluteau peste dealurile cu coamă aurie. Cînd vedeam un chip frumos, îmi trecea prin minte comparaţia: „frumos ca Templul de aur".
Călătoria a fost apăsătoare. Trenurile de pe linia Maizuru plecau din Gara de Vest şi mergeau pînă la Kyoto via Ayabe, oprindu-se şi în gări neînsemnate, ca Makura şi Uesugi. Vagonul era murdar, iar cînd am ajuns în defileul Hozu şi trenul începu să intre din tunel în tunel, fumul pătrunse necruţător în compartiment făcîndu-l pe tata să nu se mai poată opri din tuşit.
Majoritatea pasagerilor aveau o oarecare legătură cu marina. Vagoanele de clasa a treia erau pline de rude care se întorceau din vizitele făcute subofiţerilor, marinarilor, soldaţilor din infanteria marină şi muncitorilor de la depozitele de muniţii din Maizuru.
Priveam prin fereastră cerul înnorat şi plumburiu de primăvară. Priveam veşmintele tatei, îl priveam pe tînărul ofiţer rumen în obraji, al cărui piept sălta de parcă era gata-gata să rupă şirul de nasturi aurii. Aveam senzaţia că mă aflu între cei doi. Mă voi înrola şi eu curînd. Dar nu eram sigur că dacă mă voi înrola, voi fi în stare să-mi fac datoria cu credinţă aşa cum şi-o făcea, probabil, sub­ofiţerul din faţa mea. Oricum, în clipa de faţă mă găseam exact între două lumi. Deşi eram încă foarte tînăr şi deloc frumos, eram conştient de faptul că lumea morţii guver­nată de tata şi cea a vieţii reprezentată de tînăr se uneau
22
prin liueiineuiui laiuuiumi. i uaie 51 eu ueveueam un
intermediar. Dacă eram ucis în război, era clar că nu mai conta cîtuşi de puţin pe care dintre cele două cărări ce se deschideau acum înaintea mea o voi lua.
Mă îngrijora tuşea tatei. Mă mai uitam şi pe fereastră la rîul Hozu. Era albastru-închis, o culoare apăsătoare precum sulfatul de cupru folosit în experienţele de labo­rator. De fiecare dată cînd trenul ieşea din tunel, defileul Hozu se vedea fie departe de şine, fie extrem de aproape, înconjurată de stînci netede, apa părea un permanent vîrtej vineţiu.
Tata avea cîteva turte albe de orez în cutiuţa cu mîn-care, dar îi era ruşine să le scoată în prezenţa celor din compartiment.
— Nu sînt de la bursa neagră, spuse. Mi le-au dat din toată inima enoriaşii. Le mănînc cu plăcere şi recu­noştinţă.
Vorbi tare, ca să-l audă toată lumea, dar cînd începu să mănînce, abia fu în stare să înghită una mică.
N-aveam impresia că acest tren negru de funingine va mai ajunge vreodată în oraş. Aveam senzaţia că este un tren cu destinaţia moarte. Din clipa în care îmi trecu aşa ceva prin minte, fumul care umplea compartimentul de fiecare dată cînd trecea prin tunel îmi mirosi a crematoriu.
Cu toate acestea, cînd ajunserăm în cele din urmă la Poarta Somon de la Rokuon-ji, inima începu să-mi bată puternic. Urma să văd unul din cele mai frumoase lucruri din lume.
Soarele începu să coboare şi dealurile erau învăluite în ceaţă. Intrau pe poartă şi alţi vizitatori o dată cu mine şi cu tata. în stînga porţii era clopotniţa înconjurată de pruni înfloriţi.
în faţa pavilionului central creştea un stejar uriaş. Tata s-a oprit la intrare şi a cerut permisiunea să intre. Stareţul a trimis vorbă că este ocupat cu un vizitator şi ne-a întrebat dacă putem aştepta douăzeci-treizeci de minute.
— Hai să vezi şi tu Templul de aur! spuse tata.
23
Era limpede că voia să-mi arate că mai are oarecare ue= cere prin locul acesta şi încercă să intre fără să plătească. Dar se schimbase atît persoana care vindea bilete şi talis-mane, cît şi cel care controla biletele la intrare cu zece ani în urmă, cînd tata venea mereu la Templu.
— Presupun că data viitoare cînd voi veni vor fi alţii, spuse tata cu răceală.
Simţeam că tata nu mai credea în această „dată viitoare".
I-am luat-o înainte. Ţopăiam pur şi simplu, mă purtam dinadins ca un băieţaş vesel. (Numai în astfel de ocazii mai aveam şi eu ceva copilăresc în mine.) Apoi, Templul de aur la care visasem atît de mult se dezvălui deza­măgitor, în întregime, în faţa mea.
Stăteam pe marginea lacului Kyoko; de partea cealaltă a apei, Templul de aur îşi etala faţada în razele asfinţitu­lui. Sosei era pe jumătate ascuns în stînga. Templul de aur arunca o umbră minunată pe suprafaţa lacului, unde pluteau lintiţe şi frunze de lotus. Umbra era mai frumoasă decît însăşi clădirea. Asfinţitul reflecta undele lacului ici-colo, pe cornişele celor trei nivele ale Templului. în comparaţie cu lumina înconjurătoare, reflectarea aceasta era prea orbitoare şi limpede; Templul de aur îmi dădea impresia că se încovoaie mîndru, îndărăt.
— Ei, ce părere ai? mă întrebă tata. Frumos, nu? Nivelul întîi se numeşte Hosui-in, al doilea, Choondo şi al treilea, Kukyoch5.
Tata îmi cuprinse umărul cu mîna bolnavă, vlăguită. Mi-am schimbat în cîteva rînduri unghiul din care priveam şi mi-am plecat capul în diverse direcţii. Dar Templul nu mi-a provocat nici o emoţie. Mi se părea mai degrabă o clădire mică, cu trei nivele, întunecată, veche. Pasărea phoenix de pe acoperiş arăta ca o cioară care tocmai se oprise să se odihnească. Şi nu numai că n-a reuşit să mă frapeze prin frumuseţe, dar am avut chiar o senzaţie de lipsă de armonie şi nelinişte. Oare fru­museţea poate fi atît de lipsită de frumuseţe?
aş 11 iu5l un
muuest şi stuaius, mi-aş n
regretat lipsurile privind aprecierile estetice înainte de a rnă descuraja atît de repede. Dar durerea de a fi fost decepţionat de ceva de la care mă aşteptam la mai mult m-a făcut să nu mai ţin seama de nimic.
îmi trecu prin minte că Templul de aur putea foarte bine să se deghizeze pentru a-şi ascunde adevărata fru­museţe. Oare nu tocmai pentru a se pune la adăpost de lume, frumuseţea aceasta îi decepţiona pe cei care o observau atent? Trebuia să mă apropii mai mult de Templu; trebuia să îndepărtez obstacolele ce păreau urîte în ochii mei; trebuia să-l examinez în întregime, în cele mai mici detalii şi să pătrund esenţa frumuseţii cu pro­priii ochi. în măsura în care credeam numai în fru­museţea ce putea fi văzută cu ochiul liber, reacţia mea de atunci era foarte firească.
Pătruns de respect, tata mă conduse pînă la veranda primului nivel, Hosui-in. Am privit întîi macheta Tem­plului de aur, executată cu foarte multă migală. Se afla într-o cutie de sticlă şi era foarte apropiată de templul visurilor mele. Urmărind cu privirea această minusculă şi perfectă imagine a Templului de aur în cadrul tem­plului propriu-zis, mi-au trecut prin minte nenumărate analogii între un univers mic plasat într-unui mare sau între unul şi mai mic şi unul mic. Era prima oară cînd puteam visa. Visam la micuţul, dar perfectul Templu de aur, care era mai mic decît macheta, şi la Templul de aur, care era infinit mai mare decît cel real — atît de mare, încît învăluia aproape întregul univers.
N-am rămas prea mult în faţa machetei. Tata m-a dus la statuia din lemn a lui Yoshimitsu, considerată patri­moniu naţional. Statuia era cunoscută sub numele de Rokuoninden-Michiyoshi, pseudonimul lui Yoshimitsu după tonsură.
Nu mi s-a părut decît o statuie ciudată, negricioasă şi n-am văzut nimic frumos în ea. Apoi am intrat în Choondo, al doilea nivel, şi am privit picturile de pe tavan atribuite lui Kano Masanobu: erau îngeri care
24
25
cîntau. La nivelul al treilea, KUKyocno, ani
nicele rămăşiţe ale foliilor de aur care înveliseră iniţial
interiorul. Nu desluşeam nici urmă de frumuseţe în toate
acestea.
M-am rezemat de balustrada şubredă şi am privit, dus pe gînduri, lacul în care se reflectau razele soarelui. Suprafaţa apei arăta ca o veche oglindă de bronz ruginită de vreme; umbra Templului de aur cădea exact pe suprafaţa ei. Cerul înserării se reflecta şi el în apă, din­colo de plante şi lintiţe. Era cu totul altfel decît cerul de deasupra capetelor noastre. Era limpede şi senin; de acolo de dedesubt şi dinăuntru părea să înghită această lume a noastră, iar Templul de aur se adîncea în el ca o ancoră mare de aur complet înnegrită de rugină.
Stareţul templului, Tayama Dosen, fusese prieten cu tata în vremea studenţiei. îşi petrecuseră vreo trei ani împreună. Cei doi tineri urmaseră un seminar special la templul Shokoku (construit în timpul şogunului1 Yoshimitsu) şi, după ce trecuseră probele impuse de secta Zen, au intrat în rîndurile preoţimii. Fără nici o legă­tură cu aceasta, am aflat mult mai tîrziu de la părintele Dosen, într-o zi cînd era bine dispus, că el şi tata n-au împărtăşit numai rigorile educaţiei religioase, ci uneori, serile, durJă ce se retrăgea toată lumea, săreau zidul tem­plului şi porneau în căutare de distracţii.
După ce am vizitat Templul, tata şi cu mine ne-am întors la pavilionul central. Am fost introduşi într-o sală lungă şi spaţioasă, după care am intrat în biroul stareţu­lui din Marea Bibliotecă ce dădea spre grădina cu renu­mitul pin.
Eu stăteam drept şi ţeapăn, în uniformă, dar tata se simţi imediat în largul său. Deşi tata şi stareţul învăţaseră la aceeaşi şcoală, nu semănau la înfăţişare. Tata, măcinat de boală, arăta jalnic: pielea părea uscată şi prăfoasă. Părintele Dosen, însă, arăta foarte bine. Pe biroul lui
1 Titlu purtat de conducătorii Japoniei feudale (1192-l867), perioadă în care împăratul era suveran nominal (n.trad.).
26
jceau maiudie ut pauitţeie neuesracute, reviste, cărţi şi scrisori trimise din diverse colţuri ale ţării; toate acestea păreau o dovadă a bunăstării Templului. Apucă foarfe­cele cu degetele lui pufoase şi desfăcu îndemînatic unul din pachete.
__E un pacheţel cu prăjituri trimis din Tokyo, explică
el. Nu prea se mai găseşte aşa ceva în zilele noastre. Mi s-a spus că nu le mai dau la magazin, ci le trimit direct armatei şi celor din guvern.
Am băut un ceai japonez delicios şi am mîncat prăji­turi europene din care nu mai mîncasem. Cu cît eram mai încordat, cu atît împrăştiam mai multe firimituri pe pan­talonii negri, strălucitori.
Tata şi stareţul îşi exprimau nemulţumirea la adresa celor din armată şi a funcţionarilor care acordau toată atenţia templelor şintoiste fără să ia în seamă pe cele bud-dhiste. Şi nu numai că le desconsiderau, dar le şi con­damnau; au pus apoi problema administrării templelor în viitor.
Stareţul era un bărbat durduliu. Era el ridat, dar ridurile păreau îngrijite. Avea faţa rotundă, iar nasul mare lăsa impresia unei răşini care s-a solidificat. Deşi părea un om vesel, avea un aer sobru. Aveai senzaţia că toată energia se concentrase în capul acela ras, care aducea cu cel al unui animal.
Cei doi vorbeau acum despre zilele petrecute împreună la seminar. Eu priveam pinul-barcă din grădină. I se dăduse o formă de barcă prin coborîrea şi încolăcirea ramurilor, ramurile de la proră fiind dirijate în sus. Se auzeau vocile vizitatorilor întîrziaţi dinspre Templul de aur, de cealaltă parte a zidului. Paşii şi vocile păreau contopite cu aerul serii de primăvară; nimic nu suna strident, ci dimpotrivă, gingaş şi plăcut. Pe măsură ce se retrăgeau precum refluxul, mi se părea că aud cu adevărat paşi de om călcînd pămîntul. Am privit în sus la pasărea phoenix din vîrful Templului; ea absorbea ce mai rămînea din lumina înserării.
— Copilul acesta...
27
Auzind vocea tatei, fn-am întors spre ei. in încăperea învăluită în întuneric, tata îmi încredinţa viitorul părin­telui D5sen.
— Nu cred c-am să mai trăiesc mult. Te rog să ai grijă de copil.
Cît era el de preot şi de obişnuit să consoleze lumea în astfel de ocazii, părintele D5sen nu a căutat de data aceasta cuvinte mîngîietoare, ci a răspuns simplu:
— Bine, o să am grijă.
Mă uimi însă faptul că se apucară, voioşi, să povestească întîmplări legate de moartea unor bine cunoscuţi preoţi. Unul din ei murise spunînd: „Vai, nu vreau să mor!" Altul sfîrşise rostind cuvintele lui Goethe: „Mai multă lumină!" Alt preot şi-a dat obştescul sfîrşit numărînd banii Templului.
Ni s-a oferit o cină cunoscută nouă, credincioşilor buddhişti, sub numele de „doctorie" şi se aranjase să rămînem la Templu peste noapte. După cină l-am con-i vins pe tata să mergem să mai vedem o dată Templul de aur, pentru că răsărise luna.
Tata era prea emoţionat din cauza întîlnirii cu stareţul după atîţia ani şi se simţea epuizat; dar cînd mă auzi vorbind de Templul de aur, veni cu mine. Respira cu greutate şi se rezema de umărul meu.
Luna răsări de după vîrful Fudo, luminînd spatele Templului. Umbra ce-l înlănţuia părea să-l înghită încet-încet. Doar ferestrele Kato din Kukyocho mai per­miteau razelor palide ale lunii să pătrundă în Templu.
Dinspre insula Ashiwara se auzeau ţipetele păsărilor de noapte ce-şi luau zborul în zare. Simţeam greutatea mîinilor ofilite ale tatei pe umărul meu. Aruncînd o« privire înspre umăr, i-am zărit în lumina lunii mîna, care arăta ca cea a unui schelet.
După ce m-am întors la Yasuoka, Templul de aur, care mă dezamăgise atît de mult la prima vedere, începu să-şi sporească frumuseţea pe zi ce trece, pînă cînd, în cele din urmă, deveni mai frumos decît fusese înainte de aj
28
N-aş »i iwi m> aiaic sa sj^un ui i-C v_(-Hl5ia li u-
museţea. Se părea că speranţele pe care le nutrisem în frumoasele mele visuri se adeveriseră, iar acum, Ja rîndul lor, puteau servi drept impuls pentru noi himere.
Nu mai eram în căutarea unui Templu de aur iluzoriu în natură şi în obiectele din jur. Templul de aur prinsese rădăcini puternice în mine. Toţi pilonii, ferestrele Kato, acoperişul, pasărea phoenix din vîrf — toate pluteau distinct în faţa ochilor, de parcă le atingeam cu propriile mîini- Cea mai mică parte a Templului era în acord per­fect cu complexitatea construcţiei. Aveai senzaţia că auzi note muzicale disparate, pentru ca apoi întreaga com­poziţie să-ţi inunde mintea: orice parte a Templului de aur alegeam, întreaga clădire reverbera ca un ecou.
„Era adevărat cînd îmi spuneai că Templul de aur este cel mai frumos lucru din lume", i-am scris tatei în prima scrisoare.
După ce m-a dus înapoi la unchi, tata s-a întors la tem­plul din golfuleţul îndepărtat. Ca răspuns la scrisoare, am primit o telegramă de la mama în care mă înştiinţa că tata avusese o hemoragie puternică şi murise.
Capitolul II
O DATĂ CU MOARTEA TATEI, copilăria mea a luat sfîrşit. j întotdeauna m-a surprins faptul că perioada aceasta a fost cu totul lipsită de aşa-zisele „griji". Şi cînd am ajuns să-mi dau seama că nu sînt nici măcar trist din pricina morţii tatei, această uimire s-a transformat într-o anume emoţie neputincioasă care nu putea fi numită nici măcar
surpriză.
Am plecat în grabă spre casă; cînd am sosit, tata era aşezat în sicriu. Am luat-o prin Uchiura şi de-acolo cu barca de-a lungul golfului Nariu, ceea ce însemnase o zi întreagă de drum. Era o căldură înăbuşitoare, soarele frigea pur şi simplu. Imediat după ce l-am văzut pe tata, sicriul fu dus la crematoriul din golfuleţ şi urma să fie incinerat pe malul mării.
Moartea unui preot de ţară constituie un eveniment cu J totul deosebit pentru că pare prea oportun. Preotul este, ca să zic aşa, părintele spiritual al respectivei zone, păzi­torul vieţii enoriaşilor, omul căruia i-au încredinţat exis­tenţa ulterioară. Şi tocmai omul acela a murit în templul său! Ca şi cînd şi-ar fi făcut cu prisosinţă datoria; ca şi cînd omul care i-a învăţat pe alţii cum să moară a încercat o demonstraţie publică şi, din greşeală, a murit chiar el. Sicriul tatei se afla într-un loc care părea anume făcut pentru el. Totul era pregătit pînă în cele mai mici amă­nunte. Mama, preotul cel tînăr şi enoriaşii plîngeau în faţa sicriului. Vocea tînărului preot tremura; parcă aştepta sL acum indicaţii din partea tatei care zăcea în sicriu faţa luiJ
30
laici cia
ill 11U11 ue
Prospeţimea florilor îţi dădea o senzaţie îngrozitoare. Parcă iscodeai fundul unei fîntîni. Şi asta deoarece chipul mortului coboară mult în adînc faţă de momentele cînd omul trăia, lăsînd să se întrevadă doar conturul unei măşti: cade atît de adînc, încît nu mai poate fi scos la suprafaţă. Chirjul unui mort ne poate spune mai limpede decît orice altceva pe lumea aceasta cît sîntem de departe de adevărata existenţă materială şi cît ne este de imposibil să o pricepem. Eram confruntat pentru prima oară cu o astfel de situaţie în care spiritul se transformă prin moarte în substanţă materială; şi abia acum simţeam că încep să înţeleg de ce florile de primăvară, soarele, banca mea, şcoala, creioanele — de fapt tot ce era realitate — mi se păreau atît de reci, atît de îndepărtate de propriul eu.
Mama şi enoriaşii urmăreau cu coada ochiului ultima mea întîlnire cu tata. Dar inima mea neînduplecată nu voia să accepte analogia cu lumea celor vii pe care o implica cuvîntul „întîlnire". Pentru că, de fapt, aceasta nu era o întîlnire; priveam pur şi simplu chipul mort al tatei.
Toate privirile erau aţintite într-acolo. Şi eu îl con­templam. Am constatat că privitul (adică pur şi simplu faptul de a te uita la cineva fără o intenţie anume) era privilegiul celor vii, că acest privit putea fi la fel de bine şi o expresie a cruzimii. Astfel înţelegea să se convingă de propria-i existenţă tînărul ce nu cîntase nicicînd cu voce tare şi nu alergase niciodată ţipînd cît îl ţinea gura. ' Deşi în multe privinţe îmi lipsea curajul moral, acum n-am simţit nici cea mai vagă urmă de ruşine — acum, cînd mi-am întors faţa senină, fără lacrimi, spre cei care jeleau moartea tatei.
Templul se afla pe o stîncă, la mare. în spatele con­voiului funebru, norii se încolăceau deasupra Mării Japoniei, blocîndu-mi priveliştea.
începui să cînt şi eu alături de preot sutra Zen care însoţea ducerea sicriului la locul incinerării. Templul era întunecat. Stindardul suspendat între doi stîlpi, florile din sanctuar, cădelniţa şi vazele cu flori — toate străluceau
31
puternic la lumina siaca a mmmariior. iviai auia uşui i vîntul dinspre mare, umflîndu-mi mînecile mantiei. Pe I cînd cîntam sutra, eram tot timpul conştient de poziţia I norilor de vară ce-şi reflectau lumina în colţul ochilor mei.
O fîşie de lumină ce pătrundea de afară în templu îmi 1 inunda o parte a feţei. Strălucea puternic — ce afront!
Cînd cortegiul funebru se afla la numai cîteva sute de metri de crematoriu, ne-a prins ploaia. Din fericire, tre- j ceam chiar prin faţa casei unuia dintre enoriaşii mai ( înstăriţi; am intrat şi ne-am adăpostit. Ploaia nu părea să se oprească. Cortegiul trebui să-şi continue drumul, aşa că primirăm cu toţii umbrele şi, după ce am acoperit sicriul cu o muşama, am pornit mai departe.
Se afla pe o porţiune de plajă pietroasă într-un golfuleţ ce ieşea înspre mare, în partea de sud-est a oraşului. Fusese ales acest loc pentru incinerări, deoarece de aici ] fumul şi mirosul nu ajungeau la locuinţele oamenilor.
Marea era foarte agitată aici. Valurile se rostogoleau înainte adunîndu-se şi spărgîndu-se, de aceea porţiunea aceasta ce nu cunoştea pic de linişte era în permanenţă asaltată de picături de ploaie. Ploaia străpungea calm suprafaţa apei, neţinînd seama de mişcarea permanentă a mării. Doar cîte-o rafală de vînt ducea ploaia înspre stîncfle pustii. Atunci acestea se înnegreau, de parcă ar fi fost stropite cu cerneală neagră.
Am trecut printr-un tunel şi am ajuns la locul cu pricina. In timp ce oamenii făceau pregătiri pentru : incinerare, ne-am adăpostit de ploaie în tunel.
N-am putut zări marea. Nu se vedeau decît valurile, ] pietrele ude şi negre şi ploaia. Continuă să plouă şi cît unseră sicriul cu ulei.
I-au dat foc. Uleiul era raţionalizat, dar fiind vorba de j funeraliile unui preot, au reuşit să-l obţină în cantitate | suficientă, iar acum flăcările se luptau cu ploaia, ridicîndu-se în aer cu zgomotul unei plesnituri de bici. Deşi era-n plină zi, flăcările se distingeau limpede prin fumul dens. Fumul se înălţă drept în sus şi, puţin cîte puţin, se deplasă spre stînci; apoi, la un moment dat, flăcările se ridicară şi ele graţios în ploaie.
32
rupse ceva. Capacul sicriului sări în sus.
Am privit-o pe mama care stătea lîngă mine. Ţinea cartea de rugăciuni cu ambele mîini. Chipul îi era inflexi­bil; părea atît de mic şi de îngheţat, încît aveai senzaţia că-l ooti lua în
Ascultînd de rugăminţile tatei, m-am dus, ca jiso1, la Templul de aur din Kyoto. Stareţul mă luă sub aripa lui ocrotitoare. îmi plătea cheltuielile şcolare, iar eu, în schimb, făceam treburi gospodăreşti. Poziţia mea era echivalentă, în termeni laici, cu cea a unui ajutor de stu­dent.
De îndată ce mi-am început slujba la Templu, mi-am dat seama că nu mai rămăseseră decît oameni foarte bătrîni sau foarte tineri, mai ales după ce plecase şi moni­torul din cămin. Era bine din multe puncte de vedere că mă aflam aici. Nimeni nu mă mai necăjea că sînt fiu de preot, cum făcuseră colegii de şcoală, pentru că aici toată lumea era la fel. Singura diferenţă era că eu mă bîlbîiam şi că eram ceva mai urît decît ceilalţi.
îmi întrerupsesem cursurile şcolii medii înainte de a le absolvi, dar cu ajutorul părintelui Tayama Dosen s-a aranjat să mi le continui la Colegiul Rinzai. Urma să reîncep şcoala în trimestrul al doilea, adică în mai puţin de o lună. Ştiam că de cum voi începe şcoala cea nouă, mă vor mobiliza pentru muncă obligatorie în vreo fabri­că. Aveam de înfruntat o situaţie nouă, dar îmi mai rămăseseră cîteva săptămîni din vacanţa de vară. Vacanţă de vară în doliu; vacanţă de vară asupra căreia apăsau ultimele zile ale războiului din 1944. Viaţa mea ca jiso s-a desfăşurat lin şi, de cîte ori privesc în urmă, îmi dau seama că aceasta a fost singura mea vacanţă adevărată, îmi răsună şi acum în urechi ţîrîitul greierelui.
Templul de aur pe care-l revedeam după cîteva luni se înălţa paşnic în lumina zilelor tîrzii de vară. Deoarece
1 Acolit buddhist (n.tmd.).
33
tocmai intrasem in nnaurue preoţimn, aveam capuii proaspăt ras. Simţeam aerul direct pe piele; aveam 1 curioasa senzaţie că propriile gînduri păstrau contactul cu lumea din afară printr-o simplă membrană sensibilă, fragilă. Cînd am privit Templul de aur cu acest nou cap,' am simţit că aerul mă pătrunde nu numai prin ochi, dar şi prin cap. Ca şi cum capul meu reacţiona la soare şi la briza rece a serii.
— în sfîrşit am ajuns să trăiesc aproape de tine, Templu de aur! îmi şopteam în sinea mea şi am încetat, pentru cîteva clipe, să mai mătur frunzele. N-am pretenţia s-o faci dintr-o dată, dar te rog, împrieteneşte-te cu mine şi dezvăluie-mi secretul. Simt că sînt la doi paşi de a-ţi pătrunde frumuseţea şi totuşi n-o pot vedea. Te rog, ajută-mă să văd adevăratul Templu de aur mai limpede decît îţi văd imaginea cu ochii minţii. în plus, dacă eşti într-adevăr atît de frumos, încît nimic pe lumea aceasta nu se poate compara cu tine, atunci spune-mi de ce eşti atît de frumos, de ce e necesar să fii frumos?
în vara aceea, Templul de aur părea să contrasteze şi mai puternic cu veştile proaste despre război care ajungeau zi de zi la urechea noastră, strălucind mai viu ca niciodată. în iunie, americanii debarcaseră la Saipan şi aliaţii erau în cîmpiile Normandiei. Numărul vizita­torilor scăzu considerabil, dar Templul de aur părea că se bucură de singurătate, de tăcere.
Era firesc ca războaiele şi neliniştea, grămezile de j cadavre şi vărsarea de sînge să sporească frumuseţea Templului de aur. Pentru că acest Templu fusese clădit pe nelinişte de numeroşi stăpîni ursuzi care aveau un' singur general în mijlocul lor. Diferitele proiecte ale celor trei nivele, în care specialistul în istoria artei putea dis­tinge un amestec de stiluri, izvorăsc probabil din căutarea unui stil care să cristalizeze întreaga nelinişte înconjură­toare. Dacă ar fi fost construit într-un singur stil, Templul de aur ar fi fost incapabil să-şi asume neliniştea şi şi-ar fi dat de mult obştescul sfîrşit.
oChii de la Templu, mi se părea foarte ciudat că această clădire există cu adevărat în faţa mea. Templul de aur pe care-l văzusem cînd mi-am petrecut doar o noapte aici (arunci cînd l-am vizitat împreună cu tata) nu-mi dăduse această senzaţie. Şi acum abia-mi venea să cred că Templul de aur va fi mereu aici, în faţa ochilor mei, chiar dacă anii trec.
Cînd mă gîndeam la el pe vremea cînd stăteam la Maizuru, mi se părea că Templul se află undeva, într-un colţ al oraşului Kyoto; dar acum, că am venit să locuiesc aici, îmi apărea în faţa ochilor numai cînd îl priveam şi înceta să existe cînd dormeam în pavilionul central. Iată de ce mă duceam de cîteva ori pe zi să-i arunc o privire, spre amuzamentul colegilor. întotdeauna mă uimea faptul că Templul există, iar după ce-l priveam îndelung, mă întorceam în camera mea. Simţeam că dacă mă-ntorc brusc să-l privesc din nou, silueta lui va dispărea precum Euridice.
După ce am terminat de măturat în jurul Templului, am urcat pe dealul din spate ca să nu mă ardă soarele dimineţii, ce încălzea tot mai puternic, şi am luat-o pe cărare spre Yukatei. Era înainte de ora deschiderii, aşa că nu se vedea picior de om. O formaţie de avioane de luptă, din escadronul aviaţiei militare din Maizuru probabil, trecu cu zgomot asurzitor deasupra capului, zburînd destul de jos, aproape de Templul de aur care tocmai se trezea.
între colinele din spate era un lac plin de lintiţă, cunoscut sub numele de Yasutamizawa. în mijlocul lui se afla o insuliţă, iar pe ea se înălţa Shirahebizuka, un tur­nuleţ din piatră cu cinci nivele. Aerul dimineţii se umplu de ciripitul păsărelelor: nu se vedea nici o pasăre, dar întreaga pădure răsuna de cîntecul lor.
In faţa lacului creştea o iarbă deasă, despărţită de cărare printr-un gărduleţ. Lîngă el era întins un tînăr în cămaşă albă. O greblă din lemn de bambus stătea reze-mată de un arţar mic.
34
35
Băiatul se ridică cu atita energie, meu aveai impresia i că o să scobească o gaură în aerul plăcut de vară ce nel învăluia; dar cînd mă văzu, spuse, parcă dezamăgit:
— Tu erai?
îl cunoscusem chiar cu o seară în urmă. îl chema Tsu-rukawa şi venea de la un templu prosper din suburbiile j oraşului Tokyo. Provenea dintr-o familie înstărită şi avea] de toate: întreţinere la şcoală, bani de buzunar, pachete de acasă. Fusese trimis la Templul de aur pentru că se înrudea oarecum cu stareţul şi pentru a vedea cum se face educaţia jiso-ilor obişnuiţi. Plecase acasă pe perioada vacanţei de vară şi se întorsese la Kyoto în seara aceea.' Tsurukawa avea un accent ţokyot tipic. Urma să intre şi' el în toamnă la Colegiul Rinzal, în aceeaşi clasă cu mine, şi cu o seară în urmă mă intimidase cu turuiala şi voioşia
lui.
Cînd l-am auzit spunînd „Tu erai?", n-am mai fost în stare să rostesc nici un cuvînt. Am avut impresia că tăcerea mea îi sună a reproş.
— E-n ordine. Să ştii că nu trebuie să măturăm chiar totul. Oricum se murdăreşte iar cînd vin vizitatorii. Mai ales că nici nu prea mai vine lume în ultima vreme.
Am pufnit în rîs. Cînd rîdeam astfel, fără să vreau, se pare că-mi apropiam oamenii. Oricum, nu aveam de unde să ştiu ce impresie făceam asupra altora.
Am sărit gardul şi m-am aşezat lîngă Tsurukawa. I Ţinea mîna sub cap, aşa că am observat că deşi partea] exterioară era bronzată binişor, cea ferită de soare era atît de albă, îneît i se vedeau venele prin piele. Razele soarelui] de dimineaţă radiau printre copaci, împrăştiind o umbră 1 de un verde deschis în jur, pe iarbă. Instinctul îmi spunea 1 că băiatul acesta nu iubeşte Templul de aur aşa cum îl iubesc eu. Ataşamentul meu faţă de Templu îşi avea; rădăcinile în urîţenia mea.
— Am auzit că ţi-a murit tatăl, spuse Tsurukawa.
— Da.
Tsurukawa îşi întoarse privirile într-o parte şi, fără să facă nici un efort pentru a ascunde cît era de preocupat de modul lui copilăresc de a interpreta lucrurile, continuăm
ue aur aut ue muit aeoarece jti aminteşte de tatăl tău, nu? Vreau să spun că arunci cînd îl priveşti, îţi aminteşti cît de mult îi plăcea tatălui tău. Mă bucura faptuj că raţionamentul lui pe jumătate corect nu produsese nici un soi de schimbare pe chipul meu apatic. Era evident că Tsurukawa clasa sentimentele omeneşti în sertăraşe separate pe care le păstra în camera lui, exact ca băieţii care clasează diverse specii de insecte; si-i făcea plăcere să le scoată din cînd în cînd afară ca să facă experienţe pe ele.
— Eşti trist din pricina morţii tatălui tău, nu? De aceea eşti atît de retras... M-am gîndit la asta de cînd te-am întîlnit aseară.
Observaţiile lui nu m-au contrariat. De fapt, senti­mentul lui că eu păream retras îmi dădea o oarecare libertate şi linişte a cugetului, drept care nu m-am mai bîlbîit:
— N-am de ce să fiu trist, să ştii.
Tsurukawa mă privi, netezindu-şi cu mîna sprîncenele prea lungi, care păreau să-l încurce.
— Vai de mine! exclamă el, deci îţi urai tatăl? Sau îi purtai antipatie?
— Nu aveam nimic împotriva lui; nici măcar nu pot să spun că nu-l iubeam.
— Atunci de ce nu eşti trist?
— Da, asta cam aşa e. Nici eu nu înţeleg.
Pus în faţa unei probleme atît de dificile, Tsurukawa se ridică.
— Atunci, pesemne că ai avut parte de vreo întîmplare neplăcută.
— Zău că nu ştiu, am răspuns.
Vorbindu-i, mă întrebam şi eu de ce îmi face atîta plăcere să stîrnesc îndoială în minţile altora. în ce mă privea, n-aveam nici cea mai mică urmă de îndoială. Problema era foarte clară: sufeream psihic din cauza bîl-bîielii. Niciodată nu mă puteam exprima la timp. Poate de aceea simţeam că moartea tatei şi tristeţea mea n-au
36
37
lllCl U legctlUlcl Ullcl l_U âlld. W llUCd
o uşoară întîrziere face mereu ca sentimentele şi eveni­mentele prin care am trecut să se înapoieze la starea lor fără noimă, incoerentă, care, în ce mă priveşte, este proba­bil starea lor de bază. Cînd sînt trist, mă cuprinde regretul j brusc, fără nici un motiv: nu are nici o legătură cu un anume eveniment.
Dar sînt incapabil de a-i explica toate acestea noului meu prieten. Tsurukawa se porni pe rîs pînă la urmă.
— Ce ciudat eşti!
I se scutura cămaşa de pe el de rîs. Razele soarelui, care se strecurau printre ramurile unduitoare ale copacilor, mă făceau să mă simt fericit. Viaţa mea era cutată precum cămaşa tînărului de lîngă mine. Dar aşa încreţită, ce albă îi strălucea cămaşa în lumina soarelui! Cine ştie, poate şi eu?
Făcînd abstracţie de lumea exterioară, Templul îşi con­tinua existenţa conform principiilor sectei Zen. Vara nu ne sculam niciodată mai tîrziu de ora cinci. Scularea însemna de fapt „acţionarea conform normelor". De îndată ce ne trezeam, ne făceam datoria de dimineaţă, cîn-tînd sutra. Această sutră se numea „revenirea triplă" şi o intonam de trei ori. După aceea măturam interiorul Templului şi ştergeam pe jos cu cîrpa. Urma micul dejun numit „întrunirea la fiertura de orez", timp în care ascultam o anume sutră. După micul dejun ne aşteptau tot felul de treburi, cum ar fi: plivitul, curăţarea gră­dinii, tăiatul lemnelor. Apoi, în zilele de cursuri, plecam, fiecare, la şcolile noastre.
La întoarcere, ne luam „doctoria", cum se numea masa de seară, urmată uneori de o prelegere după scrierile sacre, ţinută de stareţ. La ora nouă venea „des­chiderea pernei", adică ora culcării.
Cam aşa se desfăşura programul meu zilnic; sem­nalul care mă trezea în fiecare dimineaţă era clopoţelul pe care-l suna preotul ce răspundea de bucătărie şi dej ritualul meselor.
ba începui se presupunea ca o sa tun cam o duzină de oameni la Templu, adică la Rokuon-ji. Dar în urma recrutării pentru serviciul militar şi a muncii obligatorii, singurii locuitori — în afara ghidului, trecut de şaptezeci de ani, a bucătăresei, trecută de şaizeci, a diaconului şi a vice-diaconului — eram noi, cei trei jiso. Bătrînii erau demodaţi şi doar pe jumătate vii, pe cînd cei tineri erau de fapt copii. Diaconul mai avea pe cap şi contabilitatea Templului, considerată o „sarcină auxiliară".
La cîteva zile după sosire, mi se încredinţase ducerea ziarelor la locuinţa stareţului, pe care-l numeam „bătrînul profesor". Ziarul sosea cam la ora la care terminam tre­burile dimineţii inclusiv curăţenia. Nu era uşor pentru noi, cei trei jiso, să spălăm într-un timp atît de scurt toate coridoarele Templului cu peste treizeci de camere. De îndată ce terminam, mergeam la poartă să iau ziarele, străbăteam coridorul de la intrare, unde se afla Camera Mesagerilor, treceam apoi prin spatele Camerei Vizita­torilor şi îmi croiam drum prin coridorul care ducea la Marea Bibliotecă, unde aştepta „bătrînul profesor". Cori­doarele proaspăt spălate erau încă umede, iar pe alocuri, acolo unde se mai afla cîte o gaură în duşumea, apa adunată sclipea în razele soarelui de dimineaţă şi mă udam pînă la glezne. Vară fiind, senzaţia era plăcută, îngenuncheam apoi în faţa Bibliotecii şi strigam:
— Părinte, pot să intru?
— îhî, răspundea.
înainte de a păşi în cameră, îmi ştergeam picioarele ude cu poala anteriului, şmecherie pe care o învăţasem de la colegi.
Eram foarte conştient de mireasma puternică şi proaspătă a lumii exterioare care pătrundea prin ziarul tipărit şi, aruncînd o privire titlurilor, citii: „Este inevitabil raidul aerian asupra oraşului imperial?"
S-ar putea să pară ciudat, dar pînă atunci nu mă gîndisem niciodată să fac vreo legătură între Templul de aur şi raidurile aeriene. De la căderea Saipanului, deveniseră inevitabile raidurile aeriene şi deasupra insulei
38
39
evacuare a unei părţi din Kyoto; totuşi, în ce mă privea, nu mi se părea să fie vreo legătură între existenţa semi-eternă a Templului de aur şi dezastrul produs de raidurile aeriene. După părerea mea, Templul indestructibil şi focul, prin puterea sa, trebuie să perceapă deosebirile totale dintre ele şi, chiar dacă se întîlnesc, să se furişeze automat unul lîngă celălalt. Adevărul este că Templul de aur era ameninţat de pericolul de a arde pînă-n temelii după un raid aerian. într-adevăr, dacă lucrurile con­tinuau aşa, Templul de aur se transforma sigur în cenuşă. De îndată ce această idee prinse rădăcini în mintea mea, fru­museţea tragică a Templului spori şi mai mult.
Era într-o după-amiază de vară tîrzie, cu o zi înainte de începerea şcolii. Stareţul plecase pe undeva să ţină o slujbă comemorativă împreună cu vice-diaconul. Tsu-rukawa mă invitase să vedem un film, dar pentru că pe mine nu prea mă amuza ideea, renunţă şi el imediat; aşa era Tsurakawa.
Primind o permisie de cîteva ore, am părăsit Templul cu chipiurile de colegiu pe cap şi cu jambiere la pantalonii kaki. Templul se scălda în căldura zilei de vară şi nu era nici un vizitator prin preajmă.
—-.Ei bine, unde mergem? întrebă Tsurukawa.
I-am răspuns că înainte de a pleca undeva aş vrea să mai privesc o dată, pe îndelete, Templul de aur, pentru că începînd de mîine n-o să-l mai putem vedea la ora aceasta şi pentru că în timp ce vom munci în fabrică s-ar putea întîmpla ca Templul să se transforme în cenuşă ca urmare a vreunui raid aerian. M-am poticnit şi m-am bîl-bîit pînă i-am explicat, dar Tsurukawa m-a ascultat sur­prins şi uşor enervat. Cînd mi-am terminat micul discurs, faţa îmi era lac de sudoare, de parcă aş fi spus cine ştie ce lucru ruşinos. Tsurukawa era singura persoană căreia îi mărturisisem ciudatul ataşament faţă de Templul de aur. Privindu-i însă chipul, nu i-am descifrat decît acea privire iritată pe care mă obişnuisem s-o văd la cei carB încercau să-mi descifreze bîlbîiala. Iată ce oameni trebui*
sa un»
ucmieni ain eu ae-a face! Cînd
destăinui taine importante, cînd încerc să-i fac pe alţii să vibreze la vederea frumosului de care mie mi se umple sufletul, cînd mă deschid lumii — ei bine, trebuie să dau piept cu astfel de chipuri. Această înfăţişare nu şi-o iau şi faţă de alţii. Expresia asta este o copie perfectă a irascibilităţii mele; este, ca să spun aşa, o oglindă înspăimîntătoare a mea. în astfel de situaţii, oricît ar fi de frumos chipul, el îşi asumă o urîţenie asemănătoare cu a mea. Şi de îndată ce-mi dau seama de aceasta, lucrul important pe care aş fi vrut să-l exprim se năruie în ceva complet lipsit de importanţă, ca o ţiglă de pe acoperiş.
între mine şi Tsurukawa se interpuseră puternicele raze ale soarelui de vară. Aşteptînd să termin ce aveam de spus, faţa îi strălucea de grăsime. Sprîncenele sclipeau ca aurul în lumina soarelui, iar nările i se dilataseră din cauza căldurii înăbuşitoare.
Terminasem de vorbit şi mă cuprinse furia. De cînd îl cunoscusem pe Tsurukawa, nu încercase nici măcar o dată să mă tachineze pentru bîlbîiala.
— De ce? îl întrebai eu cerîndu-i socoteală pentru indulgenţa manifestată.
După cum am mai subliniat, suportam mai uşor batjocura şi insultele decît compătimirea. Un zîmbet abia perceptibil flutură pe chipul lui Tsurukawa.
— Eu nu sînt dintre aceia care se sinchisesc de astfel de lucruri.
Am rămas mut de uimire. Fiind crescut în mediul aspru de la ţară, nu eram obişnuit cu astfel de gingăşii. Gestul lui Tsurukawa m-a făcut să înţeleg că, chiar dacă era înlăturată bîlbîiala din existenţa mea, eu rămîneam acelaşi. Mă simţeam bine că sînt tratat ca atare. Ochii lui Tsurukawa, cu gene lungi, au reuşit să facă abstracţie de bîlbîiala mea, mă accepta aşa cum eram. Pînă în clipa aceea aveam strania impresie că a-mi ignora bîlbîiala însemna de fapt distrugerea acelei existenţe care se numea EU.
40
41
Mă simţeam liniştit şi fericit in acelaşi limp. îvia nur că n-am mai putut uita niciodată Templul de aur aşa cum arăta în clipa aceea. Am trecut amîndoi prin faţa por­tarului care moţăia, am mers pe cărarea pustie ce trecea pe lîngă zid şi am ajuns în faţa Templului de aur.
Scena mi-e vie în minte. Am stat amîndoi, unul lîngă altul, pe malurile lacului Kyoko, în cămăşi albe. Şi în faţa acestor două chipuri, nedespărţite de nimic altceva, se înălţa Templul de aur. în această ultimă vară, în aceste ultime vacanţe de vară — ba chiar ultima —, tinereţea noastră plutea ameţitor pe o muchie. Templul de aur j stătea pe aceeaşi muchie, în faţa noastră, ne vorbea. Aşteptarea raidurilor aeriene ne apropiase şi mai mult de Templu.
Razele plăcute ale soarelui de vară tîrzie decorau acoperişul nivelului Kukyocho cu o foiţă aurie, iar lumina ce cădea drept pe Templu îi sporea şi mai mult opacitatea nocturnă. Pînă acum mă apăsase veşnicia Templului, ţinîndu-mă la distanţă; dar destinul lui iminent, posibili­tatea de a pieri din cauza unei bombe, îl apropia de des­tinul nostru. S-ar putea ca Templul de aur să fie distrus înaintea noastră. La gîndul acesta mi se părea că el trăieşte, ca şi noi.
Dealurile din jur, cu pinii lor roşietici, erau dominate de ţîrîitul greierilor: aveai impresia că nenumăraţi preoţi invizibili cîntau rugăciunea pentru Stingerea Focurilor: Guâ gyă; cîntau ei, gyăkl gyăkl, un nun, shifură shifură, harashifură harashifură!
Această clădire minunată se va transforma curînd în cenuşă, gîndeam. De aceea poate, imaginea mea despre Templul de aur începu să se suprapună treptat peste templu în toate detaliile, exact cum copia făcută pe hîrtie de calc se suprapune perfect pe desenul original: acoperişul din imagine se suprapunea peste acoperişul adevărat, Sosei peste Sosei-ul care se întindea dincolo de lac, balustradele şi ferestrele de la Kukyocho peste acele balustrade şi ferestre. Templul de aur nu mai era o clădS
42
evanescenţei lumii adevărate. Datorită gîndurilor care mă frărnîntau, adevăratul Templu nu era cu nimic mai prejos decît cel din imaginaţia mea. S-ar putea ca mîine. să plouă cu foc din cer; atunci pilonii aceia subţirei, fru­moasele curburi ale acoperişului vor fi transformate în cenuşă şi n-o să avem cum să-l mai privim. Dar deo­camdată se înălţa senin în faţa noastră, în toate detaliile, Scăldîndu-se în lumina aceea ca un foc de vară.
Dincolo de dealuri apărură cîţiva nori măreţi, ase­meni celor pe care-i văzusem cu coada ochiului cînd se cînta sutra la funeraliile tatei. Erau plini de un soi de lumină amorţită şi priveau delicata construcţie a Tem­plului, în lumina puternică de vară, Templul de aur părea să-şi piardă detaliile de formă; păstra obscuritatea mohorîtă şi rece absorbită în sine, iar conturul misterios ignora pur şi simplu lumea uluitoare care-l înconjura. Doar pasărea phoenix de pe acoperiş îşi prinse bine picioarele de piedestal, încercînd să nu se clatine din cauza luminii orbitoare a soarelui.
Plictisit de contemplarea mea, Tsurtikawa luă de jos o pietricică şi, cu mişcarea graţioasă a aruncătorului, o zvîrli drept în mijlocul umbrei pe care Templul o arunca pe lacul Kyoko. Apa se undui printre lintiţe, iar fru­moasa şi fragila construcţie se prefăcu în praf şi pulbere.
Anul care a urmat pînă la terminarea războiului a fost perioada în care m-am simţit cel mai apropiat de Templul de aur, în care m-a preocupat cel mai mult exis­tenţa lui în afara primejdiei, total absorbit de frumuseţea lui. A fost perioada în care mi s-a părut că am coborît Tem­plul la acelaşi nivel cu mine şi, crezînd acest lucru, am fost capabil de o iubire fără margini. Cu toate acestea, Templul nu mi-a dat nimic din influenţa lui nefastă, nimic din veninul său.
M-a încurajat gîndul că Templul de aur şi cu mine unpărtăşeam acelaşi pericol pe lumea aceasta. Şi în acest
43

pencoi reuşisem sa găsesc un intermediar care sa ma iege de frumuseţe. Simţeam că s-a creat o punte între mine şi lucrul care pînă atunci mă respinsese, mă ţinuse la distanţă.
Mă ameţea gîndul că focul care mă va distruge pe mine va distruge probabil şi Templul. Existînd sub acelaşi blestem, la cheremul aceluiaşi destin damnat, mistuitor, Templul şi cu mine ajunsesem să trăim în lumi de aceeaşi dimensiune. Precum trupul meu şubred şi urît, cel al Templului, oricît părea de tare, era din cărbune inflama­bil. Uneori simţeam că ar fi posibil sa zbor din locul acesta, luînd Templul cu mine, ascunzîndu-l în propria carne, în propriul sistem — exact cum hoţul înghite preţioasa bijuterie cînd îşi simte urmăritorul aproape.
Tot anul n-am mai învăţat nici o sutră, n-am mai citit nici o carte; în schimb, am fost ocupat zi de zi, de dimineaţă pînă noaptea, cu etica, cu manevrele, cu arta militară, cu munca în fabrică şi antrenamentul pentru o eventuală evacuare forţată. Firea mea visătoare a devenit şi mai visătoare, şi datorită războiului, viaţa de toate zilele s-a înstrăinat şi mai mult de mine. Pentru noi, băieţii, războiul era o experienţă iluzorie, lipsită de orice realitate materială, ceva ca o rezervă izolată de spital în care eşti complet rupt de sensul vieţii.
După ce primele B-29 au atacat oraşul Tokyo în noiem-l brie 1944, toată lumea se aştepta să urmeze Kyoto. Visul meu secret era ca întregul Kyoto să fie cuprins de flăcări. ] Acest oraş era prea neliniştit ca să-şi păstreze vechea] condiţie; diversele temple şintoiste şi buddhiste uitau de j cenuşa fierbinte care se născuse dinăuntru. Cînd îmi amintesc de marea bătălie de la Ojin care distrusese acest; oraş, simţeam că oraşul Kyoto îşi pierduse din frumuseţe i tocmai datorită faptului că nu mai avusese de mult parte I de focul războiului.
Mîine Templul de aur va arde cu siguranţă pînă la temelii. Silueta care ocupa spaţiul acela va dispărea.) Chiar pasărea din vîrful Templului va învia ca adevărate» phoenix şi-şi va lua zborul spre înălţimi. însuşi Templuls
44
ur, care pina atunci fusese încorsetat, se va elibera de convenienţe şi va pluti ici-colo, răspîndind o lumină palidă pe lac şi pe apele întunecate ale mării.
Am tot aşteptat, dar nu a avut loc nici un raid aerian asupra oraşului Ky5to. Chiar cînd am citit în ziare, în data de 9 martie din anul următor, că întregul TSkyo era o mare de flăcări şi dezastrul se tot extindea, Kyoto continua să fie acoperit de un cer senin de primăvară timpurie.
Eram disperat de atîta aşteptare şi încercam să mă conving că acest cer de primăvară timpurie ascundea de fapt doar focuri şi distrugeri, aşa cum un geam de sticlă sclipitor ascunde ce se găseşte în spatele lui. După cum am mai spus, eram tare lipsit de simţire. Nici moartea tatei, nici sărăcia mamei nu mă prea afectau. Ceea ce visam era un fel de compresor uriaş divin care să provoace dezastru, cataclisme şi tragedii supraomeneşti, care să nimicească prin puterea lui distrugătoare toate fiinţele şi toate obiectele, indiferent dacă erau frumoase sau urîte. Uneori, strălucirea neobişnuită a cerului de primăvară îmi părea lumina lamei reci a unui topor suficient de uriaş cît să cuprindă întreaga lume. Apoi aşteptam ca acest topor să cadă — să cadă cu o asemenea viteză, încît nimeni să nu mai aibă nici o clipă de răgaz.
Mă mai obsedează şi acum ceva straniu. Iniţial nu mă stăpîneau astfel de gînduri întunecate. Preocuparea mea — şi era singura mea problemă adevărată — era doar fru­museţea. Dar nu cred că războiul m-a afectat um-plîndu-mi mintea cu gînduri lugubre. Cînd oamenii se concentrează asupra ideii de frumos, fără să-şi dea seama măcar, ei se confruntă cu cele mai întunecate gînduri ce există în lume. Aşa cred eu că sînt făcute fiinţele omeneşti.
Mi-aduc aminte de o întîmplare petrecută în Kyoto spre sfîrşitul războiului. Era de necrezut, dar n-am fost singurul martor. Tsurukawa era lîngă mine.
Intr-o zi cînd s-a întrerupt curentul, Tsurukawa şi cu mine tocmai vizitam templul Nanzen pentru prima oară.
45
podul de lemn de lingă pontonul de unde plecau bărcile.
Era o zi senină de mai. Pontonul nu se mai folosea, iar balustrada care ducea pînă la el ruginise şi se acoperise de buruieni. Printre buruieni îşi înălţau căpşorul nişte floricele plăpînde ce tremurau în bătaia vîntului. Pînă în punctul de unde începea panta, apa era murdară şi stătă­toare, iar umbrele cireşilor de pe partea noastră se scu­fundaseră cu totul în apă.
De pe pod priveam apa absenţi. Dintre toate amintirile de război, astfel de momente lasă cea mai puternică impresie. Aceste clipe scurte de neatenţie te pîndeau peste tot, precum petele de cer albastru ce privesc prin deschizăturile făcute în nori. E ciudat că tocmai un moment ca acesta mi-a rămas întipărit în minte, ca şi cînd ar fi fost prilej de plăceri sfîşietoare.
— E plăcut, nu? spusei zîmbind.
— îhî, răspunse Tsurukawa şi zîmbi şi el. Simţear amîndoi foarte intens că aceste cîteva ore ne aparţi: numai nouă.
Cărarea pietruită era încadrată de Un şanţ cu apă curată pe care se unduiau plante acvatice. Curînd se ridică în faţa ochilor noştri Poarta Sanmon. Nu se zărea picior de om prin împrejurimile templului. Prin verdeaţa proaspătă, ţiglele de pe acoperiş străluceau puternic ca şi cum în clipa aceea ar fi fost pusă acolo o carte mare argintie. Ce putea să însemne războiul în astfel de momente? într-un anumit punct, într-o anume clipă, mi se părea că războiul devenise un incident spiritual fan­tomatic ce nu putea exista de sine stătător, în afara conştiinţei omeneşti.
Poate tocmai pe această Poartă Sanmon păşi odini­oară vestitul tîlhar Ishikawa Goemon şi, de acolo de sus, privi fascinat florile în toată splendoarea lor. Eram amîndoi într-o dispoziţie sufletească excepţională, ca nişte copii nevinovaţi. Deşi trecuse vremea florilor de cireş, po­mii acoperindu-se de frunze, ne-am gîndit că n-ar strica să le admirăm şi noi din locul din care privise Goemon*
46
i piant taxa ae intrare şi am urcat scările abrupte de lemn, complet înnegrite. în sala din vîrf destinată dansurilor religioase, Tsurukawa dădu cu capul de tavanul scund. Am rîs de el, dar imediat m-am lovit şi eu. Ne-am întors, am urcat pînă în capul scărilor şi am ieşit în vîrful turnului.
După ce-am urcat scări înguste ca de pivniţă, ne-am simţit minunat cînd am ajuns să vedem din nou cerul liber. Am privit cireşii şi pinii, pădurea templului Heian care se întindea în zare, dincolo de şirurile de clădiri, lanţul de munţi — Arashi, Kitanokata, Kibune, Minoura, Kompira — ce-şi înălţau siluetele vagi undeva la peri­feriile oraşului KySto. După ce ne săturasem să le privim, ne-am scos pantofii şi am intrat plini de respect în templu, ca nişte jiso adevăraţi. Pe jos erau întinse douăzeci şi patru de rogojini. în mijloc se afla statuia Shaka, iar ochii celor şaisprezece arhaţi1 străluceau în întuneric. Sala aceasta se numea Gohoro sau Turnul celor cinci păsări phoenix.
Templul Nanzen aparţinea aceleiaşi secte buddhiste Rinzai ca Templul de aur, dar pe cînd cel din urmă ţinea de şcoala Sokokuji, primul era centrul şcolii Nanzen. Cu alte cuvinte, ne aflam acum într-un templu ce ţinea de aceeaşi sectă ca al nostru, dar de altă şcoală. Stăteam acolo ca nişte elevi obişnuiţi, cu un ghid în mînă şi priveam în jur picturile viu colorate de pe tavan, atribuite lui Tan'yu Morinobu din şcoala Kano şi lui Hogen Tokuetsu din şcoala Tosa. Pe o parte din tavan erau pictaţi îngeri cu aripile întinse spre cer, cîntînd din flaut şi biwa2.
In altă parte, o kalavinka cu un bujor alb în cioc bătea din aripi. Este o pasăre cu voce melodioasă despre care sutra spune că trăieşte pe muntele Sessan: partea din faţă are forma unei fete durdulii, iar cea din spate este de pasăre. în centru era pictată o pasăre mitică despre care se presupune a fi surata celei de pe Templul de aur; dar
1 Arhaţii sînt oameni sfinţi care dobîndesc starea de eliberare (Nirvana) prin autoconcentrare (n.ed.).
2 Mandolină japoneză (n.trad.)
47
i
semăna iu un luiluucu
pasărea sobră, aurie, atît de familiară.
Am îngenuncheat şi ne-am împreunat mîinile în rugă­ciune în faţa statuii lui Shaka1. Apoi am părăsit templul. Ne era greu să ne tîrîm din turn jos. Ne-am rezemat de balustrada dinspre sud, din capul treptelor pe care le urcaserăm. Aveam impresia că văd undeva, în faţa ochilor, o spirală mică, frumoasă, colorată. Trebuie să fi fost o imagine succesivă a culorilor splendide pe care tocmai le zărisem pe picturile tavanului. Această senzaţie de concentrare de culori lăsa impresia că pasărea kalavinka se ascundea undeva, printre frunzele tinere sau pe cren­gile de pin ce se întindeau jos, sub ochii noştri, ca şi cum m-ar fi lăsat să arunc o privire asupra aripilor ei minu­nate.
Dar nu era aşa. Peste drum, sub noi, se afla chilia Tenju. O cărare pavată cu pietre late, ale căror colţuri se atingeau, ducea prin grădina în care erau plantaţi nişte arbuşti spre o sală mare cu uşi glisante. Se puteau zări detalii ale alcovului şi ale rafturilor aşezate în trepte. Covorul de pe jos, de un roşu-aprins, sugera limpede că această cameră servea la ceremonia ceaiului. Acolo stătea o femeie. De fapt, ea era cea care mă frapa. în timpul! războiului nu ţi se oferea prea des ocazia să vezi femeii îmbrăcate în chimonouri cu mîneci largi, atît de strălu-f citoare. Dacă îndrăznea cineva să se îmbrace ca ea şi să iasă pe stradă, era apostrofat pentru lipsă de bun-sim şi se întorcea acasă să se schimbe. Se percepeau greu detaliile desenului de pe chimonou, dar am observat flori pictate şi brodate pe un fond albastru-deschis, iar brîul roşu, fire aurii strălucitoare. Aveam senzaţia că ae rul ambiant primea lumină de la strălucirea chimonouluil Tînăra cea frumoasă şedea pe rogojină într-o poziţie ce-{r sugera multă graţie; profilul ei ieşea în evidenţă de par"
•• Buddha (n.trad).
11 uiueuat uaca eSte de fapt o fiinţă vie.
__. Doamne Dumnezeule! am spus, bîlbîindu-mă
îngrozitor. Oare e chiar vie?
__Şi eu mă gîndeam la asta. Arată ca o păpuşă, nu?
răspunse Tsurukawa, care stătea rezemat de balustradă fără să-şi poată lua ochii de la femeie.
Chiar în clipa aceea îşi făcu apariţia dinspre un colţ al camerei un tînăr ofiţer îmbrăcat în uniformă. Se aşeză ţeapăn în faţa femeii, la cîţiva paşi de ea. Se priviră tăcuţi.
Femeia se ridică şi dispăru fără nici o vorbă în întuneri­cul culoarului. După un timp, se întoarse cu o ceaşcă de ceai în mînă; mînecile lungi se legănau în mers. înge-nunche în faţa bărbatului şi-i oferi ceaiul. După ce-i dădu ceaşca conform etichetei, se întoarse la locul ei. Bărbatul spuse ceva. Nu se atinse de ceaşcă. Clipa următoare păru extrem de lungă şi de încordată. Femeia îşi înclină mult capul.
Atunci se întîmplă ceva de necrezut. Ţinîndu-se în con­tinuare foarte dreaptă, femeia îşi desfăcu gulerul chi-monoului. Se auzea foşnetul mătăsii pe cînd o trăgea de sub brîul legat strîns. I-afn văzut apoi pieptul alb. Mi-am ţinut răsuflarea. Femeia luă unul din sîni în mînă. Ofiţerul îi întinse ceşcuţa închisă la culoare şi îngenunche în faţa ei. Femeia îşi frecă sînul cu ambele mîini.
Nu mai ştiu dacă am văzut totul, dar am simţit limpede, ca şi cum s-ar fi petrecut sub ochii mei, cum laptele alb, călduţ, ţîşni din pieptul ei în ceaiul verde-închis, făcu spume în ceaşcă, pătrunse apoi în lichid lăsînd doar picături albe la suprafaţă. Suprafaţa liniştită a ceaiului se tulbură şi se înspuma de la laptele alb.
Bărbatul duse ceaşca la gură şi bău ceaiul cel miste­rios pînă la ultima picătură. Femeia îşi ascunse sînul în chimonou.
Tsurukawa şi cu mine am privit scena înmărmuriţi. Mai tîrziu, cînd am analizat situaţia la rece, am ajuns
48
49
de despărţire între ofiţerul care pleca pe front şi femeia care-i purta copilul. Dar emoţiile pe care le-am trăit în clipele acelea au făcut imposibilă orice explicaţie logică. Fiind atît de concentraţi, nici n-am mai avut timp să observăm că bărbatul şi femeia părăsiseră camera, nelăsînd în urma lor decît covorul mare, roşu.
I-am văzut minunatul profil alb şi sînul alb splendid. După ce a plecat, ceva m-a obsedat toată ziua şi în zilele care-au urmat. Femeia aceasta nu era altcineva decît j Uiko. înviase.
Capitolul III
50
Se ÎMPLINEA UN AN de la moartea tatei. Mama avu o idee ciudată. Deoarece eu nu puteam pleca acasă din cauza practicii la fabrică, s-a gîndit să vină ea la Kyoto şi să aducă ea piatra funerară de pe mormîntul tatei pentru slujbă. Bineînţeles, nu avea bani să plătească slujba, aşa că i-a scris stareţului Dosen, apelînd la milostenia lui. Stareţul dădu ascultare rugăminţii ei şi mă înştiinţa şi pe mine. O făcea de dragul fostului prieten.
Vestea nu m-a încîntat deloc. Pentru un anume motiv, am evitat pînă acum să scriu despre mama. Nu prea am chef să mă ating de nimic din ceea ce e legat de ea.
Nu i-am reproşat mamei absolut nimic în legătură cu un anume incident. Nici măcar n-am vorbit despre asta vreodată. S-ar putea ca ea să nu-şi fi dat seama că ştiu ceva. Dar de cînd s-a întîmplat ce s-a întîmplat, n-am mai putut-o ierta.
Era în prima mea vacanţă de vară după ce am fost dat în grija unchiului din Maizuru. La vremea aceea, o rudă de-a mamei, un anume Kurai, s-a întors la Nariu de la Osaka după ce dăduse faliment. Soţia lui, provenind dintr-o familie înstărită, n-a vrut să-l ia cu ea acasă; Kurai s-a aciuat în templul tatei pînă cînd s-au limpezit lucrurile. Nu prea aveam plase împotriva ţînţarilor la templu. Era o minune că nu ne-am îmbolnăvit, mama şi cu mine, de boala tatei, deoarece dormeam sub aceeaşi plasă; iar acum mai era şi Kurai cu noi. îmi amintesc că într-o noapte de vară ţîrîia un greiere în grădină. Probabil că el m"a trezit. Se auzea desluşit zgomotul valurilor, şi partea
51
ae jos a piasei, ae un verae-aescms, ninia in oriza mani. | Numai că mişcarea ei era foarte ciudată.
Plasa împotriva ţînţarilor începea să se umfle o dată cu vîntul, apoi tremura şovăitor, ca şi dnd ar fi lăsat vîntul să treacă prin ea. Dar nu se plia după cum bătea vîntul, ci părea să-l abandoneze şi să-l priveze de putere. Mi s-a j părut că aud un zgomot, ca foşnetul de bambus, a ceva' care se freca de rogojinile de paie: era plasa care se freca j de duşumea. Acesteia i se transmitea o anume mişcare I ce nu venea de la vînt. O mişcare mai rafinată decît a vîn- j tului; o mişcare ce se răspîndea asemeni valurilor, j unduindu-se pe toată lungimea plasei, făcînd ca materi­alul aspru să se contracte spasmodic, iar bolta ei, privită j dinăuntru, să arate ca suprafaţa unui lac ce se umflă, tul­burat. Să fi fost vreo creastă a unui val zămislit, de vreun vapor ce despica valurile în zare sau era reflectarea de la distanţă a unui val rămas pe urmele vaporului care a trecut pe-aici?
Mi-am întors speriat privirile într-acolo. Cum priveam j cu ochii larg deschişi în beznă, am avut senzaţia că uni sfredel îmi străpunge pupilele.
Eram culcat lîngă tata; plasa împotriva ţînţarilor era I mult prea mică pentru patru persoane; probabil că m-am zvîrcolit în somn şi l-am împins într-un colţ; astfel, o bucată mare de cearşaf alb şifonat mă despărţea acum dej ceea ce văzusem; tata, ghemuit chiar în spatele meu, îmil respira exact pe gît.
Respiraţia lui neregulată şi uşor sacadată m-a făcut! să-mi dau seama că era treaz; se abţinea să tuşească.! Brusc, mi-am simţit ochii acoperiţi de ceva mare şi caldj şi n-am mai văzut nimic. Am înţeles pe loc: tata îşi! întinsese mîinile ca să mă împiedice să văd.
Asta se întîmpla cu mulţi ani în urmă, pe cînd avean| numai treisprezece ani, dar amintirea acelor mîini îmi estet foarte vie. Mîini extraordinar de mari. Mîini care m-aui cuprins de la spate, ca să-mi împiedice priveliştea iadului; pe care tocmai îl văzusem. Mîini venind parcă de pe altă lume. Nu ştiu dacă a făcut lucrul acesta din dragoste, din
iriîlă sau de ruşine; dar mîinile acelea au izolat instan­taneu lumea îngrozitoare cu care eram confruntat şi au jngropat-o în întuneric.
Sub mîinile acelea am făcut un semn uşor de aprobare si de la acel semn tata şi-a dat seama imediat că am înţeles şi că sînt gata să aprob tacit; şi-a retras mîinile de pe mine. Apoi, exact cum îmi porunciseră mîinile acelea, mi-am ţinut ochii mai departe închişi şi am rămas nemişcat, fără să mai pot adormi pînă dimineaţă, cînd lumina orbitoare de afară îşi croi drum pe sub pleoapele mele.
Vă rog să vă amintiţi că după cîţiva ani, cînd sicriul tatei era scos din casă, eu priveam atît de concentrat chipul mortului, încît n-am vărsat nici măcar o singură lacrimă. Amintiţi-vă că o dată cu moartea tatei m-am descărcat de mîinile lui şi, privindu-i atent faţa, am putut să-mi confirm existenţa. Aşa am înţeles eu să mă răzbun pe mîinile acelea, adică pe ceea ce se cheamă dragoste pe lumea asta; însă în ce-o priveşte pe mama, lăsînd la o parte faptul că n-o puteam ierta, nu m-am gîndit nicio­dată să mă răzbun pe ea.
Se stabilise ca mama să vină la Templu cu o zi înainte de slujbă, putînd să înnopteze aici. Stareţul scrisese la şcoală, cerînd să mă învoiască în ziua respectivă. Cei care făceam practică la fabrică nu stăteam acolo, ci ne prezentam la ora stabilită şi apoi ne întorceam pe unde se nimerea să locuim. Cu o zi înainte de slujbă, mă întorceam la Templu fără pic de tragere de inimă.
Tsurukawa, cu inima lui curată, se bucura pentru mine şi pentru reîntîlnirea cu mama după atîta timp, iar colegii mureau de curiozitate s-o vadă. Mie îmi era însă ruşine cu o mamă atît de săracă şi mă simţeam foarte jenat, deoarece nu ştiam cum să-i explic bunului Tsu­rukawa de ce nu vreau s-o văd pe mama.
După ce ne-am terminat programul la fabrică, Tsu­rukawa mă luă de braţ şi spuse: — Hai să fugim repede! Asta puse capac la toate.
52
53
Mu că nu Voiam s-o văfl pe mamă cniar aeioc. iN-aş putea afirma că n-aveam nici un sentiment pentru ea. Adevărul este că nu-mi plăcea să fiu pus faţă-n faţă cu dragostea pe care ţi-o poartă o rudă apropiată şi că, de fapt, încercam să explic această senzaţie neplăcută în diverse feluri. în aceasta consta caracterul meu păcătos. Nu-mi era greu să justific sentimentele adevărate prin tot soiul de argumente şi motivări, dar uneori, nenumăratele motive stoarse de propriul creier atrăgeau sentimente care mă şocau şi pe mine; şi acele sentimente nu fuseseră ale mele iniţial.
Numai ura era adevărată, pentru că mă lăsam uşor stăpînit de acest sentiment.
— N-avem de ce să fugim, i-am răspuns. Nu facem decît să obosim. S-o luăm încet!
— înţeleg, spuse Tsurukawa. Deci vrei să te repezi la ea şi, ca s-o dai gata, te prefaci că eşti epuizat de alergare.
Tsurukawa îmi interpreta mereu orice gest şi mai întotdeauna greşea. Dar nu mă sîcîia deloc şi, de fapt, îmi devenise indispensabil pentru că era cu-adevărat inter­pretul meu bine intenţionat — un prieten de neînlocuit, care-mi traducea propriile cuvinte într-o limbă a lumii reale.
Da, Tsurukawa îmi părea uneori un alchimist în stare să transforme fierul în aur. Eu eram negativul fotografiei, iar el, pozitivul. De cîte ori n-am rămas uluit cînd am văzut că sentimentele mele întunecate, confuze se lumi­nează şi strălucesc după ce se filtrează prin inima lui Tsu­rukawa! în timp ce ezitam şi mă bîlbîiam, el punea stăpînire pe sentimentele mele, le rotunjea şi le transmitea lumii din afară. Ceea ce am reuşit să învăţ din acest proces uluitor a fost că, măcar în ce priveşte sentimentele, nu există nici o inconsecvenţă între cel mai pur şi cel mai impur: acelaşi efect; nu exista nici o deosebire între intenţiile criminale şi compasiunea cea mai adîncă. Tsu­rukawa n-ar fi putut oricum pricepe aşa ceva, chiar dacă eu aş fi fost în stare să-i explic în cuvinte, dar
54

r ^muiiiaiuare.
Si a ajuns să nu-mi pese că Tsurukawa mă consideră ipocrit, pentru că în mintea mea ipocrizia devenise doar 0 simplă insultă.
N-am avut parte de raiduri aeriene în Kyoto, dar o dată, cînd m-am dus la fabrica din Osaka cu nişte comenzi de piese de schimb pentru avioane, am văzut aşa ceva; apoi unul din muncitori a fost transportat pe targa — avea pîntecele spintecat.
De ce ţi se pare atît de înfiorător să vezi intestine? De ce, cînd vedem interiorul unei fiinţe omeneşti, trebuie să ne acoperim ochii, îngroziţi? De ce şochează curgerea de sînge? De ce sînt urîte intestinele unei fiinţe? Nu e vorba de aceeaşi calitate ca în cazul pielii tinere, lucioase? Ce s-ar mai minuna Tsurukawa dacă i-aş spune că tocmai de la el am învăţat să gîndesc astfel — un model de gîndire care mi-a anulat propria urîţenie. De ce să pară inumană asemănarea fiinţelor omeneşti cu trandafirii şi refuzarea oricărei distincţii între interiorul şi exteriorul organis­melor? De şi-ar putea şi fiinţele omeneşti expune interi­orul, de l-ar putea întoarce cu graţie precum petalele de trandafiri şi apoi să-l lase-n voia brizei de primăvară şi
a soarelui...
Mama venise şi stătea de vorbă cu stareţul în camera
lui. Tsurukawa şi cu mine am îngenuncheat afară, pe
coridor, la asfinţitul soarelui de vară, anunţîndu-ne
întoarcerea.
Stareţul m-a poftit numai pe mine înăuntru. Mi-a spus
în faţa mamei că-mi fac datoria cum se cuvine. Am stat
cu,capul plecat şi n-am prea privit-o pe mama. Cu coada
ochiului i-am zărit pantalonii de un albastru decolorat,
ca nişte burlane, şi degetele murdare.
Părintele Dosen ne-a spus că ne putem retrage la noi.
Am făcut cîteva plecăciuni şi am părăsit încăperea.
Locuiam într-o cămăruţă de cinci rogojini1 ce dădea spre
1 O rogojină măsoară aproximativ trei metri pătraţi (n.trad.).
55
curte, Ia sud de biblioteca cea nuca. uinu am ajuio u^.~, mama începu să plîngă. Aşteptîndu-mă la o astfel de reacţie, nu m-a impresionat.
— Sînt sub oblăduirea lui Rokuon-ji şi aş vrea să nu mă mai vizitezi pînă cînd îmi termin ucenicia.
— înţeleg, înţeleg, spuse mama.
Eram încîntat că reuşisem s-o primesc pe mama cu vorbe atît de dure, dar mă enerva faptul că, la fel ca întot­deauna, ea n-a dat nici un semn de aprobare sau de împotrivire. Totodată m-am înfiorat numai la gîndul că mama ar putea trece pragul cugetului meu. a
Privind faţa bronzată a mamei, i-am văzut ochii mici, j şireţi, vîrîţi în orbite. Doar buzele erau roşii şi străluci­toare, ca şi cînd şi-ar fi avut propria viaţă; avea dinţi mari, puternici, de ţărancă. Era la o vîrstă la care, dacă ar fi locuit la oraş, n-ar fi părut extravagantă dacă s-ar fi machiat puternic. Dar mama se străduise parcă să arate cît se poate de rău. îmi dădeam seama că faţa aceea scofîlcită ar fi putut arăta bine dacă ar fi fost îngrijită... şi gîndul acesta mă tortura.
După ce am plecat din camera stareţului şi după ce-a , plîns pînă s-a descărcat, mama scoase un prosop pe care-l adusese de acasă, de la ţară, şi începu să-şi şteargă pieptul gol, ars de soare. Prosopul, primit pe cartelă, era din cînepă. Materialul lucea ca pielea de animal şi după ce se îmbibă de transpiraţie păru şi mai lucios.
Mama scoase orezul din raniţă. Zicea că vrea să i-l ofere stareţului. N-am spus nici un cuvînt. Apoi scoase plăcuţa funerară pe care o învelise cu grijă într-o pînză veche gri şi o puse pe raftul meu cu cărţi.
— Sînt atît de bucuroasă. Tata ar fi fost fericit să ştie că stareţul i-a ţinut slujba.
— Te întorci la Nariu după slujbă, mamă? am*
întrebat-o.
Răspunsul ei mă surprinse. Mama predase bunurile templului Nariu altcuiva şi vînduse mica parcelă de pămînt. Plătise datoriile pe care le făcuse cu asistenţa medicală acordată tatei şi aranjase să meargă să locuiască
. O..UU uni ixasagun, lingă Kyoto. Aşa că templul la care urma să mă întorc nu mai era al nostru! Nu mai rămăsese nimic în sătucul acela de pe promon­toriul singuratic care să-mi dea bineţe.
Nu ştiu cum a interpretat mama privirea de eliberare ce se putea citi pe chipul meu, dar se aplecă şi-mi spuse aproape în şoaptă:
— Vezi, dragul meu, tu nu mai ai un templu al tău. Nu ţi-a mai rămas decît să devii stareţul Templului de aur. Ai observat probabil că părintele ţine la tine, aşa că poţi să-i iei locul la momentul oportun. înţelegi, dragul meu? Numai pentru asta mai trăieşte mama ta de-acum încolo. Eram prea uluit de întorsătura pe care o luaseră lucrurile şi am încercat s-o privesc ţintă pe mama, dar n-am putut. Eram prea tulburat.
Se lăsase întunericul în cămăruţă. „Iubita mea mamă" îmi vorbea la ureche şi îi simţeam mirosul de transpiraţie. Mi-amintesc că mama a rîs. Amintiri vagi de cînd mă îngrijea, pieptul ei bronzat — imaginile mi se învăl­măşeau în minte. în flăcările focurilor modeste exista un soi de forţă fizică, şi tocmai aceasta părea să mă înspăi-mînte. Pe cînd buclele cîrlionţate ale mamei îmi atingeau obrazul, am zărit o libelulă poposind pe muşchiul ce acoperea bazinul din curte. Cerul amurgului se reflecta la suprafaţa petecului rotund de apă din bazin. Nu se mai auzea nici un sunet, Rokuon-ji părea părăsit în clipa respectivă.
Pînă la urmă am reuşit să o privesc pe mama. Un zîmbet îi juca în colţul buzelor lucioase şi i-am văzut dinţii de aur strălucind.
— Da, am răspuns, bîlbîindu-mă zdravăn, dar ştii că o să mă înrolez şi s-ar putea să fiu ucis în luptă.
— Prostule! spuse ea. Dacă se apucă să angajeze bîl-bîiţi ca tine în armată, s-a zis cu Japonia!
Stăteam încordat şi simţeam ura învăluindu-mă. Dar cuvintele bîlbîite pe care le-am rostit apoi au fost de fapt doar o eschivare.
56
57
aerian, am spus.
— După cum stau lucrurile, spuse mama, nici vorbă de raid aerian asupra oraşului Kyoto. Americanii îl lasă în pace.
N-am mai zis nimic. Curtea ce se întuneca tot mai mult arăta acum ca albia mării. Pietrele se scufundară în beznă şi, privindu-le, aveai senzaţia că se luptau crîncen. Mama se ridică, nebăgînd în seamă tăcerea mea, şi privi fără jenă spre uşa de lemn a camerei.
— Nu e încă ora cinei? întrebă.
Privind în urmă, mi-am dat seama că această vizită a mamei influenţase mult modul meu de gîndire. Atunci am reuşit să-mi dau seama că mama trăieşte într-o lume cu totul diferită de a mea şi, oricum, era pentru prima oară cînd modul ei de gîndire avea înrîurire asupra mea.
Mama, prin firea ei, nu era dintre cei pe care să-i impresioneze frumuseţea Teţhplului de aur; în schimb, avea un simţ al realităţii care mie mi-era străin. A spus că n-avem de ce să ne temem de un raid aerian asupra Kyoto-ului şi, în ciuda visurilor pe care le nutream, probabil chiar aşa stăteau lucrurile. Şi dacă nu exista nici o şansă ca Templul de aur să fie atacat, atunci cel puţin, pentru moment, nu mai am nici un rost în viaţă şi lumea în care sălăşluiesc trebuie să se prăbuşească.
Pe de altă parte, ambiţia pe care o nutrea mama şi pe care o rostise atît de simplu m-a fermecat cu totul, oricît îmi călcam eu pe inimă. Tata nu spusese niciodată nici un cuvînt despre aceasta, dar probabil gîndea şi el la fel ca mama cînd m-a trimis aici. Părintele Dosen era burlac. Presupunînd că şi el îşi obţinuse actuala poziţie la reco­mandarea vreunui predecesor care şi-a pus toate speran­ţele în el, nu aveam de ce să nu fiu pînă la urmă, dacă îmi dădeam toată silinţa, succesorul părintelui Dosen la ■ Rokuon-ji. Dacă s-ar întîmpla una ca asta, atunci Templul de aur ar fi al meu!
Gîndurile mi se tulburară. Cînd cea de-a doua ambiţie devenea chinuitoare, mă întorceam la primul meu vis
58
__câ lempiui ae aur va ti bombardat —, iar acest vis era
spulberat de raţionamentul limpede al mamei, mă reîn-dreptam spre a doua ambiţie, pînă cînd, în final, mă simţeam obosit de gîndurile ce dădeau năvală.
îmi apăru o umflătură mare, roşie pe gît. Am lăsat-o în pace. Umflătura se cuibărise bine şi începuse să mă apese pe ceafă cu forţă, fierbinte. în somnul meu agitat am visat că-mi creştea pe gît o lumină pură, aurie, înfăşurîndu-mi ceafa ca un soi de nimb elipsoidal ce se extindea încet-încet. Cînd m-am trezit, mi-am dat seama că era de fapt durerea provocată de umflătura pericu­loasă.
Am făcut pînă la urmă temperatură şi a trebuit să stau în pat. Stareţul m-a trimis să mă vadă un chirurg, îmbrăcat în uniformă şi încălţat cu ghete, medicul mi-a diagnosticat imediat umflătura: furuncul. Nevrînd să folosească alcool, şi-a dezinfectat bisturiul deasupra flăcării şi apoi l-a aplicat pe gîtul meu. Am răcnit. Uni­versul fierbinte şi chinuitor s-a deschis brusc în ceafă, l-am simţit contractîndu-se şi prăbuşindu-se.
Războiul se sfârşi. Cînd am ascultat, la fabrică, Declara­ţia împăratului ce anunţa încetarea ostilităţilor, nu m-am gîndit decît la Templul de aur.
De îndată ce m-am întors de la fabrică, am dat fuga, cum era şi normal, la Templu. Pietricelele de pe cărarea pe care mergeau vizitatorii spre Templu se coceau în soarele de vară şi, una după alta, se înfipseră în talpa de cauciuc a tenişilor.
După ce au auzit Declaraţia, tokyoţii s-au adunat probabil în faţa Palatului Imperial; aici însă, o mulţime de oameni s-au strîns să plîngă în faţa porţilor Palatului nelocuit din Kyoto. Kyoto este plin de temple buddhiste şi şintoiste unde poţi să mergi să plîngi în astfel de ocazii. Preoţii au avut de lucru, nu glumă, în ziua aceea. Cu toată importanţa Templului de aur, nimeni n-a venit să-l viziteze.
Deci numai umbra mea se putea zări pe pietricelele ce se prăjeau la soare. Şi ca să înţelegeţi bine situaţia, eu
59
eram ae o pane, iar iernpiui ue aur ue ceaiana pai ie. mu ■ simţit că legătura mea cu Templul a suferit o schimbare 1 faţă de clipa în care l-am zărit pentru prima oară. în ] momentele dificile, cum ar fi înfrîngerea sau suferinţa 1 naţională, Templul de aur era în elementul său; în astfel ] de momente era sublim — sau cel puţin voia să pară ] sublim. Nu a fost aşa pînă azi. Fără îndoială, faptul că scă- j pase pînă la urmă de raidul aerian şi era acum în afara \ oricărui pericol i-a restituit vechea expresie care părea să ! spună: „Sînt aici din timpuri străvechi şi voi rămîne aici în veci."
Stătea acolo într-o tăcere desăvîrşită, ca o piesă de mobilă elegantă, dar inutilă, avînd folia interioară . străveche de aur protejată de glazura soarelui de vară, ce-i 1 dubla parcă pereţii exteriori. Rafturi mari şi goale expuse la verdele arzător al pădurii. Ce obiecte ornamentale se puteau pune pe astfel de rafturi? Nimic nu se potriveşte cu dimensiunile lor cu excepţia vreunei cădelniţe fantastic I de mari sau a vreunui fleac cu adevărat colosal. Dar Tem­plul de aur pierdu cu totul astfel de lucruri; esenţa i se ] dizolvă brusc, etalîndu-şi o formă ciudat de ştearsă. Cel J mai straniu lucru era însă faptul că, deşi mă încîntase prin frumuseţea lui de nenumărate ori, mie acum mi se părea j cel mai frumos. Niciodată nu şi-a etalat o frumuseţe atît j de dură — o frumuseţe care depăşea chiar propria-mi imagine, da, care întrecea cu mult realitatea, o frumuseţe j ce nu suporta comparaţie cu nimic din ce era evanescent! Niciodată nu i-a strălucit atît de puternic frumuseţea, j respingînd orice încercare de a-i găsi o semnificaţie.
Nu exagerez deloc dacă mărturisesc că, pe cînd j stăteam cu privirile aţintite la Templu, picioarele îmi ] tremurau şi fruntea îmi era acoperită de broboane de sudoare. Odată, mai demult, cînd mă întorsesem la ţară după ce văzusem Templul, părţile lui componente şi de I fapt întreaga clădire răsunau armonios, ca o melodie j minunată. Dar ceea ce auzeam de data aceasta era linişte] totală, tăcere desăvîrşită. Templul de aur se înălţa în faţa,] mea ca o înspăimântătoare pauză dintr-o piesă muzicală, ca o tăcere răsunătoare.
60
— 5-a rupt legătura dintre mine şi Templul de aur, jni-am zis. Ideea mea că Templul şi cu mine locuim în aceeaşi lume s-a destrămat. Mă voi întoarce la fosta mea stare, dar va fi şi mai fără ieşire decît pînă acum. O stare în care eu exist pe de o parte, iar frumuseţea, pe de altă parte. O stare care nu se va ameliora cîtă vreme dăinuie această lume.
Pierderea războiului a fost pentru mine o experienţă a disperării. Şi acum văd în faţa ochilor lumina aceea de vară ca o flacără a zilei înfrîngerii: 15 august. Se spunea că toate marile valori s-au prăbuşit; dar în sinea mea, dim­potrivă, s-a deşteptat eternitatea, a înviat şi-şi cerea drep­turile. Eternitatea care mi-a spus că Templul de aur va rămîne în veci acolo. Eternitatea care cobora din înalt, lipindu-ni-se de obraji, de mîini, de stomac şi îngropîndu-ne cu totul în cele din urmă. Ce lucru blestemat! Da, în ţîrîitul greierilor ce răsuna dinspre colinele din jur, eu per-cepeam această eternitate ca un blestem care mă ferecase în mortarul auriu.
La slujba din seara aceea, înainte de a merge la culcare, ne-am rugat în special pentru liniştea Majestăţii Sale împăratul şi pentru sufletele celor ucişi în război. Ne obişnuisem încă de la începerea războiului cu veşminte simple, dar în seara aceea stareţul era îmbrăcat în straiele de sărbătoare pe care nu le mai scosese la lumină de ani de zile. Faţa aceea durdulie şi neprihănită — aveai impresia că şi ridurile s-au şters — părea rumenă şi sănătoasă azi, debordînd de satisfacţie. Foşnetul rece al hainelor preoţeşti se auzea limpede în Templu în noaptea aceea călduroasă.
După recitarea sutrei, toată lumea a fost chemată în camera stareţului să asculte predica. Alesese pilda pai­sprezece din Mumon-kank „Nansen omoară o pisică" — ce
1 Colecţie de patruzeci şi opt de koan (parabole) bazate pe anecdotele maeştrilor Zen, compilate de preotul chinez Wu-men (Mumon) în anul 1228 (n.ed).
61
uj^ui*- şi ui piuu oaii.Ck.1 31 11C1 Ulii riEKlgUn'IUKU' 5UU
numele „Nansen omoară o pisicuţă" şi în pilda şaizeci şi patru sub numele „Choshu poartă o pereche de pantofi pe cap". Era cunoscută ca una din cele mai dificile pro­bleme ale sectei Zen încă din timpuri străvechi.
j In perioada T'ang trăia un bine cunoscut preot Ch'an pe~nume P'u Yiian, care locuia pe muntele Nan Ch'iian şi de aceea i se spunea Nan Ch'iian — Nansen în japoneză. într-o zi, cînd toţi călugării erau la tunsul ierbii, apăru în templul liniştit o pisicuţă. Toată lumea era curioasă s-o vadă. Au fugit după bietul animal şi l-au prins. Acesta deveni obiect de dispută între aripa estică şi cea vestică a templului: fiecare voia să-l ţină pentru el.
Părintele Nansen, care urmărea cearta, înşfacă pisicuţă de ceafă şi, punîndu-i cuţitul pe gît, spuse: „Dacă sînteţi în stare să spuneţi ce trebuie, pisicuţă este salvată; dacă nu, va muri!" N-a fost nimeni în stare să răspundă, aşa că părintele Nansen omorî pisicuţă şi o aruncă.
La lăsarea serii se întoarse la templu mai marele dis­cipolilor, Choshu. Părintele Nansen i-a spus ce s-a întîm-plat şi i-a cerut părerea. Choshu îşi scoase imediat pantofii, îi puse pe cap şi părăsi încăperea. Văzînd acestea, părintele Nansen se jeli: „Oh, dacă ai fi fost aici j astăzi, viaţa pisicuţei ar fi fost cruţată."
Aceasta era povestea în linii mari. Partea în care Choshu îşi pune pantofii pe cap era considerată deosebit de dificil de interpretat, dar după spusele stareţului, nu j ridica nici o problemă.
Motivul pentru care părintele Nansen omorîse pisica ■ era anihilarea iluziei sinelui şi stîrpirea tuturor gîndurilor I vane ori a închipuirilor. Dînd dovadă de necugetare, 1 tăiase capul pisicii, îndepărtînd astfel orice contradicţii, ! opoziţii şi duşmănie între sine şi ceilalţi. Această faptă era cunoscută sub numele Sabia-ucigătoare, pe cînd cea a lui j
1 Colecţie de o sută de parabole, alese şi comentate de preotul chinez Yuan-wu în 1125 (n.ed.).
— ^auia-uaidiuare-ae-viaţâ. Uestul, de o infinită mărinimie — să poarte pe cap Obiecte murdare —, este considerat o dovadă de nobleţe buddhiştă^
Punînd astfel problema, stareţul îşi termină predica fără să aducă cîtuşi de puţin vorba despre înfrîngerea Japoniei. Parcă fuseseră vrăjiţi de şireata vulpe. N-am pri­ceput de ce alesese această problemă de filozofie Zen tocmai în ziua înfrîngerii ţării. în timp ce ne îndreptam spre camere, îi împărtăşeam lui Tsurukawa îndoielile mele. Şi el păru surprins şi dădu din cap.
— Nu înţeleg, spuse. Cred că cine nu a trăit o viaţă de preot nu e capabil să înţeleagă. Dar după părerea mea, secretul predicii este că tocmai despre înfrîngere nu tre­buia să pomenească într-o zi ca aceasta, ci doar despre uciderea unei pisici.
Nu eram cîtuşi de puţin nefericit că pierdusem războiul, dar privirea de mulţumire exagerată a stareţului mă făcu să mă neliniştesc. Respectul pentru stareţ con­tribuia de obicei la păstrarea ordinii în Templu. Şi totuşi, de un an de zile de cînd eram sub oblăduirea acestui Templu, n-am reuşit să simt nici dragoste, nici respect pentru stareţ. Lucrul în sine nu avea prea mare impor­tanţă, dar de cînd mama îmi aprinse în suflet flacăra ambiţiei, începusem să-l privesc pe stareţ cu ochiul critic al băiatului de şaptesprezece ani.
Stareţul era cinstit şi nepărtinitor. Dar era o cinste şi o nepărtinire de care mă credeam şi eu în stare în cazul în care ajungeam stareţ. Omul acesta nu avea ceea ce se cheamă simţul umorului, caracteristic preoţilor din secta Zen. Mi se părea ciudat, deoarece umorul era de obicei un atribut nelipsit al oamenilor graşi.
Auzisem că stareţului îi plăcuseră femeile în tinereţe. Cînd am încercat să mi-l imaginez dedîndu-se unor astfel de plăceri, mă amuzam, dar mă şi jenam. Ce poate simţi o femeie îmbrăţişată de un trup ca o plăcintă rotundă? Avea probabil impresia că acel trup moale şi trandafiriu se putea întinde pînă la capătul lumii, îngropîndu-se parcă într-o masă de carne.
62

63
poate avea astfel de porniri. Motivul pentru care stareţul se ţinea după femei poate să fi fost dorinţa de a-şi mani­festa desconsiderarea faţă de poftele trupeşti, dispreţul pentru trupul pe care şi-l jertfea în felul acesta. Dar dacă aşa stăteau lucrurile, mi se părea ciudat că acest trup pe care el îl dispreţuia a putut să înmagazineze atîta hrană şi era în stare să învăluie cu atîta făţărnicie spiritul. Trupul supus, blînd, spăsit, ca un animal domestic bine dresat. Trupul care era amantul spiritului pentru stareţ... |
Să vă spun ce a însemnat de fapt pierderea războiului pentru mine. Nu-i pot spune eliberare. Nu, în nici un caz. N-a fost altceva decît o revenire la neschimbata şi eterna practică buddhistă care se contopea cu viaţa noastră de zi cu zi. S-a reluat ferm această practică şi a continuat fără întrerupere din ziua capitulării: începutul ceremonialului, sarcinile de dimineaţă, întrunirea la fiertura de orez, rugăciunea, doctoria sau masa de seară, baia, deschiderea pernei. Stareţul ne-a interzis cu desăvîrşire introducerea în Templu a orezului de la bursa neagră. De aceea, sin­gurele firicele de orez pe care le vedeam plutind în prăpăditele noastre castronele erau cele trimise de enoriaşi sau o mică parte din orezul cumpărat la bursa neagră de diacon. Diaconul obţinea orezul pe motiv că eram în creştere şi aveam nevoie de hrană consistentă; dar întotdeauna pretexta că acest orez de la bursa neagră este partea contribuţiei ce se cuvine Templului. Uneori ieşeam în oraş şi ne cumpăram cartofi dulci. Nu ni se dădea fier­tură de orez numai la micul dejun; şi masa de prînz, şi cina constau din fiertură şi cartofi dulci, de aceea ne era mereu foame.
Tsurukawa cerea dulciusi de acasă, aşa că părinţii îi mai trimiteau uneori pachete din T5kyo. îşi aducea j proviziile în camera mea seara tîrziu şi mîncam împreună, i Fulgerul scapără cînd şi cînd pe cerul întunecat.
L-am întrebat pe Tsurukawa de ce stă aici cînd are cămin atît de prosper şi părinţi iubitori.
64
__. a un soi ae educaţie pe care mi-o impun, îmi
eXplică. în orice caz, voi moşteni templul tatei la momentul oportun.
Se părea că nimic nu-l deranja pe Tsurukawa. Se încadrase perfect în acest regim de viaţă, ca un beţigaş în cutia lui. I-am spus apoi lui Tsurukawa că s-ar putea ca ţara noastră să treacă printr-o perioadă cu totul neobişnuită. Mi-amintisem ce se povestea la şcoală la cîteva zile după capitulare. Era vorba de un ofiţer care răspundea de o anume fabrică şi care, imediat după ce s-a terminat războiul, a încărcat un camion cu marfă şi, pornind spre casă, spuse deschis:
— De acum încolo o să mă apuc de afaceri la bursa neagră.
Mi-l imaginam pe acest ofiţer îndrăzneţ, aspru, cu privirea pătrunzătoare, gata să păcătuiască cu bună ştiinţă. Drumul pe care urma să păşească în bocanci de militar trăda circumstanţele morţii în bătălie; se prezenta sub forma unui haos ce-mi amintea de roşeaţa puternică a răsăritului. Cînd plecă, fularul de mătase îi flutura probabil la piept şi obrajii erau expuşi răcorii nopţii care persista. Spinarea i se va încovoia sub greutatea lucrurilor furate: va trece cu viteză uimitoare. Dar în zare se auzea încetişor clopotul haosului răsunînd în clopotniţă.
Eram departe de asemenea lucruri. N-aveam bani, nu eram liber, nu eram emancipat. Era limpede că în mintea mea de copil de şaptesprezece ani „o perioadă nouă" implica o hotărîre fermă de a merge pe un anume făgaş, chiar dacă acesta nu căpătase încă o formă concretă.
— Dacă fiinţele de pe lumea aceasta, îmi ziceam, au de gînd să se înfrupte din ticăloşii prin acţiuni şi fapte, atunci eu mă voi afunda cît voi putea în lumea lăuntrică a nebuniei.
Numai că răutatea cu care cochetam la început nu era decît încercarea de a intra în graţiile stareţului prin tot soiul de tertipuri, pentru a ajunge să pun mîna pe Tem­plul de aur, sau visul pur şi simplu absurd de a-l otrăvi pe stareţ, înlăturîndu-l în felul acesta. Cu astfel de pla-
65
nun m minte, ml-âm simţit conştiinţa mai uşoară, o data ce m-am asigurat că Tsurukawa nu nutreşte aceleaşi j ambiţii.
— Nu ai vreo grijă sau speranţă pentru viitor? l-am întrebat.
— Nu, nici una. La ce mi-ar folosi?
Nu mi s-a părut trist cînd a spus-o şi nici n-a dat un răspuns întîmplător. Chiar în clipa aceea, un fulger i-a luminat sprîncenele înguste şi uşor arcuite, singurele mai reuşite. Tsurukawa îl lăsase pe frizer să-l radă cum voia, aşa că sprîncenele, şi aşa subţiri, se subtiaseră de tot şi se vedea o umbră uşoară, albastră la capete, pe unde trecuse aparatul de ras.
Cînd am zărit acel albastru, m-am tulburat. Băiatul acesta tînăr care şedea în faţa mea trecea prin viaţă neîntinat, era puritatea întruchipată, cu totul altfel decît mine. Viitorul lui se arăta atît de nebulos, încît părea că arde. Flacăra viitorului lui plutea pe un ulei rece, limpede ca cristalul. Oare cine pe lumea asta trebuia să-şi prevadă inocenţa şi puritatea? Şi asta în cazul în care nu i-ar fi | rămas decît inocenţa şi puritatea...
în noaptea aceea, după ce Tsurukawa s-a dus înj camera lui, n-am putut închide ochii din cauza căldurii I înăbuşitoare a verii...
Am sărit din pat şi m-am strecurat afară prin uşa de j serviciu a micii biblioteci. în spatele lui Rokuonji, la est de Yukatei se înalţă muntele Fudo. Era acoperit cu o I pădure deasă de pini şi, printre firele dese ale ierbii ce 1 se întindea printre copaci, îşi scoteau capul floarea- j soarelui, azaleele şi alte flori. Cunoşteam bine muntele, j puteam să-l urc şi noaptea fără să mă împiedic. Din vîrf j se vedea Kyoto de sus şi partea centrală, iar în zare, j munţii Eizan şi Daimonji.
Am luat-o-n sus pe pantă. Am urcat în bătaia de aripi j a păsărilor speriate de apropierea mea; nu mă uitam pe I unde călcam, dar cu toate acestea nu m-am împiedicat de J buturugi. Simţeam că urcuşul acesta, fără să mă gîndes
66
a ceva anume, mă tămăduia. Cînd am ajuns în vîrf, am simţit vîntul rece al nopţii înviorîndu-mi trupul asudat. M-a surprins priveliştea din faţa ochilor. Camuflajul fusese suspendat de mult şi o mare de lumini se întindea în zare. Mi s-a părut un adevărat miracol, mai cu seamă că n-am mai călcat pe aici noaptea, după terminarea războiului.
Luminile formau un corp solid. împrăştiate pe o suprafaţă întinsă, nu lăsau impresia că sînt aproape sau departe; în faţa ochilor mei, în noapte, se înălţa însă o clădire uriaşă, diafană, formată în întregime din lumini, care părea să-şi răsfire turnul înaripat şi se ţinea mîndră. Aici se dezvăluia un adevărat oraş. Numai pădurea din jurul Palatului Imperial rămase neluminată şi părea o peşteră mare, neagră. Din cînd în cînd, în direcţia muntelui Eizan, scapără fulgerul pe cerul întunecat.
— Aici se află universul lumesc, mi-am zis. Acum, că războiul s-a sfîrşit, sub lumina aceea oamenii sînt mînaţi de gînduri păcătoase. Nenumărate cupluri se privesc la lumină şi în nările lor stăruie mirosul morţii, care îi apasă direct. Mă consolează gîndul că toate aceste nenumărate lumini sînt stînjenitoare, nu fac decît să împiedice. Fie ca răutatea din inima mea să sporească şi să se înmulţească la nesfîrşit, astfel încît să fie în concordanţă, pînă în cele mai mici amănunte, cu lumina imensă din faţa ochilor mei! Fie ca bezna din inima mea, în care este îngrădită ticăloşia, să egaleze bezna nopţii care conţine acele nenumărate luminiţe!
Numărul celor care vizitau Templul de aur sporea. Stareţul a solicitat la primărie mărirea taxei de intrare, ca să ţină pasul cu inflaţia.
Vizitatorii pe care-i văzusem pînă acum erau oameni modeşti, îmbrăcaţi în uniforme, haine de lucru sau pan­taloni precum burlanele. De cînd au sosit însă trupele de ocupaţie, a început să înflorească viaţa de desfrîu prin jurul Templului de aur. Nu toate schimbările au luat o
67
întorsătura neplăcută. A renăscut obiceiul ceremoniei i ceaiului, iar femeile veneau acum la Templu în chimo- ] nouri viu colorate pe care le puseseră deoparte în anii de j război. Noi, preoţii, îmbrăcaţi în veşminte întunecate, I contrastam puternic cu restul lumii: parcă jucam roluri j de preoţi din amuzament sau parcă eram locuitorii unui! anume cartier care se străduia din răsputeri să păstreze vechile şi ciudatele obiceiuri în interesul turiştilor. Soldaţii americani erau pur şi simplu şocaţi din pricina noastră: ne trăgeau de mîneci fără nici o jenă şi rîdeau de noi. Uneori ne ofereau bani ca să-i lăsăm să ne poarte veşmintele şi, îmbrăcaţi astfel, îşi făceau fotografii ca ; amintire. Aceste lucruri s-au întîmplat cînd Tsurukawa şi cu mine am fost recomandaţi ca interpreţi vizitatorilor străini în locul ghizilor care nu vorbeau engleza.
Era prima iarnă după război. începuse să ningă vineri seara, continua să ningă şi sîmbătă. Fiind la şcoală dimineaţa, ardeam de nerăbdare să mă întorc să văd Templul de aur acoperit de zăpadă.
Ninse şi după-masă. Am ieşit de pe aleea vizitatorilor . şi, încălţat cu cizmele de cauciuc şi cu ghiozdanul pe umerii am pornit spre lacul Kyoko. Fulgii de zăpadă i cădeau cu iuţeală, necontenit. Cînd eram copil şi ningea \ îmi ridicam faţa spre cer, cu gura deschisă. Aşa am făcut i şi de data aceasta şi fulgii mi-au atins dinţii. Aveam i impresia că-i aud lovindu-se de o foiţă foarte subţire de metal. Am simţit fulgii împrăştiindu-mi-se prin gura caldă şi topindii-se la atingerea ei. în clipa aceea mi-a venit în minte imaginea ciocului păsării phoenix de pe j vîrful nivelului Kukyocho. Ciocul fierbinte şi neted al păsării aurii.
Zăpada dă tuturor un soi de sprinteneală. Şi oare ar fi nepotrivit să afirm că eu, care nu împlinisem opt­sprezece ani, simţeam un avînt tineresc?
Templul de aur era nespus de frumos învăluit în zăpadă. Crusta golaşă a acestei clădiri, cu pilonii j
68
jnălţinau-se aproape unul de altul, expusă intemperiilor, părea înviorată. Zăpada cădea nestingherită spre interior.
— Oare de ce nu se bîlbîie zăpada? mă întrebam.
Uneori, cînd fulgii se loveau de frunzele arbustului yat-sude1, cădeau pe pămînt ca şi cum s-ar fi împleticit. Dar în clipa în care m-am simţit învăluit de zăpada ce se lăsa încet-încet din înalt, am uitat de veninul din inimă şi mi s-a părut că mă întorc la o cadenţă spirituală mai nobilă, de parcă mă scăldam în muzică.
Datorită zăpezii, tridimensionalul Templu de aur a căpătat cu adevărat o statură nouă, ca într-o fotografie, şi încetă să sfideze lumea exterioară. Ramurile golaşe de arţari ce se întindeau jur-împrejurul lacului nu prea suportau zăpada, aşa că păduricea părea mai golaşă ca oricînd. Ici-colo însă, zăpada se aduna pe pini. Era splen­didă! Se adună zăpadă şi la suprafaţa îngheţată a lacului, dar, ce curios, în unele locuri nu era zăpadă, iar în altele lacul părea pur şi simplu spoit cu pete mari, albe, asemeni norilor dintr-un tablou decorativ. Stînca Kyusanhakkai şi insula Awaji păreau legate prin zăpada de la suprafaţa îngheţată a lacului, iar pinii care creşteau acolo păreau să se arcuiască, cu totul întîmplător, în mijlocul unei cîmpii de gheaţă şi zăpadă.
Trei părţi ale Templului de aur era uimitor de albe: acoperişurile nivelelor Kukyocho şi Choondo, precum şi cel al lui Sosei. Partea nelocuită a clădirii era întunecată, şi această negreală a complicatei construcţii de lemn avea o oarecare prospeţime, contrastînd puternic cu zăpada. Cu cît priveşti mai mult un tablou ce aparţine curentului sudic, reprezentînd un castel cuibărit în munţi, cu atît vrei să te apropii de pînză pentru a vedea dacă nu cumva locuieşte cineva dincolo de ziduri. Tot aşa, farmecul ce-l exercita asupra mea vechiul lemn negru mă făcea să vreau să aflu dacă nu cumva turnul Templului este locuit. Dar chiar dacă-mi apropiam faţa de Templul de aur, nu făceam decît să mă ciocnesc de pînza mătăsoasă de zăpadă; şi mai mult de atît nu mă puteam apropia.
1 Fatsia japonica (n.trad.).
69
1UVLIU1U1
_ LIII L UC3UI13C Lfl LI
cerul acoperit de zăpadă. Am ridicat privirile şi am urmărit atent fulgii, ce se roteau parcă pe loc, pentru ca apoi să se aşeze pe pereţii vechi, înveliţi într-o foiţă aurie ce-şi pierduse strălucirea, şi stăteau acolo pînă formau broboane aurii.
Ziua următoare era duminică. Dis-de-dimineaţă veni după mine bătrînul ghid. „Avem vreun oaspete străin înainte de ora deschiderii", mă gîndeam. Ghidul îi vor­bise soldatului prin semne, rugîndu-l să aştepte, şi veni să mă cheme, deoarece, cum am mai spus, eu vorbeam engleza. în mod surprinzător, mă descurcam mai bine decît Tsurukawa şi nici măcar nu mă bîlbîiam.
La intrare oprise o maşină. Un soldat american, beat mort, stătea rezemat de unul din stîlpi. Cînd mi-am făcut apariţia, m-a privit de sus şi a rîs dispreţuitor.
Grădina strălucea orbitor din cauza zăpezii. Pe acest fundal sclipitor se îndreptau spre mine, dinspre faţa cărnoasă a tînărului ofiţer, nori albicioşi de aburi ameste­caţi cu miros de whisky. Mă simţeam stînjenit ca de obicei şi mă gîndeam ce poate simţi o persoană care mă depăşeşte atît de mult ca statură.
Cum îmi făcusem un obicei din a nu mă împotrivi, am acceptat şi de data aceasta să-i arăt Templul, deşi nu se deschisese încă. I-am cerut să plătească taxa de intrare şi taxa pentru ghid. Spre surprinderea mea însă, individul cel mătăhălos şi beat nu dădea nici un semn că ar avea de gînd să plătească. Apoi s-a uitat în maşină şi parcă a zis:
— Ieşi!
Pe pragul maşinii văzui un picior încălţat într-un pantof fin, cu tocuri înalte. M-a surprins faptul că, deşi era frig, nu avea ciorapi. Mi-am dat seama pe loc că fata era o prostituată întreţinută de soldaţi străini, pentru că avea o haină de un roşu-aprins, iar unghiile de la mîini şi de la picioare erau la fel de roşii. Cînd i s-a desfăcut puţin haina, am zărit pe dedesubt o cămaşă de noapte jegoasă din material de prosop. Fata era foarte beată şi
70
privea hx. BarBaful era îmbrăcat îngrijit, in unirormâ, dar ea îşi aruncase pur şi simplu o haină peste cămaşa de noapte. Plecase în pripă.
La lumina zăpezii, faţa ei părea foarte palidă. Roşul-aprins de pe buze contrasta puternic cu pielea albă, ce păţea aproape lipsită de culoare. De îndată ce puse piciorul jos pe pămînt, fata începu să strănute; mici cute se adunară în jurul nasului subţire şi ochii obosiţi şi tul­buri priviră o clipă în zare, ca apoi să devină iar greoi, inexpresivi. Apoi îl strigă pe bărbat:
— Jaak, Jaak! Tsu korudo, tsu korudo!1 Vocea fetei părea să rătăcească prin zăpadă, tristă. Bărbatul nu răspunse.
Era prima oară cînd constatam că o astfel de femeie poate fi într-adevăr frumoasă. Nu pentru că semăna cu Uiko. Arăta ca un portret desenat cu multă migală, în aşa fel, încît nici măcar o trăsătură să nu aducă a Uiko. Această fată avea o frumuseţe proaspătă, provocatoare, ce părea să fie tocmai o reacţie la amintirea mea despre Uiko. Şi mă măgulea oarecum rezistenţa mea la tulbu­rarea senzuală, urmare a primei mele experienţe legate de frumuseţe.
Avea un singur punct comun cu Uiko. Nu mă băga deloc în seamă, aşa cum stăteam acolo, îmbrăcat într-un pulover murdar şi încălţat cu tenişi.
Toată lumea de la Templu se sculase devreme şi curăţa zăpada, dar nu reuşiseră să degajeze decît cărarea vizi­tatorilor. Ar fi fost foarte complicat dacă ar fi venit acum vreun grup de vizitatori, deoarece nu era loc de trecere decît pentru cîţiva şi pe un singur şir. Am luat-o înaintea soldatului şi a fetei.
Cînd a ajuns la lac şi i s-a deschis priveliştea în faţa ochilor, americanul ridică mîinile şi scoase un chiot de bucurie. A mai zis ceva, dar n-am înţeles. Apoi o scutură zdravăn pe fată. Fata încruntă din sprîncene şi repetă simplu:
— O, Jaak, tsu korudo!
1 Too cold (engl.) = E prea frig (n.trad.). 71
ma întreoa ce sint Doaoeie roşu aie piantei aurii care se vedeau printre frunzele încărcate de zăpadă, dar n-am fost în stare să-i spun decît aokP. Probabil că trupul lui de uriaş a fost străbătut de un fior liric, dar se citea multă cruzime în ochii senini, albaştri. în cîntecele şi poeziile pentru copii ale Mamei Gîşte2 se vorbeşte despre ochi negri, cruzi şi pizmaşi. Adevărul este că arunci cînd îţi imaginezi cruzimea, în mod normal îi atribui altă trăsătură.
Am început să-i vorbesc despre Templul de aur aşa cum scrie la carte. Soldatul era îngrozitor de beat şi n-avea siguranţă în picioare. Cu degetele amorţite de frig, am început să răsfoiesc cărţulia în engleză despre Tem­plul de aur, pe care obişnuiam s-o citesc în astfel de ocazii. Dar americanul mi-a smuls-o din mînă şi a început să citească el, maimuţărindu-se. Am înţeles că nu mai avea nevoie de explicaţiile mele.
M-am rezemat de balustrada de la Hosui-in, lăsîndu-mă pradă extazului provocat de sclipirea lacului. Interi­orul Templului de aur nu fusese niciodată atît de expus luminii, atît de strălucitor. Ţi-era şi greu să-l priveşti.
Cînd mi-am ridicat privirile, mi-am dat seama că băr­batul şi femeia se puseseră pe ceartă în drum spre Sosei. Cearta părea să se înteţească, dar nu pricepeam o iotă. Fata i-a răspuns brutal; nu-mi dădeam seama dacă vorbeşte engleză sau japoneză. Au luat-o spre Hosui-in, continuîndu-şi cearta. Păreau să fi uitat cu totul de mine.
Americanul' se porni s-o insulte. Ea-i arse o palmă cu ] toată puterea. Apoi se întoarse şi o luă la fugă spre ieşire, j N-am înţeles ce se întîmpla, dar şi eu am părăsit Templul j de aur şi am luat-o la fugă pe malul lacului. Cînd am j ajuns lingă fată, americanul cu picioarele lui lungi mi-o ) luase înainte şi o ţinea strîns de gulerul hainei. O ţinea pe !
1 Plantă cu frunze aurii (n.trad.).
2 Autoarea imaginară a unei culegeri de poezii pentru copii, publicată sub titlul Mother Goose's Melody (Melodia Maniei Gîşte) în 1781 (n.trad.).
72
ea, dar mă privea pe mine. A dat drumul gulerului. Avea probabil o forţă fantastică, pentru că în clipa în care a luat mîna de pe guler, fata căzu. Poalele hainei s-au desfăcut şi i s-au văzut pulpele dezgolite, întinse pe zăpada albă. Fata nici nu încercă măcar să se ridice. II străfulgera cu privirea, de acolo de jos, pe uriaşul care o domina. Abia m-am abţinut să nu îngenunchez şi s-o ajut să se ridice. Tocmai mă pregăteam să fac lucrul acesta, cînd americanul a strigat:
— Hei!
M-am întors. Stătea în faţa mea cu picioarele depărtate. Mi-a făcut un semn cu degetele. Apoi, cu o voce complet schimbată — o voce caldă, dulce —, spuse în engleză:
— Calc-o! Hai, calc-o!
Nu înţelegeam ce vrea. Citeam parcă un ordin în ochii lui albaştri, ce mă priveau de la înălţime. Vedeam peste umerii lui laţi Templul de aur acoperit de zăpadă, strălu­cind sub cerul albastru, posomorit. Nu mai rămăsese nici urmă de cruzime în ochii lui albaştri. Nu ştiu de ce, dar în momentul acela mi se păreau chiar foarte duioşi.
Ridică mîna, mă apucă de ceafă şi mă săltă. în ciuda gesturilor brutale, vocea îi era caldă şi blîndă.
— Calc-o! spuse. Trebuie s-o calci!
Incapabil să mă opun, mi-am ridicat piciorul încălţat. Americanul mă bătu pe umăr. Piciorul mi se ridică şi păşii pe ceva moale ca noroiul de primăvară. Era stomacul fetei. Fata închise ochii şi gemu.
— Hai, mai tare! Nu te lăsa!
Mi-am lăsat piciorul pe fată. Lupta care se dăduse în mine cînd am apăsat-o prima dată făcu loc unei plăceri de nedescris.
„E stomac de femeie, gîndeam. Acesta este pieptul." Nu mi-am putut imagina niciodată că un trup omenesc poate fi atît de elastic, că poate reacţiona cu atîta mobilitate.
— Ajunge, spuse americanul desluşit.
Ridică fata politicos, îi şterse noroiul şi zăpada de pe haine şi o ajută să se urce în maşină. Păşea înainte, fără să privească în direcţia mea; nici fata nu m-a privit. Cînd
73
au ajuns ia maşina, a lasat-o pe tată să urce prima. Se pare că se dusese efectul băuturii. Americanul se întoarse spre mine şi-mi spuse grav:
— Mulţumesc.
A vrut să-mi dea ceva bani, dar am refuzat. Luă atunci două cartuşe de ţigări americane din maşină şi mi le vîrî în braţe.
Obrajii îmi ardeau şi se reflectau parcă în albul zăpezii. Maşina dispăru în zare, ridicînd în urma ei un nor de zăpadă. Tremuram tot de emoţie.
După tfe mi-a mai trecut, m-am gîndit la un plan. Ce-ar fi să dau şi eu dovadă de puţină abilitate şi diplo­maţie! Stareţului îi plăceau ţigările. Ce încîntat ar fi să primească acest dar! Şi fără să ştie absolut nimic.
Nu trebuia să mărturisesc tot ce se întîmplase. Am făcut ce-am făcut pentru că mi s-a ordonat şi am fost con-strîns. Dacă nu l-aş fi ascultat pe american, cine ştie ce-aş fi păţit!
Am mers la stareţ în Marea Bibliotecă. Diaconul îi rădea capul, fiind foarte priceput la astfel de treburi. Am aşteptat pe verandă unde strălucea puternic soarele dimineţii. Se adunase în grădină zăpada pe pinul-barcă şi sclipea orbitor; arăta exact ca o barcă pliantă nou-nouţă.
Stareţul stătea cu ochii închişi cînd diaconul îl rădea. Ţinea în mînă o bucată de hîrtie în care aduna părul tuns. Conturul capului se schiţa tot mai mult, pe măsură ce dia­conul îşi continua operaţia. După ce termină, diaconul înfăşură capul proaspăt ras într-un prosop fierbinte. • îndepărtă apoi prosopul şi de sub el ieşi un cap ca de j nou-născut, sclipitor, de parcă ar fi fost fiert.
Am reuşit să-i spun ce vreau şi i-am dat cele două cartuşe de Chesterfield, cu o plecăciune.
— Ah! spuse stareţul, îţi mulţumesc foarte mult. Zîmbi puţin. Asta a fost tot. Apoi luă negustoreşte cele l
două cartuşe şi le puse, ca din întîmplare, pe biroul ticsit I de hîrtii şi scrisori. Cînd diaconul începu să-i maseze j umerii, stareţul închise iar ochii.
A trebuit sâ mă retrag. Fierbeam de nemulţumire. Fapta rea şi de neînţeles pe care o comisesem, ţigările pe care le primisem drept răsplată, faptul că stareţul le-a luat pur şi simplu fără să ştie măcar de unde şi de ce le-am primit — toate acestea trebuiau să ducă la ceva mai dra­matic şi mai violent. Faptul că o persoană de talia stareţului ignora complet ce se întîmplase constituia un motiv în plus de a-l dispreţui.
pe cînd mă pregăteam să ies din cameră, stareţul mă opri.
— Ascultă! spuse el. Am de gînd să te trimit la Uni­versitatea Otani de îndată ce terminj şcoala. Trebuie să înveţi serios, băiatule, ca să obţii medii bune la admitere. Aceasta ar fi fost şi dorinţa tatălui tău.
Vestea a fost răspîndită imediat în tot Templul de către diacon. Un jiso căruia stareţul îi recomandă să-şi urmeze studiile mai departe, asta însemna că e un tînăr de nădejde. Se întîmpla şi pe vremuri ca un jiso să meargă seară de seară la stareţ să-i maseze umerii, nutrind spe­ranţa că-l va recomanda pentru universitate, şi în multe cazuri ambiţioşii se realizau. Tsurukawa, care urma să intre la Universitatea Otani pe cheltuiala părinţilor, m-a bătut pe umăr încîntat cînd a auzit vestea. Alţii însă, cărora stareţul nu le promisese nici o recomandare, n-au mai vorbit cu mine după aceea.
74
Capitolul IV
ÎN PRIMĂVARA ANULUI 1947 începeau cursurile de pregătire pentru admiterea la universitate. Dar rezul­tatele obţinute de mine n-au fost considerate cu totul ieşite din comun; stareţul mă proteja în continuare, iar colegii de la Templu mă invidiau. Dacă priveam problema din afară, puteam să o iau drept un motiv de mîndrie dar, de fapt, avansarea mea a fost întunecată de o situaţie neplăcută la care nici măcar nu vreau să mă gîndesc.
într-o zi, cînd m-am întors de la şcoală, cam la o săp-tămînă după ce stareţul îmi dăduse recomandarea pentru universitate, l-am văzut pe celălalt jiso, care nu primise aşa ceva, privindu-mă fericit. Pînă atunci acest tînăr nu-mi adresase nici un cuvînt. Şi diaconul, şi paracliserul păreau schimbaţi. îmi dădeam totuşi seama că se stră­duiesc să nu pară altfel decît pînă acum.
M-am dus la Tsurukawa în cameră în seara aceea şi m-am plîns de schimbarea survenită în atitudinea celor din Templu faţă de mine. La început, fără să mă privească în ochi, încercă să mă convingă că nu se întîmplase nimic; dar nu era el omul care să fie în stare să-şi ascundă sen­timentele şi imediat i-am citit vinovăţia în priviri.
— Am auzit şi eu de la celălalt jiso, spuse Tsurukawa, şi nici el nu ştie decît din auzite, pentru că era la şcoală. Oricum, se pare că s-a întîmplat ceva bizar cît ai fost plecat.
Aveam o bănuială, aşa că am insistat să continue. Tsu­rukawa m-a rugat să păstrez secretul. Privindu-mă fix în ochi, începu să-mi povestească.
76
In după-amiaza respectivă, a venit la Templu o fată şi a cerut să vorbească cu stareţul. Purta haină roşie, în mod cert era o prostituată întreţinută de străini. în locul stareţului a venit la poartă diaconul. Fata i-a vorbit urît diaconului şi a insistat să-l vadă pe stareţ. în clipa aceea, din nefericire, stareţul îşi făcu apariţia pe culoar. Văzînd fata, a venit la intrare. Fata i-a spus că aproximativ cu o săptămînă în urmă, în dimineaţa în care ninsese, vizitase Templul împreună cu un soldat străin. Soldatul a trîntit-o pe jos, iar un jisO, ca să se dea bine pe lîngă el, a călcat-o în picioare. în seara aceea a avortat. Dată fiind situaţia, se simţea îndreptăţită să ceară despăgubire de la Templu, în cazul în care nu i se acorda, avea de gînd să demaşte întreaga afacere de la Rokuon-ji şi să-şi reclame drepturile public.
Stareţul i-a dat nişte bani, fără să spună un singur cuvînt şi a trimis-o acasă. Toată lumea ştia că eu am făcut pe ghidul în ziua respectivă, dar stareţul a spus că, deoarece nu sînt martori la Templu care să-mi fi văzut comportarea necuviincioasă, mai bine să nu mi se spună. Iar el avea de gînd să închidă ochii la tot. Cînd cei de la Templu au auzit povestea de la diacon, au bănuit ime­diat că eu eram vinovatul.
Tsurukawa mă luă de mînă. Era gata să plîngă. M-a privit cu ochii lui curaţi şi m-a întrebat direct, copilăreşte: — Ai putut tu să faci una ca asta? Mi-am scotocit puţin starea de spirit. Tsurukawa mă provocase. De ce-mi pusese o astfel de întrebare? Din pri­etenie? îşi dădea oare seama că se lepăda de adevărata lui datorie? Ştia el oare că astfel mă trăda pe mine, în ce aveam eu mai profund?
Am mai spus, Tsurukawa era reversul meu pozitiv. Dacă s-ar fi străduit cît de cît să mă înţeleagă şi mi-ar fi fost cu adevărat devotat, nu mi-ar fi pus astfel de între­bări, nu m-ar fi întrebat nimic, ci mi-ar fi luat tristeţea ca atare şi ar fi transformat-o în bună dispoziţie. Atunci min­ciuna ar fi devenit adevăr şi adevărul minciună. Dacă Tsurukawa şi-ar fi păstrat bunul obicei de a transforma
77
umbra în lumină, noaptea în zi, lumina lunu in lumina soarelui, umezeala muşchiului noaptea în freamătul frun­zelor tinere, strălucitoare din miezul zilei — atunci poate aş fi fost capabil să-mi bîlbîi cumva mărturisirea. Dar tocmai de data aceasta n-a procedat aşa. Tristeţea mi-a sporit de aceea şi mai mult.
Am rîs în doi peri. Beznă în Templul neîncălzit. Genunchi reci. Bătrînii piloni uriaşi ai Templului se înălţau în jurul nostru. Stăteam amîndoi ghemuiţi şi vorbeam în
şoaptă.
Eram îmbrăcat doar în pijama şi tremuram, probabil din cauza frigului. Dar plăcerea de a-l minţi în faţă pe pri­etenul meu pentru prima oară era suficientă ca să-mi tremure genunchii.
— N-am făcut nimic, i-am răspuns.
— Zău? exclamă Tsurukawa. Deci fata a minţit. Lua-o-ar naiba! Şi unde mai pui că şi diaconul a crezut-o!
Indignarea îndreptăţită a lui Tsurukawa spori. Spuse că are de gînd să-i explice stareţului situaţia a doua zi. în clipa aceea, îmi trecu prin minte imaginea capului proaspăt ras care arăta ca o legumă fiartă. Apoi i-am văzut obrajii trandafirii, cuminţi. Nu ştiu de ce, dar mi s-a făcut brusc silă.
Era important să-i stăvilesc indignarea lui Tsurukawa, să i-o îngrop înainte de a ieşi la lumină.
— După părerea ta, stareţul crede că eu am făcut o asemenea faptă? l-am întrebat.
— Ştiu şi eu? spuse Tsurukawa, vădit încurcat de
această nouă idee.
— N-au decît să mă vorbească în spate cît poftesc. Atîta vreme cît stareţul ţine cu mine, sînt liniştit. Eu aşa
văd lucrurile.
Apoi am reuşit să-l conving pe Tsurukawa că dacă încearcă să-mi ia apărarea, de fapt stîrneşte mai mult bănuiala celorlalţi. Numai pentru că stareţul credea în nevinovăţia mea, i-am explicat eu, a preferat să nu spună nimic şi să nu bage în seamă toată tărăşenia. Pe măsură ce vorbeam, bucuria îmi umplea inima, iar această
78
bucurie prinse treptat rădăcini. Era o bucurie care părea să spună: „Nu sînt martori. Nimeni nu te poate acuza."
Nu mă gîndeam nici o clipă că stareţul crede în nevi­novăţia mea, dimpotrivă: el era singurul absolut convins de ea. Faptul că a trecut atît de uşor peste fapta mea mă îndreptăţea şi mai mult să-mi menţin bănuiala. Poate că şi-a dat seama chiar în clipa în care i-am dat cartuşele de Chesterfield. Poate motivul pentru care a trecut lucrurile sub tăcere a fost şi faptul că mă pîndea, mă aştepta să vin de bună voie să mă spovedesc. Şi nu numai atît. Poate recomandarea pentru universitate a fost tocmai momeala care să-mi smulgă mărturisirea: dacă nu-i spuneam ade­vărul, şi-o retrăgea drept pedeapsă pentru necinstea mea; dacă mărturiseam, totuşi, şi dacă se convingea pe deplin ca mă căiesc, putea să-mi facă o favoare: să-mi lase reco­mandarea.
Capcana cea mare consta în faptul că îi spusese dia­conului să nu-mi sufle o vorbă. Dacă eram cu adevărat nevinovat, puteam să trăiesc mai departe senin, fără să ştiu sau să-mi dau seama că se întîmplase ceva. Dacă, pe de altă parte, făcusem fapta aceea urîtă, aş putea foarte bine — presupunînd că sînt deştept — să mă prefac că trăiesc mai departe liniştit, arătînd astfel că n-am nici o vină: starea normală a unui om care nu are nimic pe conştiinţă. Aşa că ar fi mai bine să mă prefac. Era cea mai bună soluţie, era singurul mijloc prin care-mi puteam dovedi nevinovăţia. Stareţul insinua prea mult. Grozavă cursă mi-a mai întins! La gîndul acesta mă cuprinse furia. Se părea că n-aveam nici o scuză pentru ce făcusem. Dacă n-aş fi călcat-o pe fată, americanul ar fi putut foarte bine să scoată revolverul şi să mă ameninţe. La urma urmei nu ai cum să te opui forţelor de ocupaţie. Fusesem obligat să fac ce făcusem.
Dar senzaţia pe care am avut-o cînd i-am simţit stoma­cul pe talpa tenişilor, senzaţia pe care mi-a dat-o elastici­tatea trupului ei, gemetele, felul cum arăta — ca o floare strivită gata-gata să înflorească —, ameţeala, des­cumpănirea pe care mi-a provocat-o, senzaţia care a
79
trecut ui uipa aceea ca un ruiger ain trupm retei in ai meu — nu mai pot pretinde că m-a obligat cineva să mă bucur de toate aceste lucruri. Tot nu pot uita farmecul acelei clipe. Şi stareţul ştia cu siguranţă ce-am simţit, ştia totul pînă în cele mai mici amănunte, ştia sigur ce plăcere am simţit!
în anul următor am fost ca o pasăre în colivie. Colivia îmi apărea mereu în faţa ochilor. Hotărît să nu măr­turisesc niciodată, mă simţeam încordat peste zi. Ciudat! Fapta, care la momentul respectiv nu mi-a stîrnit nici un sentiment de vinovăţie, începu să prindă contur. Nu-mi era chiar uşor, deoarece ştiam că din cauza mea fata pierduse sarcina. Fapta mea se aşternuse ca o pulbere aurie în memorie şi începuse să iradieze o lumină orbitoare care-mi sfredelea gîndurile. Strălucirea mîr-şăviei... Da, asta era. Poate să nu fi fost un păcat prea mare, dar oricum eram conştient de faptul că-l comise­sem. Această conştiinţă a vinovăţiei era precum un orna­ment în interiorul meu.
Cît despre aspectul practic al problemei, pînă la exa­menul de admitere la Universitatea Otani nu-mi rămînea decît să trăiesc într-o stare de nesiguranţă continuă, dîndu-mi silinţa să ghicesc adevăratele intenţii ale stareţului în ce mă priveşte. Stareţul n-a spus niciodată nimic în legătură cu retragerea promisiunii de a mă ajuta să urmez această facultate. Pe de altă parte însă, nu m-a încurajat în nici un fel vorbindu-mi de pregătirile pentru examenul de admitere. Cît aşteptam să-mi spună ceva, orice, numai să-mi spună! Dar parcă dinadins nu spunea nimic, supunîndu-mă unei torturi epuizante. Cît despre mine, poate de teamă sau din încăpăţînare, ezitam să-l întreb ce gînduri are cu mine. Pe vremuri, îl priveam pe părintele Dosen cu respectul cuvenit şi din cînd în cînd cu ochi critici. Dar acum începuse să dobîndească treptat proporţii monstruoase, aveam impresia că în trupul lui nu sălăşluieşte o inimă omenească obişnuită. Ori de cîte ori voiam să-mi întorc privirile, această fiinţă plutea în fata mea ca un castel-fantomă.
80
lh<_ luuşnui lumimei, stareţul rusese solicitat la funeraliile unui fost enoriaş şi, deoarece făcea două ore cu trenul pînă la locul respectiv, ne anunţă cu o seară înainte că pleacă la ora cinci şi jumătate dimineaţa. îl însoţea diaconul. Ca să fim gata pentru plecarea stareţului, trebuia să ne sculăm la ora patru, să facem curat, să pregătim micul dejun. De cum ne-am trezit, ne-am şi făcut „datoria de dimineaţă" care consta în recitarea sutrei, în timp ce diaconul îl ajuta pe stareţ la pregătirile de plecare. Dinspre curtea rece şi întunecoasă venea scîrţîitul neîntrerupt al găleţii din fîntînă. Ne-am spălat repede pe faţă. Cîntatul cocoşilor din grădină străpungea zorile; era ceva proaspăt în cucurigul lor.
Ne-am suflecat mînecile mantiilor preoţeşti şi am luat-o în grabă spre sala vizitatorilor unde urma să ne întrunim. în răcoarea zorilor, rogojinile de paie din sala cea mare, pe care nu dormise nimeni niciodată, îţi dădeau o senzaţie ciudată, parcă îţi respingeau atingerea. Luminările din altar pîlpîiau. Ne-am închinat. Mai întîi ne-am făcut plecăciunea din picioare, apoi am înge­nuncheat pe rogojini şi ne-am plecat capul de trei ori la sunetul gongului.
îmi plăcea prospeţimea vocilor bărbăteşti la cîntarea sutrei de dimineaţă. Aveau cea mai puternică rezonanţă. Vocile profunde păreau să risipească toate gîndurile necurate ce se adunau peste noapte; aveai senzaţia că din corzile vocale ale tuturor cîntăreţilor ţîşnesc în şuvoi stropi negri ce sînt împroşcaţi în jur. Nu ştiu dacă şi vocea mea răsuna la fel, dar îmi plăcea să cred că şi ea risipea aceleaşi gînduri necurate ca şi ale altora.
Stareţul era gata de plecare înainte de a se termina „întrunirea la fiertură". Conform obiceiului, ne-am aliniat cu toţii la intrare ca să-l petrecem. Era încă întuneric şi cerul era plin de stele. Sub cerul înstelat, cărarea de pietre se întindea lin, pînă la poarta Sanmon, dar umbrele marilor stejari, pruni şi pini se tîrau pe pămînt, amestecîndu-se între ele şi ocupînd toată suprafaţa.
81
zorilor îmi pişcă coatele. 1
Totul se desfăşură în tăcere. Am făcut plecăciunile de '1 rigoare stareţului fără să scoatem un cuvînt, iar el ne * răspunse aproape imperceptibil. Apoi zgomotul paşilor stareţului şi ai diaconului s-a stins treptat, pe măsură ce se 'depărtau pe cărarea pietruită. Obiceiul este, la cei din secta Zen, ca atunci cînd petreci pe cineva la plecare, să aştepţi pînă dispare complet din raza vizuală. Acum nu le mai distingeam bine siluetele. Nu se mai vedeau decît poalele albe ale mantiilor şi şosetele albe. La un moment dat, păreau să fi dispărut complet, dar de fapt nu era aşa: îi ascundeau copacii. După un timp, apărură iar mantiile şi şosetele albe, şi nu ştiu de ce ecoul paşilor lor mi se păru mai puternic decît înainte. îi priveam cum se depăr­tează şi mi se părea că a trecut o veşnicie pînă au dispărut pe poarta principală.
în clipa aceea un impuls ciudat prinse contur. Exact ca atunci cînd cuvinte importante încercau să-şi croiască drum, libere, din gura mea, dar erau blocate de bîlbîială; aceeaşi soartă avu şi acest impuls înăbuşit, arzîndu-mi gîtul. Era de fapt o dorinţă subită de eliberare, de uşurare, în aceeaşi clipă, ambiţiile mele anterioare — dorinţa mea de a intra la universitate, şi mai mult, speranţa sugerată de mama de a-i lua locul stareţului — încetară să mai existe. Voiam să mă eliberez de o forţă mută ce pusese stăpînire pe miije şi mă domina.
Nu pot spune ca în clipa aceea duceam lipsă de curaj. Curajul necesar pentru a putea face o mărturisire era de fapt un fleac. Pentru unul ca mine care şi-a trăit cei douăzeci de ani în tăcere, valoarea unei confesiuni nu era, de fapt, prea mare. S-ar putea ca lumea să mă considere exagerat, dar adevărul este că, ţinîndu-mi firea în ciuda tăcerii stareţului şi refuzînd să mă spovedesc, m-am con­fruntat doar cu o singură problemă: „Există oare păcate?" Şi dacă o ţineam aşa pînă la capăt şi nu mărturiseam, atunci se dovedea că păcatul, chiar unul mic, exista totuşi. Pe cînd întrezăream, printre copaci, mantia şi
82
rilor, forţa care-mi ardea gîtul deveni aproape de
estăpîriit şi voiam să fac o mărturisire totală. Aş fi vrut
s fug după stareţ, să mă agăţ de mîneca lui şi să-i
novestesc cu voce tare tot ce se întîmplase în dimineaţa
aceea cu ninsoare. Nu cred că din respect pentru omul
care-mi stîrnise astfel de dorinţe. Forţa pe care o exercita
stareţul asupra mea era mai mult o forţă fizică.
La gîndul că dacă mă spovedesc, se spulberă primul păcat din viaţa mea, am avut însă o ezitare puternică: parcă mă trăgea ceva înapoi. Apoi silueta stareţului trecu de poartă şi dispăru sub cerul liniştit, întunecat.
Toţi se relaxară subit şi porniră zgomotoşi spre intrare. Stăteam pe loc, dus pe gînduri, dar m-a trezit Tsurukawa din visare, bătîndu-mă pe umăr. Umărul s-a trezit. Umărul meu slab şi prăpădit şi-a redobîndit mîndria.
După cum am mai spus, am reuşit să absolv cu bine cursurile anului pregătitor, în ciuda dificultăţilor întîmpi-nate. N-a trebuit să fac nici o mărturisire. La cîteva zile după aceea, stareţul ne-a chemat, pe mine şi pe Tsu­rukawa, şi ne-a spus, scurt, că trebuie să începem să ne pre.gătim pentru examene, că vom fi scutiţi de treburile de la Templu cît timp sîntem ocupaţi cu învăţatul.
Am reuşit la universitate, cu toate acestea problemele nu erau complet lămurite. Atitudinea stareţului nu-mi lăsa de înţeles ce părere are despre ziua aceea cu zăpadă; nici nu-mi puteam da seama ce intenţii are în ce priveşte succesorul.
Universitatea Otani însemna un moment de răscruce. Era pentru prima oară în viaţă cînd mă familiarizam cu idei, cu idei pe care le alesesem deliberat. Otani data de prin 1663, cînd căminele studenţeşti au fost mutate de la templuj Chikushi Kanzeon la conacul Kikoku din Kyoto. De atunci a servit drept mînăstire urmaşilor sectei Otani de la templul Hongan. Pe vremea celui de-al cincispre­zecelea Patriarh al templului Hongan, un adept pe nume Soken Takagi, care locuia la Niniwa, făcuse o donaţie
83
Karasumagashira din partea de nord a capitalei şi au înfi­inţat acolo universitatea. Terenul se întindea pe numai zece acri de pămînt şi era prea mic pentru o universitate. Şi totuşi aici au studiat şi s-au iniţiat în principiile bud-dhismului mulţi tineri, nu numai din secta Otani, ci din toate sectele buddhiste.
O poartă veche din cărămidă despărţea terenurile uni­versităţii de stradă şi de liniile de tramvai. în partea de vest, poarta dădea spre muntele Hiei. De aici, o alee pietruită ducea pînă la poarta cea mare pentru maşini a clădirii principale, o construcţie întunecată, mohorîtă, cu două nivele. Pe vîrful"acoperişului de la intrare se înălţa un turn arămiu. Nu era nici pentru ceas, nici pentru clopot; sub paratrăsnetul subţire, o fereastră pătrată eclipsa un colţ din cerul albastru.
Lîngă intrare se înălţa un tei bătrîn, ale cărui frunze minunate străluceau precum cuprul în soare. Universi­tatea, care la origine avusese doar clădirea principală, se extinsese cu timpul, iar diferitele ei părţi fură legate între ele la întîmplare. Era în mare parte o construcţie veche din lemn, cu un singur nivel. înăuntrul clădirii nu puteai intra încălţat, iar diferitele aripi erau legate prin coridoare interminabile făcute din scînduri din lemn de bambus. Cu vremea, duşumeaua începu să trosnească. Din cînd în cînd se mai reparau porţiunile stricate şi, cînd treceai dintr-o aripă în alta, căleai pe un adevărat mozaic de lemn închis şi deschis la culoare, deoarece seîndurile vechi erau intercalate cu cele noi.
Cînd te înscrii la o şcoală nouă sau la universitate, deşi vii cu forţe proaspete, ai parcă sentimentul zădărniciei lucrurilor. Aşa am păţit şi eu în primele zile la Univer­sitatea Otani. Deoarece nu-l cunoşteam decît pe Tsu-rukawa, m-am văzut obligat să vorbesc numai cu el. Totuşi, după cîteva zile ne-am dat seama că nu e bine să facem opinie separată. Tsurukawa a fost de aceeaşi părere, aşa că după ce-am hotărît să nu mai stăm împreună în
84
mic, necare â încercat să-şi lege noi prietenii. Fiind însă bîlbîit, n-aveam curajul lui Tsurukawa şi, pe măsură ce numărul prietenilor lui sporea, mă simţeam din ce în ce mai izolat.
In programa din anul pregătitor de la universitate am avut următoarele obiecte; etică, japoneză, studiul ideogramelor, chineză, engleză, istorie, scriere buddhistă, logică, matematică şi educaţie fizică. De la bun început mi-au dat de furcă cursurile de logică. într-o bună zi, m-am hotărît să-l abordez pe unul din studenţi în pauza de prînz, mai cu seamă că îmi propusesem de cîtva timp să fac cunoştinţă cu el. Stătea întotdeauna singur şi-şi lua gustarea lîngă straturile de flori din grădină. Obiceiul acesta era ca un soi de ritual şi nici unul din studenţi nu se apropia, în special de cînd au constatat cu cît dezgust îşi priveşte mîncarea. Nici el nu vorbea cu ceilalţi studenţi şi părea să respingă ideea de a se împrieteni cu vreunul din ei.
Ştiam că-l cheamă Kashiwagi. Ce m-a frapat la el erau picioarele strîmbe şi faptul că avea un mers tare ciudat, întotdeauna îţi lăsa impresia că umblă prin noroi: cînd reuşea, în sfârşit, să scoată un picior din noroi, parcă se împlînta celălalt. Nu puteai însă să nu-i remarci sprin­teneala. Mersul lui era ca un dans exagerat, cu totul şi cu totul original.
Era normal să-l fi remarcat pe Kashiwagi încă din prima zi. M-am simţit uşurat cînd mi-am dat seama cît este de urît. Picioarele lui strîmbe însemnau de la bun început un acord perfect cu starea mea.
Kashiwagi îşi deschise cutiuţa cu gustare pe un petec de trifoi din grădină. Grădina se afla lîngă o clădire dărăpănată ce adăpostea camerele în care noi făceam exerciţii de karate şi jucam ping-pong; nu mai rămăsese aproape nici un geam la ferestre. în grădină creşteau nişte pini prăpădiţi şi cîteva rame din lemn acopereau răsadniţele goale. Vopseaua albastră a ramelor începuse să se scorojească; era urîtă şi încreţită ca nişte flori arti­ficiale. Lîngă răsadniţe se aflau cîteva rafturi pentru vase
85
strat de ciuboţica-cucului şi unul de zambile.
Era plăcut să stai pe trifoi. Frunzele gingaşe absorbeau lumina şi o grămadă de umbre micuţe parcă pluteau uşor deasupra pământului. Kashiwagi nu se deosebea cu nimic de ceilalţi studenţi; numai cînd umbla te frapa diformi­tatea. Chipul lui palid avea o frumuseţe rece. Percepeai o sluţenie fizică şi în acelaşi timp o frumuseţe aproape feminină. Handicapaţii fizic şi femeile frumoase se satură să fie priviţi, se plictisesc de a fi în permanenţă subiectul atenţiei altora, se simt îngrădiţi; ei răspund privirilor prin propria prezenţă.
Cel care priveşte cu adevărat e cel care cîştigă. Kashi­wagi se uita la gustare, dar simţeam că ochii examinează atent lumea din jur.
Părea un îngîmfat, cel puţin aceasta a fost impresia pe care mi-a lăsat-o arunci. Privindu-l în lumina primăverii, printre flori, mi-am dat seama că el nu suferea de sfi­iciune, de vinovăţia secretă pe care o resimţeam eu. El era o umbră care-şi revendica drepturile, care se afirma sau, mai simplu, era umbra însăşi. Soarele n-avea cum să pătrundă prin pielea aceea dură.
Cutia cu gustarea n-a fost prea consistentă, dar i-a mîncat conţinutul preocupat şi scîrbit; oricum, gustarea pe care şi-o pregătise era doar cu puţin inferioară celei pe care mi-o pregăteam eu dimineţile din rămăşiţele de la micul dejun găsite în Templu. în 1947, dacă nu-ţi puteai permite să-ţi procuri alimente de la bursa neagră, era imposibil să mănînci ca lumea. M-am aşezat lîngă Kashiwagi cu un caiet şi cutia cu gustare în mînă. Umbra mea îi căzu pe mîncare, aşa că-şi ridică privirile. S-a uitat la mine, apoi şi-a coborît iar privirile şi şi-a reluat mestecatul monoton, ca un vierme de mătase care ronţăie frunze de dud.
— Scuză-mă, am spus, bîlbîindu-mă teribil. Voiam să te întreb ceva în legătură cu nişte chestiuni pe care nu le-am înţeles la ultimul curs.
Arbuşti pitici (n.trad.).
86
iiniDa standard din Tokyo, deoarece mă hotărîsem să renunţ la accentul din Kyoto după intrarea la universitate.
— Nu înţeleg o iotă din ce zici, spuse Kashiwagi. N-aud decît o bîlbîială nesfîrşită.
Am simţit că mă înroşesc. Kashiwagi îşi linse beţi-şoarele cu care mîncase şi continuă:
— Ştiu de ce-ai intrat în vorbă cu mine. Te cheamă Mizoguchi, nu? Dacă tu eşti de părere că trebuie să ne împrietenim numai pentru faptul că sîntem amîndoi nişte handicapaţi, n-ai decît, nu mă deranjează. Dar în comparaţie cu ce am eu, crezi că bîlbîială ta este chiar atît de gravă? Nu crezi că faci prea mult caz de ea şi de tine?
Mai tîrziu, cînd am aflat că acest Kashiwagi provenea dintr-o familie din secta Rinsai-Zen, mi-am dat seama că prin întrebările şi răspunsurile lui nu făcea decît să abor­deze problemele în maniera caracteristică unui preot Zen; n-am cum să neg însă influenţa puternică pe care a exercitat-o asupra mea în vremea aceea.
— Bîlbîie-te! Hai, bîlbîie-te!
îl ascultam, uimit la culme de modul în care spusese lucrurilor pe nume.
— Ai dat în sfîrşit de cineva în faţa căruia poţi să te bîlbîi nestînjenit, nu? Aşa sînt oamenii, ştii doar. Toţi îşi caută un tovarăş. Ia ascultă, eşti încă virgin?
Am dat din cap că da, fără măcar să zîmbesc. Kashi­wagi mi-a pus întrebarea exact ca un doctor, aşa că am considerat că-i mai bine să nu-l mint.
— Da, aşa gîndeam şi eu. Eşti virgin. Dar nu eşti frumos. N-ai nimic frumos. N-ai succes la fete şi ţi-e teamă de profesioniste. Asta e! Dar dacă, arunci cînd te-ai gîndit să te împrieteneşti cu mine, te-ai gîndit că şi eu sînt virgin, te înşeli. Vrei să auzi povestea mea? Fără să aştepte vreun răspuns, Kashiwagi continuă: — Sînt fiul unui preot Zen din Sannomiya şi m-am născut cu picioarele strîmbe. Cînd mă auzi destăinu-indu-mă în felul acesta, îţi imaginezi probabil că sînt un amărît bolnăvicios căruia nu-i pasă cu cine stă de vorbă,
87
nu sînt aşa. N-aş fi în stare să mă destăinuiesc oricui. Nu prea îmi convine că-ţi spun, dar adevărul este că te-am ales deliberat pe tine de la bun început ca să-mi asculţi povestea vieţii. înţelegi, m-am gîndit că poate tu o să ai mai mult de profitat decît oricare altul dacă o să afli ce-am făcut. Cel mai bun lucru ar fi să faci şi tu la fel. După cum bine ştii, credincioşii îi adulmecă pe credincioşi, absti­nenţii pe abstinenţi.
Ei bine, mie îmi era ruşine de situaţia în care mă aflam. Am considerat că a mă împăca cu ea însemna o înfrîngere. Dacă era să mă apuc să port pică, bineînţeles că nu duceam lipsă de motive. Părinţii mei ar fi putut să aranjeze să mă opereze la picioare cînd eram mic. Acum e prea tîrziu. Dar părinţii îmi sînt absolut indiferenţi şi mă enervează ideea de a avea un dinte împotriva lor.
Credeam că n-o să mă iubească femeile. După cum probabil ştii şi tu, e mai comod şi mai liniştitor să gîndeşti astfel. Nu era neapărat o contradicţie între această credin­ţă şi refuzul meu de a mă împăca cu situaţia. înţelegi, dacă aş fi crezut că femeile mă pot iubi aşa cum arăt, adică în actuala situaţie, atunci, în măsura în care aş fi crezut asta, m-aş fi împăcat cu starea de lucruri. Mi-am dat seama că cele două tipuri de curaj — curajul de a judeca realitatea exact cum se prezenta ea şi curajul de a lupta cu acest raţionament — se puteau foarte bine împăca unul cu altul. Fără să mă tulbur cîtuşi de puţin, puteam foarte bine să am sentimentul că lupt.
Aceasta fiind starea mea de spirit, era normal să nu caut compania unor profesioniste, cum au procedat mulţi dintre prietenii mei. Ceea ce m-a împiedicat de fapt să le aleg este faptul că profesionistele nu se culcă cu clienţii din dragoste. Ele au tot soiul de clienţi: bătrîni senili, cerşetori cu un singur ochi, bărbaţi arătoşi — chiar şi leproşi, cîtă vreme nu ştiu că sînt leproşi. Această egali­tate în drepturi îi face pe bărbaţi să se simtă în largul lor, să cumpere prima femeie care le iese în cale. Dar eu nu apreciam această egalitate. Nu mă puteam împăca cu
ui <_a \j leniae se poate purta la fel cu un bărbat per­fect normal şi cu unul ca mine. Mi se părea un fel de autopîngărire. înţelegi, mi-era teamă că dacă handicapul ; meu era scăpat din vedere sau ignorat pur şi simplu, eu aş înceta, într-un sens, să exist. Era aceeaşi teamă care te stăpîneşte şi pe tine acum, nu? Pentru ca starea mea să fie complet recunoscută şi aprobată, era absolut necesar ca lucrurile să se petreacă mult mai somptuos decît ar fi fost necesar în mod normal. Orice s-ar întîmpla, gîn-deam eu, înseamnă că asta mi-era soarta.
Puteam fără îndoială să trec peste sentimentul îngrozi­tor de insatisfacţie — insatisfacţie pentru că eu şi lumea ne aflam în relaţii antagonice. Ar fi fost posibil dacă mă schimbam eu sau lumea. Dar nu-mi venea să mă gîndesc la astfel de schimbări. Detestam orice gînduri absurde. Concluzia logică la care am ajuns după reflectări îndelun­gate a fost că dacă schimbam lumea, încetam să exist, iar dacă mă schimbam eu, nu mai exista lumea. Şi, para­doxal, această concluzie însemna un soi de împăcare, un soi de compromis. Lumea se putea împăca cu ideea că aşa cum arătam, nu puteam fi niciodată iubit. Capcana în care cade în cele din urmă un tip diform, respingător, nu constă în rezolvarea situaţiei de antagonism a lui cu lumea, ci în aprobarea totală a acestui antagonism, în resemnare. De aceea nu se poate niciodată vindeca un tip slut.
în momentele acelea, cînd mă aflam în floarea tinereţii — folosesc intenţionat această expresie — mi s-a întîm-plat ceva de necrezut. Am cunoscut o fată dintr-o fami­lie înstărită, enoriaşi ai templului nostru. Fata absolvise Şcoala de fete din'Kobe şi era tare drăguţă. Intr-o zi s-a dat de gol că mă iubeşte. Nu-mi puteam crede urechilor. Pentru că arătam cum arătam, studiam foarte atent psi­hologia altora. Din această cauză nu m-am încăpăţînat să iau lucrurile prea uşdr, cum ar fi făcut mulţi alţii, care ar fi atribuit această dragoste pur şi simplu compătimirii. In schimb, am presupus că dragostea fetei se datora mîn-driei ei excesive. Fata aceasta era foarte conştientă de fru-
iiiuseied 51 leimiuiciieci ei 51 1 ci a iiiipusiuii 5a au^cpie
vreun pretendent încrezut. Nu putea suporta ideea de a-şi măsura propria mîndrie cu îngîmfarea unui încrezut. Avea şansa să facă aşa-zise partide bune, dar cu cît erau mai bune, cu atît îi displăceau mai mult. In cele din urmă respinse cu dezgust orice dragoste care implica un echilibru — a fost foarte corectă din punctul acesta de vedere — şi puse ochii pe mine.
Ştiam ce răspuns aveam să-i dau. Poate o să rîzi de mine, dar i-am spus simplu: „Nu te iubesc." Ce-i puteam spune? Răspunsul era cinstit şi foarte natural. Dacă, în schimb, m-aş fi hotărît să nu pierd ocazia şi aş fi răspuns declaraţiei ei prin: „Şi eu te iubesc", poate aş fi părut mai mult decît ridicol — poate chiar tragic. Oamenii care arată caraghios, aşa ca mine, sînt extrem de atenţi să evite pericolul de a părea tragici din greşeală. Ştiam foarte bine că dacă par o dată tragic, lumea n-o să se mai simtă nestingherită în contactul cu mine. Era foarte important pentru celelalte suflete ca să nu par un nenorocit. De aceea, i-am replicat scurt: „Nu te iubesc."
Răspunsul meu n-a surprins-o. Fără pic de reţinere, fata mi-a spus că mint. Un adevărat spectacol s-o vezi cum încerca să mă cîştige, fiind însă extrem de atentă să nu-mi rănească amorul propriu. Fata aceasta nu-şi putea imagina că ar exista vreun bărbat pe lumea aceasta care să n-o iubească, dacă avea şansa. Dacă exista o astfel de persoană, atunci nu făcea decît să se amăgească. Aşa că se porni să mă analizeze amănunţit, ajungînd în final la concluzia că de fapt eram îndrăgostit de ea de cîtva timp. Era o fată deşteaptă. Pretinzînd că mă iubeşte, tre­buie să-şi fi dat seama că iubea o persoană la care se ajungea foarte greu. Orice-ar fi spus era neadevărat. Dacă ar fi pretins că sînt atrăgător cînd de fapt nu eram, m-ar fi enervat. Dacă mi-ar fi spus că picioarele mele strîmbe sînt frumoase, m-ar fi enervat şi mai tare. Dacă ar fi făcut cît de cît aluzie la faptul că nu mă iubeşte pentru fizicul meu, ci pentru ce simte ea că există în sufletul meu, m-ar fi supărat cu adevărat. Oricum, fiind
90
^uFl«, a-a gmuit ia toate acestea şi a continuat simplu: „Te iubesc." Şi conform analizei făcute de ea, bineînţeles că descoperise în mine un sentiment care corespundea dragostei ei.
Nu puteam accepta acest soi de lipsă de logică. în acelaşi timp, mă copleşi o pasiune puternică pentru fată, dar nu consideram că această pasiune era suficientă pentru a ne lega unul de altul. îmi trecu prin minte că dacă ea era cea care mă iubea cu adevărat, pesemne că aveam o trăsătură distinctivă, ceva care mă deosebea de ceilalţi. Şi despre ce putea fi vorba dacă nu despre picioarele mele strîmbe? Astfel am ajuns la concluzia, deşi ea nu mi-a mărturisit, că-mi iubea picioarele.
Dar lucrul acesta era absolut imposibil, atît cît puteam eu judeca situaţia. Dacă individualitatea mea n-ar fi stat în picioarele mele strîmbe, această dragoste putea fi acceptabilă. Dar dacă ar fi să-mi recunosc individualitatea — raţiunea mea de a fi — în altceva, aceasta ar atrage după sine un soi de recunoaştere suplimentară. Şi atunci, inevitabil, aş ajunge să recunosc raţiunea altora de a fi în acest mod suplimentar şi, la rîndul ei, ar duce la recunoaşterea unui eu complet absorbit de univers. Aşa că dragostea era imposibilă. Părerea ei că era îndrăgos­tită de mine era o pură iluzie şi-mi era imposibil s-o iubesc. De aceea continuam să-i spun: „Nu te iubesc." Ciudat, dar cu cît îi spuneam mai mult că nu o iubesc, cu atît mai mult cădea sub povara iluziei că este îndră­gostită de mine. într-o seară sfîrşi prin a mă lua cu asalt. Mi-a oferit trupul ei şi pot să spun că era ameţitor de frumos, dar am fost cu totul neputincios cînd a sosit momentul.
Acest teribil eşec al meu a rezolvat totul foarte simplu, în cele din urmă, se pare că i-am dovedit că nu o iubesc. M-a părăsit.
M-am simţit ruşinat de eşec, dar în comparaţie cu ruşinea pe care o simţeam din cauza picioarelor mele strîmbe, nimic nu mai conta. Ceea ce m-a îngrijorat însă a fost cu totul altceva. Ştiam motivul pentru care am
91
tiJUUL. tmuui uuiitLi ti UH.1VUH.J.UI t-x mm mji it>t*ut «
picioarele mele diforme. Această descoperire a distrus cu totul liniştea mea sufletească. Eram convins că nici o femeie nu mă va iubi niciodată.
In clipa aceea, înţelegi, am simţit un soi de bucurie nesinceră la gîndul că — prin satisfacerea dorinţei me­le — voi dovedi imposibilitatea dragostei. Dar trupul mă trădase. Ceea ce am vrut să realizez cu spiritul am reali­zat cu trupul şi astfel am fost confruntat cu o nouă con­tradicţie. Ca să fiu vulgar, visasem la o dragoste, ferm convins că nu pot fi iubit, dar în cele din urmă am înlocuit dragostea cu dorinţa sexuală şi m-am simţit uşurat. Am înţeles că însăşi dorinţa de a poseda îmi cerea, pentru realizarea ei, să uit de condiţiile concrete ale existenţei mele şi să mă lepăd de tot ce constituia singura barieră în dragoste, şi anume convingerea că nu pot fi iubit. Considerasem întotdeauna dorinţa de a poseda drept ceva mult mai clar decît era de fapt şi nu mi-am dat seama că cerea oamenilor să se vadă pe ei înşişi ca în vis, adică mai puţin realist.
Din clipa aceea, trupul mă interesă mai mult decît spiritul, dar nu puteam deveni o încarnare a dorinţei pure. Eram ca vîntul. M-am transformat în ceva Ce nu putea fi văzut de alţii, dar care vede totul, care se apropie uşor de ţintă, o dezmiardă şi în cele din urmă pătrunde în cel mai tainic cotlon al ei. Dacă vorbesc de conştiinţa trupului, cred că o să-ţi imaginezi o conştiinţă ce se aso­ciază cu un obiect tare, masiv, opac. Dar nu eram aşa. Ca să realizez că sînt un singur trup, o singură dorinţă, însemna să devin transparent, invizibil, cu alte cuvinte, ca vîntul.
Dar picioarele mele strîmbe s-au dovedit pe loc a fi un mare obstacol. Ele n-au cum să devină transparente. Nu păreau atît picioare, cît un cuplu de spirite încăpăţînate. Existau — mai solide, mai trainice decît însuşi trupul.
Cred că oamenii gîndesc că nu se pot vedea dacă n-au oglindă. Dar dacă eşti diform, ai o oglindă sub nas tot timpul. în orice clipă a zilei, trupul meu se reflecta în acea
92
p .ti—rrn-r v-wnuiui-iu jciitl, pe 11 UI ie 11 Id Ifdpd
ca fiind un simplu joc de copii. Nu putea fi vorba de jenă în cazul meu. Faptul că existam astfel era sigur, la fel de sigur ca existenţa pămîntului şi a soarelui, a păsărilor fru­moase şi a crocodililor urîţi. Lumea era neclintită ca o piatră funerară.
Nici cea mai mică nelinişte, nici cel mai vag punct de sprijin — în aceasta consta modul meu original de viaţă. Pentru ce trăiesc? La gîndul acesta oamenii se alarmează şi vor chiar să-şi pună capăt zilelor. Pe mine nu mă de­ranja. Perechea de picioare strîmbe — raţiunea mea de a fi, ţelul şi idealul vieţii, viaţa însăşi. Eram mai mult decît mulţumit numai pentru faptul că exist. întîi de toate, oare nu tocmai neliniştea legată de existenţă izvorăşte dintr-un soi de insatisfacţie exagerată la gîndul că omul nu-şi trăieşte din plin viaţa?
Remarcasem o văduvă bătrînă care locuia singură la noi în sat. Unii ziceau că are şaizeci de ani, alţii chiar mai mult. Am fost trimis în locul tatălui meu să ţin slujba la parastasul tatălui ei. N-a venit nici o rudă de-a ei la slujbă, aşa că am fost doar noi doi. După ce-am terminat sutrele, m-a servit cu ceai în altă cameră. Pentru că era o zi foarte călduroasă de vară, am rugat-o să mă lase să mă spăl. M-am dezbrăcat şi bătrîna a turnat apă rece pe mine. Am văzut-o că se uită compătimitor la picioarele mele şi imediat mi-a încolţit în minte un plan.
M-am spălat şi m-am întors în camera în care stă­tusem înainte. în timp ce mă ştergeam, i-am spus foarte serios că înainte de a mă naşte, Buddha i-a apărut mamei în vis şi a anunţat-o că femeia care i se va închina acestui copil cînd se va face mare, va renaşte în paradis. în timp ce vorbeam, bătrîna credincioasă mă privi fix în ochi, pipăind mătăniile cu degetele. Stăteam întins pe spate, gol-goluţ, ca un cadavru; cu cartea sfîntă strînsă la piept, mă prefăceam că recit sutra. Am închis ochii.
Cred că poţi să-ţi imaginezi cît m-am abţinut să nu rîd! Nu visam cu ochii deschişi. îmi dădeam seama de seri­ozitatea cu care bătrîna se închina picioarelor mele şi-şi
93
sufocam de rîs din cauza situaţiei ridicole. Picioare strîmbe, picioare strîmbe — era singurul lucru la care mă mai puteam gîndi, era tot ce mai vedeam în minte. Forma monstruoasă a picioarelor mele. Urîţenia extremă. Ce caraghioslîc! Şi ca lucrurile să fie şi mai amuzante, cîteva şuviţe de păr ale bătrînei îmi atingeau tălpile pe cînd mi se tot închina şi mă gîdilau.
Se pare că mă înşelasem în privinţa mea chiar din clipa în care i-am atins picioarele frumoasei fete, deoarece am trăit cu impresia că n-am să simt niciodată nimic. Dar chiar în timpul comediei de care-ţi vorbesc, mi-am dat seama că sînt excitat. Şi nu era doar o iluzie! Da, şi tocmai în cele mai nepotrivite condiţii!
M-am ridicat brusc şi am împins-o pe bătrînă. Nici măcar n-am avut timp să mă gîndesc că-i ciudat că nu o surprinde gestul meu. Bătrîna văduvă zăcea acolo unde o împinsesem, cu ochii închişi, recitîndu-şi sutra. Curios, dar îmi amintesc foarte bine că sutra era un capitol din Marea Compasiune Darani: Iki iki. Shino shino. Orasan. Fumshiri. Haza hază furashayă. Bineînţeles, ştii cum este comentat acest capitol: „Te implorăm, te implorăm să ne dai esenţa nepîngărită a purităţii ireproşabile din care cele Trei Păcate (lăcomia, furia şi prostia) au dispărut cu totul."
în faţa ochilor, chipul femeii de şaizeci de ani — un chip ars de soare, nefardat — părea că mă primeşte cu braţele deschise. Excitaţia mea n-a slăbit în intensitate. In aceasta consta absurditatea maximă a întregii farse, iar eu mă lăsasem furat de ea fără să vreau. Sau mai bine zis nu eram inconştient de ea, vedeam totul. Nemaipomenită calitate să poţi pătrunde totul pînă în cel mai mic amă­nunt! Şi să vezi totul pe un asemenea întuneric!
Faţa ridată a bătrînei n-avea nimic frumos şi nimic sfînt. Cu toate acestea, urîţenia şi vîrsta ei înaintată păreau să constituie o confirmare a condiţiei mele de viaţă lipsită de iluzii. Cine putea spune că dacă ar fi să priveşti o femeie fără să visezi cîtuşi de puţin, oricît ar fi ea de
94
vuou, uupui ei nu se transrorma Într-unui asemănător cu cel al bătrînei? Picioarele mele strîmbe şi chipul acesta. Da, asta era. Privind realitatea în faţă, îmi întreţineam starea de excitaţie fizică. Acum, pentru prima oară, am fost în stare să cred în dorinţa trupească şi o con­sideram cu un oarecare sentiment de prietenie. Mi-am dat seama că rezolvarea nu consta în a încerca să micşorez distanţa dintre mine şi obiect, ci în păstrarea acestei dis­tanţe, astfel încît obiectul să rămînă obiect.
E plăcut să-ţi priveşti obiectul. în clipa aceea am descoperit logica erotismului meu din punctul de vedere al handicapatului: chiar dacă este în impas, el nu se simte jenat. Am descoperit ceea ce se cheamă în mod normal a fi îndrăgostit nebuneşte. Dorinţa trupească era ca vîntul sau ca o haină magică ce-şi ascunde purtă­torul. Şi îmbinarea născută dintr-o astfel de dorinţă nu putea fi decît un vis. în timp ce priveam, trebuia să mă las şi privit. Din cînd în cînd eliminam din lumea mea şi picioarele mele strîmbe, şi femeile. Le ţineam, atît pe unele, cît şi pe celelalte, la o oarecare distanţă de mine. Realitatea se dezvăluia în goliciunea ei; dorinţa era pură iluzie. Şi în timp ce priveam, mă simţeam rosto-golindu-mă în hăul iluziei şi în acelaşi timp aruncat la suprafaţa realităţii pe care o priveam. Picioarele mele strîmbe şi femeile mele nu se vor atinge niciodată, nu se vor suprapune; dar vor fi amîndouă azvîrlite în afara lumii. Dorinţa din mine sporea. Pentru că picioarele mele strîmbe şi acele picioare frumoase nu se vor atinge niciodată, în veci.
Ţi-e greu să mă urmăreşti? E nevoie să-ţi dau vreo explicaţie? Dar sînt sigur că înţelegi şi tu că nu mi-a fost greu să cred după aceea că dragostea este imposibilă. Am scăpat de jenă. Am scăpat de dragoste. Lumea s-a oprit, dar în acelaşi timp continua să meargă înainte. E nevoie să mai precizez lumea noastră? Astfel că pot să definesc în cîteva cuvinte marea iluzie în ce priveşte dragostea din lumea aceasta. Este efortul de a lega realitatea de aparenţă. Mi-am dat seama imediat că această convingere
95
tea ea însăşi la baza existenţei omeneşti. Acum ştii cum mi-am pierdut fecioria.
Kashiwagi termină de vorbit. L-am ascultat foarte atent. Am oftat în cele din urmă. Vorbele lui m-au impre­sionat profund şi n-am mai putut scăpa de senzaţia dureroasă că m-a afectat un mod de a privi lucrurile la care eu nu mă gîndisem pînă atunci. Imediat după ce Kashiwagi termină de vorbit, soarele de primăvară se trezi în jurul meu; trifoiul strălucea puternic. Se auzi din nou gălăgia de pe terenul de baschet din spatele clădirii. Dar deşi era tot prînz şi aceeaşi zi de primăvară, înţelesul tuturor acestor lucruri părea să se fi schimbat complet.
Nu aveam astîmpăr. Voiam să zic şi eu ceva, să intervin în vreun fel. Am bîlbîit însă ceva penibil:
— Trebuie să te fi simţit tare singur de atunci încoace. Kashiwagi s-a prefăcut din nou că nu înţelege ce spun
şi mă rugă să repet. în răspunsul pe care mi l-a dat însă, se dovedi oarecum mai prietenos.
— Singur, zici? De ce să fiu singur? O să vezi cum am evoluat după ce ajungi să mă cunoşti.
Sună clopoţelul pentru începerea orelor de după-amiază. Eram pe punctul de a mă ridica, dar Kashiwagi, care stătea încă pe iarbă, mă trase brutal de mînecă. Purtam aceeaşi uniformă pe care o purtasem şi la colegiu, peticită şi jerpelită. îi schimbasem doar nasturii. Pe lîngă toate acestea, era şi prea strimtă, mă făcea şi mai slab dedt eram în realitate.
— Ora următoare e studiul ideogramelor, nu? E îngrozitor de plictisitoare. Hai mai bine la plimbare!
Se ridică, ceea ce însemnă un efort extraordinar: se părea că se dezmembrează tot şi apoi se asamblează iar. Asta îmi aminti de o cămilă pe care am văzut-o odată, într-un film, ridicîndu-se.
Nu lipsisem de la nici un curs pînă atunci, dar nu voiam să ratez ocazia de a mai auzi cîte ceva despre Kashiwagi. Am pornit-o spre poarta principală.
Abia după ce am trecut de poartă mi-am dat seama bine de mersul lui caraghios şi m-am simţit pur şi simplu
96
jenai. u9 Liuuat ca puteam să-mi îngădui astfel de sen­timente şi că-mi era ruşine să merg alături de Kashiwagi. Kashiwagi fu cel care mă lămuri de ce mi-e ruşine. Tot el mă îmboldi să-mi trăiesc viaţa. Cuvintele lui înlăturară toată stînjeneala şi păcătoşenia din inima mea şi le trans­formară în ceva proaspăt. Poate tocmai din cauza asta, . pe cînd treceam de poarta principală pe cărarea pietruită, muntele Hiei, pe care îl vedeam în zare neclar din pricina soarelui strălucitor, îmi apărea în faţa ochilor ca şi cînd îl vedeam pentru prima dată. Şi mi se părea că-şi făcea din nou apariţia acolo, în faţa mea, cu o semnificaţie nouă, în acelaşi mod în care o mulţime de lucruri din preajmă, care zăcuseră amorţite pînă atunci, păreau să se fi trezit, să fi căpătat un sens nou. Vîrful muntelui era ascuţit, dar colinele de la poale se întindeau la nesfîrşit, exact ca o temă muzicală ce persistă în aer. Priveam muntele Hiei ce se înălţa dincolo de acoperişurile joase; doar faldurile laterale ieşeau limpede în evidenţă şi păreau foarte aproape; umbrele primăvăratice ale restului muntelui erau îngropate într-un albastru întunecat.
Nu prea era lume pe stradă, treceau foarte puţine maşini. Din cînd în cînd se auzea tramvaiul huruind pe şine între gara Kyoto şi depoul Karasuma. Pe partea cealaltă a străzii, chiar în faţa porţii pe care ieşisem, se înălţau stîlpii porţii universităţii, iar la stînga se insinuau cîţiva ginkgo1 proaspăt înfrunziţi.
— Hai să dăm o raită terenului! spuse Kashiwagi. Am traversat şinele de tramvai. Kashiwagi se împletici greoi pînă trecu strada aproape goală, întregul lui trup zdruncinîndu-se de mişcările bruşte pe care le făcea. Terenurile universităţii erau întinse. Un grup de stu­denţi care nu aveau cursuri sau care se hotărîseră să chiulească băteau mingea. Războiul se terminase numai de cîţiva ani, dar tinerii nu ştiau cum să-şi cheltuiască energia. Mă gîndeam la mîncarea proastă de la Templu. Ne aşezarăm pe un leagăn aproape putred şi priveam în
1 Arbori cu frunze în formă de evantai (n.trad.).
97
pentru maraton şi apoi spre terenul de joc în formă de elipsă. Chiuli tul de la ore îţi dădea aceeaşi senzaţie pe care ţi-o lasă o cămaşă nouă pe piele; lumina soarelui ce ardea şi briza uşoară mi-au accentuat-o. Un grup de alergători se îndreptară spre noi, respirînd greu; pe măsură ce oboseau, slăbeau pasul; apoi dispăreau iar, ridicînd în urma lor un nor de praf.
— Proştii! spuse Kashiwagi. Nişte proşti, asta sînt! Cuvintele lui nu sunau a invidie. Ce naiba se dau atîta în spectacol? Au probabil impresia că o fac pentru sănă­tate. Dar la ce serveşte atîta paradă? Peste tot se organi­zează întreceri sportive, nu? Zău, e un semn de decădere. Ar trebui să se prezinte publicului ceva ce nu s-a mai prezentat. Ar trebui să se prezinte execuţii! De ce nu se organizează execuţii publice?
Kashiwagi tăcu o clipă, apoi continuă, visător:
— Cum îţi imaginezi că au reuşit să menţină liniştea şi ordinea în timpul războiului, dacă nu prin manifestări publice de moarte violentă? Cred că motivul pentru care au pus capăt execuţiilor este că se temeau ca lumea să nu devină însetată de sînge. Curată prostie! Cei care adunau cadavrele în urma raidurilor aeriene erau blînzi şi binevoitori. Cînd vezi oameni chinuindu-se, cînd îi vezi acoperiţi de sînge şi le auzi gemetele, devii mai bun, mai blajin, mai paşnic. Nu în astfel de momente devenim cruzi şi doritori de vărsări de sînge. Nu, ci într-o după-amiază frumoasă de primăvară, ca aceasta. într-un moment ca acesta — nu crezi? — cînd priveşti absent soarele cum se strecoară printre frunzele copacilor de pe pajiştea proaspăt tunsă. Orice coşmar de pe lumea aceasta, orice coşmar din istorie a luat fiinţă astfel. în lumina clară a zilei, tocmai ideea indivizilor plini de sînge ce se sting în suferinţă cumplită dă un contur limpede coşmarului şi ajută la materializarea visului. Coşmarul nu mai este propria noastră agonie, ci suferin­ţa fizică cumplită a altora. Dar nu sîntem obligaţi să simţim durerea altora. Ah, ce alinare!
98
g di iui ^asmwagi işi avea farmecul lui, dar ce mă interesa pe mine acum era să aud Ce i s-a mai întîmplat după povestea cu bătrîna, pentru că, aşa cum v-am mai mărturisit, mă bizuiam pe el, îl voiam de model. Am reuşit să-l întrerup şi să fac aluzie la ce mă interesa.
— Vrei să spui femeile? Hm!... Am ajuns să pot intui perfect dacă unei femei îi place un bărbat cu picioarele strîmbe. Sînt şi din astea, să ştii! S-ar putea să fie şi femei care-şi ascund toată viaţa simpatia pentru bărbaţi cu picioare strîmbe, care-şi duc secretul cu ele în mormînt. Ar fi singura lipsă de gust a unei astfel de femei, poate singurul ei vis... Ia să vedem! Cum distingi o femeie căreia îi plac bărbaţii cu picioare strîmbe? De obicei, e o frumuseţe de mîna întîi. Are nas rece, ascuţit, dar o oare­care degajare în expresia gurii...
în clipa aceea se îndrepta spre noi o fată.
NU CHIAR PE TEREN. Dincolo de terenul de sport, dru­mul trecea pe lîngă nişte locuinţe. Drumul era cu aproa­pe un metru mai jos decît nivelul terenului. Pe acolo trecea ea.
Fata ieşi dintr-o casă elegantă, în stil spaniol, care îţi lăsa o impresie de fragilitate, cu cele două coşuri, feres­trele cu zăbrele înclinate şi planşeul de sticlă ce acope­rea sera aceea mare; efectul general se pierdea însă din cauza gardului înalt de sîrmă care mărginea terenul uni­versităţii de cealaltă parte a drumului şi care, fără îndo­ială, fusese înălţat la insistenţele proprietarului casei.
Kashiwagi şi cu mine stăteam pe leagănul de dincolo de gard. Priveam chipul fetei, mut de uimire. Trăsături splendide, exact ca cele pomenite de Kashiwagi cînd vorbise despre tipul de femeie căreia îi plac „bărbaţii cu picioarele strîmbe". Mai tîrziu, cînd m-am gîndit la uimirea pe care am încercat-o în acele momente, m-am simţit ridicol şi m-am întrebat dacă nu cumva Kashiwagi cunoştea chipul acela de multă vreme şi dacă nu cumva visa la el.
Stăteam acolo şi o aşteptam pe fată. Sub razele calde ale soarelui de primăvară piscul vineţiu al muntelui Hiei se înălţa în zare, pe cînd aici, aproape, fata se îndrepta spre noi. încă nu-mi revenisem din emoţia provocată de observaţiile lui Kashiwagi — observaţia că picioarele lui strîmbe şi femeile lui există în lumea reală ca două stele pe cer, fără să se atingă vreodată, şi ciudatele sale cuvinte în legătură cu putinţa de a-şi satisface dorinţele, rămînînd
100
latură fantomaStâiJotul era
în clipa aceea, un nor acopţri soare învălui pe Kashiwagi şi pa
noastră îşi etala brusc aceaj___„ *^i
şters şi vag, însăşi existenb~mea-TTB ,. rirawimiwr Aveam senzaţia că doar vîrful purpuriu al muntelui Hiei şi fata aceea mlădioasă ce se îndrepta spre noi străluceau în această lume reală şi aveau o existenţă autentică.
Era limpede, fata venea spre noi. Dar pe măsură ce clipele treceau, timpul sporea agonia şi cu cît se apropia, cu atît se lămurea totul, parcă era alt chip — chipul cuiva care n-avea nici o legătură cu ea.
Kashiwagi se ridică şi-mi şopti apăsat:
— Hai să mergem! Fă cum îţi spun!
M-am văzut nevoit să pornesc. Am luat-o amîndoi pe lîngă zidul de piatră ce era mai sus decît nivelul dru­mului, paralel cu fata.
— Sari jos! spuse Kashiwagi înghiontindu-mă cu degetele ascuţite în spate. Am sărit jos, pe drum. Distanţa n-a fost mare, aşa că nu mi-a fost greu să sar. Dar n-apucai să sar, că l-am şi auzit pe Kashiwagi prăbuşindu-se lîngă mine cu un zgomot teribil. încercînd să sară pe picioarele lui strîmbe, căzu. Privindu-l, am văzut spatele negru al uniformei pe jos. Cum zăcea acolo, pe burtă, nu arăta a fiinţă omenească; o clipă mi se păru că-i o pată uriaşă, nedefinită, ca o băltoacă tulbure după ploaie.
Kashiwagi căzu exact în faţa fetei. Ea rămase înlem­nită, pe loc. Cînd m-am aplecat să-l ajut să se ridice, am privit în sus, spre fată; i-am văzut nasul rece, arcuit, gura inexpresivă, privirea încruntată — văzînd toate acestea mi-a trecut prin faţa ochilor chipul pe care-l văzusem la lumina lunii, chipul lui Uiko.
Iluzia îmi dispăru imediat; vedeam acum o fată de pînă în douăzeci de ani care mă privea dispreţuitor. Zău că era cît pe-aci să treacă mai departe, dar Kashiwagi, care intuia mai bine lucrurile decît mine, începu să strige. Ţipătul lui răsună ca un ecou în strada pustie.
101
8223
1 I
acesta? Din cauza ta am ajuns în starea asta!
Fata se întoarse. Tremura şi, cu degetele subţiri, us­căţive, părea că vrea să-şi frece obrajii lipsiţi de culoare. Se întoarse imediat spre mine şi mă întrebă:
— Ce să fac?
Kashiwagi ridică ochii şi o străfulgera cu privirea. Apoi spuse, apăsînd fiecare cuvînt.
— Doar n-o să spui că n-ai nici un medicament în casă? Fata stătu tăcută şi nemişcată o clipă. Apoi se întoarse
şi o luă în direcţia din care venise. L-am ajutat pe Kashi­wagi să se ridice. Pînă cînd am reuşit să-l pun pe picioare mi s-a părut foarte greu. Gîfîia. Cînd am pornit, i-am oferit umărul să se sprijine de el, dar păşi sprinten înainte.
Am luat-o la fugă spre staţia din faţa depoului Kara-suma şi am urcat în tramvai. Am respirat uşurat în clipa în care tramvaiul porni spre Templul de aur. Palmele îmi asudaseră.
După ce l-am ajutat pe Kashiwagi să intre pe poarta casei în stil spaniol, m-am simţit pur şi simplu înspăi-mîntat. L-am lăsat acolo, cu fata lîngă el şi, fără măcar să întorc capul, am luat-o la goană. N-am mai avut timp să mă opresc la universitate. Alergam pe străzile pustii, trecînd pe lîngă farmacii, cofetării, magazine cu articole electrice. îmi amintesc că am zărit cu coada ochiului ceva roşu, în aer. Trecusem probabil prin faţa bisericii Kotoku din Tenrikyo şi zărisem felinarele pe care erau desenate frunze de prun; acestea contrastau puternic cu zidul negru. Nici nu-mi dădeam seama încotro fug. Cînd tramvaiul s-a apropiat încet-încet de Murasakino, mi-am dat seama că inima mea tulburată mă ducea înapoi spre Templul de aur.
Eram în plin sezon turistic şi, deşi era într-o zi lucră­toare, Templul de aur se umpluse de vizitatori. Bătrînul ghid mă privi bănuitor pe cînd îmi croiam drum printre oameni, îndreptîndu-mă spre Templu.
oi iaia-ina a>_uiu, ui iaid itmpiuiui ue aur care, in această după-amiază de primăvară, era învăluit de nori de praf şi asaltat de o grămadă de oameni. Vocea ghidului răsuna puternic, dar Templul se prefăcea în continuare că-şi ascunde o parte din frumuseţe. Doar umbra lacului strălucea. Dacă priveai într-o anume direcţie, norii păreau firicelele de praf aurii ce îi împresurau pe bodhisattvaşii1 din pictura reprezentînd coborîrea îngerilor, în care Amida Buddha descinde pe pămînt; iar Templul de aur, estompat de norii de praf, lăsa impresia unui desen vechi, decolorat. Nu mi se părea ciudat ca zgomotul şi harababura din jur să pătrundă în pilonii subţiri ai Tem­plului, să fie absorbite de cerul albicios spre care se înălţa Kukyocho şi pasărea phoenix din vîrf, subţiindu-se tot mai mult. Templul acesta, numai prin faptul că stătea acolo unde stătea, constituia o forţă de control, de reglare. Cu cît sporea zgomotul înconjurător, cu atît Templul de aur — această construcţie asimetrică, minunată, cu Sosei de o parte şi Kukyocho deasupra, care se îngusta mult către vîrf — acţiona ca un filtru care transformă apa noroioasă în apă limpede, curată. Templul nu respingea trăncăneala vizitatorilor, ci filtra sunetele astfel încît ele să poată pătrunde în pilonii permeabili şi să devină parte inte­grantă a tăcerii şi purităţii. Astfel, el desăvîrşea pe pămînt exact ceea ce umbrele lacului nemişcat realizau pe apă.
Inima mi se linişti şi teama îmi dispăru în cele din urmă. Pentru mine, aceasta înseamnă frumuseţe cu ade­vărat, o astfel de frumuseţe mă poate izola de viaţă şi mă poate proteja.
— Dacă viaţa-mi e să fie ca a lui Kashiwagi, apără-mă! Nu cred că aş putea-o suporta.
Am simţit nevoia să mă rog, acolo, în faţa Templului.
Ceea ce-mi sugerase Kashiwagi prin vorbe şi-mi demonstra practic însemna de fapt că a trăi şi a distruge înseamnă unul şi acelaşi lucru. O astfel de viaţă nu avea
102
1 Bodhisattvaşii ajung la starea de eliberare (Nirvana) pe calea sacrificiului de sine pentru binele celorlalţi (n.ed.).
103
aur; era, de fapt, ceva mai mult decît o frămîntare. O astfel de existenţă mă atrăgea într-adevăr şi pe mine şi mă puteam recunoaşte în ea; dar era, oricum, îngrozitor să te gîndeşti că trebuie mai întîi să-ţi însîngerezi mîinile cu frînturi spinoase de viaţă. Kashiwagi dispreţuia instinctul şi intelectul în aceeaşi măsură. Existenţa lui părea o minge cu o formă ciudată care se tot rostogolea încercînd să se ciocnească de zidul realităţii. Nu implica nici măcar o singură faptă. Viaţa pe care mi-o sugerase el era, pe scurt, o farsă periculoasă cu ajutorul căreia încercai să nimiceşti realitatea care te-a decepţionat cîndva şi cu care să goleşti lumea de tot ce-ţi poate fi necunoscut.
Am înţeles toate acestea văzînd afişul din camera lui Kashiwagi. Era o litografie scoasă de o agenţie de turism, care reprezenta Alpii japonezi. Pe culmile albe ale munţilor care se înălţau spre cerul albastru fuseseră tipărite cuvintele: „Vă invităm într-o lume necunoscută!" Kashiwagi ştersese mesajul cu pensula, cu cerneală roşie, şi mîzgălise alături nişte litere care păreau că dansează şi care îţi aduceau în minte mersul lui săltat: „Nu pot să sufăr necunoscutul."
Eram îngrijorat a doua zi cînd am ajuns la universi­tate. Privind retrospectiv, mi-am dat seama că n-a fost frumos şi prieteneşte din partea mea să fug şi să-l las singur pe Kashiwagi; deşi nu mă simţeam foarte vinovat, eram totuşi neliniştit la gîndul că s-ar putea ca prietenul meu să nu vină la cursuri în dimineaţa aceea. Exact cînd cursul era pe punctul de a începe apăru şi Kashiwagi, semeţ, cu mersul săltat.
în pauză l-am luat imediat de braţ. Nu obişnuiam să fac astfel de gesturi. Kashiwagi zîmbi în colţul buzelor şi ieşirăm amîndoi pe coridor.
— Nu te-ai lovit prea rău, nu? zisei.
— Lovit? spuse Kashiwagi, zîmbind compătimitor. Cînd să mă fi lovit? Eh? De ce naiba ţi-a intrat în cap că m-am lovit?
104
dsut ue vameie lui. Fregâtindu-mă pe îndelete, Kashiwagi îmi dezvălui secretul:
— Am jucat teatru. M-am antrenat pentru căzătura asta de zeci de ori, de-am ajuns să fac lumea să creadă că am căzut atît de rău, încît mi-am rupt şi oasele. Trebuie să-ţi mărturisesc că nu mă aşteptam ca fata să-şi continue, nepăsătoare, drumul. Dar trebuia să vezi ce s-a întîmplat. Fata e pe cale să se îndrăgostească de mine. Sau, ca să fiu mai exact, să se îndrăgostească de picioarele mele strîmbe. înţelegi, chiar ea mi-a frecat picioarele cu iod.
Şi-a ridicat pantalonul şi mi-a arătat tibia toată galbenă. I-am priceput, în sfîrşit, şiretlicul. Era normal să simuleze căzătura pentru a atrage atenţia fetei, dar oare nu încerca el să-şi ascundă tocmai picioarele strîmbe prin lovitura simulată? îndoiala aceasta era însă departe de a mă face să-l dispreţuiesc; dimpotrivă, ţineam parcă mai mult la el. în plus, ca orice adolescent, aveam senzaţia că cu cît filozofia lui era mai plină de şiretlicuri, cu atît îşi dovedea mai mult sinceritatea în faţa vieţii.
Tsurukawa n-a fost de acord cu prietenia dintre mine şi Kashiwagi. M-a sfătuit prieteneşte să nu mă leg de el, dar sfaturile lui n-au făcut decît să mă enerveze. Am mers pînă acolo încît am dat un răspuns destul de obraznic obiecţiilor lui, spunîndu-i că n-are decît să-şi găsească el prieteni buni, pentru mine Kashiwagi era tovarăşul potrivit. Cu cît regret mi-am amintit mai tîrziu expresia negrăit de tristă din privirile lui Tsurukawa în momentul acela!
în luna mai, Kashiwagi plănui o excursie la muntele Arashi, aproape de Kyoto. Ca să evităm aglomeraţia de la sfîrşitul săptămînii, a zis că ar fi mai bine să chiulim o zi înainte. în stil cu totul şi cu totul caracteristic, m-a anunţat că nu mai merge dacă e vreme bună, ci numai dacă e o zi înnorată. O lua şi pe fata de la casa spaniolă şi aranjase să aducă de acolo de unde stătea cu chirie una pentru mine.
Urma să ne întîlnim la staţia Kitano de pe linia Kei-fuku. Din fericire, era o zi neobişnuită pentru acea
105
dorit-o Kashiwagi.
Exact în perioada aceasta s-a întîmplat ca Tsurukawa să aibă probleme familiale, aşa că s-a învoit pentru o săp-tămînă şi a plecat la Tokyo. Mie mi-a convenit de minune. Deşi Tsurukawa nu era omul care să mă pîrască la Templu, eram mulţumit că oricum nu ar avea prilejul s-o facă.
Ei bine, amintirile legate de excursia aceea nu sînt dintre cele mai plăcute. Toţi patru, cei care am pornit spre muntele Arashi, eram tineri şi se părea că întreaga zi e dominată de melancolia, iritarea, neliniştea şi nihilismul caracteristic tinerilor. Kashiwagi prevăzuse probabil totul şi alesese special o zi apăsătoare. Bătea un vînt dinspre sud-vest; cînd te aşteptai să sufle cu furie, se potolea brusc, urmînd apoi rafale puternice. Cerul era acoperit, dar mai pătrundea, cînd şi cînd, cîte o rază de soare. Parte din nori erau albicioşi ca pieptul unei femei, pe care-l dis­tingi cu greu pe sub rîndurile de haine; mai încolo însă, albul devenea nedesluşit şi, deşi puteai spune unde-i soarele, acesta se amesteca totuşi cu culoarea uniformă, posomorită a cerului.
Kashiwagi nu mă minţise. Ajunsese la tanc la intrarea-n staţie, flancat de două fete. Una era într-adevăr fata pe care o mai văzusem. O fată frumoasă, cu un nas rece, arcuit şi o gură inexpresivă; pe umăr îi atîrna o butel-cuţă de import, după cîte părea, cu apă în ea. Cealaltă fată, dolofana de la Kashiwagi din casă, îi era inferioară acesteia şi la înfăţişare, şi la îmbrăcăminte. Doar bărbia şi buzele, pe care aveai impresia că şi le încheiase cu nas­turi, aveau ceva atrăgător, feminin.
Dispoziţia de scurtă vacanţă, în loc să fie foarte plă­cută, se strică încă din tren. Nu auzeam ce vorbeşte Kashiwagi cu tînăra domnişoară, dar oricum s-au certat tot timpul. Ea îşi muşca din cînd în cînd buzele ca să se stăpînească să nu izbucnească în plîns. Cealaltă părea total indiferentă la tot ce se petrecea în jur; fredona încet o melodie populară. Se întoarse apoi brusc spre mine şi-mi spuse următoarea poveste:
106
predă ikebana. Zilele trecute mi-a spus o poveste foarte tristă. A avut un prieten în timpul războiului. Era ofiţer şi a sosit în cele din urmă clipa în care el a trebuit să plece pe front. Abia au reuşit să-şi ia un rămas-bun scurt la tem­plul Nanzen. Părinţii lor n-au fost de acord cu legătura lor, dar lucrul acesta n-a constituit o piedică pentru ei. Fata a rămas însărcinată. A născut un copil mort, biata de ea! Ofiţerul a fost foarte supărat. Cînd a văzut-o cu o zi înainte de plecare, i-a spus că dacă n-au copilul, măcar să-i dea lui să bea lapte de la pieptul ei. N-au mai avut timp să meargă nicăieri, aşa că şi-a stors lapte într-o ceaşcă şi i-a dat să-l bea. Cam la o lună după aceea, ofiţerul a murit în război. De atunci trăieşte absolut sin­gură şi n-a mai avut nici un prieten. Zău, e tare drăguţă şi e încă tînără.
Nu-mi venea să-mi cred urechilor. Mi-am amintit de scena incredibilă la care am fost martor împreună cu Tsurukawa, spre sfîrşitul războiului, de pe poarta tem­plului Nanzen. Mă hotărîsem să nu-i dezvălui fetei amintirile, pentru că simţeam că dacă-i spun, emoţia pe care am încercat-o ascultîndu-i povestea va trăda starea ciudată care mă cuprinsese în ziua aceea la Templu. Dar nespunîndu-i, părea că povestea ei, departe de a rezolva misterul, îl adîncea şi mai mult.
Trenul trecea prin apropierea crîngului de bambuşi de lîngă lacul Narutaki. în luna mai, frunzele bambuşilor îngălbeneau. Vîntul fremăta printre crengi, împrăştiind frunzele uscate; partea inferioară a bambuşilor părea neafectată de vînt; păreau cufundaţi în tăcere, cu încheie­turile încolăcite la întîmplare. După ce trecu trenul, bambuşii din jur păreau să dea un mare spectacol: se ple­cară şi tremurară. Un bambus mai tînăr, strălucitor, se remarcă printre ceilalţi. Plecăciunea lui, plină de durere parcă, îmi lăsă impresia unei mişcări fermecătoare; l-am surprins cu privirea, apoi se îndepărtă şi dispăru în zare. Cînd am ajuns la muntele Arashi, am luat-o spre podul Togetsu şi am ajuns la mormîntul doamnei Kogo,
107
de ani în urmă, această doamnă se ascunsese în Sagano de teamă să nu atragă asupră-i mînia lui Taira no Kiyo-mori. Minamoto no Nakakuni pornise în căutarea ei din ordinul împăratului şi-i descoperise ascunzătoarea după sunetul harpei la care cînta într-o noapte de toamnă cu lună. Ea cînta melodia Gînduri iubitoare pentru soţ. în piesa Kogo din teatrul No1 scria: „Cînd apăru în noapte, tînjind după lumina lunii, ajunse la Horin şi auzi harpa. Nu-şi dădea seama dacă era vuietul furtunii de dea­supra culmilor munţilor sau foşnetul vîntului printre pini. Cînd întrebă cum se cheamă melodia pe care o cînta doamna, i se răspunse: Gînduri iubitoare pentru soţ. Se bucură grozav; asta însemna că cea care cînta se gîndea cu drag la soţul ei." Doamna Kogo îşi petrecu restul vieţii la Sagano, rugîndu-se pentru mîntuirea împăratului Takakura.
Mormîntul, situat la capătul unei cărări înguste, era de fapt un stîlp mic din piatră între un arţar uriaş şi un prun bătrîn, ofilit. Kashiwagi şi cu mine rostirăm o sutră în memoria cucernicei doamne. Mi se părea o bătaie de joc felul în care rostea Kashiwagi cuvintele sfinte. M-am molipsit de la el şi am început să cînt şi eu, cu îndrăzneală, ca studenţii care fredonează melodiile nazal. Această profanare mă destinse şi m-am mai înviorat.
— Mormîntul acesta pare tare sărăcăcios, nu? spuse Kashiwagi. futerea politicii şi a bogăţiei trebuie să aibă ca rezultat morminte splendide. Morminte cu adevărat impresionante, zău aşa. Fiinţele acestea nu prea au avut imaginaţie cît au trăit, lucru care se reflectă şi în mormintele lor. Dar aristocraţii trăiesc numai din imagi­naţia lor şi a altora, ei lasă morminte ca acesta să-ţi stîrnească imaginaţia. Ce ticăloşie! Şi după ce mor, astfel de oameni se străduiesc să cerşească lumii imaginaţie.
1 Formă de artă dramatică complexă de factură simbolică; spec­tacolul presupune dans plastic, muzică instrumentală, recitare, pantomimă şi folosirea măştilor (n.ed.).
108
am intervenit vesel. Deseori vorbeşti de realitate. Care crezi tu că este realitatea aristocraţiei?
— Asta! spuse Kashiwagi, lovind piatra funerară acoperită de muşchi. E piatră sau os, reziduu anorganic lăsat de oameni după moarte.
— Eşti buddhist convins, nu?
— Ce legătură are cu buddhismul sau cu baliverne de soiul ăsta? spuse Kashiwagi. Nobleţe, cultură, ceea ce lumea consideră a fi estetic — realitatea acestora este sear­bădă şi anorganică. Ceea ce vezi nu e templul Ryuan, ci o grămadă de pietre. Filozofia, arta — doar pietre goale. Singura preocupare sistematică pe care o au oamenii este politica. Ce ruşine, nu? Se poate spune că fiinţele umane nu sînt decît nişte creaturi corupte.
— Dar viaţa sexuală? în ce categorie intră?
— Ei bine, aceasta este undeva pe la jumătatea dru­mului. E o chestiune de învîrtire în cerc vicios de la fiinţe omeneşti la piatră şi înapoi la fiinţe, un fel de baba-oarba.
Aveam chef să adaug ceva care să-i întineze fru­museţea gîndurilor, dar cele două fete se plictisiseră de conversaţia noastră şi o luară înapoi pe cărarea îngustă. Ne-am întors şi noi şi le-am urmat. Rîul Hozu se vedea de pe cărare. Ne aflam exact lîngă stăvilar, la nord de podul Togetsu. Dealurile Ranzan de peste mal erau de un verde mohorît, dar chiar în clipa aceea o dîră înspumată traversă rîul şi în aer pluti zgomotul provocat de rostogolirea apei.
Am mers de-a lungul rîului pînă la parcul Kameyama, aflat la capătul drumului. Erau multe bărci pe rîu, dar cînd am intrat în parc, am văzut doar resturi de hîrtii împrăştiate: era limpede că trecuse puţină lume pe acolo.
Ne-am mai întors o dată în poartă să privim rîul Hozu şi frunzişul de pe muntele Arashi. De partea cealaltă a rîului se vedea o cascadă mică.
— Straşnic peisaj, nu? spuse Kashiwagi.
109
vorbeşte fără să se gîndească. Totuşi am încercat să privesc cu ochii lui Kashiwagi şi să recunosc că este straşnic, cum spusese el. Efortul pe care l-am făcut n-a fost zadarnic. Simţeam şi eu fiorul ce străbate peisajul liniştitor, degajat, care se desfăşura în faţa ochilor mei, învăluit în frunzişul proaspăt. Splendoarea putea să apară ziua sau noaptea în orice clipă, în orice loc, pur şi simplu ca răspuns la gîndurile sau dorinţele cuiva. Se părea că e suficient s-o solicităm, era la dispoziţia noastră şi îşi făcea imediat apariţia.
Cireşii de pe muntele Arashi, despre care se spunea că ar fi fost aduşi în secolul al treisprezecelea de pe bine cunoscutul munte Yoshino, îşi pierduseră complet florile şi acum înfrunzeau. După ce trecea sezonul florilor de cireş, copacii aceştia nu mai meritau alt nume decît cel de frumuseţi moarte.
Majoritatea pomilor din întinsul parc Kemeyama erau pini înalţi, înfrunziţi doar spre vîrf, care nu-şi schimbau culoarea o dată cu anotimpurile. Parcul părea tulburător din cauza nenumăraţilor copaci golaşi, ale căror trunchiuri se întretăiau neregulat. De jur-împrejurul par­cului se întindea o cărare lată, plină de pante inegale, iar cînd aveai impresia că urci, de-abia arunci coborai. Ici-colo se zăreau trunchiuri de copaci, arbuşti şi pini pitici. Lîngă stîncile albe ce ieşeau din pămînt, îngropate pe jumătate, înfloreau azalee purpurii. Sub cerul înnorat aveai impresia că acestea adăpostesc un gînd rău. Am urcat o colină mică şi ne-am aşezat să ne tragem sufletul sub un umbrar. Pe o pantă, sub ochii noştri, era un leagăn pe care se balansau doi tineri. Din locul în care ne aflam vedeam întregul parc desfăşurîndu-se spre răsărit, iar înspre vest se zărea printre copaci şi rîul Hozu. Scîrţîitul continuu al leagănului ajungea pînă la noi aducînd cu scrîşnitul dinţilor.
Prietena lui Kashiwagi desfăcu pacheţelul pe care-l adusese. Avusese dreptate cînd spusese că nu trebuie să luăm masa în oraş. Pacheţelul conţinea tartine suficiente
110
Ei ui u ptiuu pcisuane, precum şi Discuiţi din import, care se procurau greu şi chiar o sticlă de whisky Suntory, care se putea cumpăra pe vremea aceea doar la bursa neagră, deoarece stocul existent era pus deoparte pentru tru­pele de ocupaţie. Se părea că oraşul Kyoto era centrul bursei negre din zona Osaka-Kyoto-Kobe.
Eu nu prea consumam băuturi alcoolice, dar cînd fata ne-a oferit păhărelele, lui Kashiwagi şi mie, mi-am împre­unat mîinile respectuos şi l-am acceptat pe al meu. Fetele au băut ceai din butelcuţă. Tot nu-mi era limpede cum reuşise Kashiwagi să se împrietenească atît de bine cu fata. Nu înţelegeam cum de se împrietenise fata aceasta mofturoasă cu un student cu picioarele strîmbe şi fără o leţcaie. După ce băuse cîteva păhărele de whisky, Kashi­wagi începu să vorbească; răspundea parcă întrebărilor ce mă frămîntau.
— îţi aminteşti că ne-am certat mai devreme, în tren, nu? Ştii de ce? Pentru că familia fetei insistă ca ea să se mărite cu un om care nu-i place cîtuşi de puţin. Parc-ar fi debilă mintal şi n-ar pricepe situaţia, gata-gata să le cedeze în orice clipă. Aşa că eu o consolez şi o ameninţ că mă dau peste cap să împiedic acest mariaj.
N-ar fi trebuit să spună astfel de lucruri în prezenţa fetei, dar lui Kashiwagi nu-i păsa, de parcă n-ar fi fost şi ea acolo. Fata nu se schimbă la faţă cîtuşi de puţin; purta la gîtul ei mlădios un şirag de mărgele albastre fine. Trăsăturile îi ieşeau bine în evidenţă în contrast cu cerul înnorat, estompate însă de părul ei negru, abundent. Avea ochii adînci care îţi lăsau impresia de proaspăt, de simplu. Ca de obicei, gura ei inexpresivă era uşor între­deschisă. Printre buzele subţiri se zăreau dinţii ascuţiţi, puternici şi albi. Erau ca dinţii unui animal mic.
— Ah, mă doare, mă doare! strigă dintr-o dată Kashi­wagi, aplecîndu-se şi cuprinzîndu-şi picioarele cu mîinile. Am dat fuga speriat şi am încercat să fac ceva pentru el, dar m-a împins la o parte şi s-a strîmbat în bătaie de jos. Mi-am retras mîna.
— Ah, mă doare! gemu el cît se poate de convingător. Aruncai în clipa aceea o privire tinerei de lîngă el.'Se
111
tremura puternic. Doar nasul rece, arcuit părea nemişcat de ceea ce se întîmpla şi contrasta puternic cu restul; armonia şi echilibrul chipului ei dispărură complet.
— Oh, îmi pare rău! spuse ea. îmi pare rău! Te fac bine! Te fac eu bine imediat!
Era pentru prima oară cînd o auzeam vorbind astfel, fără pic de jenă, piţigăiat, de parcă era singură cu el. îşi înălţă gîtul lung şi graţios şi privi o clipă în gol. Apoi îngenunche imediat pe o piatră şi-i îmbrăţişa picioarele, îşi lipi obrazul de picioare şi începu să le sărute.
Am fost îngrozit, cum de fapt mai fusesem o dată. M-am întors spre fata care era cu mine. Ea privea în altă parte şi fredona o melodie.
Avusesem impresia în clipa aceea că soarele stră­punsese norii, dar n-a fost decît o iluzie. Cu toate acestea, întregul aspect al parcului îşi pierduse armonia. Simţeam trosnituri uşoare deschizîndu-se pe întreaga suprafaţă a tabloului în care ne aflam — acel tablou străveziu ce conţinea pădurea de pini, reflectarea strălucirii rîului, coli­nele din zare, suprafaţa albă a stîncilor, azaleele răspîn-dite ici-colo.
Bineînţeles, minunea aşteptată se produsese şi Kashi-wagi nu mai gemea. îşi ridică privirea şi-mi aruncă un rînjet batjocoritor.
— Mă simt bine, spuse el. M-ai vindecat. Ciudat, nu? Cînd începe să mă doară şi tu mă mîngîi, îmi trece ime­diat, de fiecare dată.
Luă părul fetei în ambele mîini şi-i ridică faţa. Ea-l privi ca un cîine credincios şi-i zîmbi. în clipa aceea, lumina palidă, albicioasă făcu acest chip frumos să arate exact ca cel al bătrînei de şaizeci de ani de care-mi vor­bise Kashiwagi.
Miracolul producîndu-se, Kashiwagi era foarte bine dispus. Era atît de bine dispus, încît aveai impresia că nu e-n toate minţile. Rîse zgomotos, o ridică pe fată pe genunchi şi se porni s-o sărute. Rîsul lui se auzi ca un ecou printre ramurile pinilor de la poale.
112
- iu ae ce n-o iubeşti pe fata aceea? îmi spuse, văzîndu-mă că stau liniştit. Doar ştii că am adus-o spe­cial pentru tine. Sau ţi-e ruşine deoarece crezi că o să rîdă de tine dacă te bîlbîi. Dă-i drumu'! Bîlbîie-te, bîlbîie-te liniştit! E foarte posibil să se îndrăgostească de un bîlbîit.
— Eşti bîlbîit? întrebă fata, de parcă acum realiza lucrul acesta pentru prima oară. Ei bine, astăzi sînt reprezentate toate metehnele!
Cuvintele ei m-au izbit şi simţeam că nu mai pot sta locului. Dar ciudat, ura pe care o simţisem se transfor­mase brusc în dorinţă şi mă cuprinse un soi de ameţeală.
— De ce nu ne despărţim? spuse Kashiwagi privind în jos la cuplul de tineri ce stăteau în leagăn. Ne ducem partenerele în locuri mai retrase şi ne întîlnim tot aici peste două ore.
L-am lăsat pe Kashiwagi şi pe prietena lui şi, însoţit de fată, am coborît colina, apoi am urcat iar o pantă lină spre est.
— A ajuns s-o facă pe fată să se creadă o sfîntă. Acesta este şiretlicul de care uzează mereu.
— De unde ştii? am întrebat-o eu, bîlbîindu-mă îngro­zitor.
— Am avut şi eu de-a face cu Kashiwagi.
— S-a terminat totul între voi, nu? Şi totuşi iei lucrurile atît de uşor.
— Da, aşa e. Dar n-ai încotro cu un tip slut ca el. De data aceasta, cuvintele ei, în loc să mă înfurie,
mi-au dat curaj şi am reuşit s-o întreb fără să mă bîlbîi:
— Ai fost şi tu îndrăgostită de picioarele lui caraghioase, nu?
— Termină! N-am chef să vorbesc de picioarele alea de broască ale lui. Oricum, are ochi frumoşi.
Iar mi-am pierdut încrederea în mine. Orice-ar crede Kashiwagi, fata aceasta iubea la el ceva ce el însuşi obser­vase că este frumos; şi eu, care pretindeam că ştiu totul despre mine, am ajuns la concluzia că nu pot să am nimic bun.
113
mică, liniştită. Se distingeau în zare, printre pini şi cedri, Daimonji, Nyoigatake şi ceilalţi munţi. De pe colina unde ne aflam se întindea în jos, pe povîrnişul ce ducea spre oraş, o pădurice de bambus. La marginea păduricii se înălţa un cireş singuratic şi întîrziat, ale cărui flori nu se scuturaseră. Zău, erau flori întîrziate şi mă întrebam dacă nu cumva se bîlbîiseră şi ele la deschidere.
Aveam o senzaţie de apăsare pe piept şi-mi simţeam stomacul greu. Dar nu pentru că mă îmbătasem. Acum, că se apropia momentul crucial, dorinţa mea sporea în greutate, se transforma în ceva separat de trup şi-mi apăsa umerii. Aveam impresia unui mecanism greu, din fier negru.
După cum am mai spus, apreciam faptul că prietenul meu Kashiwagi mă îmboldise spre viaţă, nu ştiu însă dacă din amabilitate sau din răutate. Recunoscusem de mult eă eu, care zgîriasem teaca colegului meu încă de elev, n-aveam cum să păşesc în viaţă lin, senin. Kashiwagi a fost cel care mi-a deschis ochii asupra cărării dosnice şi întunecate prin care puteam intra în viaţă. La prima vedere, aceasta mi s-a părut o cale ce mă ducea la pierzanie; şi totuşi era plină de stratageme neaşteptate, transforma laşitatea în curaj, se putea numi un soi de alchimie care preschimba imoralitatea în starea iniţială de energie pură. Era şi aceasta viaţă; o viaţă care avansa, cucerea, schimba, se pierdea. Nu se prea putea numi o viaţă tipică şi totuşi era înzestrată cu toate funcţiile vieţii. Admiţînd că undeva, într-un loc invizibil, sîntem con­fruntaţi cu premisa că fiecare formă de viaţă este lipsită de sens, atunci această viaţă pe care mi-a arătat-o Kashi­wagi trebuie să dobîndească treptat o valoare echivalentă cu cele mai obişnuite tipuri de viaţă.
Nu s-ar putea spune, gîndeam eu, că însuşi Kashiwagi nu suferea de ameţeli. Realizasem de mult că în orice aspect al cunoaşterii, oricît de întunecat, se ascundea însăşi beţia cunoaşterii. Dar ceea ce ameţea de fapt lumea era alcoolul.
114
u o, ..u 11 ui ie ne=cim aşezat ungă nişte inşi ohliţi, rnîncaţi de viermi. Nu înţelegeam de ce vrea să devină partenera mea. Nu înţelegeam — şi de aceea folosesc o expresie mai dură — ce impuls o împingea spre această dorinţă de contaminare. în lumea aceasta a noastră trebuie să existe o supunere pasivă, plină de timiditate şi blîn-deţe; dar fata aceasta mi-a luat pur şi simplu mîinile în mîinile ei durdulii, ca nişte muşte ce se aşază pe cineva care doarme. Sărutul smuls şi bărbia catifelată a fetei m-au stîrnit. Probabil că asta visasem atîta timp, dar senzaţia era acum slabă şi superficială. Dorinţa mea nu avansa direct, lua o pistă ocolită. Cerul alb, înnorat, foşnetul păduricii de bambus, eforturile înverşunate ale unei gărgăriţe de a urca pe frunza irisului — toate acestea rămîneau ca pînă acum, risipite.
încercam să scap gîndindu-mă la fata din faţa mea ca la obiectul dorinţei mele trupeşti. Trebuie să mă gîndesc că aceasta este viaţă. Trebuie să mă gîndesc că aceasta este o barieră în calea avansării şi cuceririi. Dacă pierdeam şi şansa aceasta, viaţa n-avea să mi se tot ofere la nesfîrşit. Mi-am amintit de nenumăratele daţi cînd cuvintele îmi erau blocate de bîlbîială şi îmi era imposibil să le scot pe gură". în clipa aceasta simţeam nevoia să deschid gura şi să spun ceva chiar dacă mă bîlbîiam. Puteam în felul acesta să stăpînesc viaţa. Porunca brutală a lui Kashiwagi, ordinul lui brutal: „Bîlbîie-te, bîlbîie-te!" îmi răsuna în urechi şi mă punea la grea încercare. în cele din urmă am început să mîngîi fusta fetei.
Mi-a apărut în faţa ochilor Templul de aur — delicat, mohorît, plin de demnitate. O construcţie a cărei poleială se coji pe ici-pe colo şi care arăta ca scheletul unui fost obiect luxos. Da, în faţa mea a apărut Templul de aur — clădirea aceea ciudată pe care cînd o credeai aproape se îndepărta, clădirea aceea care plutea clar într-un punct din spaţiul impenetrabil, apropiată celui care o privea şi totuşi atît de îndepărtată. Tocmai clădirea aceasta veni să se aşeze între mine şi viaţa la care ţineam. La început a fost ca un tablou în miniatură, dar crescu într-o clipă pînă
115
nişă şi fisură a ei, exact ca în modelul pe care-l văzusem odată şi în care Templul de aur era atît de uriaş, încît cuprinse totul. Umplu lumea de muzică extraordinară, şi această muzică deveni ea însăşi suficientă pentru a absorbi întregul sens al existenţei, lumea întreagă. Tem­plul de aur, care mă trata uneori cu atîta indiferenţă şi se înălţa în afara mea, mă înghiţi acum cu totul şi-mi per­mise să mă plaseze în însăşi structura lui.
Fata cu care eram se îndepărtă ca un firicel de praf. în măsura în care nu a fost acceptată de Templul de aur, şi eforturile mele de a găsi viaţa au eşuat. Cum puteam să-mi întind mîinile spre trăirea clipei cînd eram atît de fermecat de frumuseţe? Poate avea şi frumuseţea dreptul de a-mi cere să abandonez fosta ţintă. Pentru că este absolut imposibil să prinzi cu o mînă eternitatea şi cu cealaltă clipa. Presupunînd că sensul acţiunilor care vizează viaţa este acela de a făgădui devotament unei anumite clipe şi efortul de a opri clipa pe loc, poate că Templul de aur ştia foarte bine lucrul acesta şi, de la o vreme, încetase să fie indiferent faţă de mine. Aveam impresia că Templul îşi atribuise forma unei singure clipe şi mă invadase aici, în parc, ca să-mi dau şi eu seama cît era de goală, de lipsită de sens tînjirea mea după viaţă. în viaţă, o clipă care-şi însuşeşte forma eternităţii ne ameţeşte; dar Templul de aur ştia foarte bine că o astfel de clipă este nesemnificativă în comparaţie cu ceea ce se întîmplă cînd eternitatea îşi asumă forma unei clipe, cum făcuse el acum. în astfel de momente, eternitatea fru­museţii ne poate anihila viaţa şi otrăvi existenţa. Fru­museţea de moment pe care ne-o oferă viaţa este neputincioasă în faţa acestei otrăvi. Otrava o zdrobeşte şi o distruge pe loc, expunînd însăşi viaţa pericolului suprem.
Imaginea aceasta a Templului de aur mă copleşi doar cîteva clipe. Cînd mi-am revenit complet, Templul se şi ascunsese. Nu era decît o clădire ce stătea nemişcată la nord-est, în Kinugasa, şi pe care mi-era imposibil s-o văd
116
HCV.U3C
j in »_aie ma lăsasem rurat de nuzia că am fost acceptat şi îmbrăţişat de Templul de aur. Stăteam întins pe vîrful unei coline din parcul Kameyama. în jurul meu, doar fata aceea lungită pe iarbă, florile şi fîlfîitul de aripi monoton al insectelor. Văzîndu-mă cuprins de timiditate, fata se ridică şi mă privi drept în faţă. Mi-a întors spatele şi şi-a luat o oglin­joară din geantă. N-a scos nici un cuvînt, dar dispreţul ei m-a străpuns din cap pînă-n picioare, precum scaieţii ce se prind de haine toamna.
Cerul era înnorat. începură să cadă picături de ploaie pe iarbă şi pe frunzele irişilor. Ne-am ridicat repede şi am luat-o pe cărare, spre umbrar.
Ziua aceea mă posomori nu numai pentru faptul că excursia s-a terminat atît de jalnic. Seara, înainte de „deschiderea pernei", stareţul a primit o telegramă de la Tokyo. Am fost şi noi încunoştinţaţi imediat de conţinut.
A murit Tsurukawa. în telegramă se spunea pur şi simplu că a murit într-un accident, dar am aflat amănunte mai tîrziu. Cu o seară în urmă, Tsurukawa se dusese în vizită la un unchi ce locuia în cartierul Asakusa şi băuse cam mult sake. Nu era obişnuit cu băutura, aşa că a ameţit. în drum spre casă, a fost lovit de un camion care apăru brusc pe o stradă laterală. A murit pe loc, în urma unei fracturi craniene. Familia s-a pierdut cu firea, nu s-au gîndit că trebuie să telegrafieze la Templu pînă a doua zi după-amiază.
Deşi n-am plîns la moartea tatei, am plîns acum. Eram mult mai legat de Tsurukawa prin problemele ce mă frămîntau. L-am cam neglijat de cînd l-am cunoscut pe Kashiwagi, dar acum, că l-am pierdut, mi-am dat seama că moartea a rupt singurul fir ce mă mai lega de raza de lumină. Plîngeam pentru că pierdusem raza de lumină, strălucirea, vara.
Am vrut să dau fuga la Tokyo să-mi prezint con-doleanţele familiei Tsurukawa, dar n-aveam bani. Primeam doar cinci sute de yeni pe lună de la stareţ ca
117
facă era să-mi trimită două-trei sute de yeni de cîteva ori pe an. Dacă ar fi avut mai mult nu vindea templul şi n-ar fi mers la Kasagun să locuiască cu unchiul meu. Pur şi simplu nu se putea descurca cu cei cinci sute de yeni pe lună, care reprezentau contribuţia enoriaşilor, şi cu micul ajutor bănesc oferit de prefectură.
Cum puteam să mă împac cu gîndul că Tsurukawa nu mai există, dacă nu-i vedeam cadavrul şi dacă nu luam parte la funeralii? Problema aceasta mă chinuia. Stoma­cul acela acoperit de cămaşa albă, pe care l-am văzut odată strălucind în razele soarelui ce se strecurau printre copaci, se prefăcu în cenuşă. Cine-şi putea imagina trupul şi sufletul acestui băiat făcut să strălucească, zărind în mormînt? Nu dăduse nici cel mai mic semn că ar fi fost predestinat unei morţi premature, nu prezenta nici urmă de defect fizic sau suferinţă, nici cel mai mic indiciu care să-ţi fi putut măcar sugera cuvîntul moarte. Probabil tocmai de aceea a murit atît de subit. Ar fi fost, poate, imposibil să-l salvezi pe Tsurukawa de la moarte tocmai pentru că era alcătuit doar din elemente pure de viaţă şi avea fragilitatea unui animal pursînge. In cazul acesta, se părea că eram sortit să trăiesc pînă la o vîrstă blestemată.
Structura transparentă a lumii în care a trăit a consti­tuit pentru mine întotdeauna un mister profund, dar o dată cu moartea lui, acest mister a devenit şi mai înspăimîntător. Camionul acela a zdrobit lumea lui trans­parentă, ca şi cum s-ar fi ciocnit de o pînză de geam, invizibilă tocmai pentru că este transparentă. Faptul că Tsurukawa n-a murit de boală corespundea perfect acestei imagini. Era normal ca el, a cărui viaţă a fost atît de fără pată, să moară accidental. în coliziunea aceea care n-a durat mai mult de o secundă, s-a stabilit un contact subit şi viaţa s-a contopit cu moartea. Un proces chimic rapid. Fără îndoială că acest tînăr fără umbră nu-şi putea uni umbra cu moartea decît pe o astfel de cale violentă.
Lumea în care trăise Tsurukawa era inundată de o mare sensibilitate şi de bune intenţii. Dar pot să afirm cu
mina pe inima ca ei n-â trăit intr-o astfel de lume dintr-o confuzie sau datorită capacităţii lui de înţelegere deosebite.
Inima lui deschisă, care nu aparţinea acestei lumi, era susţinută de o putere şi o energie nemaiîntîlnite care au ajuns să-i dirijeze faptele. îmi transforma sentimentele întunecate în unele luminoase şi strălucitoare cu o pre­cizie ieşită din comun. Uneori aveam impresia că Tsu­rukawa trăia propriile mele sentimente. Nu se putea explica astfel corespondenţa perfectă dintre strălucirea lui şi obscuritatea mea. Dar nu, nu despre asta era vorba! Strălucirea lumii lui era şi pură, şi unilaterală. îşi însu­fleţise propriul sistem cu o precizie care se putea asemăna foarte bine cu cea a nefastului. O luase înainte, în plin galop, şi camionul dăduse peste el.
Aspectul plăcut şi firea optimistă a lui Tsurukawa — sur­sa impresiei favorabile pe care o făcea asupra altora — m-au determinat, acum că el nu mai exista, să meditez asupra laturii vizibile a fiinţelor umane. Mă gîndeam cît este de ciudat că ceva ce există pur şi simplu poate exercita o forţă atît de puternică. Mă gîndeam la cîte trebuie să ştii despre trup pentru ca spiritul să-şi poată percepe propria existenţă. Se spune că esenţa filozofiei Zen este lipsa oricărei particularităţi şi că adevărata viziune constă în a pricepe că inima n-are nici formă, nici însuşiri. Şi totuşi puterea de cunoaştere, în stare să contemple absenţa însuşirilor, trebuie să fie extraordinar de pătrunzătoare, ca să reziste atracţiei fenomenelor formale. Cum poate cineva, incapabil să perceapă forme sau însuşiri cu sub­tilitate lipsită de egoism, sesiza şi înţelege absenţa oricărei forme şi însuşiri? E posibil ca forma limpede a unei per­soane ca Tsurukawa, ce răspîndea lumină în jur prin însuşi faptul că exista, persoană la care ajungeai cu amîn-două mîinile şi amîndoi ochii, putîndu-se de fapt numi viaţă de dragul vieţii, e posibil deci să constituie cea mai limpede metaforă pentru a descrie absenţa formei... acum, că era mort; şi accepţiunea lui în ce priveşte pro­pria existenţă ar putea deveni cel mai veridic şi real model de non-existenţă. Aveai impresia că el însuşi nu
'
118
119
cici luai inun uei.ii u simplei îueiaiuiti. ue eAeinpiu,
cidenţa dintre Tsurukawa şi florile de mai, înseşi florile aruncate pe sicriu.
Viaţa mea nu era pătrunsă de un simbolism atît de pro­fund ca al lui Tsurukawa. Şi ce invidiam cel mai mult la el era că a reuşit să atingă sfîrşitul vieţii fără conştiinţa, cît de vagă, a poverii unei individualităţi excepţionale — sau măcar a unui sentiment de misiune specială, ca mine. Acest simţ al individualităţii a anihilat simbolismul vieţii, adică puterea de a servi, ca Tsurukawa, ca o metaforă pentru ceva exterior ei; în acelaşi mod m-a lipsit şi de sen­zaţia de extindere a vieţii, şi de unire, devenind sursa sin­gurătăţii ce mă urmărea mereu, pretutindeni. Era ciudat. Nu mă simţeam solidar nici măcar cu neantul.
Singurătatea puse iar stăpînire pe mine. N-am mai văzut-o pe fata aceea, iar cu Kashiwagi nu mai eram în relaţii prea bune. Felul lui de viaţă mă fascina încă puter­nic, dar am simţit ca o datorie morală faţă de Tsurukawa să fac un oarecare efort pentru a rezista tentaţiei: am încercat, împotriva voinţei mele, să mă ţin mai la distanţă. I-am scris mamei clar să nu mai vină să mă vadă pînă nu sînt complet liber. îi spusesem deja prin viu grai, dar simţeam că nu mă liniştesc dacă nu îi scriu. Răspunsul ei se pierdea în fraze încîlcite. îmi scria că munceşte din greu la ferma unchiului; urmau cîteva propoziţii cu iz de sfaturi copilăreşti. Apoi: „Nu vreau să mor pînă cînd nu te văd cu ochii mei preot la Templul de aur." M-a enervat această parte a scrisorii, stăruindu-mi în minte cîteva zile.
Nici în cursul verii nu i-am făcut vreo vizită mamei. Din cauza mîncării proaste de la Templu, căldura verii a fost şi mai greu de suportat. Pe la mijlocul lunii sep­tembrie era prevăzut un taifun. Trebuia ca cineva să stea de pază noaptea şi m-am oferit.
Am impresia că tocmai în această perioadă s-a produs o uşoară schimbare în sentimentele mele faţă de Templul de aur. Nu era ură, ci un soi de avertisment că într-o bună
120
a se va crea in mod inevitabil o situaţie în care ceea ce încolţea în mine acum va deveni incompatibil cu Templul de aur. Senzaţia aceasta începuse să pună stăpînire pe mine din momentul incidentului ce avu loc în parcul Kameyama, dar m-am temut să-i dau nume. Eram fericit acum că în timpul pazei de noapte mi se va încredinţa Templul şi nu-mi mai puteam ascunde bucuria.
Mi s-a dat cheia de la Kukyocho, considerat cel mai valoros nivel al Templului. La intrare, cam la înălţimea de un metru şi jumătate, atîrna o tăbliţă impresionantă pe care se afla o inscripţie a împăratului Go Komatsu. Se anunţase la radio că taifunul se poate abate dintr-o clipă într-alta, dar nu se simţea încă nimic. Plouase cu intermitenţe toată după-amiaza, iar acum se înseninase şi pe cer se ivi luna plină. Locatarii Templului s-au tot plimbat prin grădină, scrutînd cerul. Cineva a spus că aceasta-i liniştea care prevesteşte furtuna.
Templul a adormit. Am rămas singur. îndreptîndu-mă spre o parte a clădirii unde nu pătrundea luna, m-a fas­cinat întunericul dens, de nepătruns, care mă învăluia. Această fascinaţie puse stăpînire pe mine tot mai mult, pînă deveni un soi de halucinaţie. Mi-am dat seama brusc că pătrunsesem de fapt în himera care mă smulsese vieţii în după-amiaza aceea din parcul Kameyama.
Eram singur acolo şi Templul de aur mă învălui. Oare eu stăpîneam Templul sau el pe mine? N-ar fi oare mai corect să spun că în clipa aceea s-a stabilit un echilibru straniu, un echilibru ce-mi permitea să fiu eu Templul de aur şi Templul de aur să-mi ia locul?
După ora unsprezece şi jumătate, vîntul se înteţi. Am deschis lanterna şi am urcat treptele Templului. Cînd am ajuns sus, am deschis uşa de la Kuky5cho.
Mă rezemam de balustradă. Vîntul bătea dinspre sud-est. Cu toate acestea, cerul era neschimbat. Luna se reflecta pe lac, în spaţiile dintre plante. Bîzîitul insectelor şi orăcăitul broaştelor se auzeau pretutindeni.
Cînd mă lovi prima rafală de vînt drept în obraz, mă trecu un fior de plăcere prin trup. Vîntul deveni tot mai
121
puici iu»., i ai ea u pi e veşnic pe Ldie uruid S-U UlStnig
împreună cu Templul de aur. Inima-mi era parcă şi în Templu, şi plutea şi undeva pe aripile vîntului. Templul de aur, a cărui construcţie era identică cu a mea parcă, nu avea perdele care să fîlfîie în bătaia vîntului; el stătea acolo, liniştit, scăldîndu-se în lumina lunii. Dar nu mai aveam nici o îndoială că marele vînt, intenţia mea rea, vor zgudui pînă la urmă Templul, îl vor trezi şi, în momentul distrugerii, îi vor smulge semeţia.
Asta era! Mă învăluia frumuseţea, mă aflam cu sigu­ranţă în interiorul frumuseţii; şi totuşi mă întreb dacă eram cu desăvîrşire absorbit de frumuseţe, încît vînrul a cărui putere creştea tot mai mult să nu mă influenţeze, să nu mă scoată complet din vrajă. Exact cum mă îndemna Kashiwagi: „Bîlbîie-te! Bîlbîie-te!" încercam acum eu să îmboldesc vîntul strigînd la el de parcă încu­rajam un cal ce galopa:
— Mai tare, mai tare! Hai! Mai multă forţă!
Pădurea fremăta. Ramurile copacilor de lîngă lac se frecau unele de altele. Cerul în noapte îşi pierduse culoarea obişnuită, deveni cenuşiu-închis. Ţîrîitul insec­telor nu încetă cîtuşi de puţin, însufleţind peisajul. Vîntul misterios, ce suna ca un flaut, se apropia din depărtări; părea să-i mai slăbească furia de pînă atunci.
Priveam mulţimea norilor mînaţi de vînt tăind calea lunii. Se înălţau, unul după altul, din spatele dealurilor, dinspre miazăzi, ca nişte mari batalioane. Nori groşi. Nori subţiri. Nori uriaşi, întinşi. Pîlcuri mici de nori nenumăraţi. Toţi se iveau dinspre sud, aţineau pentru o clipă calea lunii, treceau de Templul de aur şi porneau în goană spre nord de parcă aveau cine ştie ce afaceri importante de rezolvat. Mi se păru că aud strigătul ascuţit al păsării phoenix aurii deasupra capului.
Vîntul se domoli brusc; apoi recapătă forţe noi parcă. Pădurea răspundea sensibil la toate schimbările: se liniştea, apoi foşnea sălbatic. S-a schimbat şi reflecţia lunii pe lac, întunecîndu-se şi luminîndu-se alternativ; uneori îşi aduna fasciculele de lumină risipite şi mătura
122
ap» <-" tic. i»iaiiLuu_niui miei 15 uc nun be intortocnea pe după dealuri, întinzîndu-se ca o mînă uriaşă peste cer. Era înspăimîntător să-i vezi cum nu-şi mai găseau locul şi cum se îmbrînceau parcă tot mai mult pe măsură ce se apropiau. Mai apărea, cînd şi cînd, cîte o pată de senin, dar era acoperită de nori într-o clipită. Cînd trecea cîte un nor mai subţirel, se zărea prin el luna, strălucind palid.
Cerul păru în mişcare toată noaptea. Nu exista nici un semn de înteţire a vîntului. Am adormit lîngă balustradă. Dimineaţa devreme — o dimineaţă senină, strălucitoa­re — a venit la mine paracliserul să-mi spună că, din feri­cire, taifunul a ocolit oraşul Kyoto şi eram în afara oricărui pericol.
SLAVII ULUL VI
Se ÎMPLINEA ANUL de la moartea lui Tsurukawa. Din clipa în care am început să fiu iar singur, mi-am dat seama că nu-mi va fi deloc greu să mă reobişnuiesc. Mi-era mult mai uşor să nu trebuiască să vorbesc cu nimeni. Nu mai eram ursuz. Fiecare zi îşi avea farmecul ei.
Biblioteca universităţii era singurul loc de refugiu care-mi făcea plăcere. Nu citeam cărţi de filozofie Zen, ci traduceri de romane şi opere filozofice care-mi picau în mînă. îmi dau foarte bine seama de influenţa pe care au avut-o asupra mea: au trezit în mine dorinţa de a săvîrşi fapta aceea; şi totuşi, vreau să cred că respectiva faptă a fost propria creaţie; în special, nu vreau să admit că poate fi explicată prin influenţa unei filozofii anume.
După cum am mai mărturisit, faptul că nu eram înţeles era singura mea sursă de mîndrie încă din fragedă copilărie şi nu simţeam cîtuşi de puţin nevoia să mă explic ca să fiu înţeles. Cînd încercam totuşi să-mi clarific gîndurile şi faptele, o făceam fără vreun motiv anume. Nu ştiu dacă o făceam ca să mă autoînţeleg. Un astfel de motiv se armonizează cu adevăratul caracter al cuiva şi constituie automat o punte între acel cineva şi alţii. Beţia pe care mi-o provoca Templul de aur se opunea descifrării personalităţii mele, o făcea şi mai opacă; şi deoarece această beţie îmi răpea orice altă posibilitate de a mă îmbăta, mă vedeam nevoit să-i rezist făcînd un efort deliberat pentru a-mi păstra părţile clare ale personali­tăţii. Nu ştiu cum e la alţii, dar în cazul meu, claritatea însăşi eram eu şi nu mai era cazul să o dobîndesc.
124
nnui uui. venise vacanţa ae primăvară. într-o seară, stareţul ieşi în oraş. Cum nu aveam prieteni şi nici altceva mai bun de făcut, m-am gîndit să profit de lipsa lui şi să mă plimb de unul singur. Am părăsit Templul ieşind pe poarta Somon. Dincolo de poartă era un şanţ lîngă care se afla un avizier. îl .văzusem de multe ori, dar niciodată nu mă oprisem să-l citesc pe îndelete. Se scălda în lumina lunii:
Anunţ:
1. Să nu se aducă nici o modificare construcţiei fără apro­bare specială.
2. Să nu se facă nici o intervenţie care să afecteze parcul natural. Publicul este rugat să respecte regulamentul interior.
Orice încălcare a regulamentului se pedepseşte conform legii.
Serviciul cultelor 31 martie 1928
Era limpede că anunţul se referea la Templul de aur şi totuşi nu exista nici cea mai mică insinuare. Nu-mi puteam învinge impresia că un astfel de anunţ exista într-o lume cu totul şi cu totul deosebită de cea în care sălăşluia imuabilul şi indestructibilul Templu. însuşi afişul anticipa parcă o faptă enigmatică, imposibilă. Cel ce concepuse acest ordin, care fusese în stare să rezume astfel fapta, trebuie că-şi pierduse cumpătul. Nu putea fi decît fapta unui nebun; şi cum puteai să sperii un nebun dinainte decît ameninţîndu-l cu pedeapsa? Poate ar fi fost nevoie de un stil pe care să nu-l priceapă decît nebunii.
Astfel de gînduri fără noimă îmi umblau prin cap, cînd am văzut o siluetă apropiindu-se de poartă. N-aveau ce căuta la ora aceea vizitatorii din cursul zilei; doar pinii şi lumina orbitoare a farurilor maşinilor care mai treceau pe drum păreau să împlinească noaptea.
Am recunoscut imediat silueta lui Kashiwagi. Mi-am dat seama că este el după mers. Mă gîndeam din cînd în cînd să pun capăt înstrăinării pe care o preferasem în ultimul an, mă gîndeam la recunoştinţa pe care ar trebui
125
Pentru că, zău, mă tămăduise. Din prima zi de cînd l-am cunoscut, îmi tămăduise gîndurile bolnave prin cuvinte fără perdea care m-au rănit prin bruscheţe. Ar fi trebuit să-mi dau seama ce bucurie era pentru mine să fiu în stare, pentru prima oară, să conversez cu cineva pe picior de egalitate. Ar fi trebuit să savurez bucuria (asemănă­toare comiterii unui act de imoralitate) de a mă fi lăsat absorbit de convingerea fermă că sînt şi preot, şi bîlbîit. Toate acestea au fost însă nimicite de relaţia mea cu Tsu-rukawa.
L-am salutat pe Kashiwagi zîmbindu-i. Era îmbrăcat în uniforma studenţească şi avea în mînă un pacheţel îngust.
— Pleci undeva? mă întrebă.
— Nu.
— Ce bine că te-am întîlnit! Se aşeză pe nişte trepte de piatră şi desfăcu legăturica.
— Uite-aici, spuse el arătîndu-mi două tuburi negre, lucioase, care nu erau altceva decît un shakuhachi1. Un unchi de-al meu a murit nu de mult şi mi-a lăsat amintire flautul acesta. îl mai am şi pe cel pe care mi l-a dat cu mult timp în urmă, pe vremea cînd mă învăţa să cînt. Acesta este mai bun, dar vezi, îl prefer pe cel cu care m-am obişnuit şi n-are rost să am două lucruri identice. L-am adus pentru tine.
Pentru mine, care nu primeam niciodată nici un cadou de la nimeni, a fost o mare bucurie. Am luat flautul şi l-am cercetat. Avea patru găuri în faţă şi una în spate.
— Eu cînt în stilul şcolii Kinko, continuă Kashiwagi. E frumoasă luna-n seara asta, aşa că m-am gîndit să-l aduc la Templu şi să cînt. Mă gîndeam în acelaşi timp că aş putea să te învăţ şi pe tine să cînţi.
— Ai ales momentul potrivit, i-am spus. Stareţul a plecat în oraş, iar îngrijitorul acela leneş n-a terminat de măturat. Porţile nu se închid pînă nu se termină curăţenia.
1 Flaut din lemn de bambus cu cinci găuri (n.trad.).
126
apariţia iui ia poartă â tost bruscă, la tel şi propunerea de a cînta la Templu într-o seară cu o lună atît de fru­moasă. Acesta era Kashiwagi pe care-l cunoşteam. în plus, în viaţa mea monotonă, simplul fapt că mă sur­prindea ceva constituia o plăcere. Cu noul meu flaut în mînă, l-am dus pe Kashiwagi la Templul de aur.
Nu-mi aduc aminte limpede despre ce am discutat în seara aceea, dar nu cred să fi vorbit despre lucruri impor­tante. Kashiwagi nu dădea nici un semn că ar dori să se aventureze în meditaţii filozofice excentrice şi paradoxuri usturătoare. Poate intenţiona să-şi dezvăluie o latură a cărei existenţă nici măcar nu o bănuiam. Şi în seara aceea, acest tînăr cu limba ascuţită, pe care-l interesa frumuseţea numai în măsura în care o putea pîngări, şi-a etalat în faţa mea un aspect al firii cu adevărat plăcut. Teoria lui despre frumuseţe era mult mai rafinată. Nu mi-a spus-o în cuvinte, ci prin gesturi şi priviri, prin melodiile cîntate la flaut şi prin fruntea aceea care se ivea în lumina lunii.
Stăteam rezemaţi de balustrada de la nivelul Choondo. Coridorul de sub streaşină uşor curbată se sprijinea pe opt console în stil Tenjiku care păreau să se înalţe de la suprafaţa lacului unde se cuibărise luna. Mai întîi Kashi­wagi a cîntat o piesă scurtă, intitulată Caleaşca imperială. M-a uimit priceperea lui. Am încercat să-l imit, dar cînd am pus gura pe muştiuc, n-am reuşit să scot nici un sunet. M-a învăţat cu multă răbdare cum se ţine flautul de sus, cu mîna stîngă, şi cum să-mi fixez degetele pe deschizături; m-a învăţat şi cum să ţin gura pe muştiuc, şi cum să suflu aerul în fila de metal. Am tot încercat, dar n-a ieşit nimic. Mi se încordaseră obrajii şi ochii şi, deşi nu bătea vîntul, aveam impresia că luna de pe lac se face ţăndări.
Mă simţeam istovit şi pentru o clipă l-am bănuit pe Kashiwagi că voia să mă pedepsească intenţionat, ca să se distreze pe seama bîlbîielii mele. Totuşi, efortul pe care-l făcusem în disperarea de a scoate un sunet care nu voia să iasă nicicum păru să-mi purifice energia inte-
127
pe care o depuneam pentru a evita DiiBiltui, să reuşesc să rostesc cîteva cuvinte lin, fără pic de împleti-ceală. Aveam senzaţia că sunetele acelea, care se încăpăţînau să nu iasă, existau de fapt undeva în lumea aceasta liniştită, scăldată în lumina lunii. Eram mulţumit chiar dacă reuşeam să ajung să trezesc sunetele respec­tive după eforturi îndelungate.
Cum o să ajung la sunetul acela — acel sunet miste­rios pe care-l obţinea Kashiwagi la flautul lui? Aveam nevoie de îndemînare. Frumuseţea însemna îndemînare. îmi trecu prin minte un gînd şi prinsei curaj: aşa cum Kashiwagi era capabil să obţină astfel de sunete clare în ciuda picioarelor lui strîmbe, şi eu puteam ajunge la fru­museţe prin abilitate. Dar mai recunoşteam şi altceva: Kashiwagi a reuşit să cînte atît de frumos Caleaşca impe­rială nu numai datorită minunatului decor în lumina lunii, dar şi datorită oribilelor lui picioare strîmbe.
Mai tîrziu, cînd am ajuns să-l cunosc mai bine, am înţeles că nu putea suferi frumuseţea veşnică. Lui îi plăcea muzica, pentru că dispărea imediat, sau ikebana, pentru că florile se ofileau în cîteva zile; nu putea suferi arhitectura şi literatura. Nu cred că s-ar fi gîndit vreodată să viziteze Templul de aur în alte momente; doar o noapte cu astfel de lună se potrivea firii lui.
Şi totuşi, ce ciudată este frumuseţea muzicii! Fru­museţea scurtă, căreia cîntăreţul îi dă fiinţă, transformă o anume perioadă de timp în durată pură; în mod cert nu se mai repetă; ca şi existenţa efemerelor şi a altor crea­turi care trăiesc puţin, frumuseţea este abstracţia şi creaţia perfectă a vieţii înseşi. Nimic nu se aseamănă mai mult cu viaţa decît muzica; totuşi, deşi Templul de aur avea acelaşi tip de frumuseţe, nimic nu putea fi mai departe de lume şi mai dispreţuitor decît frumuseţea acestei clădiri. De îndată ce Kashiwagi termină de cîntat Caleaşca imperială, muzica — acea viaţă imaginară — se termină şi nu mai rămase nimic decît Crupul lui slut şi gîndurile sumbre, nevătămate şi nealterate.

înţeles lucrul acesta fără să-mi spună o vorbă. Ceea ce-i plăcea era că imediat ce suflarea-i producea frumuseţe, picioarele lui strîmbe şi dispoziţia-i melancolică ieşeau rnai bine, mai clar în evidenţă. Inutilitatea frumuseţii, faptul că frumuseţea ce trecea prin trupul lui nu lăsa nici măcar o urmă, că nu schimba absolut nimic — asta iubea Kashiwagi. Dacă frumuseţea ar însemna şi pentru mine acelaşi lucru, ce simplă ar fi viaţa!
Am continuat să încerc conform instrucţiunilor lui Kashiwagi. Faţa mi se înroşi, respiram greu. Apoi, ca şi cum aş fi devenit brusc pasăre, ca şi cum cîntecul unei păsări mi-ar fi ieşit din gît, flautul scoase un singur sunet, temerar.
— Bravo! strigă Kashiwagi rîzînd.
N-a fost un sunet prea frumos, dar l-am repetat. Mi-am imaginat apoi că misteriosul sunet, care nu părea să provină de la mine, era vocea păsării phoenix aurii de deasupra capetelor noastre.
Apoi am învăţat după manualul pe care mi l-a dat Kashiwagi, exersînd serios în fiecare seară ca să mă per­fecţionez. Cu timpul am ajuns să cînt melodii ca Soarele roşu la răsărit pe un fundal alb şi mi s-au retrezit senti­mentele pentru Kashiwagi.
în luna mai m-am gîndit că s-ar cuveni să-i ofer ceva lui Kashiwagi drept recunoştinţă pentru că m-a învăţat să cînt la flaut. N-aveam bani să-i cumpăr un cadou. I-am vorbit deschis de încurcătura în care mă aflam. Mi-a spus că nu vrea nimic care să mă coste bani Apoi, schi-monosindu-şi gura ciudat, spuse:
— Ei bine, dacă ai apucat să-ţi mărturiseşti intenţia, să ştii că vreau ceva. Zilele acestea voiam să aranjez nişte flori, dar florile sînt prea scumpe pentru mine. Cred că acum este sezonul inşilor şi-i poţi găsi la Templul de aur. Crezi că ai putea să-mi faci rost de cîţiva? Unul-doi înmuguriţi, doi care sînt pe cale să înflorească şi doi înfloriţi complet. Aş vrea şi nişte papură. Pentru diseară. Ce-ar fi să mi-i aduci acasă diseară?
128
129
na v_a ma
pune să fur. Ca să ies basma curată în faţa lui, trebuia să mă fac hoţ de flori.
în seara aceea nu ni s-a servit orez la cină, ci numai legume fierte şi pîine neagră. Din fericire era sîmbătă, mulţi plecaseră de după-amiază. Sîmbăta era numită „cortina deschisă spre interior": puteai să pleci de la Templu devreme şi erai liber pînă la ora unsprezece; a doua zi dimineaţa se numea „căderea în somn" şi ni se permitea să stăm în pat pînă tîrziu. Stareţul plecase în oraş.
Soarele apuse pe la şase şi jumătate. începuse să bată vîntul. Aşteptam primul clopot al serii. La ora opt sunetul puternic al clopotului Ojikijo din stînga porţii centrale anunţa primul tur al pazei de noapte; bătea de opt­sprezece ori şi ecoul lui plutea mult timp în aer.
O cascadă mică de lîngă Sosei, înconjurată pe jumă­tate de un stăvilar, purta apa de la lacul cu lotuşi în lacul Kyoko. Acesta era locul cu irişi din belşug. Erau extraordinar de frumoşi în perioada aceea. Pe măsură ce mă apropiam, auzeam irişii foşnind în bătaia vîntului. Splendidele petale purpurii tremurau în tăcerea apei. Partea aceea a grădinii era foarte întunecoasă: şi pur­puriul florilor, şi verdele-închis al frunzelor păreau la fel de negre. Am încercat să culeg cîţiva irişi; în bătaia vîn­tului, florile şi frunzele îmi evitau mîna şi m-am tăiat într-o frunză.
Cînd am ajuns în cele din urmă acasă la Kashiwagi cu un braţ de irişi şi papură, l-am găsit întins, cu o carte în mînă. N-aveam chef să mă întîlnesc cu fata care locuia în casa aceea şi care venise cu noi în excursie; din fericire, se părea că e plecată în oraş.
Mica mea hoţie mă bine dispusese. Legătura mea cu Kashiwagi nu se baza decît pe mici acte de imoralitate, mici profanări, mici fapte necuviincioase. Şi acestea mă bine dispuneau întotdeauna; dar nu-mi dădeam seama dacă sporirea păcatelor atrăgea după sine sporirea cores­punzătoare a bunei dispoziţii.
130
proprietăreasă să împrumute o găleată şi alte diverse ustensile necesare ikebanei. Casa în care locuia el era o clădire cu etaj; camera lui Kashiwagi era foarte mică.
Am luat flautul lui care stătea rezemat de nişă, mi-am apropiat buzele de muştiuc şi am încercat un studiu. Am reuşit să-l cînt foarte bine, spre surprinderea lui Kashi­wagi care tocmai se întorsese în cameră. Dar Kashi­wagi din seara aceea nu era cel care vizitase Templul de aur.
— Nu te mai bîlbîi cînd cînţi din flaut, nu? Cînd te-am învăţat să cînţi, speram să aud cum sună o muzică bîl-bîită!
Cu această remarcă s-a creat între noi exact starea de la prima întîlnire. Şi-a reluat vechea poziţie. Tocmai de aceea am fost capabil să-l întreb ce s-a întîmplat cu fata de la casa în stil spaniol.
— O, fata aceea? răspunse simplu. S-a măritat demult. Am făcut însă totul ca s-o învăţ să ascundă faptul că nu mai era fecioară. Soţul ei e un tip dintr-o bucată, inocent şi se pare că lucrurile au mers foarte bine.
Pe cînd vorbea, scoase irişii, unul cîte unul din vasul cu apă în care erau şi-i privi atent. Apoi băgă foarfecele în vas şi le mai tăie din tulpini sub apă. De fiecare dată cînd ţinea un iris în mînă, umbra mare a florii se mişca pe duşumeaua acoperită de rogojini. Apoi spuse brusc:
— Ştii renumitele cuvinte din capitolul „Iluminarea" din Rinzai-roku1? „Cînd îl întîlneşti pe Buddha, ucide-l pe Buddha! Numai aşa te vei salva." Şi asta a fost situaţia, înţelegi? Fata era o adeptă a lui Buddha.
— Şi aşa ai găsit de cuviinţă să te salvezi...
— Hm, făcu Kashiwagi, aranjînd nişte irişi pe care tocmai îi tăiase şi-i privea fix. Uciderea înseamnă însă mai mult de-atît, să ştii.
1 Cartea lui Rinzai. Rinzai (?-867) este întemeietorul unei secte Zen (n.trad.).
131
Kashiwagi privi atent la kenzan1 şi aranja unul din ţepi care era uşor îndoit. Mă simţeam stînjenit şi încercam să rup tăcerea spunînd vrute şi nevrute.
— Ştii povestea părintelui Nansen şi a pisicuţei, nu? Imediat după terminarea războiului, stareţul ne-a adunat pe toţi şi ne-a ţinut o predică.
— Oh, Nansen omoară o pisicuţă? spuse Kashiwagi, pe cînd hotăra lungimea pe care să o dea papurei. Este o problemă care intervine de cîteva ori în viaţa unui om, mereu sub alt aspect. E cam sinistră, să ştii. De fiecare dată cînd dai peste aşa ceva într-un moment de răscruce din viaţa ta, are altă formă şi alt sens, deşi problema în sine e mereu aceeaşi. Mai întîi trebuie să-ţi spun că pisicuţă pe care a omorît-o părintele Nansen era o mică sălbăticiune. Era frumoasă, să ştii, deosebit de frumoasă. Avea ochii aurii şi blăniţa lucioasă. Toate plăcerile şi fru­museţile lumii acesteia se curbau ca un arc în trupul ei plăpînd. Majoritatea comentatorilor, cu excepţia mea, au uitat să menţioneze faptul că pisicuţă era de o maximă frumuseţe. Pisicuţă îşi făcuse brusc apariţia dintr-un smoc de iarbă. Ochii ei blînzi, şireţi sclipeau şi a fost prinsă de unul din preoţi — ca şi cînd ar fi făcut-o intenţionat. Şi de aici s-a iscat cearta între cele două par­tide din templu. Deşi frumuseţea poate fi arătată oricui, ea nu aparţine de fapt nimănui. Să vedem... Cum să-ţi spun? Frumuseţea — da, frumuseţea e ca un dinte- cariat: îţi jenează limba, stă acolo şi te doare, făcîndu-şi simţită prezenţa. Pînă la urmă nu mai suporţi durerea, te duci la dentist şi ţi-l scoate. Apoi, pe cînd priveşti dintele mic, prăpădit, însîngerat, te gîndeşti: „Ăsta să fie? Asta a fost tot? Asta mi-a provocat atîta durere, m-a hărţuit atîta, înrădăcinîndu-se cu încăpăţînare în mine? Ei bine, acum e mort. Dar oare chiar e vorba de unul si acelaşi
1 Suport metalic cu ţepi în care se introduc tulpinile florilor pentru a le da înclinaţia dorită; kenznn-vă se aşază pe fundul vasului în care se aranjează florile (n.trad).
cum — prin ce ironie a soartei — a ajuns să fie legat de ea, reuşind să provoace atît de multă durere? Care era baza existenţei sale? Se afla această bază în interiorul fiinţei mele? Sau în obiectul însuşi? Şi totuşi, creatura aceasta care mi-a fost smulsă din gură şi zace acum în mîna mea este cu totul altceva. Nu poate fi acela\" înţelegi, spuse Kashiwagi, aşa e şi frumuseţea. Uciderea pisicuţei a fost asemenea dintelui cariat extras, asemenea uciderii frumuseţii. Dar nu se ştia dacă aceasta a fost pînă la urmă soluţia cea mai bună. Rădăcina frumuseţii nu fusese înlăturată şi, deşi pisicuţă era moartă, s-ar putea foarte bine ca frumuseţea ei să mai dăinuie. Tocmai pentru a satiriza uşurinţa cu care s-a soluţionat problema şi-a pus Choshu pantofii pe cap. El ştia, ca să zic aşa, că nu exista altă soluţie decît aceea de a suporta durerea provocată de dintele cariat.
Interpretarea lui Kashiwagi era cu totul originală, dar nu puteam să nu mă întreb dacă nu cumva el, care mi-a pătruns şi cel mai ascuns colţ al sufletului, nu se distra pe seama mea. Pentru prima oară mi-era cu-adevărat frică de el. Mi-a fost teamă să mai păstrez tăcerea, aşa că m-am grăbit să-l întreb:
— Tu care dintre ei eşti? Păruitele Nansen sau Choshu?
— Ei bine, îţai să vedem! După cum se prezintă lucrurile, acum eu sînt Nansen şi tu eşti Choshu. Dar într-o bună zi, s-ar putea ca tu să devii Nansen şi eu Ch5shti. Situaţia se poate schimba precum ochii pisicii.
în timp ce Kashiwagi vorbea, mîinile i se mişcau uşor, aranjînd mai întîi kenzan-ul mic şi ruginit în vas, apoi papura, care reprezenta cerul în aranjament, adăugind apoi irişii pe care-i rînduise cîte trei. Se contura treptat stilul şcolii Kansui. Lîngă vas se afla o grămăjoară de pietricele albe şi maronii, bine spălate, care parcă aşteptau să fie folosite la ultimele retuşuri.
Mişcarea mîinilor lui Kashiwagi era splendidă, ges­turile ferme, succedîndu-se, efectele contrastului şi sime­triei, tinzînd spre perfecţiune totală. Plantele naturale erau
132
133
unei melodii stabilite. Florile şi frunzele, care existaseră înainte cum erau, fuseseră transformate în flori şi frunze cum trebuiau să fie. Papura şi irişii nu mai erau luaţi în parte, plante anonime ce aparţin speciei respective, ci au devenit o manifestare concisă, directă a ceea ce s-ar putea numi esenţa irişilor şi a papurei.
Şi totuşi avea ceva brutal în mişcarea mîinilor. Se com­portau de parcă aveau un privilegiu neplăcut, sumbru asupra plantelor. Poate din această cauză, de fiecare dată cînd auzeam foarfecele şi vedeam cîte o tulpină tăiată, aveam impresia că disting picături de sînge.
Terminase de aranjat florile. în partea dreaptă a vasului, unde linia dreaptă a papurei se îmbina cu linia curbă a frunzelor de iris, una din flori era înflorită, iar ceilalţi doi muguri erau pe cale să se deschidă. Kashiwagi puse vasul în nişă; umplea aproape întregul spaţiu. Apa din vas se domoli curînd. Pietricelele ascundeau kenzan-ul, dînd în acelaşi timp impresia clară de margine de rîu.
— Minunat! am exclamat. Unde-ai învăţat să aranjezi flori?
— Locuieşte pe-aproape o femeie care dă lecţii. Trebuie să pice din clipă-n clipă. M-am împrietenit cu ea şi pe deasupra mă-nvaţă şi ikebana. Dar acum, că am început să mă descurc şi singur, am cam început să mă plic­tisesc. Profesoara este încă tînără şi arată bine. Mi se pare că-n timpul războiului a fost combinată cu un ofiţer şi a rămas însărcinată. Copilul s-a născut mort şi ofiţerul a fost ucis în război. De atunci se dă în vînt după bărbaţi. Are ceva bani puşi deoparte, dă lecţii doar din pasiune. Oricum, dacă vrei, du-o undeva-n oraş astă seară. Merge oriunde.
Vestea m-a tulburat grozav. Cînd o văzusem de sus, de pe poarta templului Nanzen, Tsurukawa era cu mine. Acum, după trei ani, urma să apară-n faţa mea şi s-o văd, dar cu ochii lui Kashiwagi. Pînă acum considerasem că tragedia acestei femei era pătrunsă de mister; de-acum
134
nimic. Adevărul gol-goluţ este că pieptul ei, care păruse de la distanţă ca luna albă în lumina zilei, fusese atins de atunci de mîinile lui Kashiwagi, iar picioarele ei înfăşurate atunci în acel chimonou minunat fuseseră atinse de picioarele strîmbe ale lui Kashiwagi. Adevărul este că fusese sedusă de Kashiwagi, dar cu bună ştiinţă.
Gîndul acesta mă chinuia îngrozitor .şi aveam sen­zaţia că nu-mi mai găsesc locul, dar curiozitatea mă ţintui. De fapt, nu-mi era tocmai uşor s-o aştept pe femeia aceasta pe care o considerasem cîndva o reîncarnare a lui Uiko, dar care urma să-şi facă acum apariţia ca fostă metresă a unui student infirm. Pentru că, devenind com­plicele lui Kashiwagi, eram gata să mă complac în plăcerea iluzorie de a-mi pîngări preţioasele amintiri cu propriile mîini.
Cînd a sosit femeia, n-am simţit nici cea mai mică urmă de emoţie. Amintirea acelui moment îmi stăruie încă în minte. Vocea aceea uşor răguşită, manierele alese şi vorbirea afectată care contrastau puternic cu expresia de sălbăticie ce-i străfulgera ochii, tristeţea care emana din vo„cea ei cînd îi vorbea lui Kashiwagi, în ciuda stînjenelii evidente din pricina mea — am văzut toate acestea şi abia arunci am înţeles de ce mă invitase Kashiwagi la el în seara aceea: intenţiona să se folosească de mine ca de un obstacol.
Femeia aceasta nu avea nimic comun cu eroina visurilor mele. îmi lăsase impresia unei persoane cu totul diferite, pe care o vedeam pentru prima oară. Deşi continua să fie politicoasă, devenea tot mai absentă. Mie nu-mi acorda nici cea mai mică atenţie.
în cele din urmă, suferinţa ei mi se păru insuportabilă şi am avut impresia că se hotărîse să renunţe momentan la orice efort de a-l face pe Kashiwagi să se răzgîndească. Se prefăcu brusc calmă şi-şi roti ochii prin cameră. Deşi venise de o jumătate de oră, parcă abia acum zărea flo­rile aranjate care fuseseră aşezate în nişă exact cu scopul de a atrage privirile.
135
Kashiwagi, care aştepta ca ea să facă o astfel de remarcă, părea că trage concluziile abia acum.
— Nu-i rău deloc, nu? spuse el. Şi dacă am reuşit să ajung pînă aici, nu mai văd ce m-ai mai putea învăţa. Nu mai am nevoie de tine. Zău, crede-mă!
Kashiwagi păru foarte oficial. Am văzut-o pe femeie schimbîndu-se la faţă şi mi-am întors privirile. Zîmbea uşor. Se tîrî în genunchi pînă la flori. Apoi am auzit-o spunînd:
— Ce? Ce fel de flori sînt acestea? Da, ce sînt? într-o clipă vărsă apa pe jos, papura se răsturnă, irişii
se rupseră: toate florile pe care le-am procurat prin hoţie zăceau împrăştiate ca vai de ele. Stăteam pe jos, dar am sărit brusc în picioare. Neştiind ce să fac, m-am rezemat de fereastră. L-am văzut pe Kashiwagi apucînd-o pe femeie de încheieturile fragile. Apoi a apucat-o de păr şi a pălmuit-o. Succesiunea de brutalităţi dovedeau aceeaşi cruzime calină pe care o constatasem nu cu mult timp în urmă, pe cînd rupea frunzele şi tăia tulpinile florilor; ges­turile brutale păreau să fie o continuare firească a mişcărilor anterioare.
Femeia îşi cuprinse faţa în mîini şi ieşi în fugă din cameră. Kashiwagi se uită la mine. înlemnisem. îmi aruncă un zîmbet nevinovat şi-mi spuse:
— Acum e şansa ta. Fugi după ea! încearcă s-o con­solezi! Hai, repede!
Nu ştiu dacă autoritatea cu care-mi ordonă Kashi­wagi mă puse-n mişcare sau faptul că-mi era pur şi simplu milă de femeie, dar am luat-o la fugă după ea. Am ajuns-o din urmă după cîteva case, tocmai la Itakura­machi, în spatele depoului de tramvaie Karasuma. în noaptea înnorată se auzeau tramvaiele intrînd în depou; luminiţele purpurii dispărură în întuneric. Femeia se îndepărtă repede de Itakuramachi şi o luă spre est, pe o străduţă lăturalnică. Păşeam în spatele ei fără să scot o vorbă. Plîngea. Şi-a dat seama imediat că sînt şi eu pe-acolo şi s-a apropiat. Apoi, cu o voce şi mai răguşită din
136
ticăloşiile lui Kashiwagi.
Ne-am plimbat mult pe străzi în seara aceea. M-a tot bătut la cap cu Kashiwagi, vorbindu-mi de josnicia lui, de comportarea lui mizerabilă; singurul cuvînt care-mi răsuna în urechi era „viaţă". Cruzimea, micile uneltiri, trădările, neîndurarea, şiretlicurile pentru a stoarce bani de la femei — toate acestea nu făceau decît să-i scoată în evidenţă ingeniozitatea. Singurul lucru în care trebuia să cred era relaţia lui Kashiwagi cu picioarele lui strîmbe.
După moartea bruscă a lui Tsurukawa, am trăit o perioadă fără să simt că trăiesc. Apoi m-am simţit învi­orat venind în contact cu o nouă formă de viaţă — mai întunecată, deci mai puţin fericită, o viaţă ce însemna lezarea permanentă a semenilor. Cuvintele simple ale lui Kashiwagi: „Uciderea înseamnă mai mult decît atît", s-au conturat tot mai precis, fascinîndu-mă. Şi mi-am mai amintit în clipa aceea dorinţa pe care am rostit-o în gînd cînd am urcat pe muntele din spatele Templului la sfîrşitul războiului şi am privit în jos către luminile oraşului: „Fie ca întunericul din sufletul meu să fie pe măsura întunericului nopţii care împresoară acele nenumărate lumini!"
Femeia n-o luă spre casă, ci bătea străzile lăturalnice fără nici o ţintă; trecea lume puţină pe aici, putea vorbi în voie. Cînd am ajuns în cele din urmă în faţa casei ei, habar n-aveam în ce parte a oraşului mă aflu.
Se făcuse zece şi jumătate. Voiam să mă întorc la Templu, dar femeia mă convinse să n-o părăsesc, aşa că am intrat cu ea în casă. O luă înainte şi aprinse lumina.
— Ai blestemat vreodată pe cineva, dorindu-i moar­tea? mă întrebă ea brusc.
-— Da, am răspuns scurt.
Ciudat, dar nu mă gîndisem la aşa ceva pînă în clipa aceasta; acum însă îmi era limpede că-i doream moartea fetei pe care mi-o adusese Kashiwagi şi care fusese mar­toră la ruşinea mea.
— E un lucru îngrozitor, spuse ea, prăbuşindu-se pe rogojină. Şi eu!
137
restricţiile de energie din zilele noastre. Avea probabil un bec de o sută de waţi, de trei ori mai puternic decît becul din camera lui Kashiwagi. îi vedeam trupul bine luminat pentru prima oară. Brîul ei în stil Nagoya era de un alb strălucitor, iar pîcla purpurie a glicinei care forma mode­lul chimonoului Yuzen se detaşa clar.
De la poarta templului Nanzen şi pînă la camera pentru oaspeţi Tenjuan era o distanţă pe care doar o pasăre o putea străbate, dar acum simţeam că în toţi anii aceştia am parcurs-o încet şi am reuşit în cele din urmă să mă apropii de destinaţie. Din după-amiaza în care m-am aflat pe poartă, am fărîmiţat timpul în particule mici, iar acum ajungeam cu adevărat să pătrund misterul scenei din Tenjuan. Aşa trebuia să fie, gîndeam. Era normal ca această femeie să se fi schimbat, la fel cum aspectul pămîntului se schimbă în clipa în care l-a ajuns lumina unei stele îndepărtate. Dacă atunci cînd am văzut-o de pe poarta templului Nanzen, ea şi cu mine ne-am unit anticipat în vederea întîlnirii de azi, schim­bările care s-au petrecut cu ea de atunci se puteau şterge; numai cu cîteva modificări, lucrurile puteau fi reduse la fosta lor stare şi fostul eu o putea înfrunta pe fosta ea.
Apoi i-am spus povestea. I-am spus-o pe nerăsuflate, bîlbîindu-mă. Pe măsură ce vorbeam, frunzele verzi începură să strălucească şi mai mult, iar legendara pasăre phoenix şi îngerii pictaţi pe tavanul templului prinseră din nou viaţă. Obrajii femeii căpătară iar culoare şi privirea sălbatică — o expresie şovăitoare şi tulburată.
— Deci aşa a fost? spuse ea. Doamne sfinte! Deci aşa s-a întîmplat! Ce karmă1 ciudată! Da, pe legea mea!
în timp ce vorbea, ochii i se umplură de lacrimi de bucurie. Uitase de umilirea la care fusese supusă nu cu mult timp în urmă şi se lăsă pradă amintirilor. Trecea dintr-o emoţie în alta, îţi făcea impresia că-şi pierde şi
o
Fatalitate, destin (n.ed.).
complet răvăşite.
— Nu mai am lapte, spuse ea. Oh, bietul meu copilaş! jsju, nu mai am lapte, dar oricum, voi face şi pentru tine acum ce-am făcut odată. Deoarece mă iubeşti de atunci, voi considera că eşti omul acela. Atîta vreme cît pot să cred lucrul acesta, n-are de ce să-mi fie ruşine. Da, zău, voi face ce-am făcut şi atunci.
Vorbea de parcă transmitea o hotărîre măreaţă. Gestul - care a urmat părea să provină fie dintr-un exces de entuziasm, fie dintr-unul de disperare. Presupun că încîntarea o împinse la acea faptă nesăbuită, dar adevărata forţă care o determinase era disperarea provocată de Kashi­wagi — sau măcar gustul acru pe care ţi-l lasă disperarea.
îşi desfăcu brîul în faţa ochilor mei şi-şi dezlegă nenumăratele şnururi. Brîul se desprinse cu un sunet mătăsos şi, eliberat din strînsoare, gulerul chimonoului se deschise. Distingeam vag sînii albi ai femeii. Băgă mîna în chimonou, scoase sînul stîng şi mi-l întinse.
Aş minţi dacă aş spune că nu m-a cuprins ameţeala. I-am privit sînul cu multă atenţie. Doar atît. Punctul alb, misterios pe care-l văzusem de la distanţă, de pe poarta templului, nu fusese o sferă materială de carne, ca aceasta. Impresia aceea clocotise atît de mult timp în mine, încît sînul pe care-l vedeam acum părea să nu fie decît carne pură, doar un obiect palpabil. Şi obiectul acesta nu avea nici cea mai mică putere de atracţie sau tentaţie. Expus astfel în faţa mea şi complet izolat de viaţă, servea mai degrabă ca dovadă a monotoniei existenţei.
Dar nu vreau să spun minciuni; fără îndoială, vederea sînului alb m-a ameţit. Necazul era că priveam prea atent: ceea ce vedeam trecea dincolo de sînul de femeie şi se transforma treptat în ceva lipsit de noimă.
Apoi se produse minunea. După ce fusese supus acestui proces dureros, pieptul mă izbi prin frumuseţea lui. Era înzestrat cu acele caracteristici aride şi reci ale fru­museţii şi, stînd aşa în faţa mea, sînul se închise în inte­riorul propriului eu. Exact cum se închide trandafirul.
138
139
percep imediat, descoperă frumuseţea şi dorinţa sen­zuală în aceeaşi clipă; pentru mine însă, ea apare mereu mult mai tîrziu. Acum, într-o clipită, pieptul femeii îşi recapătă legătura cu întregul, depăşi faza în care a fost doar o parte de trup şi deveni o substanţă insensibilă, trainică, legată de eternitate.
Sper că reuşesc să mă fac înţeles. Templul de aur îmi apăru iar în faţa ochilor. Sau mai bine aş spune că sînul s-a transformat în Templul de aur.
Mi-am amintit de noaptea cu taifun de la începutul toamnei, cînd am rămas să veghez Templul. Oricît de luminată de lună ar fi fost clădirea, asupra ei domnea o întunecime deasă, apăsătoare, care pătrunsese şi în Tem­plul nocturn, în obloane, în uşile din lemn, sub acoperişul cu foiţa aurie scorojită. Şi era normal să fie aşa, pentru că însuşi Templul de aur nu era decît ceva neînsemnat, schiţat şi construit cu grijă exagerată. Exact în acelaşi mod, deşi exteriorul acestui sîn marca luciul strălucitor al cărnii, interiorul era întunecat. Adevărata substanţă consta din aceeaşi întunecime copleşitoare.
Nu puterea mea de înţelegere m-a ameţit. Am călcat-o în picioare şi am tratat-o cu dispreţ; bineînţeles, şi viaţa, şi dorinţa sexuală au suferit acelaşi proces. Dar senti­mentul profund de extaz nu m-a părăsit nici o clipă şi am rămas mult timp ca paralizat, cu ochii aţintiţi pe sînul dezgolit.
Am întîlnit privirea ei rece, dispreţuitoare. îşi băgă sînul din nou în chimonou. I-am spus că trebuie să plec. M-a condus pînă la ieşire şi a închis uşa zgomotos în urma mea.
Am fost ca vrăjit pînă am ajuns la Templu. Cu ochii minţii vedeam Templul de aur şi sînul femeii succedîndu-se unul după altul. Mă cuprinse o bucurie de nestăpînit.
Dar cînd a apărut conturul Templului prin pădurea întunecată de pini care fremătau în bătaia vîntului, am început să-mi revin; eram stăpînit doar de senzaţia de neputinţă şi de ameţeala care se transformă în ură — uram nu ştiu ce.
140
încearcă Templul de aur să mă protejeze? De ce încearcă să mă despartă de viaţă fără să mă întrebe şi pe mine? S-ar putea să vrea să mă salveze de la prăbuşirea în infern. Dar procedînd astfel, Templul de aur mă face şi mai rău decît oamenii care pier în iad, mă face să cunosc infernul mai bine ca oricine altcineva.
Poarta principală a Templului era întunecată şi liniştită. Portiţa însă, unde lumina nu se stingea pînă la clopotul dimineţii, strălucea palid. Am împins-o. Auzeam dinspre interior zăngănitul lanţului de fier ruginit. S-a deschis. Paznicul se culcase. Pe partea interioară a porţii scria că -cel care vine ultimul, după ora zece, răspunde de încuierea porţii. Două dintre plăcuţele de lemn indicau că stăpînii lor nu se întorseseră: una era a stareţului, cealaltă a bătrînului grădinar.
Pe cînd mă îndreptam spre Templu, am zărit nişte scîn-duri de lemn de vreo cinci metri lungime, care urmau să fie folosite la reconstrucţie. Şi noaptea puteai distinge nervurile lemnului. Apropiindu-mă, am văzut nişte rumeguş împrăştiat pe acolo; semăna cu floricele galbene; mirosul plăcut al lemnului plutea în întunericul nopţii. M-am întors să mai arunc o privire Templului de aur înainte de a intra în bucătărie. Am luat-o pe cărare şi încet-încet dădirea se contura în faţa ochilor. Era pătrunsă de foşnetul copacilor, dar stătea acolo, nemişcată, şi totuşi trează de-a binelea, în toiul nopţii... de parcă ea ar fi fost paznicul nopţii. Deşi partea din Rokuon-ji care era locuită dormea noaptea, n-am văzut niciodată Templul de aur dormind. Această clădire nelocuită a putut uita complet de somn. întunecimea ce sălăşluia înăuntru era cu totul eliberată de legi omeneşti.
Apoi, cu un ton de parcă aruncam un blestem asupra cuiva, m-am adresat Templului de aur, tăios:
— Va veni ziua cînd te voi domina. Da, să ştii că într-o bună zi te voi stăpîni şi n-o să îndrăzneşti să-mi mai aţii calea.
Vocea mea a răsunat spartă în umbra lacului Kyoko, în noapte.
141
EXPERIENŢA MEA DE VIAŢĂ părea guvernată de un cod. Ca într-un coridor de oglinzi, se tot reflecta o singură imagine la nesfîrşit. Lucruri pe care le văzusem în trecut se reflectau clar în cei pe care-i întîlneam pentru prima oară şi aveam senzaţia că sînt purtat de astfel de asemănări în adîncimile coridorului, într-o cameră inte­rioară în care nu se putea pătrunde uşor. Noi nu ne ciocnim brusc de destinul nostru. Persoana care urmează să fie cîndva executată îşi reprezintă în minte în mod con­stant — de fiecare dată cînd vede un stîlp de telegraf în drum spre serviciu sau ori de cîte ori trece o cale ferată — o imagine a locului execuţiei, astfel încît ajunge să se familiarizeze cu această imagine.
în ce priveşte experienţa mea însă, nu putea fi vorba de vreo acumulare, de soiul îngrămădirii unui strat după altul, astfel încît să poată forma un munte. Cu excepţia Templului de aur, nu mă simţeam apropiat de nimic pe lumea asta, nici măcar de fostele experienţe. Ceea ce ştiam însă era că printre toate aceste experienţe, anumite elemente mici — elemente ce nu păreau înghiţite de marea întunecată a timpului, elemente ce nu denaturau într-o repetare fără noimă, interminabilă — se vor uni, formînd un tablou sinistru şi neplăcut.
Care erau, deci, aceste elemente? M-am tot gîndit la ele. Totuşi, aceste frînturi de experienţă erau şi mai lipsite de ordine şi sens decît cioburile sclipitoare ale sticlei de bere pe care o vezi la marginea drumului. Nu puteam crede că aceste frînturi nu erau decît ţăndări din ceea ce
142
Pentru că, în lipsa lor de sens, de ordine, în urîţenia lor cu totul aparte, fiecare dintre frînturi, excluse aş spune, părea să viseze totuşi la un viitor. Da, frînturile visau la viitor fără teamă, ciudat, liniştit! La un viitor care nu se va tămădui, nu se va restabili, la care nu se va ajunge niciodată, un viitor cu adevărat fără precedent!
Reflecţii nedesluşite de tipul acesta îmi provocau uneori o emoţie lirică ce nu mi se potrivea deloc, recunosc. în astfel de cazuri, dacă se întîmpla să fie nopţi cu lună, îmi luam flautul şi cîntam lîngă Templul de aur. Am ajuns şi eu să cînt melodia lui Kashiwagi Caleaşca imperială fără să mai privesc partitura. Muzica pare un vis. în acelaşi timp este şi un fel de realitate, mai clară chiar decît orele noastre de veghe. Mă întrebam care din cele două erau cu-adevărat muzică. Muzica avea puterea uneori să anuleze aceste două elemente contrare. Uneori mă puteam contopi cu melodia pe care o cîntam. Spiritul meu se obişnui cu bucuria de a se întruchipa în muzică, în cazul meu, spre deosebire de Kashiwagi, muzica era cu adevărat o mîngîiere.
Ori de cîte ori terminam de cîntat la flaut, mă întrebam:
— De ce oare dispreţuieşte Templul de aur această faptă a mea? De ce nu mă mustră sau nu mă întrerupe cînd mă contopesc cu muzica astfel? Nici măcar o dată nu m-a ignorat însă atunci cînd voiam să mă las pradă fericirii şi plăcerilor lumeşti. în astfel de situaţii a avut întotdeauna grijă să-mi pună piedici şi să mă oblige să mă întorc la mine însumi. De ce îmi permite Templul de aur îmbătare şi uitare în cazul muzicii?
La astfel de gînduri, vraja muzicii pălea; însuşi faptul că Templul de aur îmi permitea o astfel de plăcere o făcea să slăbească. în măsura în care Templul îmi dădea acordul lui tacit, muzica, oricît de mult semăna cu viaţa, devenea o formă de viaţă imaginară şi contrafăcută; oricît încercam să mă contopesc cu ea, acea cdntopire nu putea fi decît temporară.
143
retras în urma celor două eşecuri: la femei şi la viaţă. Pînă la sfîrşitul anului 1948 am mai avut astfel de ocazii, precum şi îndrumarea lui Kashiwagi; nici una nu m-a descurajat, dar rezultatul a fost mereu acelaşi.
între fată şi mine, între viaţă şi mine apărea invariabil Templul de aur, din care cauză ceea ce atingea mîna mea pe cînd încerca să prindă se prefăcea în cenuşă, iar perspectiva în pustiu.
Odată, pe cînd îmi trăgeam sufletul după ce muncisem pe terenul din spatele bucătăriei, am zărit întîmplător o albină mică ce se aşeză pe o crizantemă galbenă, de vară. Veni în zbor, în lumina omniprezentă pe aripioarele ei aurii, apoi alese o floare din numeroasele crizanteme şi-i dădu tîrcoale. Am încercat să privesc floarea cu ochii albinei. Crizantema stătea la locul ei, cu petalele întinse. Era frumoasă ca un templu de aur în miniatură şi per­fectă ca Templul; dar nu se transformă în templu, ci rămase o crizantemă de vară, solitară. Da, a rămas o crizantemă, o floare, o formă unică, fără alte implicaţii metafizice. Observînd în acest mod regulile propriei exis­tenţe, ea răspîndea suficientă vrajă pentru a deveni obiect de atracţie pentru albină. Cît de tainic stătea la pîndă parcă, existînd ca ţintă pentru acea dorinţă mişcătoare, zburătoare, fără formă. Treptat forma se rarefiază, ai sen­zaţia că e pe cale să se prefacă-n pulbere, se înfioară, tremură. E normal să fie aşa, deoarece crizantema a fost croită pe măsura dorinţelor albinei — şi tocmai fru­museţea ei a înflorit, anticipînd respectiva dorinţă. Acum este momentul în care sensul formei florii capătă strălu­cire înăuntrul vieţii. Forma însăşi e plămădire a vieţii, care se scurge neîncetat şi care n-are formă; în acelaşi timp, scurgerea vieţii fără formă este plămădirea tuturor formelor din lumea aceasta... Astfel, albina îşi croieşte drum în floare şi, acoperită de polen, se lasă pradă ameţelii. Crizantema primi albina cu braţele deschise, transformîndu-se ea însăşi, parcă, într-o albină galbenă,

jWl^uuiu, Ulii FUiULU J(.LiLUlUlUU-OC l_U J^ULCIC, 11 L^ll flVCai
senzaţia că vrea să-şi ia zborul de pe propria tulpină.
Lumina şi cele văzute m-au ameţit pur şi simplu. Apoi, de îndată ce nu am mai privit cu ochii albinei şi m-am întors la propriii ochi, mi-am dat seama că ochii mei, care iscodiseră scena, erau exact ochii Templului de aur. Da, aşa stăteau lucrurile. în acelaşi mod în care eu am revenit de la ochii albinei la ai mei, în clipele acelea cînd simţeam viaţa apropiindu-se, mi-am abandonat pro­priii ochi, înlocuindu-i cu cei ai Templului de aur. în astfel de momente Templul se interpunea între mine şi viaţă.
M-am întors la ochii mei. în această lume vastă, con­fuză a obiectelor, albina şi crizantema verii rămaseră ele însele. Zborul albinei şi tremurul florii nu se deosebeau cu nimic de freamătul vîntului. în această lume liniştită, îngheţată, toate erau pe picior de egalitate, şi forma aceea care răspîndise o vrajă atît de puternică se stinse. Crizantema nu mai era frumoasă datorită formei ei, ci datorită numelui de crizantemă pe care i-l atribuim, datorită făgăduielii pe care ne-o face. Cum nu eram albină, nu mă tenta crizantema şi deoarece nu eram crizantemă, nici o albină nu tînjea după mine. înţele­sesem scurgerea vieţii cu toate formele ei, dar îmi dis­păruse acest sentiment de înţelegere. Lumea fusese azvîrlită în relativitate, doar timpul se mai mişca. Nu vreau să dau prea multe amănunte. Nu vreau să spun decît că arunci cînd apărea eternul şi absolutul Templu de aur, cînd ochii mei se schimbau în ochii Templului, lumea din jur suferea exact transformările de care vor­beam, iar în această lume transformată, numai Templul de aur îşi păstra forma şi frumuseţea, prefăcînd totul în pulbere. Din clipa în care am călcat în picioare trupul prostituatei în grădina Templului şi mai ales de la moartea lui Tsurukawa, îmi pun mereu aceeaşi întrebare: Există oare păcate?
într-o sîmbătă din ianuarie 1948, am profitat de o după-amiază liberă ca să văd un film la mnaneţnatograf
144
145
Shinkyogoku, ceea ce nu mai făcusem de foarte mult timp. Am zărit deodată în mulţime un chip cunoscut, dar pînă să-mi dau seama cine este, a fost înghiţit de marea de trecători şi a dispărut undeva în urma mea.
Bărbatul purta o pălărie de fetru, un palton elegant şi un fular, şi era împreună cu o fată îmbrăcată într-un palton roşu-ruginiu; fata era cu siguranţă gheişă. Faţa rotundă şi trandafirie a bărbatului, aerul neprihănit, atît de deosebit de cel al bărbaţilor între două vîrste, nasul lunguieţ — da, aducea cu stareţul, părintele Dosen, doar pălăria de fetru l-a făcut de nerecunoscut pentru moment. Deşi n-avea de ce să-mi fie ruşine, reacţia mea a fost de teamă că aş putea fi văzut, deoarece am simţit pe loc că nu trebuie să fiu martorul aventurii clan­destine a stareţului meu, evitînd astfel un schimb de încredere şi neîncredere între mine şi el.
Apăru un cîine negru prin mulţime. Era un cîine mare, miţos, vădit obişnuit cu lume multă, deoarece îşi croia dibaci drum printre picioarele femeilor îmbrăcate în pal­toane colorate şi ale bărbaţilor în uniforme militare, oprindu-se din cînd în cînd în faţa cîte unui magazin. L-am văzut oprindu-se şi adulmecînd în faţa unui maga­zin de suveniruri care rămăsese neschimbat de pe vremea lui Shogoin Yatsuhashi. Acum vedeam cîinele mai bine la lumina vitrinei. Un ochi îi fusese zdrobit şi sîngele închegat în colţul ochiului arăta ca un rubin. Cu celălalt privea drept în pămînt. Părul de pe spinare era parcă lipit şi arăta jalnic.
Nu prea ştiu de ce-mi atrăsese atenţia cîinele acesta. Poate pentru că, aşa cum hoinărea, purta în el, cu îndărăt­nicie, o lume ce era complet diferită de strada aceasta strălucitoare, zgomotoasă. Cîinele păşea printr-o lume întunecată, stăpînită de simţul mirosului. Această lume se suprapunea celei a străzilor pline de oameni şi, ca urmare, luminile oraşului, dntecele de pe discuri şi rîsetele păreau, toate, ameninţate de mirosuri persistente,
146
era mai exactă şi mirosul de urină pe care-l emanau picioarele lui umede se lega strîns de mirosul slab, neplăcut, emanat de organele interne ale fiinţelor omeneşti.
Era îngrozitor de frig. Un grup de tineri, ce păreau spe­cializaţi în bursa neagră, se plimbau pe stradă, smulgînd crenguţele de pin puse la porţi cu prilejul Anului Nou şi care se mai vedeau încă pe ici-colo, deşi trecuseră săr­bătorile. Şi-au deschis palmele înmănuşate să vadă cine a strîns mai multe. Unul din bărbaţi avea doar cîteva; altul o ramură întreagă. Se amuzară şi dispărură.
M-am trezit că merg în urma cîinelui. Am crezut o clipă că l-am pierdut, dar reapăru. Porni spre strada Kawaramachi. Am luat-o după el şi am ajuns pe o stradă pe care circulă tramvaie. Era mai întuneric aici decît în Shinkyogoku. Cîinele dispăru. M-am oprit şi am privit în toate părţile. Am mers pînă la colţul străzii, continuînd să-l caut. în clipa aceea, în faţa mea se opri o maşină închiriată, lustruită. Şoferul deschise portiera şi o fată păşi înăuntru. M-am trezit uitîndu-mă după ea. Un bărbat era şi el gata-gata să intre după fată, dar cînd m-a văzut, a rămas ţintuit locului.
Era stareţul. Nu ştiu cum s-a întîmplat, căci stareţul, care mă depăşise înainte şi făcuse un ocol cu fata, dădu iar peste mine. Oricum, iată-l, şi paltonul fetei care intrase în maşină era acelaşi pe care-l văzusem mai devreme.
N-aveam cum să-l evit, dar m-a indispus întîlnirea şi n-am putut scoate o vorbă. înainte de a fi în stare să ros­tesc vreun cuvînt, sunete bîlbîite începură să mi se învălmăşească în gură. Pînă la urmă, mi-am luat o mină pe care nu o intenţionasem, de fapt am făcut un gest foarte nepotrivit pentru situaţia respectivă: am izbucnit în rîs, am rîs de stareţul meu.
Nu-mi dau seama ce m-a apucat. Aveam impresia că vine din afară, lipindu-mi-se brusc de gură. Dar cînd m-a văzut rîzînd, stareţul s-a schimbat la faţă:
— Prostule! spuse. Mă urmăreşti?
147
Pe cînd maşina se îndepărta, mi-am dat seama că stareţul mă văzuse şi înainte cînd a trecut pe Shinkyogoku.
Mă aşteptam să mă mustre a doua zi. Ar fi fost o ocazie bună să mă explic. Dar, ca în situaţia anterioară, cînd am călcat-o în picioare pe femeie, stareţul începu să mă tortureze, trecînd problema sub tăcere.
Cam tot pe-atunci am mai primit de la mama o scri­soare, care se sfîrşea ca celelalte: trăia cu speranţa de a mă vedea stăpîn al Templului de aur.
„Prostule! Mă urmăreşti?" — cu cît mă gîndeam mai mult la cuvintele stareţului, cu atît mi se părea furia lui mai nelalocul ei. Dacă ar fi fost un preot Zen cu adevărat, mai deştept şi cu mai mult umor, nu şi-ar fi dojenit nicio­dată elevul astfel. Ar fi trebuit să facă o observaţie mai energică, mai eficace. Acum nu-şi mai putea lua cuvin­tele înapoi, bineînţeles; dar sînt sigur că în clipa aceea a crezut că l-am urmărit intenţionat şi am rîs de el în bătaie de joc, ca şi cînd l-aş fi prins în flagrant delict; de aceea se enervase şi-şi manifestase furia în mod atît de vulgar.
Oricum ar fi stat lucrurile, tăcerea stareţului mă neliniştea, mă apăsa zi de zi tot mai mult. Existenţa lui devenise o forţă puternică, ca umbra unei molii care-ţi fîlfîie supărător prin faţa ochilor.
Stareţul obişnuia să ia cu el unul sau doi jiso ori de cîte ori era solicitat să ţină vreo slujbă în afara Templului. Mai demult îl însoţea întotdeauna diaconul în astfel de ocazii, dar în ultima vreme, ca parte a procesului de democra­tizare, toţi cinci — diaconul, paracliserul, eu şi ceilalţi doi jiso — îl însoţeam, pe rînd. Supraveghetorul dormi­torului, a cărui severitate devenise proverbială, fusese recrutat şi ucis în război. Sarcinile lui au fost preluate de paracliser, un om între două vîrste. După moartea lui Tsu-rukawa, alt jiso îi luase locul.
Cam prin vremea aceea muri stareţul unui templu care aparţinea sectei Sokokuji şi avea aceeaşi obîrşie ca Rokuon-ji; stareţul nostru a fost invitat să participe la in-
148
deoarece stareţul n-a făcut nimic ca să mă evite, mă aşteptam să fie o şansă bună pentru o explicaţie între noi, fie la dus, fie la întors. Cu o seară înainte însă, se stabili să mai vină cu noi unjiso nou, aşa că speranţele mele s-au spulberat.
Cititorii care sînt familiarizaţi cu literatura Gosan1 îşi vor aminti fără îndoială de predica ţinută la intrarea lui Ishimuro Zenkyu în templul Manju din Kyoto, în anul I al erei Koan (1361). Frumoasele cuvinte rostite de noul preot la sosirea în templu, de la poarta principală pînă la Sala Pămîntului, apoi pînă la Sala Strămoşilor şi, în final, pînă la Camera Abatelui s-au transmis din genera­ţie în generaţie pînă la noi. Arătînd spre poarta princi­pală, rosti mîndru cuvinte pline de bucurie la gîndul preluării noilor îndatoriri: „înăuntrul lui Tenjo Kyucho, în faţa porţii Teijo Manju. Cu mîinile goale descui zăvorul, cu picioarele goale urc muntele sacru Konron."
începu ceremonia tămîierii. Mai întîi preotul execută Shihoko2 în onoarea marelui preot Shiho. în timpuri străvechi, cînd religia Zen nu apucase să fie înghiţită de convenţii, cînd trezirea spirituală a individului era apre­ciată mai mult decît orice, se obişnuia ca elevul să-şi aleagă profesorul, şi nu invers. Pe vremea aceea, elevul primea „încuviinţare" religioasă nu numai de la preotul care l-a instruit pentru prima dată, dar şi de la mulţi alţi profesori, iar în timpul ceremoniei de tămîiere Shihoko, el trebuia să rostească în public numele profesorului pe care aspira să-l urmeze cu devotament.
Pe cînd urmăream această impresionantă ceremonie a tămîierii, mă întrebam dacă, atunci cînd o să vină clipa succesiunii la Templul de aur, o să rostesc cu voce tare numele stareţului, aşa cum cerea obiceiul. Poate am să încalc un obicei vechi de şapte sute de ani şi am să anunţ
1 Gen literar creat de preoţii templelor buddhiste de tip Zen din Kyoto şi Kamakura (n.trtid.). 1 Ko = tămîie (n.trad.).
149
amiază de început de primăvară, mirosul îmbătător al celor cinci soiuri de tămîie, diadema sclipitoare din spatele celor Trei Ustensile şi nimbul splendid ce-l încon­jura pe Buddha, strălucirea veşmintelor purtate de pre­oţii care oficiau slujba... oare cum va fi dacă într-o bună zi voi oficia eu ceremonia Shihoko? îmi imaginam cum îmi va sta ca preot care trece prin ceremonia inaugurării. Inspirat de atmosfera riguroasă a începutului de primă­vară, o să trădez cu bucurie vechiul obicei. Va participa şi stareţul; auzindu-mi cuvintele, o să rămînă mut de uimire şi palid de furie. Pentru că am să rostesc alt nume. Alt nume? Dar cine este profesorul care m-a iniţiat în ade­vărata cale a iluminării? Nu-mi vine numele lui... E blocat de bîlbîială şi nu se lasă rostit. Mă bîlbîi; şi, pe măsură ce mă bîlbîi, începe să se ivească celălalt nume — Frumuseţea, încep să spun, şi Neantul. Toţi cei de faţă izbucnesc în rîs, iar eu rămîn înţepenit locului, stîngaci printre hohotele lor.
M-am trezit brusc din vis. Stareţul trebuia să îndepli­nească o ceremonie şi eu eram acolo ca să-l ajut. Era o mîndrie pentru un jiso să fie prezent în astfel de ocazii; mai cu seamă eu trebuia să fiu foarte mîndru, deoarece stareţul de la Templul de aur era oaspetele de onoare al celor care oficiau ceremonia. După ce arse tămîia, stareţul meu lovi o dată cu ciocanul de lemn cunoscut ca „cio­canul alb", atestînd astfel faptul că preotul care a fost instalat ca stareţ al templului nu este un ganfuto, adică un şarlatan. A rostit formula tradiţională şi a lovit puternic cu ciocanul alb. Mi-am dat iar seama de forţa miraculoasă pe care o avea stareţul meu.
Nu mai puteam suporta trecerea sub tăcere a eveni­mentului ce avu loc cu puţin timp în urmă, mai ales că nu-mi puteam da seama cît o să dureze. Dacă eram înzestrat cu oarecare sentimente omeneşti, de ce să nu aştept să fiu tratat cum se cuvine de oameni, ca stareţul,
150
iuil;u uc acjr
timente de dragoste, fie de ură. Luasem prostul obicei de a examina expresia feţei stareţului ori de cîte ori mi se oferea prilejul, dar n-am fost în stare să surprind nici urmă de sentiment. Lipsa de expresie nu era nici măcar echivalentă cu răceala. Trebuie să fi însemnat dispreţ, dar dacă aşa stăteau lucrurile, nu era dispreţ faţă de mine ca individ, ci mai degrabă ceva universal, ceva, de exemplu, ce se adresa omenirii în general — sau chiar diverselor idei abstracte.
Cam în perioada aceasta încercam să-mi evoc imagi­nea capului animalic al stareţului şi funcţiile fiziologice indecente pe care le îndeplinea. Mi-l imaginam în braţele fetei cu palton roşu. I-am văzut trăsăturile lipsite de expresie relaxîndu-i-se şi o expresie ce putea fi ori de amuzament, ori de durere apărîndu-i pe chip în urma moleşelii pe care ţi-o dă plăcerea trupească.
Aspectul trupului său moale, neted, dizolvîndu-se în cel al fetei, la fel de moale şi de neted, devenind virtual de nedesluşit. Modul în care stomacul lui umflat apăsa stomacul fetei. Ciudat însă, oricît de vie mi-ar fi fost imaginaţia, trăsăturile lipsite de expresie ale stareţului se asociau în mintea mea doar cu noţiunea animalică de defecare şi de act sexual, nu exista nimic care să umple spaţiul dintre cele două. De la o extremă la alta, fără nici o trecere, fără nici o nuanţă de curcubeu care să le lege. Singurul lucru care asigura o legătură minimă era reproşul acela vulgar pe care mi l-a adresat stareţul în după-amiaza aceea: „Prostule, mă urmăreşti?"
Epuizat de gînduri şi de aşteptare, am fost în cele din urmă stăpînit de o dorinţă îndîrjită: nu voiam decît să dis­ting pe chipul stareţului o privire de ură. Ideea era nebu­nească, copilărească şi cert în dezavantajul meu; dar nu mă mai puteam stăpîni. Nu ţineam seama nici de faptul că această nebunie a mea nu făcea decît să confirme părerea greşită a stareţului legată de urmărirea mea intenţionată.
151
cerut numele şi adresa magazinului. Mi-a dat infor­maţiile solicitate fără să mă întrebe măcar în ce scop i le cerusem. M-am dus imediat şi am examinat numeroase fotografii tip carte poştală care înfăţişau gheişe renu­mite din cartierul Gion. La început, toate fetele mi-au părut la fel din pricina machiajului exagerat, dar încet-încet, am început să disting o mare gamă de tonuri din diversele fotografii. Puteam distinge acum, prin măştile identice de pudră şi ruj, nuanţe diferite: tristeţe sau vioiciune, sprinteneală a minţii sau lipsă de ascuţime, proastă dispoziţie sau bucurie exagerată, ghinion sau noroc. Datorită luminii electrice din magazin, reflectarea imaginii sclipea pe hîrtia lucioasă şi-mi era greu să văd bine fotografia, dar pe măsură ce aceasta se stabiliza, mi-am dat seama că este într-adevăr fata cu palton roşu.
— V-aş ruga să-mi daţi fotografia aceasta, i-am spus vînzătorului.
îndrăzneala mea cu totul ieşită din comun se datora faptului că de cînd îmi încolţise noul plan în minte, mă schimbasem cu totul, eram mai vesel, mă stăpînea o bucurie inexplicabilă. La început mă gîndisem să aleg un moment în care stareţul e plecat şi să profit de lipsa lui; dar noua mea dispoziţie mă determina să-mi pun planul în aplicare cu mult curaj, astfel încît să nu existe nici o îndoială în ce priveşte propria-mi responsabilitate.
Tot mie îmi revenea sarcina să-i duc stareţului ziarul de dimineaţă. într-o dimineaţă din martie, cînd era încă răcoare afară, m-am dus ca de obicei să iau ziarul de la intrare. Bătăile inimii se înteţiră cînd am scos din buzunar fotografia gheişei din Gion şi am băgat-o în ziar.
Soarele dimineţii îşi cobora razele pe palmierul sago din mijlocul curţii înconjurate de gard circular. Scoarţa aspră a palmierului părea haşurată în lumina soarelui. In stînga se afla un tei mic. Nişte cintezoi întîrziaţi ciripeau vesel pe ramurile lui, ciripit ce semăna cu rostogolirea unui şirag de mărgele. Ciudat, mai existau cintezoi la vremea

152
ro f
razele soarelui pătrunzînd printre ramuri nu puteau fi altceva. Pietricelele albe zăceau, liniştite, în curte.
M-am strecurat pe coridor în aşa fel încît să nu-mi ud picioarele prin apa rămasă de la spălat. Uşa biroului stareţului era bine închisă. Era încă atît de devreme, încît albul hîrtiei de pe uşa glisantă strălucea puternic.
Am îngenuncheat pe coridor şi m-am anunţat ca de obicei:
— Pot intra, părinte?
Primind încuviinţarea stareţului, am împins uşa glisantă, am intrat în cameră şi am pus, uşor, ziarul împăturit pe un colţ al biroului. Stareţul era absorbit în lectura unei cărţi, aşa că nu s-a uitat în ochii mei. M-am retras, am închis uşa şi m-am întors încet în camera mea, făcînd un efort disperat să rămîn calm.
Ajungînd în cameră, m-am aşezat şi m-am lăsat pradă emoţiei, pînă cînd s-a făcut ora la care trebuia să plec la cursuri. Niciodată în viaţă n-am aşteptat ceva cu mai multă nerăbdare. Deşi plănuisem să-i stîrnesc mînia, scena pe care o întrezăream era plină de pasiunea dramaticăa momentului în care două fiinţe ajung să se înţeleagă.
Stareţul va da buzna poate în camera mea şi mă va ierta. Şi dacă m-ar ierta, poate aş atinge şi eu, pentru prima oară în viaţă, puritatea în care a trăit întotdeauna Tsurukawa. Stareţul şi cu mine ne-am îmbrăţişa şi nu ne-ar mai rămîne decît regretul că n-am reuşit să ajungem mai repede la o înţelegere.
Visul n-a durat însă mult, dar nu-mi pot explica cum de-am fost în stare să mă las, chiar pentru scurt timp, pradă unor astfel de fantezii stupide. Cînd m-am gîndit la acestea liniştit, mi-am dat seama că, în timp ce atrăgeam asupra mea mînia stareţului printr-un astfel de gest prostesc, îndepărtînd cu propria mînă numele meu de pe lista candidaţilor posibili la succesiune, nete-zindu-mi eu însumi calea spre o situaţie în care nici mă­car nu mai puteam spera să devin stăpîn al Templului de
153
iii iui a*.c3i
mu luai aui iac ciusuiuil ue
tivul meu imediat, încît am uitat cu totul de dăruirea mea totală însuşi Templului de aur.
Atenţia îmi era concentrată asupra oricărui sunet ce putea veni dinspre camera stareţului, dar nu se auzea nimic.
începusem să mă aştept la furie turbată din partea lui, la ţipete asurzitoare. Simţeam că n-o să regret nici dacă tabăra pe mine, nici dacă mă lovea sau dacă mă rănea. Dar domnea o linişte desăvîrşită în direcţia Marii Bibli­oteci; stăteam şi aşteptam în camera mea, dar nu se apropia nici măcar un sunet.
Cînd a sosit momentul să plec la cursuri, inima-mi era complet sfîşiată, eram disperat. Mi-era imposibil să mă concentrez, iar cînd profesorul mi-a pus o întrebare, am răspuns complet aiurea. Toată lumea a rîs. I-am aruncat o privire lui Kashiwagi şi mi-am dat seama că lui nu-i păsa de nimic; privea afară pe fereastră. îşi dădea fără îndoială seama de drama din sufletul meu.
Cînd m-am întors la Templu, nu se schimbase nimic. Eternitatea întunecată, mucegăită a vieţii de la Templu părea atît de bine înrădăcinată, încît nu puteau exista deosebiri între o zi şi alta.
Aveam cursuri de religie Zen de două ori pe lună şi aceasta se întîmpla să fie una din zile. Toată lumea se aduna în apartamentul stareţului şi-l asculta. Mă gîndeam că s-ar putea să vorbească despre scrierea Mumon-kan, un bun pretext de a mă pedepsi în faţa celorlalţi. Aveam motive speciale să cred lucrul acesta. Faptul că m-am aşezat vizavi de stareţ în seara aceea îmi dovedea că eram însufleţit de un curaj bărbătesc cu totul exagerat. Mă aşteptam ca stareţul să răspundă şi el cu un gest băr­bătesc: să calce ipocrizia în picioare şi să-şi mărturisească păcatul în faţa tuturor; în felul acesta mă pedepsea pentru fapta mea josnică.
Locatarii Templului se adunară cu toţii la lumina palidă, cu exemplare din Mumon-kan în mîini. Era o noapte rece şi nu exista decît un vas cu jăratic lîngă
154
tineri şi bătrîni, cu feţele umbrite, plecate; o neputinţă de nedescris li se citea pe chip. Noul ucenic, care lucra ziua ca învăţător, era un tînăr miop şi ochelarii îi tot alunecau pe nasul jigărit.
Numai eu îmi dădeam seama de puterea din mine. Cel puţin aşa îmi imaginam. Stareţul îşi deschise cartea şi ne privi, pe rînd, pe toţi. I-am urmărit privirea. Voiam să vadă clar că nu-mi plec ochii-n pămînt. Cînd a ajuns cu ochii lui ridaţi la mine, n-a dat nici cel mai mic semn de interes şi a trecut la următorul.
Cursul începu. Aşteptam clipa în care se va discuta de mine. Ascultam foarte atent. Vocea lui piţigăiată răsuna mai departe monoton, netrădîndu-i nici cel mai mic sentiment.
N-am putut închide ochii în noaptea aceea. Pe cînd stăteam treaz, m-am simţit năpădit de dispreţ faţă de stareţ şi de dorinţa de a-mi bate joc de ipocrizia lui. Treptat însă, se trezi regretul în mine şi am început să-mi revizuiesc înfumurarea. Dispreţul meu faţă de ipocrizia stareţului se lega ciudat de slăbirea treptată a entuzi­asmului meu şi în final am ajuns să consider că, în măsura în care am realizat ce nulitate era stareţul, nu mai putea constitui o înfrîngere faptul că-i ceream iertare. Inima mea, care a urcat pînă în vîrful unei pante abrupte, cobora acum repede.
M-am hotărît să mă duc dimineaţa să-i cer scuze. Apoi m-am gîndit că ar fi mai bine să găsesc un moment prielnic în cursul zilei. Am observat că stareţul era neschimbat.
Bătea vîntul în ziua aceea. Cînd m-am întors de la uni­versitate, am deschis întîmplător sertarul. Am văzut ceva înfăşurat în hîrtie albă: era fotografia. Nici un cuvinţel pe hîrtie. Era limpede că stareţul voia să pună capăt situaţiei. N-a voit să treacă complet cu vederea fapta mea, dar a ţinut să mă facă să-i înţeleg inutilitatea. Felul ciudat de înapoiere a fotografiei mi-a adus în minte o suită de imagini.
155
prin mari chinuri pînă s-a decis să procedeze astfel. Acum mă urăşte cu siguranţă şi probabil nu din cauza fotografiei, ci pentru că l-am făcut să se poarte atît de nedemn. Pentru o simplă fotografie a trebuit să umble pe furiş prin propriul Templu. A trebuit să caute un moment cînd nu era nimeni pe coridor ca să poată intra în camera unuia dintre discipoli, cameră în care nu pusese niciodată piciorul, şi a trebuit să-i deschidă sertarul de parcă ar fi comis un delict. Da, acum are motive suficiente să mă urască."
La gîndul acesta mă inundă o bucurie de nedescris. Apoi m-am apucat de o treabă plăcută: am luat nişte foar­fece şi am tăiat fotografia în bucăţi. Apoi am înfăşurat-o bine într-o foaie de hîrtie din caiet şi, ţinînd-o strîns în mînă, am luat-o în direcţia Templului de aur. Templul, dominat de echilibrul lui sumbru, se înălţa spre cerul luminat de lună, în adierea vîntului. Pilonii subţiri se ridicau unul lîngă altul; luminaţi de lună, arătau ca nişte corzi de harpă — Templul însuşi părea un instrument muzical ciudat, uriaş. Impresia deosebită pe care mi-o lăsa depindea de înălţimea lunii. Nu se putea să te înşeli într-o seară ca aceasta. Totuşi, vîntul bătea de pomană printre spaţiile dintre corzile lipsite de sunet.
Am luat de jos o piatră, am înfăşurat-o în hîrtie şi am prins pacheţelele împreună. Apoi fragmentele ce reprezentau chipul fetei, trase în jos de greutatea pietrei, s-au scufundat în mijlocul lacului Kyoko. Undele s-au împrăştiat libere şi au ajuns imediat la marginea apei, unde mă aflam.
Fuga mea neaşteptată de la Templu în noiembrie se datora tuturor acestor lucruri. Reflectînd mai tîrziu, mi-am dat seama că deşi părea neaşteptată, fusese de fapt precedată de reflectări profunde şi de ezitări. Am preferat, cu toate acestea, să cred că m-a îmboldit un impuls de moment. Cum însă nu mă caracteriza spontaneitatea, trebuie să mărturisesc că m-am lăsat în voia unei false spontaneităţi. Un om se decide să meargă la mormîntul
156

gării, se răzgîndeşte subit şi preferă să-şi viziteze vreun prieten în compania căruia să bea ceva — se poate numi aceasta adevărată spontaneitate? Nu este această răzgîndire subită un soi de răzbunare pe propriul plan? Nu este, de fapt, ceva mult mai conştient decît înseşi pregătirile îndelungate pentru vizitarea mormîntului?
Motivul imediat al fugii mele se putea găsi în destăinuirea pe care mi-a făcut-o stareţul cu o zi în urmă: „A fost o vreme cînd mă gîndeam să te las succesor la templu. Dar îţi spun cinstit că nu mai am astfel de intenţii."
îmi spunea pentru prima oară aşa ceva, dar trebuia să mă aştept şi să fiu pregătit pentru o asemenea veste. Nu pot spune că a picat ca un trăsnet şi m-a lăsat cu gura căs­cată sau că m-a cuprins panica. Chiar aşa stînd lucrurile, eu tot vreau să cred că fuga mea se datora cuvintelor stareţului şi am acţionat sub impulsul momentului.
După ce m-am asigurat că stareţul este furios, folosindu-mă de şiretlicul cu fotografia, am început să-mi neglijez învăţatul, ceea ce bătea la ochi. în anul de pregătire am avut cele mai bune rezultate la chineză şi istorie, am obţinut optzeci şi patru de puncte la cele două cursuri şi un total de şapte sute patruzeci şi opt de puncte, situîndu-mă pe locul al douăzeci şi patrulea din optzeci şi patru. Din patru sute şaizeci şi patru de ore am lipsit numai paisprezece. în anul doi am obţinut numai un total de şase sute nouăzeci şi trei de puncte şi am coborît pe locul treizeci şi cinci din şaptezeci şi şapte. Din anul trei am început să-mi neglijez studiile — şi nu pentru că aveam bani destui ca să-mi pierd timpul, ci pur şi simplu din plăcerea de a lîncezi. Primul trimestru din anul trei a început exact după incidentul cu fotografia. Ce coincidenţă!
La finele primului trimestru, universitatea a trimis un raport la Templu privind rezultatele mele şi stareţul m-a mustrat. M-a certat pentru notele proaste şi pentru enorm de multele absenţe. Cel mai mult l-a enervat faptul că am absentat de la orele speciale de practică Zen,
157
se iiucciu uuui
nare aveau loc înainte de vacanţele de vară, de iarnă şi de primăvară — deci nouă zile pe an — şi se desfăşurau în acelaşi mod ca orice seminar special.
Stareţul m-a chemat în camera lui să-mi facă morală, ceea ce se întîmpla extrem de rar. Am stat tăcut, cu capul plecat. în adîncul inimii, speram să treacă la un anume subiect; dar n-a făcut nici cea mai mică aluzie la inci­dentul cu fotografia şi nici la prostituată şi şantajul ei.
Cam din vremea aceea, stareţul începu să se poarte foarte rece cu mine. Era chiar deznodămîntul pe care-l prevedeam, dovada pe care mi-o doream de mult timp şi care reprezenta pentru mine o victorie. Deci singurul lucru de care avusesem nevoie a fost trîndăvia. în primul trimestru din anul trei am lipsit şaizeci de ore — cam de cinci ori mai mult decît lipsisem tot anul întîi. în toate aceste ore n-am citit nici măcar o singură carte, nici nu m-am distrat. Uneori vorbeam cu Kashiwagi, dar în cea mai mare parte a timpului stăteam singur şi nu făceam nimic. Da, stăteam liniştit de unul singur şi nu făceam nimic, iar amintirile mele legate de Universitatea Otani se asociau strîns cu pasivitatea; această pasivitate era poate felul cum înţelegeam eu practicarea filozofiei Zen; atîta timp cît m-a captivat inactivitatea, nu am simţit nici urmă de plictiseală.
O dată am stat pe iarbă ore în şir şi am privit un muşuroi de furnici ocupate cu transportarea unor par­ticule minuscule de pămînt roşu. Problema furnicilor nu mă interesa însă cîtuşi de puţin. Altă dată am stat la nesfîrşit lingă universitate, privind ca un prostănac fumul ce ieşea din coşul fabricii din apropiere... şi nu pentru că-mi plăcea fumul. în astfel de momente aveam impresia că sînt absorbit cu totul de existenţa lui eu însumi. Lumea exterioară se răcise şi fusese apoi reîncălzită. Cum să vă explic? Simţeam că o reperam, apoi iar se îndepărta. Lumea mea lăuntrică şi cea exterioară îşi schimbau locul încet şi la intervale neregulate. Priveliştea lipsită de sens
158
nu,
îşi croia drum în mine, şi numai acele părţi care nu mă pătrundeau continuau să strălucească viu în afară. Aceste obiecte strălucitoare puteau fi ori steagul fabricii, ori vreo pată de pe perete, ori ceva aruncat în iarbă. Prindeau viaţă clipă de clipă în mine — acestea sau orice altce­va — şi apoi se topeau iar. Sau să-i spun orice gînd fără formă? Lucrurile importante se îmbinau cu cele mai triviale şi situaţia politică din Europa despre care citisem în ziarul de dimineaţă se alătura inevitabil gunoiului de la picioarele mele.
Am reflectat mult asupra unghiului ascuţit pe care-l formează un anume fir de iarbă. Dar poate cuvîntul „reflectat" nu este tocmai potrivit. Gîndul acela ciudat, neînsemnat, al meu nu era continuu, ci reapărea stăruitor, ca un refren. De ce trebuie să fie unghiul acela ascuţit atît de ascuţit? Dacă ar fi obtuz, n-ar mai exista oare ceea ce se numeşte iarbă şi atunci, în mod inevitabil, s-ar distruge şi natura? Dacă se îndepărtează o singură rotiţă din mecanismul naturii, oare nu s.e distruge cu totul? Şi mintea mea examina fără nici un rost problema, din diferite unghiuri de vedere.
Se răspîndi imediat vestea că stareţul mă mustră şi ati­tudinea celor de la Templu faţă de mine deveni şi mai ostilă. Colegul meu, care fusese invidios pe mine cînd am fost recomandat să-mi urmez studiile la universitate, chicotea triumfător ori de cîte ori mă vedea.
Viaţa mea la Templu îşi urma cursul, însă n-am mai schimbat nici o vorbă cu nimeni toată vara şi toamna. Cu o dimineaţă înainte de fuga mea, stareţul l-a trimis pe diacon după mine. Era 9 noiembrie. Fiind pe punctul de a pleca la cursuri, purtam uniformă de student.
Stareţul era de obicei bine dispus, dar pentru că avea probabil să-mi comunice ceva neplăcut, chipul lui părea de gheaţă. în ce mă priveşte totuşi, preferam ca stareţul să se uite la mine ca la un lepros. De cînd aşteptam eu din partea lui o privire mai omenească!
159
ijimciui lini iiLiuaisc jpaicic, ucuituu-ai inuiiiii. uca-
supra vasului cu jăratic pe cînd îmi vorbea. Mîinile lui pufoase nu făceau zgomot mare, dar îmi vibrau puternic în urechi, nimicind puritatea aerului dimineţii. Frecarea mîinilor îmi dădea impresia unei intimităţi cu totul inutile.
— Ce supărat ar fi tatăl tău să ştie toate acestea, spuse. Priveşte scrisoarea! Iar au scris de la universitate, cam dur de data aceasta. Mai bine gîndeşte-te, unde o să ajungi dacă o ţii tot aşa?
Şi apoi, fără nici o legătură, adăugă:
— A fost o vreme cînd mă gîndeam să te las succesor la Templu. Dar îţi spun cinstit că nu mai am astfel de intenţii.
— Deci nu aveţi de gînd să mă mai sprijiniţi în vreun fel, am spus după o clipă de tăcere.
— Crezi că aş mai putea, după tot ce-ai făcut? zise stareţul după ce reflectă puţin.
Nu i-am mai răspuns la întrebare, dar m-am trezit bîl-bîindu-mă:
— Mă cunoaşteţi, părinte, pînă în străfundurile fiinţei... Cred că şi eu vă cunosc.
— Şi ce dacă mă cunoşti? spune stareţul cu o undă de melancolie în priviri. Nu-ţi serveşte la nimic. E absolut inutil.
Nu mai văzusem niciodată un chip omenesc atît de absent. Nu mai întîlnisem un bărbat care să se fi îmbuibat mai mult cu bani şi cu femei şi care, cu toate acestea, să dispreţuiască atît de mult lumea. Ura puse stăpînire pe mine, de parcă eram lîngă un cadavru cald încă şi sănătos la înfăţişare.
în clipa aceea mă stăpîni o dorinţă puternică de a scăpa de anturajul respectiv, chiar pentru scurt timp. După ce-am plecat din camera stareţului, dorinţa deveni şi mai puternică, eram incapabil să mă gîndesc la altceva.
Mi-am înfăşurat dicţionarul buddhist şi flautul primit de la Kashiwagi într-o foroshiki1. Pornind spre universi-
1 Bucată pătrată de mătase, ale cărei colţuri se leagă, folosită ca sacoşă (n.trad).
160
decît ideea evadării.
Intrînd pe poarta universităţii, am fost încîntat să-l văd pe Kashiwagi îndreptîndu-se spre mine. L-am luat de braţ şi l-am tras la o parte. L-am rugat să-mi împrumute trei mii de yeni, să ia dicţionarul şi flautul şi să facă ce vrea cu ele. Chipul lui nu mai iradia expresia obişnuită cînd făcea observaţii cu totul originale, acea expresie pe care o puteai numi voioşie filozofică. Se uită la mine bănuitor, mijindu-şi ochii.
— îţi aminteşti de sfatul pe care i l-a dat Polonius fiului său în Hamletl „Bani nu da, nici nu lua cu împrumut; / îi pierzi dînd bani, şi pierzi şi un prieten."1
— Nu mai am părinte, am răspuns. Dar dacă nu poţi n-are nici o importanţă.
— N-am spus că nu pot, spuse Kashiwagi. Hai să discutăm. Nu sînt sigur că reuşesc să mă scormonesc de trei mii de yeni.
Voiam să-l învinuiesc de ceea ce auzisem de la femeia care l-a învăţat ikebana — de tactica lui de a stoarce bani de la femei —, dar m-am abţinut.
— Mai întîi să ne gîndim cum să ne descotorosim de dicţionar şi de flaut.
Spunînd acestea, Kashiwagi făcu brusc stînga-mprejur şi o luă înapoi spre poartă. Am luat-o şi eu după el, înce-tinindu-mi pasul după al lui. începu să vorbească de colegul nostru, preşedintele unei societăţi de credit cunos­cute sub numele de Clubul Hikari, care fusese arestat în urma acuzaţiei de speculă. I se dăduse drumul în sep­tembrie şi de atunci o ducea foarte greu, reputaţia lui primind o lovitură puternică. Pe Kashiwagi începuse de prin luna aprilie să-l intereseze foarte mult acest preşedinte al Clubului Hikari şi vorbeam deseori despre
1 Am reprodus vv. 75-76 (William Shakespeare, Hamlet, 1,3) din traducerea semnată de Vladimir Streinu, apărută la Editura pentru literatură, Bucureşti, 1965 (n.ed).
161
influent şi nu ne aşteptaserăm să-şi pună capăt zilelor două săptămîni mai tîrziu.
— La ce-ţi trebuie banii aceştia? mă întrebă Kashiwagi brusc.
Era ciudat că-mi punea o asemenea întrebare.
— Vreau să plec undeva. N-am <3 ţintă anume.
— Te mai întorci?
— Poate.
— De ce-o ştergi?
— Vreau să scap de tot ce mă-nconjoară, de mirosul de neputinţă ce emană în jurul meu. Stareţul este neputincios. Grozav de neputincios. Am înţeles foarte bine lucrul acesta.
— Vrei să scapi şi de Templul de aur?
— Da, chiar aşa! Şi de Templul de aur.
— Şi Templul de aur e neputincios?
— Nu, bineînţeles că nu. El este sursa neputinţei tuturor celorlalţi.
— Deci aşa consideri tu, spune Kashiwagi plescăind din limbă voios pe cînd înainta cu mersul lui exagerat de săltat.
Am intrat cu el într-un magazin de obiecte vechi, unde a vîndut flautul. N-a primit decît patru sute de yeni pe el. Apoi ne-am oprit la un anticariat şi am reuşit să vindem dicţionarul cu o sută de yeni. Pentru restul de două mii cinci sute de yeni, Kashiwagi m-a dus la el acasă. După ce mi-a împrumutat banii, mi-a spus să consider flautul un obiect împrumutat pe care i l-am înapoiat, iar dicţionarul cadou. De fapt, eu nu făcusem decît să-i dau ceea ce-i aparţinea, iar cei cinci sute de yeni obţinuţi din vînzare îi aparţineau lui. Dacă mai adăugam şi cei două mii cinci sute de yeni, împrumutul se ridica la trei mii de yeni. Pentru aceşti trei mii de yeni Kashi­wagi voia o dobîndă lunară de zece la sută pînă îi plăteam datoria. în comparaţie cu cei treizeci şi patru la sută dobîndă pe care-i încasa Clubul Hikari, dobînda lui era atît de mică, încît puteam s-o consider un chilipir. A
162
împrumutului. Apoi mi-a spus să-mi pun pe hîrtie amprenta degetului mare. Cum nu-mi plăcea să-mi fac griji pentru viitor, mi-am pus degetul mare pe tuşieră şi l-am apăsat pe chitanţa de mînă.
Inima-mi bătea puternic de nerăbdare. După ce am plecat de la Kashiwagi cu cele trei mii de yeni în buzunar, am luat tramvaiul pînă la parcul Funaoka. Am urcat în fugă treptele ce duceau la templul Tateisao, unde aveam de gînd să trag un mikuji1, ca să ştiu şi eu încotro s-o apuc. Jos, în capătul scărilor, se vedea clădirea principală a templului Yoshiteru Inari, de un roşu ţipător, şi două vulpi de piatră înconjurate de un gard de sîrmă. Fiecare vulpe avea un sul de pergament în gură şi pînă şi interiorul urechilor era roşu.
Se arăta o zi răcoroasă. Soarele abia strălucea şi adia vîntul. Razele palide pătrundeau printre crengile copacilor, luminînd treptele, încît aveai impresia că cineva a împrăştiat cenuşă pe ele. Dar părea cenuşă murdară, pentru că soarele iradia slab...
Am alergat pe trepte-n sus fără să-mi trag sufletul cîtuşi de puţin; cînd am ajuns în curtea din faţa templului Tateisao, eram lac de sudoare. Alt şir de trepte ducea de aici la templul propriu-zis. Acoperişul cu ţigle drepte ajungea parcă la trepte. De ambele părţi ale templului se înălţau pini pitici ce păreau să se răsfire întortocheat spre cerul iernii. Clădirea veche din lemn a biroului tem­plului se afla în dreapta, iar pe uşă scria: Institutul pentru cercetarea destinului. între birou şi templul propriu-zis mai era un soi de magazie, în spatele căreia creşteau cîţiva cedri răzleţi sub norii reci, opalescenţi, presăraţi dea­supra mea, funebri parcă. De aici se vedeau munţii de la vest de Kyoto.
Principala zeitate divinizată la templul Tateisao era marele războinic feudal Nobunaga. Şi fiul lui cel mare, Nobutada, fusese pus în raclă, fiind considerat o zeitate.
Bileţel sacru în care este înscris destinul (n.trad).
163
să-l mai învioreze fiind roşul balustradei ce înconjura pavilionul central.
Am urcat treptele şi m-am închinat zeilor. Apoi am luat vechea cutie hexagonală ce se afla pe un raft de lîngă colectă. Am scuturat-o. Din orificiul de deasupra a ieşit un băţ de bambus frumos crestat pe care scria cifra 14. Am plecat.
— Paisprezece, paisprezece, bombăneam pe cînd cobo­ram scările. Silabele păreau să mi se coaguleze pe limbă căpătînd treptat înţeles.
M-am prezentat la biroul templului, unde m-a primit o femeie între două vîrste. Spălase probabil nişte rufe şi acum se ştergea pe şorţ. Fără să i se clintească nici cel mai mic muşchi de pe faţă, acceptă taxa obişnuită de zece yeni pe care i-am întins-o.
— Ce număr aveţi?
— Paisprezece.
— Aşteptaţi acolo, vă rog.
M-am aşezat pe coridor şi am aşteptat. Ce ciudat şi lipsit de sens mi se părea să-mi las soarta în mîinile acestea ude, crăpate. Dar nu mai avea nici o importanţă, deoarece cu astfel de intenţii venisem la templu. De cealaltă parte a uşii se auzea sunetul metalic al unui sertar vechi pe care femeia se străduia să-l deschidă. Apoi am auzit rupînd o hîrtie, după care uşa s-a deschis.
— Poftim, spuse femeia, întinzîndu-mi o foaie subţire de hîrtie şi închise iar uşa. Degetul ud al femeii lăsase urme pe colţul hîrtiei.
Am citit-o. „Numărul paisprezece — ghinion", scria pe ea. „Dacă rămîi aici, nenumăraţi zei te vor distruge complet."
„Prinţul Okuni, după ce a trecut prin pietre încinse, prin săgeţi şi prin alte torturi, a plecat din eparhia aceasta, fiind sfătuit de vechii zei. Iată semnele prevestitoare ale fugii tale secrete."
Urma apoi interpretarea textului care prevestea tot soiul de greutăţi şi de incertitudini ce mă aşteptau. Nu
164
listă şi am găsit şi pe cel ce se referea la călătorie: „Călă­toria — nenorocoasă. Evită să călătoreşti în special spre nord-vest."
Citind acestea, m-am hotărît s-o iau chiar spre nord-vest.
Trenul spre Tsuruga pleca din gara Kyoto la şapte fără cinci minute dimineaţa. La templu, ora de sculare era cinci şi jumătate. Pe data de 10, cînd m-am trezit şi m-am îmbrăcat în uniformă, nimeni n-a bănuit nimic. Se obişnuiseră cu toţii să se prefacă a nu mă vedea.
Era destulă agitaţie la Templu la revărsatul zorilor. Unii măturau, alţii ştergeau cu cîrpa udă. Pînă la şase şi jumă­tate se făcea curăţenie. Am ieşit afară şi am început să mătur curtea din faţă. Mă gîndisem să plec în călătorie direct de la Templu fără să iau nimic cu mine, să las impresia că am dispărut pur şi simplu. Mătura se mişca o dată cu mine pe cărarea pietruită ce strălucea vag în lumina zorilor. Dintr-o dată, mătura o să cadă, eu voi dis­părea şi în obscuritate nu vor mai rămîne decît pietricelele albe de pe cărare. Astfel mi.am imaginat plecarea...
Acesta a fost motivul pentru care nu mi-am luat rămas-bun de la Templu. Era important să mă smulg deodată din întreg mediul în care trăiam. Şi acest mediu includea şi Templul de aur. M-am îndreptat încet-încet, măturînd, spre poarta principală. Se vedeau stelele dimineţii printre ramurile copacilor.
Inima-mi bătea puternic. Acum trebuie să plec. însuşi cuvîntul părea să se agite în aer. Orice s-ar întîmpla, tre­buie să plec — să renunţ la tot ce mă-nconjoară, să renunţ la ideea de frumuseţe care m-a încătuşat atît de puternic, să las în urmă obscuritatea însingurării în care am trăit pînă acum, să-mi părăsesc bîlbîiala şi toate celelalte ele­mente ale existenţei mele.
Mătura îmi căzu din mînă în întunericul ierbii ca un fruct copt din pom. M-am furişat spre poartă, ascun-zîndu-mă pe după copaci. De îndată ce am trecut de poartă, am rupt-o la fugă cît mă ţineau picioarele. înce-
165
puţini pasageri şi toţi păreau muncitori. M-am lăsat inundat de lumina electrică. Mi se părea că n-am mai fost în viaţa mea într-un loc atît de luminos.
îmi amintesc foarte bine toate amănuntele călătoriei, căci nu plecasem fără o destinaţie precisă. Mă hotărîsem să ajung într-un loc pe care-l mai vizitasem cu prilejul unei excursii cu şcoala. Dar pe măsură ce mă apropiam de locul respectiv, senzaţia de flecare şi de eliberare era atît de puternică, încît aveam impresia că mă îndrept spre un loc cu totul necunoscut.
Călătoream pe o linie bine cunoscută ce ducea spre oraşul meu natal, dar niciodată nu mi s-a părut vagonul acesta vechi şi plin de funingine mai ciudat ca acum, mai viu colorat. Gara, şuieratul locomotivei, chiar vocea stri­dentă a megafonului ce răsuna în zori — toate îmi dădeau o singură senzaţie, o întăreau şi derulau o perspectivă ameţitoare, lirică în faţa ochilor mei. Soarele dimineţii despica peronul cel mare în secţiuni. Zgomotul paşilor ce alergau de-a lungul peronului, sunetul încăpăţînat, dar monoton al clopoţelului gării, zgomotul saboţilor care te asurzea pur şi simplu, culoarea mandarinelor pe care le-a scos din coş un vînzător de pe peron — toate îmi păreau aluzii sau semne prevestitoare ale imensului lucru în seama căruia mă încredinţam.
Fiecare părticică din gară, oricît de mică, apăsa asupra sentimentului predominant de despărţire şi plecare. Pero­nul începu să se îndepărteze de mine, politicos şi cu cea mai mare seninătate. Da, simţeam cum suprafaţa aceea concretă, lipsită de expresie era luminată de obiectul care se îndepărta, se despărţea, pleca.
îmi puneam toate speranţele în tren. Ciudat mod de a mă exprima, dar nu găsesc altceva mai potrivit pentru a-mi dezvălui gîndul acela incredibil: mă îndepărtam încet de gara Kyoto, purtat de tren. Noapte de noapte auzeam la Templu şuieratul mărfarelor ce treceau prin apropiere, iar acum mi se părea foarte ciudat că tocmai
166
pe acolo, dispărînd în zare.
Trenul prinse viteză de-a lungul rîului Hozu, pe care îl mai văzusem cu mult timp în urmă, cînd călătorisem cu tatăl meu bolnav. în zona aceasta, pînă la Sonobe, la vest de munţii Atago şi Arashi, clima era complet diferită de cea din Kyoto — probabil din pricina curenţilor de aer. în ultimele trei luni din an, cam pe la ora unsprezece seara, se ridica deasupra rîului Hozu o ceaţă deasă ce cuprindea întreaga zonă pînă a doua zi dimineaţă pe la zece. Rareori vedeai cîte un petec de senin.
Cîmpul se deschidea vag de ambele părţi ale trenului, iar porţiunile de pe care se strînsese recolta arătau ca nişte ciuperci verzi. Pe movilele dintre straturile de orez se înălţau răzleţ copaci diferiţi ca dimensiune şi înălţime. Ramurile mai joase şi frunzele fuseseră tăiate, iar trun­chiurile subţiri fuseseră înfăşurate în rogojini de paie (cunoscute în zonă sub numele de seim1), astfel că aceşti copaci, ce răsăreau unul după altul din ceaţă, păreau nişte năluci. La un moment dat, se contura, clar şi aproape de tren, o salcie. De jur-împrejur se întindea, aproape inse­sizabil, plantaţia de orez; frunzele umede ale sălciei atîrnau greoi, întregul copac părea să se legene uşor în ceaţă.
Eu, care plecasem destul de bine dispus din Kyoto, începui să fiu năpădit de amintiri legate de morţi. Amintindu-mi de Uiko, de tata, de Tsurukawa, m-am lăsat furat de o duioşie de nedescris şi mă întrebam dacă nu cumva singurele fiinţe pe care am fost în stare să le iubesc erau numai persoane decedate. Ce simplu era să iubeşti morţii în comparaţie cu viii!
Vagonul de clasa a treia nu era foarte aglomerat. Stăteau acolo cei atît de greu de iubit şi-şi pufăiau ţigările sau cojeau mandarine. Lîngă mine şedea un funcţionar, care lucra probabil într-o instituţie publică. Vorbea tare cu alt bărbat. Amîndoi purtau costume vechi — am zărit
1 Aburitor (n.trad.).
167
m-a izbit faptul că mediocritatea nu descreştea o dată cu înaintarea în vîrstă. Chipurile acelea de la ţară, ridate, arse de soare, vocile acelea răguşite de băutură reprezentau esenţa unui anume tip de mediocritate.
Vorbeau despre persoanele de la care trebuiau să încaseze contribuţia pentru instituţia lor. Mai era lîngă ei un bătrîn chel, calm, care nu se băga în discuţie; îşi tot ştergea mîinile pe o batistă din bumbac, albă cîndva, dar care se îngălbenise de atîta spălat.
— Priviţi-mi mîinile! bombăni el. S-au murdărit de funingine de cînd m-am aşezat pe locul acesta. Ce neplăcut!
— Nu v-aţi plîns odată la ziar de funingine? spuse altul, care se prinse în vorbă.
— Nu, spuse chelul. Dar mă enervează cumplit funinginea asta!
Deşi nu ascultam, i-am auzit fără să vreau, mai cu seamă că repetau mereu cuvintele „Templul de aur" şi „Templul de argint". Căzuseră cu toţii de acord asupra faptului că trebuie să obţină o contribuţie mai substanţială de la aceste două temple. Venitul Templului de argint reprezenta doar jumătate din cel al Templului de aur, dar era totuşi o sumă considerabilă. Venitul anual al Tem­plului de aur, spuse unul dintre bărbaţi, dorind să exem­plifice, era probabil de peste cinci milioane de yeni, iar costul întreţinerii Templului, supunîndu-se regulilor impuse de orice templu Zen, inclusiv preţul curentului electric şi al apei, nu putea depăşi două sute de mii. Ei bine, ce se petrecea acolo? Foarte simplu! Stareţul dădea jiso-iloT şi discipolilor orez rece, iar el ieşea în oraş noapte de noapte şi cheltuia banii cu gheişele din cartierul Gion. Templele erau scutite de taxe, bucurîndu-se de drepturi extraordinare. Da, ar trebui să li se perceapă taxe fără milă!
Astfel se desfăşura conversaţia lor. Cînd terminară, bătrînul chel, care tot îşi mai ştergea mîinile cu batista, spuse:
168
utiui;
Nu avea nici urmă de funingine pe mîini; fuseseră bine şterse şi lustruite, semănau cu o sculptură netsitke1. Mîinile acelea, confecţionate parcă, semănau mai degrabă cu o pereche de mănuşi decît cu orice altceva.
S-ar putea să pară ciudat, dar îmi venea pentru prima oară în minte, o observaţie critică asupra lumii. La Tem­plul de aur aparţineam cu toţii lumii preoţilor, iar uni­versitatea făcea şi ea parte din aceeaşi lume. Nu ni s-a întîmplat niciodată să schimbăm păreri critice la adresa Templului. Cu toate acestea, conversaţia celor doi funcţionari nu m-a surprins cîtuşi de puţin. Tot ce spuseseră mi s-a părut foarte adevărat. Noi mîncam orez rece. Stareţul vizita cartierul Gion. Era perfect normal să fie aşa. însă faptul că şi eu voi fi judecat exact în acelaşi mod m*a umplut de o ură fără margini. Nu puteam suporta gîndul că şi eu voi fi înţeles prin cuvin­tele lor, deoarece cuvintele mele erau cu totul altfel. Nu uitaţi: nici cînd l-am văzut pe stareţ plimbîndu-se cu gheişa din Gion n-am simţit strop de ură.
Tocmai din aceste motive, conversaţia celor doi funcţionăraşi bătrîni mi-a zburat din minte, lăsînd loc unui sentiment vag de ură şi mirosul neplăcut al medi­ocrităţii. N-aveam de gînd să caut suport public gîn-durilor mele şi nici nu-mi trecea prin minte să-mi îmbrac ideile spre a le face mai pe-nţelesul lumii. Cum spuneam, adevărata raţiune a existenţei mele era însuşi faptul că nu eram înţeles.
Uşa vagonului se deschise şi intră un vînzător cu un coş mare atîrnat de gît. Şi-a anunţat marfa cu o voce răguşită. Mi-am dat brusc seama că-mi este foarte foame şi am cumpărat o cutiuţă cu tăiţei. Ceaţa se ridicase, dar cerul era întunecat. Se vedeau duzii ce creşteau pe pămînt sterp, la poalele muntelui Tamba, precum şi micile fabrici de hîrtie.
1 Miniatură ornamentală de care se prinde săculeţul cu medica­mente sau punga cu tutun (n.trad.).
169
ca pe vremuri. Nu ştiu prea bine de ce. Chiar din copilăria petrecută în satul Shiraku, Maizuru devenise un soi de termen generic pentru o mare ce nu poate fi văzută şi pînă la urmă ajunsese să reprezinte chiar presimţirea mării.
Se putea vedea bine marea aceea invizibilă de pe muntele Aoba, care se înălţa în spatele satului Shiraku. Mă urcasem de două ori acolo; a doua oară avusesem prilejul să văd escadra combinată ce ancorase în portul naval Maizuru. Poate că vapoarele ancorate în golful strălucitor aveau o misiune secretă. Tot ce înconjura escadra avea iz de mister şi-ţi venea să te întrebi dacă flota aceasta exista de fapt. De aceea, escadra pe care o văzusem în zare părea un stol de păsări de apă negre, maiestuoase, pe care le ştiai eventual după nume, dar pe care nu le-ai văzut pînă acum decît în fotografii. Aveai impresia că savurează o baie în mare sub privirile atente ale unei păsări bătrîne, fioroase şi habar n-aveau că sînt observate.
M-a trezit din visare vocea conducătorului care anunţa gara următoare, Maizuru-Vest. Printre pasageri nu se mai afla nici unul din marinarii care-şi aruncau grăbiţi raniţa-n spinare. Singurii care se pregăteau să coboare, în afară de mine, erau cîţiva bărbaţi ce arătau ca nişte speculanţi de bursă neagră.
Totul se schimbase. îmi părea un port străin. Indica­toarele în limba engleză de la intersecţii sporiseră ameninţător şi-am văzut grupuri mari de americani. Sub cerul înnorat al iernii adia o briză sărată pe drumul ce părea să fi fost construit tocmai în scopuri militare. Avea mai degrabă miros de fier ruginit decît de briză. Fîşia îngustă de mare care ducea pînă-n centrul oraşului, suprafaţa liniştită a apei, vasul de război mic, american, ancorat la mal — aveai senzaţia de ordine perfectă, însă măsurile exagerate de igienă i-au răpit portului fostul aspect de loc neîngrijit, dar puternic şi au făcut ca întregul oraş să arate ca un spital.
170
i uu ii iu nun npuapc ue iitdlti dlCl, aeŞl
se putea foarte bine ca vreo maşină să-mi facă vînt de la spate drept în mare. Dacă stau şi mă gîndesc, impulsul călătoriei "mele l-a constituit tocmai comunicarea mea intimă cu marea; dar bineînţeles, nu o mare artificială ca cea pe care ţi-o oferă portul Maizuru, ci o mare agitată care să-şi păstreze forţa iniţială, asemenea mării cu care am luat eu contact în copilăria petrecută pe golful Nariu. De-a lungul coastei Japoniei, marea este de obicei agitată, înspumată, dezlănţuită.
M-am hotărît să merg la Yura. Vara plaja era plină de lume, dar acum e pustie probabil, doar marea şi ţărmul se luptă între ele. De la Maizuru-Vest la Yufa erau cam şapte mile. Picioarele mele îşi aminteau vag drumul.
Acesta trecea prin partea inferioară a golfului, la vest de Maizuru, traversa linia Miyazu în unghi drept, trecea prin trecătoarea Takajiri şi ieşea la rîul Yura. Apoi, după ce traversa podul Okawa, mergea spre nord de-a lungul malului vestic al rîului Yura, urmînd cursul rîului pînă la vărsarea în mare.
Am părăsit oraşul luînd-o pe dramul spre Yura. îmi simţeam picioarele obosite şi mă întrebam:
— Ce-o să găsesc la Yura? Peste ce vreau să dau de fac atîta efort? Probabil că n-o să întîlnesc decît întinderea Mării Japoniei şi o plajă pustie.
Dar picioarele nu dădeau nici un semn de încetinire. Numele locului spre care mă îndreptam nu avea nici un înţeles deosebit. Am prins curaj — un curaj aproape imo­ral — şi eram gata să-mi înfrunt destinul, oricare-ar fi.
Razele soarelui străluceau palid, din cînd în cînd îmbi­etor, printre crengile copacilor keyaki de la marginea dru­mului. Nu ştiu din ce motive nu puteam zăbovi. N-aveam timp să mă odihnesc.
în locul unei pante line care să ducă spre o vale largă, am văzut deodată rîul Yura dintr-o trecătoare îngustă în munte. Deşi rîul era lat, apa albastră curgea mohorît sub cerul înnorat şi părea că se tîrăşte spre mare fără tragere de inimă.
171
vedeau maşini şi oameni pe drum. Cînd şi cînd se mai zărea la marginea drumului cîte o pădurice de portocali, dar nici măcar un suflet de om. Cînd am trecut pe lîngă micul cătun Kazue, am auzit foşnetul ierbii. Era un cîine căruia i se vedea numai faţa. Părul de pe vîrful nasului era negru.
Ştiam că zona este bine cunoscută, fiind, conform unei tradiţii cam îndoielnice, reşedinţa fostului moşier Sansho Dayu; dar n-aveam de gînd să poposesc, aşa că am trecut mai departe fără măcar s-o observ. Pentru că mă uitam numai la rîu. în mijlocul rîului se afla o insulă înconju­rată de bambuşi. Deşi pe drum nu sufla nici o adiere, bambusul de pe insulă se înclina în faţa vîntului. Pe insulă era o plantaţie de orez de patru-cinci acri, irigată cu apă de ploaie, dar n-am văzut nici măcar un ţăran în preajmă. Se zărea doar un bărbat cu spatele la mine, cu o undiţă în mînă. Nu mai văzusem de mult suflet de om, aşa că am simţit o undă de prietenie pentru el. Aveam impresia că pescuieşte chefali. „în cazul acesta nu sînt departe de gura rîului", mi-am zis.
Apoi foşnetul bambusului ce se pleca în faţa vîntului a înghiţit susurul rîului. Se ridică ceaţa pe insulă: proba­bil începea să plouă. Se vedeau urmele picăturilor de ploaie pe malul uscat al insulei şi, pînă să-mi dau seama bine, începură să cadă şi pe mine. Privind insula pe cînd începeam să simt bine ploaia, mi-am dat seama că acolo, de fapt, nu plouă. Bărbatul care pescuia nu s-a clintit deloc de cînd îl zărisem mai înainte. Răpăiala trecu şi de mine curînd.
La fiecare cotitură a drumului, privirile-mi erau atrase de papură şi de florile toamnei. Ajungeam curînd la locul în care gura rîului avea să se deschidă în faţa ochilor: o briză extrem de rece îmi izbi nările. Apropi-indu-se de capăt, rîul Yura oferea privirilor o mulţime de insuliţe pustii. Era limpede că apa rîului se apropia de mare, iar apa sărată o şi invadase, dar suprafaţa lui
172
un fel ce avea să vină — exact ca cineva care a leşinat şi moare fără să-şi mai recapete cunoştinţa.
Gura rîului era neaşteptat de îngustă. Marea se întindea pînă acolo, fiind una cu norii-ntunecaţi, înghiţind rîul, asaltîndu-l. Ca să pot percepe tactil marea, mai aveam de străbătut o distanţă considerabilă; vîntul sufla tăios dinspre cîmp şi dinspre plantaţiile de orez, lăsîndu-şi amprenta pe toată suprafaţa mării. Tocmai din cauza mării îşi irosea vîntul energia puternică pe acest cîmp pustiu. Iar marea era o mare de vapori, care învăluia această zonă iernatică, o mare imperioasă, dominantă, invizibilă.
Dincolo de gura rîului, valurile se împleteau, unele peste altele, strat peste strat, dezvăluind treptat întinderea cenuşie a suprafeţei mării. Pe rîu plutea o insulă în formă de derby1. Era insula Kanmuri, cunoscută pentru păsările rare omizunagi.
M-am hotărît să intru într-o plantaţie. Am privit în jur. Era pustiu. în clipa aceea îmi străfulgera prin minte o semnificaţie. N-apucai să realizez bine că scînteia s-a şi stins, şi o dată cu ea şi semnificaţia. Am rămas o clipă locului, dar vîntul îngheţat ce-mi biciuia trupul mă despuie de orice gînd. Am pornit mai departe în bătaia vîntului. Plantaţiile sărăcăcioase dispăreau în pămîntul pietros, pustiu. Iarba era veştedă, doar iarba ce aducea cu muşchiul de copac mai era cit de cît verde, dar arăta strivită, prăpădită. Pămîntul era nisipos.
Am auzit un sunet nedesluşit, înfiorător. Apoi am auzit glasuri, dar numai cînd m-am întors cu spatele la vîntul înfiorător şi mi-am ridicat privirile spre culmea muntelui Yuragatake.
Am privit în jur. O cărăruie îngustă ducea spre plajă, de-a lungul unor stînci pitice. Ştiam că se depun eforturi mari pentru a împiedica eroziunea acestor stînci. Ici-colo
1 Derby (engl.) = (pălărie) melon, gambetă (n.ed). 173
betonului pe nisip avea o prospeţime ciudată. Sunetul acela nedesluşit, înfiorător venea dinspre malaxorul care amesteca cimentul în timp ce-l turna. Un grup de munci­tori cu nasurile roşii de frig mă priviră ciudat. Probabil aşa şi arătam în uniforma aceea studenţească. Le-am aruncat o privire. La atît s-a limitat schimbul de saluturi.
Marea se lăsa în jos conic şi abrupt de la mal. în timp ce înaintam cu greu pe nisip spre apă, mă simţeam învăluit de o bucurie de nedescris la gîndul că mă îndreptam pas cu pas spre singura semnificaţie ce mi-a fulgerat mintea cu puţin timp în urmă. Vîntul era rece şi pentru că nu aveam mănuşi, mîinile-mi erau îngheţate, dar nu mă sinchiseam cîtuşi de puţin.
Da, aceasta era într-adevăr coasta Mării Japoniei! Iată izvorul întregii mele nefericiri, al tuturor gîndurilor negre, originea urîţeniei şi forţei mele. Era o mare sălbatică. Cu greu puteai desluşi printre talazuri pescăruşii cenuşii, liniştiţi, ce pluteau în zbor între două valuri. îngrămădiţi peste marea deschisă, norii imenşi păreau apăsători, dar în acelaşi timp gingaşi. Deoarece mormanul acela de nori grei, nedefiniţi avea drept bordură o linie uşoară şi rece ca cea mai fragilă dintre pene, iar în centru ascundea un cer albastru palid, de a cărui existenţă nici măcar nu puteai fi sigur. Dincolo de apele plumburii se înălţau munţii negri-vineţii de pe malurile golfului. Totul părea pătruns de tulburare, de o forţă întunecată, în permanentă mişcare, de o senzaţie de metal coclit.
Mi-am amintit brusc ce-mi spusese Kashiwagi în ziua în care ne-am cunoscut. Abia în clipa în care stai pe o pajişte proaspăt tunsă într-o după-amiază splendidă de primăvară şi priveşti pierdut soarele ce pătrunde printre frunzele copacilor, abia atunci ţîşneşte cruzimea în noi.
înfruntam acum valurile şi vîntul aspru dinspre nord. Nu era o după-amiază splendidă de primăvară şi nici o pajişte proaspăt tunsă. Dar aceste locuri pustii îmi mîngîiau mai mult sufletul, le simţeam mai strîns legate
174
de primăvară. Aici puteam fi eu însumi. Nimic nu mă ameninţa.
Oare ideea care-mi venise era crudă în sensul lui Kashi­wagi? Nu ştiu, dar în orice caz, această plăsmuire care prindea viaţă în mine îşi dezvălui o semnificaţie a ei, o semnificaţie care-mi fulgeră mintea mai devreme şi mă făcu să strălucesc puternic înăuntrul fiinţei mele. N-am încercat încă să mă gîndesc mai profund la ea, mi-a cap­tivat doar atenţia, ca şi cînd m-ar fi orbit o lumină. Şi totuşi ideea aceea, care nu-mi venise niciodată în minte, începu să prindă forţă şi să ia dimensiuni imediat. Fără să o pot măcar înfrîna, m-am simţit învăluit de ea:
— Trebuie să dau foc Templului de aur!

Ml-AM CONTINUAT DRUMUL pînă la gara Tango-Yura de pe linia Miyazu. Cînd am mai fost pe aici în excursie cu şcoala din Maizuru, am mers pe acelaşi traseu şi am luat trenul din această gară. Era foarte puţină lume în gară şi nu era greu de presupus faptul că oamenii de pe aici îşi cîştigau existenţa mai mult pe seama turiştilor, care veneau în număr mare vara.
M-am hotărît să trag la un han mic unde am văzut scris: „Hanul Yura — pentru cei ce doresc să facă baie". Am tras uşa din sticlă de la intrare şi mi-am anunţat prezenţa, dar n-am primit nici un răspuns. Era praf pe scări. Jaluzelele erau trase şi înăuntru era întuneric. Nu se vedea ţipenie de om.
M-am dus la intrarea din spate. De acolo se vedea o grădină mică, cu cîteva crizanteme ofilite. Pe un raft se găsea o găleată, probabil pentru vizitatorii care veneau vara şi care o foloseau în chip de duş, ca să spele nisipul de pe ei cînd se întorceau de la plajă.
Aproape de clădirea principală se mai înălţa o căsuţă, unde locuia probabil proprietarul cu familia. Se auzea radioul prin uşa de sticlă închisă. Muzica aceea stridentă suna a spart şi-mi lăsa impresia că de fapt nu e nimeni acasă. Lîngă intrare erau aruncaţi nişte saboţi. în clipa cînd melodia încetă, am întrebat de afară dacă e cineva acasă. Dar aşa cum mă aşteptam, nici aici nu-mi răspunse nimeni.
Apăru o umbră din spatele casei. Soarele se infiltra încet pe cerul noros. Nu-mi dădusem seama pînă n-am
176
icul
ui luuci
uni jir 11 u l ue ia
intrare. O femeie mă privea. Era foarte grasă, conturul trupului ei alb ieşind bine în relief, iar ochii-i erau atît de înguşti, încît aveai impresia că nu-i are. I-am spus că doresc o cameră. Fără să-mi spună nici un cuvînt, nici măcar s-o urmez, se întoarse pe călcîie şi o luă spre intrarea hanului.
Mi s-a dat o cameră mică, pe colţ, la etajul întâi, cu faţa spre mare. Camera nu mai fusese folosită de mult, iar focul slab de la vasul cu jăratic pe care mi-l adusese femeia umplu repede aerul de fum şi-l făcu insuportabil de umed. Am deschis fereastra, lăsîndu-mă în bătaia vîntului ce venea dinspre nord. înspre mare, norii îşi con­tinuau în tihnă jocul plicticos pe care nu aşteptau să-l urmărească nimeni. Norii păreau o reflectare a unui imbold al naturii. Pe alocuri se vedeau părticele de cer — cristale mici, albastre, limpezi. Marea însă nu se vedea.
M-am întors la gîndul ce mă frămînta. Mă întrebam de ce nu-mi venise ideea să-l omor pe stareţ înainte de a mă gîndi să dau foc Templului. De-abia acum înţelegeam că mă străfulgerase ideea de a-l omorî pe stareţ, dar mi-am dat pe loc seama cît este de inutil. Deoarece chiar dacă reuşeam să-l omor, capul lui de preot ras şi răutatea lui amestecată cu neputinţa vor apărea fără încetare la ori­zontul întunecat. In general, lucrurile înzestrate cu viaţă n-aveau, precum Templul de aur, calitatea de a dura o veşnicie. Fiinţelor omeneşti li se încredinţa doar o părti­cică din nenumăratele însuşiri ale naturii şi, printr-o metodă eficace de substituire, ele difuzau şi multiplicau acea însuşire. Dacă scopul unui asasinat era distrugerea acelei calităţi a victimei, atunci acel asasinat era o eroare. Gîndurile acestea mă făceau să înţeleg şi mai bine con­trastul extraordinar dintre existenţa Templului de aur şi cea a fiinţelor omeneşti. Pe de-o parte, din aspectul aparent destructibil al fiinţelor ieşea la iveală o nălucă a veşniciei; pe de altă parte, frumuseţea aparent indes­tructibilă a Templului de aur dădea naştere posibilităţii de a-l distruge. Nu te poţi descotorosi de lucruri muri-
177
lucruri indestructibile ca Templul de aur. De ce nu şi-a dat nimeni seama de asta? Originalitatea concluziei mele era neîndoielnică. Dacă o să dau foc Templului de aur, declarat patrimoniu naţional în 1897, nu comiteam decît pur şi simplu un act de nimicire, de distrugere irepara­bilă, un gest ce va diminua cu-adevărat frumuseţile create pe lumea aceasta de fiinţele omeneşti.
Continuînd să gîndesc astfel, am început să mă bine dispun. Dacă dau foc Templului de aur, îmi spuneam în sinea mea, o să fie un gest cu mare valoare educativă. Pentru că le va arăta oamenilor că n-are rost să-l considere de nedistrus. Vor constata pur şi simplu că existenţa Templului de aur timp de cinci sute cincizeci de ani lîngă lacul Kyoko nu înseamnă nimic, nu reprezintă nici urmă de garanţie în ce-l priveşte. Se vor simţi stînjeniţi cînd îşi vor da seama că adevărul evident pe care obişnuiau să-l afirme în legătură cu Templul se poate spulbera într-o clipită.
Continuitatea vieţilor noastre se datorează faptului că sîntem înconjuraţi de esenţa care se cheamă „timp" şi care durează o anumită perioadă. Să luăm, de exemplu, un sertar pe care tîmplarul îl face pentru o anume casă. O dată cu trecerea timpului, forma propriu-zisă a ser­tarului este depăşită de timpul însuşi şi după zeci sau chiar sute de ani, ai impresia că timpul s-a închegat şi a luat forma respectivă. Un anume loc mic, ocupat cîndva de obiect, este ocupat acum de timpul închegat. De fapt, a devenit încarnarea unei forme spirituale. La începutul cărţii Tsukomogami-ki, o culegere de basme medievale, se găseşte următorul fragment: „în Almanahul zeităţilor Yin şi Yang se scrie că după ce au trecut o sută de ani şi obiectele s-au transformat în spirit, sufletele oamenilor sînt amăgite; acestui an i se dă numele de Tsukumogami, anul spiritului funest. Se obişnuieşte ca lumea să se debaraseze de uneltele gospodăreşti în fiecare an înainte de sosirea primăverii şi să le arunce în uliţă; obiceiul se numeşte «maturatul casei». în acelaşi mod, o dată la o
Tsukumogami."
Fapta mea va deschide astfel ochii oamenilor asupra dezastrului provocat de Tsukumogami şi-i va salva de la calamitate. Prin fapta mea voi împinge Templul de aur dintr-o lume în care a existat într-una în care n-a existat. Semnificaţia lumii se va schimba cu siguranţă.
Cu cît gîndeam mai mult la asta, cu atît eram mai vesel. Sfîrşitul, prăbuşirea lumii — a acelei lumi care mă înconjura şi se întindea în faţa ochilor — nu era departe. Razele asfinţitului ameninţau ţinutul. Templul de aur strălucea la lumina lor şi lumea în care era inclus Tem­plul de aur aluneca negreşit, clipă de clipă, precum nisipul printre degete.
Şederea mea la hanul Yura luă sfîrşit după trei zile, cînd proprietăreasa, care mă privea cam bănuitor din cauza faptului că nu ieşisem deloc din han în tot timpul acesta, s-a dus după un poliţist. Cînd l-am văzut intrînd în camera mea, îmbrăcat în uniformă, mi-era teamă ca nu cumva să-mi descopere planul, dar mi-am dat imediat seama că n-aveam de ce să-mi fac griji în sensul acesta. I-am răspuns la întrebări, i-am spus exact ce s-a întîmplat — am vrut să scap o vreme de viaţa de la Templu şi am fugit. I-am arătat legitimaţia de student şi apoi m-am achitat de datoriile pe care le aveam la han în prezenţa lui. în consecinţă, poliţistul a luat o atitudine protectoare. A telefonat imediat la Templu să se asigure că povestea mea era adevărată şi apoi mi-a spus că mă va duce el însuşi înapoi. Ca să evite orice vătămare a „viitorului" meu, cum îl numea el, s-a deranjat pînă-ntr-atît, încît şi-a schimbat şi uniforma şi şi-a luat haine potrivite pentru călătorie.
în timp ce aşteptam la gara Tango-Yura, se porni o ploaie măruntă şi, cum gara n-avea acoperiş, ne-a udat imediat. Poliţistul, îmbrăcat în haine obişnuite, m-a dus la biroul gării şi a ţinut să-mi arate că şeful gării şi ceilalţi funcţionari îi erau prieteni. Şi unde mai pui că m-a
178
179
venit să-l vadă.
Le înţelegeam psihologia. Funcţionarii aceştia de ţară, şeful de gară şi poliţistul care stăteau de vorbă în jurul cărbunilor încinşi din vasul de mangal, n-aveau nici cel mai mic presentiment al marii transformări a lumii ce se desfăşura chiar sub nasul lor, al distrugerii propriei rîn-duieli ce se anunţa atît de curînd.
După ce Templul de aur va arde pînă-n temelii — dar după ce va arde de tot, lumea acestor indivizi se va transforma, regula de aur a vieţilor lor se va întoarce pe dos, mersul trenurilor va fi complet dat peste cap, legile lor vor deveni cu totul inutile. Eram fericit că oamenii aceştia habar n-aveau că tînărul de lîngă ei, ce-şi încălzea senin mîinile la foc, era un viitor criminal.
Un tînăr funcţionar vesel povestea tuturor în gura mare despre filmul pe care urma să-l vadă a doua zi, cînd era liber; un film extraordinar, care avea să stoarcă tuturor lacrimi, dar şi plin de acţiune. Acest tînăr, mult mai voinic şi mai plin de viaţă decît mine, mergea la film a doua zi; va lua probabil şi o fată cu el şi apoi se vor culca, îl tot tachina pe şeful de gară făcînd glume şi era dojenit de superiori; nu şedea locului nici o clipă — tot punea cărbuni pe foc şi scria cifre pe tablă. Pentru moment am avut impresia că iar mă las furat de vraja vieţii şi de ură. Puteam încă să mă stăpînesc, să nu dau foc Templului; puteam să părăsesc Templul pentru totdeauna, să renunţ la preoţie şi să mă îngrop în viaţă ca tînărul acesta. Dar mi-am revenit pe loc, au acţionat forţele magiei negre care m-au smuls din astfel de gînduri. Da, trebuie să dau foc Templului de aur pînă la urmă. Numai atunci puteam începe viaţa nouă care-mi era destinată mie în mod spe­cial.
Şeful gării răspunse la telefon. Apoi se duse la oglindă şi-şi aranja cu grijă chipiul cu dungă aurie. îşi drese glasul, întinse pieptul şi păşi pe peron de parcă intra într-o sală de ceremonii. Ploaia încetase. Se auzi imediat
180
şinele tăiate în stînci şi, o clipă mai tîrziu, lunecă uşor în gară.
Am ajuns la Kyoto la opt fără zece minute şi poliţistul mă conduse pînă la poarta principală a Templului. Era o seară răcoroasă. Ieşind dintre pinii întunecaţi şi apropi-indu-mă de intrarea nesuferită, am văzut-o pe mama. Stătea întîmplător exact lîngă plăcuţa pe care scria: „Orice încălcare a regulamentului se pedepseşte prin lege." La lumina lămpii, părul ei ciufulit arăta de parcă fiecare fir alb i se ridicase. Lumina lămpii îl făcea să arate şi mai cărunt decît era. înconjurată de claia aceasta albă şi răvăşită, faţa-i era inexpresivă.
Trupul mic al mamei părea sinistru de dilatat. în spatele ei se afla o curte întunecată, care se vedea prin poarta deschisă. în întuneric se desprinse silueta ei uriaşă; era îmbrăcată caraghios, într-un chimonou jigărit, legată la mijloc cu cel mai bun brîu al ei, brodat cu fir auriu, care însă se uzase de tot. Arăta ca un mort.
Ezitam să mă apropii. Nu-mi dădeam seama ce caută acolo, dar am aflat mai tîrziu că după ce-a descoperit că am fugit, stareţul s-a interesat dacă nu sînt cumva la ea; veştile au afectat-o foarte mult şi a venit la Templu ime­diat, aşteptînd să mă reîntorc.
Poliţistul mă împinse înainte. Ciudat, dar pe măsură ce mă apropiam de ea, mama se făcea tot mai mică. Cînd ridică privirile spre mine, mi se păru caraghios de strîmbă.
Instinctul nu mă prea înşela; la vederea ochilor ei mici, şireţi, vîrîţi în orbite, am înţeles cît era de justificată ura ce i-o purtam. O uram în primul rînd pentru că mă adusese pe lume, o uram pentru amintirea jignirii pe care am avut-o de îndurat — jignire care, după cum v-am mai explicat, nu mai lăsa loc pentru a-mi croi un plan de răzbunare, în schimb mă îndepărta de ea şi mai mult. Legăturile acelea se rupeau greu. Şi totuşi acum, cînd era
181
r
m-am eliberat. Nu ştiu de ce, dar ştiam că mama n-o să mă mai poată ameninţa.
Se auzea un plîns cu suspine de ţi se rupea inima. Apoi mama întinse mîna şi mă lovi slab peste obraz.
— Fiu nerecunoscător! Nu ştii să-ţi vezi de treabă? Poliţistul mă privi tăcut pe cînd încasam palmele.
Degetele mamei şi-au pierdut coordonarea şi puterea părea să-i fi părăsit complet mîna; de aceea, vîrfurile unghiilor zăngăniră parcă pe obrajii mei ca pietricelele de grindină. Şi în timp ce mă lovea, i se citea implorarea în ochi, aşa că mi-am întors privirile. A schimbat apoi tonul.
— Ai fost... ai făcut atîta drum, spuse. De unde ai avut bani?
— Bani? Am împrumutat de la un prieten, dacă vrei să ştii.
— Zău? spuse mama. Nu i-ai furat?
— Nu, nu i-am furat.
Mama răsuflă uşurată, ca şi cînd acesta ar fi fost sin­gurul lucru din pricina căruia era îngrijorată.
— Zău? Deci n-ai făcut nimic rău?
— Nu, nimic.
— Da? Atunci e bine. Bineînţeles, va trebui să-i ceri iertare stareţului. Eu mi-am cerut, dar e rîndul tău să te duci la el şi să-l rogi din tot sufletul să te ierte. E un om deştept şi cred că o să treacă peste asta. Dar e cazul să te faci băiat de treabă, altfel mă bagi în mormînt! Zău, pe onoarea mea, fiule! Mă omori dacă nu te schimbi. Şi tre­buie să devii un preot mare... Dar mai întîi du-te şi cere-ţi scuze.
Poliţistul şi cu mine am mers în urma mamei tăcuţi. Mama era atît de emoţionată, încît a uitat să-l salute pe poliţist. Mergea cu paşi mici, repezi. Privindu-i brîul cum îi atîrna la spate, mă întrebam de ce era oare atît de urîtă. Am înţeles apoi. Ceea ce o făcea să fie urîtă era speranţa. Speranţa incurabilă — ca rîia încăpăţînată ce
182
5aiaşiuiesie umeua 51 iuşidui_d m pieiea înrectata, provocînd o mîncărime permanentă, refuzînd să cedeze la forţe exterioare.
Sosi iarna. Eram din ce în ce mai hotărît. A trebuit să-mi tot amîn planul, dar amînarea aceasta neîntreruptă nu m-a obosit cîtuşi de puţin. Ceea ce m-a îngrijorat în perioada aceasta de jumătate de an a fost cu totul altceva. Kashiwagi îmi cerea la fiecare sfîrşit de lună să-i plătesc datoria. îmi anunţa mereu suma totală şi îmi arunca tot soiul de vorbe de ocară. Dar eu nu mai aveam de gînd să-i restitui banii. Cît timp nu mergeam la universitate, n-aveam de ce să mă întîlnesc cu Kashiwagi.
S-ar putea să pară ciudat faptul că nu dau nici o socoteală, că de îndată ce am luat hotărîrea aceasta, am început să stau la îndoială, să am ezitări. Adevărul este că aceste şovăieli ţineau de trecut. în această jumătate de an, privirile-mi fură aţintite asupra unui singur punct din viitor. Este foarte posibil ca exact în perioada aceasta să fi înţeles ce înseamnă fericirea.
în primul rînd, îmi deveni mai plăcută viaţa la Templu. Cînd mă gîndeam că, orice s-ar întîmpla, Templul de aur o să ardă, lucrurile insuportabile deveneau chiar suporta­bile. Exact ca unul care-şi presimte moartea, am început să intru-n voia celorlalţi de la Templu. Eram cuviincios şi încercam să mă împac cu orice. M-am împăcat pînă şi cu natura. în fiecare dimineaţă cînd păsărelele veneau să ciugulească resturile de mîncare, le priveam piepturile pufoase cu prietenie.
Am uitat şi de ura ce i-o purtam stareţului! Mă elibe­rasem de mama, de colegi, de tot. Dar nu eram atît de prost ca să nu-mi dau seama că noua mea tihnă era rezul­tatul faptului că am schimbat lumea fără măcar s-o ating cu propriile mîini. Totul pare scuzabil dacă priveşti din punctul de vedere al rezultatului. Reuşind să ajung să privesc lucrurile din unghiul rezultatului, sentimentul că hotărîrea de a provoca acest rezultat se află în mîinile mele — iată punctul de plecare al senzaţiei mele de libertate!
183
utyi nuiuiuwi 11U.U »-«- U UU IUL JLClllJ^lUIUl UC ClXAl
atît de bruscă, mi se potrivea perfect, ca un costum făcut cu grijă pe măsură. Era ca şi cînd o plănuisem de la naştere. Cel puţin aşa mi se părea — ca şi cînd ideea luase proporţii în mine, aşteptînd ziua împlinirii, din clipa în care vizitasem Templul de aur pentru prima dată împreună cu tata. Simplul fapt că Templul a produs o impresie atît de puternică asupra unui băiat tînăr cuprindea toate motivele spre a-l duce în cele din urmă la incendiere premeditată.
în 17 martie 1950 s-au terminat cursurile la universi­tate. Două zile mai tîrziu împlinisem douăzeci şi unu de ani. Rezultatele au fost minunatei Am ocupat locul şaptezeci şi nouă din şaptezeci şi nouă. Cel mai prost punctaj l-am obţinut la japoneză: patruzeci şi două de puncte1. Absentasem două sute optsprezece ore din şase sute şaisprezece — de fapt mai mult de o treime. Dar deoarece la universitate totul avea la bază doctrina bud-dhistă a milei, nu existau repetenţi sau exmatriculări, aşa că am fost lăsat să-mi continui studiile. Stareţul şi-a dat acordul tacit în această privinţă.
Continuam să neglijez învăţătura; în frumoasele zile de sfîrşit de primăvară, pînă la începutul verii, mi-am petrecut timpul vizitînd templele buddhiste şi şintoiste unde se intra gratuit. Umblam cît mă ţineau picioarele, îmi amintesc de o astfel de zi.
Mă plimbam prin faţa templului Myoshin, cînd, deo­dată, am zărit un student mergînd la pas cu mine. S-a oprit la o tutungerie dintr-o clădire cu cornişele vechi; i-am privit profilul cu chipiu de student pe cînd îşi cumpăra ţigări. Era un profil ascuţit, alb, cu sprîncene înguste. Purta chipiul studenţilor de la universitatea din Kyoto. Mă privi cu coada ochiului. Am avut senzaţia unei îngrămădiri de umbre întunecate. Am intuit imediat că e piromaniac.
1 Notarea se face pînă la o sută (n.trad.). 184
ua uiii iici uujpa-anuaz,a = nu lULJIiai un moment
potrivit pentru incendiu. Un fluture zbură dinspre drumul asfaltat pe unde treceau autobuzele şi se agăţă de o camelie ofilită din vaza ce se afla în faţa tutungeriei. Părţile ofilite ale florii albe arătau de parcă ar fi fost arse de un foc maroniu. Am aşteptat mult autobuzul. Ceasul de pe stradă se oprise.
Nu ştiu de ce, dar eram convins că studentul se îndreaptă, pas cu pas, spre incendiu. Cred că tocmai de aceea semăna atît de mult cu un piromaniac. îşi alesese intenţionat lumina zilei, cel mai nepotrivit moment pentru incendiu, şi acum îşi îndrepta încet paşii spre destinaţia pentru care se hotărîse categoric: în spatele lui se afla lumea ordinii pe care o abandonase. Uniforma lui avea ceva rigid care mă făcea să gîndesc astfel. Poate pentru că-mi imaginasem multă vreme că aşa trebuie să arate spatele unui piromaniac tînăr. Serjul negru, pe care soarele îşi coborîse razele, părea că reflectă ce simt.
Am încetinit pasul, hotărîndu-mă să-l urmăresc. Mergînd în spatele lui, am observat că avea un umăr mai jos'decît celălalt şi am simţit că spatele lui este, de fapt, al meu. Era mult mai frumos decît mine, dar nu mă îndoiam cîtuşi de puţin că a fost forţat să comită aceeaşi faptă ca mine din cauza aceleiaşi singurătăţi, aceleiaşi nefericiri, aceleiaşi păreri confuze despre frumuseţe. Urmărindu-l, începui să simt că eram martorul propriei fapte, cu anticipaţie.
E posibil să se întîmple astfel de lucruri într-o după-amiază de sfîrşit de primăvară din cauza aerului strălucitor şi moleşitor. Celălalt eu îmi imita faptele cu anticipaţie, arătîndu-mi limpede eul pe care eram inca­pabil să-l văd în clipa în care îmi puneam planul în apli­care.
Autobuzul tot nu veni. Nu mai era nimeni pe drum. Poarta de sud a templului Myoshin se apropia treptat. Uşile erau larg deschise şi poarta părea să fi absorbit în ea tot soiul de fenomene. Cadrul ei minunat, aşa cum îl vedeam din unghiul din care priveam, era o îmbinare de
185
întretăieri ut siiijji um ruana iviesagei iiui îiupciicui şi Poarta Sanmon cu două caturi; erau apoi cărămizi ale Sălii Buddhiste, numeroşi pini, un petec de cer albastru, izolat vizibil, şi pilcuri de nori palizi. Pe măsură ce mă apropiam de poartă se adăugau şi alte elemente — cărările pietruite» în lung şi-n lat din incinta templului, zidurile pagodei şi multe altele. O dată trecut de poartă, îţi dădeai seama că această clădire misterioasă cuprinde întregul cer albastru în ea însăşi şi orice nor de pe cer. Cam aşa arăta templul.
Studentul intră pe poartă. A înconjurat Poarta Mesagerilor Imperiali şi s-a oprit lîngă laculcu lotuşi din faţa Porţii Sanmon. Se opri apoi pe podul de piatră în stil chinezesc construit peste fac şi-şi ridică privirile spre Poarta Sanmon, care se înălţa în faţa lui. Poarta aceea, gîn-deam, este probabil ţinta incendiului premeditat.
Minunata Poartă Sanmon era cu-adevărat făcută pentru a fi cuprinsă de flăcări. într-o după-amiază atît de senină, focul nici nu s-ar vedea. Fumul s.-ar încolăci în jurul porţii şi s-ar ridica în aer; dar singura posibilitate pentru a putea afirma că flăcările acelea invizibile mîngîiau cerul era să observi cum se apleacă şi tremură puterile cereşti. Studentul se apropia de Poarta Sanmon, iar eu m-am dat mai la o parte, ca să nu fiu văzut, şi-l urmăream atent. Era ora la care se întorceau călugării la templu şi am zărit un grup de trei venind pe cărare. Păşeau pe alee, unul lîngă altul; purtau sandale de paie şi-şi duceau pălăriile împletite în mînă. După ce-au trecut de mine, au luat-o la dreapta. Mergeau fără să scoată o vorbă, supunîndu-se ordinului călugăresc care prevedea să nu privească decît la cîţiva paşi înainte pînă în clipa în care se întorceau în chilie.
Studentul dădea în continuare tîrcoale Porţii Sanmon. în cele din urmă se rezemă de unul din stîlpi şi scoase din buzunar un pachet de ţigări. Privi nervos în jur. M-am gîndit că o să dea foc templului pretextând că a vrut să fumeze o ţigară. Aşa cum prevăzusem, îşi băgă o ţigară în gură, întinse puţin capul şi aprinse chibritul.
186
că şi culoarea flăcării era invizibilă pentru student. Poate din cauză că în clipa aceea soarele cuprinse trei părţi ale porţii, lăsînd în umbră doar porţiunea unde mă aflam. Chibritul produse, pentru o fracţiune de secundă, o bulă de foc care străluci lîngă obrazul studentului ce stătea rezemat de stîlpul de lîngă lacul cu lotuşi. Scutură apoi mîna şi-l stinse.
Studentul nu se linişti nici după ce se stinse chibritul, îl aruncă pe o piatră şi-l calcă bine cu piciorul. Apoi, fumîndu-şi vesel ţigara, trecu podul şi depăşi Poarta Mesagerilor Imperiali, ignorînd cu totul dezamăgirea căreia mă lăsasem pradă, singur şi părăsit. în cele din urmă dispăru prin poarta dinspre sud, de unde se vedea drumul principal şi se distingea un şir de case în zare.
Nu era piromaniac, era pur şi simplu un student care ieşise la plimbare. Foarte probabil, un tînăr cam plictisit şi destul de sărac.
I-am privit toate mişcările în cele mai mici amănunte şi pot să spun că nimic nu mi-a plăcut la el — laşitatea îl făcea să pară atît de nervos —, nu pentru că avea de gînd să incendieze ceva, ci pur şi simplu pentru că încălca regulile fumînd o ţigară; plăcerea neruşinată, atît de ca­racteristică studenţilor, care provenea din faptul că a încălcat un regulament; grija cu care a călcat chibritul chiar dacă era stins; şi mai presus de orice, „precauţia". Flacăra aceasta mică a fost atent controlată tocmai datorită acestei precauţii de duzină. Era probabil foarte mîndru de ideea de a controla el însuşi chibritul, un controlor per­fect, ager, care apăra societatea de pericolele focului.
Un mare avantaj al măsurilor luate îl constituia fap­tul că după restauraţia Meiji1 nu au mai ars temple în Kyoto şi prin împrejurimi. Chiar atunci cînd izbucneau rareori incendii, flăcările erau izolate imediat si ţinute sub
1 Perioada legată de domnia împăratului Meiji (1867-l912)
— n.ed.
187
Chion a ars pînă în temelii în 1431 şi a mai avut parte de cîteva incendii. Pavilionul central al templului Nanzen a luat foc în 1393, cîteva săli arzînd complet: Sala lui Buddha, Sala de Ceremonii, Sala Diamantului, Chilia cea Mare şi altele. Templul Enryaku s-a transformat în cenuşă în 1571. Templul Kenjin a fost devastat de foc în războiul din 1552. Clădirea Sanjusangen a ars complet în 1249. Templul Honno a fost distrus de foc în timpul bătăliei din 1582.
Incendiile se înţelegeau parcă între ele pe vremea aceea. Ele nu erau „scindate" în fragmente mici şi privite cu dispreţ, ca în zilele noastre; li se permitea să-şi dea mîna, astfel încît nenumăratele incendii separate se con­topeau într-o singură vîlvătaie mare. Poate că şi oamenii de atunci erau tot aşa. Dacă era undeva un foc, acesta putea chema alt foc şi vocea lui se auzea imediat. Motivul pentru care focurile de la temple n-au fost niciodată atribuite incendierii premeditate, ci au fost socotite întot­deauna întîmplătoare, răspîndite sau provocate de război, îl constituia faptul că, chiar dacă se găsea şi pe vremuri unul ca mine, n-avea decît să se ascundă undeva şi să-şi ţină suflarea. Orice templu trebuia să ardă mai devreme sau mai tîrziu. Focurile erau mistuitoare şi neînfrînate. Dacă nu făcea altceva decît să izbucnească fără greş, un incendiu dădea mîna cu altul şi împreună îşi atingeau ţinta. Este adevărat că Templul de aur a avut şansa să nu ardă, pentru că principiile buddhiste şi legea guver­naseră foarte sever lumea. Focurile ţîşneau natural, dis­trugerea şi negarea erau la ordinea zilei, marile temple construite au ars inevitabil. Chiar dacă existau piroma-niaci, ei trebuiau neapărat să recurgă la forţa focului, în aşa fel încît nici un istoric să nu poată dovedi că dis­trugerile provocate s-au datorat incendierii.
Era greu să trăieşti liniştit în vremurile acelea. Acum, în 1950, nu era nimic mai uşor. Presupunînd că diversele
188
avea Templul de aur să nu ardă?
Deşi nu prea participam la cursuri, mergeam destul de des la bibliotecă; într-o zi de mai, m-am întîlnit întîm-plător cu Kashiwagi, pe care-l evitasem cu multă grijă. Cînd m-a văzut că încerc să-l ocolesc, a pornit-o după mine, amuzat. Dîndu-mi seama că, dacă fug de el, nu mă poate ajunge din urmă din cauza picioarelor lui strîmbe, n-am mai făcut nici un pas. Kashiwagi mă bătu pe umăr. Respira greu. Se terminaseră cursurile în ziua aceea, cred că era cam cinci şi jumătate. Ca să nu mă întîlnesc cu Kashiwagi după ce-am plecat de la bibliotecă, o luasem prin spatele clădirii universităţii, pe cărarea dintre zidul înalt de piatră şi clădirea în care erau sălile de clasă. Răsăriseră din belşug crizanteme sălbatice pe pămîntul sterp; ici-colo, împrăştiate, bucăţi de hîrtie şi cutii goale. Cîţiva copii se strecuraseră pe teren şi băteau mingea. Vocile lor răguşite contrastau cu clasele goale pe care le puteai vedea prin ferestrele sparte. Plecaseră toţi stu­denţii şi rîndurile de bănci prăfuite rămăseseră tăcute, pe loc.
Am trecut de clase şi am ajuns în partea cealaltă a clădirii. M-am oprit lingă o magherniţă pe care secţia de ikebana atîrnase un afiş: „Studio". Soarele strălucea puter­nic pe copacii de camfor care se înălţau de-a lungul zidului şi umbra delicată a frunzelor se reflecta pe acoperişul magherniţei pînă la zidul de cărămidă roşie al clădirii principale. Cărămizile roşii sclipeau în razele amurgului.
Kashiwagi se rezemă de zid. Respira greu. Umbra frunzelor îi învălui obrajii, ce păreau mai sălbatici ca niciodată, dîndu-le o senzaţie de mişcare deosebit de vioaie. Era poate reflectarea zidului de cărămidă roşie, atît de nepotrivit lui, care lăsa această impresie.
— Să ştii că-s cinci mii o sută de yeni! spuse el. Cinci mii o sută de yeni la sfîrşitul lunii. O să-ţi fie din ce în ce mai greu să mi-i mai dai înapoi!
Scoase din buzunarul de la piept notiţa cu evidenţa datoriilor şi mi-o puse în faţa ochilor. Apoi, fiindu-i vădit
189
s-a grăbit să-l împăturească şi să-l bage la loc în buzunar, îmi stăruia încă în ochi imaginea nesuferită a amprentei degetului mare. Părea cumplită amprenta aceea a mea.
— Achită-mi repede datoria! spuse Kashiwagi. E spre binele tău. De ce nu plăteşti din taxa de instrucţie sau din ce vrei?
Nu i-am răspuns. Eşti obligat să plăteşti o datorie neînsemnată cînd te aşteaptă o catastrofă mondială? Am fost tentat să-i fac lui Kashiwagi o aluzie cît de mică la ceea ce aveam eu de gînd, dar m-am oprit.
— Nu te înţeleg dacă nu scoţi nici o vorbă, spuse Kashiwagi. Ce s-a întîmplat? Ţi-e ruşine de bîlbîială? Te-ai fi obişnuit cu gîndul ăsta pînă acum! Toţi ştiu că eşti bîlbîit — chiar şi asta. Da, chiar şi asta!
Lovi zidul roşu din cărămidă pe care se reflecta asfinţitul. Pumnul lui prinse o nuanţă galben-maronie de la praful cărămizii.
— Pînă şi clădirea asta ştie. Nu e fiinţă în universitate să nu ştie!
Continuam să-l privesc tăcut. în clipa aceea, unul din copii scăpă mingea, care veni, rostogolindu-se, spre noi. Kashiwagi se aplecă cu greu s-o ridice şi să le-o arunce înapoi. Am simţit dorinţa răutăcioasă de a-l vedea mişcînd mingea cu picioarele lui strîmbe, de acolo de unde era, cam la treizeci şi cinci de centimetri, astfel ca s-o poată lua apoi în mîini. Privirile mi se îndreptară, fără să vreau, spre picioarele lui Kashiwagi. Şi-a dat seama de lucrul acesta cu o viteză uluitoare. înainte să fi realizat dacă s-a aplecat sau nu, se îndreptă de tot şi mă privi cu nişte ochi ce aruncau săgeţi de ură, ceea ce nu-i stătea în fire. Unul din copii se apropie de noi timid, luă mingea şi fugi. Kashiwagi îmi spuse:
— Bine! Dacă aşa-nţelegi tu să te porţi, ştiu ce am de făcut. înainte de a pleca acasă luna viitoare, o să-mi iau înapoi cît pot din bani. O să vezi! Pregăteşte-te!
în luna iunie studenţii începură să lipsească de la cursuri, pregătindu-se să se întoarcă pe la casele lor. 10 iunie a fost
190
\j z.i pe ^cjic iru V ui una I ll^iuaaciui. UILeuuse Să uiuud Ut
dimineaţă, iar seara ploua torenţial. După cină am intrat în camera mea să citesc. Pe la ora opt am auzit paşi apropiindu-se pe coridor, între sala pentru musafiri şi Bi­bliotecă. Era una din serile în care stareţul n-a plecat în oraş; rareori se întîmpla aşa. Era limpede că avea musafiri. Paşii aceia sunau ciudat, ca nişte picături de ploaie care cădeau pe o uşă de lemn. Paşii celui care con­ducea musafirul în apartamentul stareţului erau liniştiţi şi regulaţi, păreau înghiţiţi de paşii apăsaţi ai musafirului, care făceau ca seîndurile vechi de lemn să scîrţîie foarte straniu.
Templul părea plin de răpăitul ploii. Ploaia cădea pe Templul mare şi vechi, nenumăratele camere, goale şi învechite, răsunau de răpăitul ei. Nu se auzea decît ploaia peste tot: în bucătărie, în locuinţa diaconului, în camerele paracliserului, în sala pentru musafiri... Mă gîndeam la ploaia care cucerise Templul de aur. Am întredeschis uşa de la camera mea. Curtea mică centrală, în care nu se găseau decît pietre, era inundată de ploaie şi vedeam şuvoiul negru, sclipitor, de apă curgînd din piatră-n piatră.
Discipolul se întoarse de la apartamentul stareţului şi-şi băgă capul pe uşa camerei mele.
—■ A venit la stareţ un student pe nume Kashiwagi. Nu-i prieten cu tine?
începusem să mă neliniştesc. Discipolul, care purta ochelari şi care lucra ca învăţător peste zi, era pe punctul de a pleca, dar l-am oprit şi l-am poftit să intre. îmi imaginam tot soiul de lucruri despre felul cum decurgea conversaţia din Bibliotecă şi nu suportam să fiu singur.
Trecură cîteva minute. Se auzi imediat clopoţelul stareţului. Clinchetul lui străpunse ropotul ploii; se opri brusc. Ne uitarăm unul la altul.
— E pentru tine, spuse el.
Am făcut un efort să mă ridic.
Cînd am ajuns în dreptul camerei stareţului, am înge­nuncheat afară. Pe birou se vedea documentul cu
191
p
arătă. M-a ţinut în genunchi, afară.
— E într-adevăr amprenta ta?
— Da.
— Bravo ţie! Dacă îmi mai dai de furcă măcar o dată, nu te mai ţin aici. Trezeşte-te o dată! Nu e prima oară...
Poate pentru că era şi Kashiwagi acolo, stareţul se întrerupse. Apoi continuă:
— Plătesc eu banii. Poţi pleca.
Auzindu-i cuvintele, m-am putut uita în sfîrşit la Kashiwagi. Stătea jos, părea că se purtase în modul cel mai lăudabil posibil. îmi evită, totuşi, privirea. Cînd făcea ceva ce nu se cuvenea, Kashiwagi avea întotdeauna un aer nevinovat ca şi cînd, fără voia lui, îi fusese stoarsă întreaga esenţă a firii. Numai eu ştiam lucrul acesta.
întorcîndu-mă în camera mea, m-am simţit în seara aceea, în sunetul aprig al ploii, în singurătatea mea, eliberat.
„Nu te mai ţin aici" — era pentru prima oară că-l auzeam pe stareţ spunîndu-mi lucrul acesta, era pentru prima oară cînd mă avertiza astfel. Stareţul avea deci în cap izgonirea mea din Templu. Trebuie să-mi duc hotărîrea la bun sfîrşit cit mai repede!
Dacă n-ar fi făcut Kashiwagi ce făcuse în seara aceea, n-aş fi avut probabil ocazia să aud cuvintele acelea din partea stareţului şi planul meu ar fi fost iar amînat. La gîndul că tocmai Kashiwagi a fost cel care mi-a dat tărie să ies din somnolenţă, îi purtam în gînd o recunoştinţă stranie.
Ploaia nu se oprea. Era răcoare pentru luna iunie, iar cămăruţa mea dosnică, înconjurată de scînduri de lemn, părea pustie la lumina palidă a becului. Aceasta era locuinţa mea, din care voi fi izgonit probabil în curînd. Nu era nici o podoabă în cameră. Marginea neagră a rogojinii era uzată şLîndoită, stătea să se deşire. De multe ori cînd intram în cameră şi aprindeam lumina, mă împiedicam de marginea rogojinii, dar nu m-am străduit cîtuşi de puţin s-o repar. Dorinţa mea de a-mi trăi viaţa n-avea nimic comun cu rogojinile de paie.
192
se simţea în cămăruţă. Ciudat, deşi eram preot, trupul meu mirosea ca cel al unui tînăr obişnuit. Acest miros pătrunsese în stîlpii negri, lucioşi din cele patru colţuri ale camerei, ba chiar şi în pereţii de lemn. Mirosul neplăcut de tînăr se infiltrase în fibra lemnului asupra căruia anii îşi puseseră amprenta. Pilonii şi pereţii se transformaseră în lucruri însufleţite, nemişcate, emanînd însă un miros rece, dubios.
Apoi s-au apropiat iar paşii ciudaţi pe care-i auzisem pe coridor. M-am ridicat şi am ieşit. Kashiwagi era acolo, ca un dispozitiv mecanic care s-a oprit brusc. Din spatele lui lumina pătrundea dinspre apartamentul stareţului pînă la pinul-barcă din grădină, căruia îi vedeam prora umedă, de un verde-negricios, ridicîndu-se în întuneric.
Un zîmbet îmi flutură pe faţă şi am fost foarte satis­făcut cînd am văzut că zîmbetul meu avusese un efect neaşteptat asupra lui Kashiwagi; reuşisem pentru prima oară să-i inspir teamă.
— Nu vrei să intri puţin? i-am propus.
— Bine, bine. Dar să nu încerci să mă sperii. Tare eşti ciudat!
Kashiwagi intră în cameră şi reuşi în cele din urmă să se aşeze cu mişcarea aceea a lui înceată, care-ţi dădea impresia că vrea să facă sluj. îşi roti privirile prin cameră. De afară se auzea ploaia, mai aproape, ca o perdea groasă. Picăturile de ploaie de pe verandă ricoşau de pe shoji1 în toate părţile.
— Să ştii că n-ai de ce să-mi porţi pică, spuse Kashi­wagi. La urma urmei, tu eşti de vină că am ajuns să pro­cedez astfel. Ei şi, atîta pagubă!
Scoase din buzunar un plic pe care am văzut antetul Templului şi a numărat bancnotele dinăuntru. Erau doar trei mii de yeni ■— nou-nouţi, tipăriţi în ianuarie.
•— Bancnotele de la Templu sînt frumoase şi curate, nu? Stareţul nostru e atît de cusurgiu, că-l aleargă pe
Uşă glisantă (n.trad.).
193
locul mărunţişului.
— Ia te uită! spuse Kashiwagi. Numai trei mii. Ce preot zgîrcit vă conduce Templul! Spune că nu admite dobînzi între studenţi, deşi o fi profitat şi el destul de astfel de lucruri.
M-a uns pe inimă cînd l-am văzut pe Kashiwagi deza­măgit. Am rîs cu poftă şi Kashiwagi împreună cu mine. A existat, pentru moment, un fe.1 de armonie între noi, dar Kashiwagi s-a oprit brusc şi, fixînd cu privirea un punct undeva pe frunte, zise de parcă se lepăda de mine:
— Ştiu. Ai un plan distrugător în minte... şi încă repede, zilele acestea, nu?
I-am suportat greu privirea. Apoi mi-am dat seama că ceea ce înţelegea el prin „distrugător" era cu totul altceva decît ce plănuisem eu şi mi-am revenit. Nici urmă de bîl-bîială în răspunsul meu:
— Nu, nimic.
— Zău? Eşti un tip ciudat. Eşti cel mai straniu om pe care l-am întîlnit vreodată.
S-a simţit încurajat de zîmbetul meu cînd a făcut remarca. Eram aproape sigur că el n-o să-şi dea niciodată seama de recunoştinţa pe care i-o purtam şi la gîndul acesta m-am înveselit şi mai tare.
— Te-ntorci în oraşul tău, nu? l-am întrebat pe un ton normal, prietenos.
— Da, plec mîine. Vara la Sannomiya.-Deşi e cam plictisitor şi acolo.
— Deci nu ne mai vedem o vreme la universitate.
— Ce? Tu oricum nu dai pe-acolo.
Pe cînd vorbea, îşi descheie repede nasturii de la uni­formă şi întinse mîna după ceva în buzunarul interior.
— Hotărîsem să ţi le aduc înainte de a pleca acasă, spuse. Ştiam că o să-ţi facă plăcere. Aveai o părere aşa de bună despre el, nu?
A aruncat pe masă o legăturică de scrisori. Am rămas cu gura căscată citind pe plic numele expeditorului.
194
la Tsurukawa.
— Erai prieten cu Tsurukawa? am întrebat.
— Ei da, să zicem. Da, am fost prieteni într-un fel. Nici lui Tsurukawa nu-i plăcea să fie considerat prietenul meu. Şi totuşi sînt singura persoană căruia i s-a confesat. A murit de trei ani, aşa că eu consider că pot de-acum să-i arăt scrisorile. Erai aşa de bun prieten cu el, încît am con­siderat că ar fi mai bine să ţi le arăt ţie, nu altcuiva. Oricum aveam de gînd să ţi le arăt într-o bună zi.
Toate scrisorile erau datate mai 1947, erau dinaintea morţii lui. Fuseseră scrise de la Tokyo, aproape zilnic, şi erau adresate lui Kashiwagi. Mie nu mi-a trimis nici măcar un rînd, dar i-a scris lui Kashiwagi cu regularitate din ziua în care a ajuns la Tokyo. Scrisorile erau cu sigu­ranţă de la Tsurukawa — nu-i puteai confunda scrisul ascuţit, copilăresc. Am simţit că mă cuprinde invidia. Tsu­rukawa, care n-a făcut niciodată nici cel mai mic efort să-şi ascundă sentimentele faţă de mine, care-l vorbea uneori de rău pe Kashiwagi şi care a încercat să pună beţe-n roate prieteniei mele cu Kashiwagi — ei bine, tocmai el era capabil de o astfel de prietenie secretă.
Am început să le citesc în ordinea în care fuseseră scrise. Semne mici, pe foiţă subţire de caiet. Stilul era deosebit de greoi. Aveai impresia că nu se putea aduna şi-ţi era foarte greu să-l urmăreşti. Dar din propoziţiile lui încîlcite emana o suferinţă confuză, iar cînd am ajuns la ultimele scrisori, suferinţa prin care trecuse Tsurukawa mi se dezvăluia întru totul. Pe cînd citeam, lacrimile-mi curgeau nestăvilite şi eram uimit în acelaşi timp de bana­litatea nefericirii lui Tsurukawa.
Nu era vorba decît de o banală poveste de dragoste — dragostea nefericită a unui tînăr fără experienţă pentru o fată ai cărei părinţi se opuneau. Apoi mi-a atras atenţia un fragment din scrisoare. Poate că descrierea senti­mentelor fusese o exagerare neintenţionată din partea lui Tsurukawa, dar efectul a fost oricum neaşteptat.
195
nefericită a fost probabil rezultatul direct al firii mele nefericite. M-am născut ca să fiu mereu trist. Nu cred că am avut vreodată parte de veselie şi tihnă."
Ultima scrisoare m-a izbit prin neliniştea ce respira din ea şi am avut o bănuială pe care nu o avusesem pînă atunci.
— Nu cumva... am început eu. Kashiwagi aprobă din cap şi mă întrerupse:
— Da, aşa e. S-a sinucis. Sînt sigur. Familia lui a muşamalizat probabil lucrurile de dragul aparenţelor, de aceea au scornit povestea cu camionul.
— I-ai răspuns la scrisoare, nu? m-am bîlbîit indignat.
— Da, dar am înţeles că a sosit după ce murise.
— Ce i-ai scris?
— I-am scris că nu trebuie să moară. Asta a fost tot. Convingerea mea nestrămutată că instinctul nu mă
înşela se dovedi falsă. Kashiwagi îi dădu acestei iluzii o lovitură de graţie.
— Ei, ce părere ai? Ţi-au schimbat scrisorile acestea concepţia de viaţă? Ţi s-au năruit toate planurile, nu?
Acum îmi era limpede de ce mi-a arătat Kashiwagi scrisorile după trei ani. Şi totuşi, în ciuda şocului, persista o anumită amintire — amintirea soarelui de dimineaţă ce se strecura printre copaci, împestriţînd cămaşa albă a tînărului ce stătea întins în iarba deasă. Tsurukawa a murit, iar după trei ani îl vedeam astfel. S-ar fi părut că ceea ce-i încredinţasem a dispărut o dată cu moartea lui, în schimb, în clipa aceea, Tsurukawa renăştea, aducînd cu el un nou tip de realitate. S-ar fi zis că simbolul amintirii era mai important decît însăşi amintirea. Aveam convin­gerea că dacă încetez să mai cred în această amintire, însăşi viaţa se prăbuşeşte automat. Privindu-mă dispreţuitor, pe chipul lui Kashiwagi se citea totuşi satisfacţia de a-mi fi ciopîrţit cu atîta îndrăzneală sentimentele.
196
asta, nu? Nu pot suporta să-mi văd un prieten purtînd în sine povara unei imagini atît de casabile. Dorinţa mea este să distrug astfel de lucruri.
— Şi dacă nu s-a spart încă? am întrebat.
— Termină cu mîndria asta prostească! spuse Kashi­wagi cu un zîmbet dispreţuitor. Voiam doar să te fac să înţelegi. Cunoaşterea este cea care transformă lumea, înţelegi ce vreau să spun? Nimic nu poate schimba nimic pe lumea asta. Doar cunoaşterea este în stare să trans­forme lumea, lăsînd-o în acelaşi timp exact aşa cum este. Cînd priveşti cu astfel de ochi lumea, îţi dai seama că lucrurile sînt neschimbătoare şi, în acelaşi timp, în con­tinuă transformare. Te-ai putea întreba la ce ne serveşte. Hai s-o luăm aşa... Fiinţele omeneşti sînt înzestrate cu arma cunoaşterii în scopul de a face viaţa suportabilă. Animalele n-au nevoie de aşa ceva. Animalele n-au nevoie de cunoaştere ori de alte lucruri dintr-astea ca să-şi facă viaţa suportabilă. Dar fiinţele omeneşti au nevoie de ceva: cu această cunoaştere, ele fac din caracterul intole­rabil al vieţii o armă, deşi, în acelaşi timp, această insti-portabilitate nu se uşurează cîtuşi de puţin. Asta-i toată filozofia.
— Nu crezi că mai există şi altă cale de a suporta viaţa?
— Nu, nu cred. în afară de asta nu există decît nebu­nie şi moarte.
— Cunoaşterea nu poate transforma lumea, i-am trîntit-o eu, la un pas de destăinuire. Numai fapta trans­formă lumea. Nimic altceva.
Exact cum mă aşteptam, Kashiwagi mi-a parat vorbele cu un zîmbet rece, ca de mască..
— Ei, poftim! Faptă, spui? Dar nu vezi că frumuseţea acestei lumi, care înseamnă atît de mult pentru tine, cere cu stăruinţă somnul, iar ca să poţi dormi trebuie să-l pro­tejezi prin cunoaştere? îţi aminteşti, sper, de povestea „Nansen ucide pisicuţa" despre care ţi-am mai vorbit cîndva. Pisica din poveste era extraordinar de frumoasă.
197
pentru pisică este că ei voiau s-o protejeze, să aibă grijă de ea, s-o lase să doarmă tihnit, în înseşi mantiile cunoaşterii. Ei, vezi tu, părintele Nansen a fost un om de acţiune, a omorît pisicuţa şi a scăpat de ea. Dar cînd a venit Choshu, el şi-a scos pantofii şi i-a pus pe cap. Iată ce înţelegea Choshu prin gestul său: era conştient de faptul că frumuseţea este ceva care trebuie să doarmă şi, în somn, ea trebuie protejată de cunoaştere. Dar nu e vorba de o cunoaştere individuală, o cunoaştere anume ce aparţine unei singure persoane sau unui grup. Cunoaş­terea este marea umanităţii, cîmpia umanităţii, condiţia esenţială a existenţei omeneşti. Eu cred că asta a vrut să spună. Tu vrei să joci rolul lui Choshu acum, nu? Ei bine, frumuseţea — frumuseţea pe care tu o iubeşti atît de mult — este o iluzie a ceea ce a rămas de fapt, o rămăşiţă din ce fusese încredinţat cunoaşterii. Este o iluzie a „celuilalt mod de a suporta viaţa" despre care vorbeai adineauri. S-ar putea de fapt spune că nu există frumuseţe. Ceea ce face să pară atît de puternică, ceea ce-i conferă sentimentul puternic al realităţii este chiar cunoaşterea. Din punctul de vedere al cunoaşterii, fru­museţea nu poate fi considerată alinare. Dar din îmbinarea frumuseţi care nu e alinare, pe de-o parte, şi a cunoaşterii, pe de altă parte, se naşte ceva, ceva efemer ca un balon de săpun şi fără de speranţă. Totuşi, se naşte ceva. Acel ceva se numeşte artă.
— Frumuseţea... am început, dar m-am oprit din cauza bîlbîielii nestăvilite. Era un gînd nesfîrşit. începeam să realizez că s-ar putea ca tocmai concepţia mea despre frumuseţe să fi dat naştere bîlbîielii.
— Frumuseţea, lucrurile frumoase, am continuat, tocmai acestea sînt duşmanii mei de moarte.
— Frumuseţea e duşmanul tău de moarte? spuse Kashiwagi deschizînd ochii mari. Mă privi iar vesel, oarecum filozofic; faţa-i era îmbujorată. Nu mă aşteptam
198
Ltvti uiii
pti
utu i«. iiluuil
icuz-uicaL UUIILIUI
de vedere.
Am mai stat de vorbă un timp. Era pentru prima oară, după atît amar de vreme, că schimbam idei, pri­eteneşte. Ploaia tot nu încetase. Kashiwagi îmi vorbi, înainte de a pleca, de Sannomiya şi portul Kobe. Nu le văzusem niciodată, îmi zugrăvi şi imaginea vapoarelor care părăsesc portul, vara. Nu mi-a fost greu să le con­turez în minte, deoarece îmi era proaspătă amintirea portului Maizuru. Părerile noastre au coincis o clipă. Doi studenţi amărîţi împărtăşeau acelaşi vis cu ochii deschişi, recunoscînd că nimic pe lumea aceasta — nici înţelegerea, nici acţiunea — nu se putea compara cu bucuria de a naviga departe, departe...
\-.AfllULUL
EXACT CÎND Mă AŞTEPTAM ca stareţul să mă mustre pentru ispravă, el îmi făcea o favoare. La cinci zile după ce venise Kashiwagi să-şi încaseze ce i se cuvenea de fapt, stareţul m-a chemat la el şi mi-a dat trei mii patru sute de yeni, ce reprezentau taxa de studii pentru trimestrul întîi, trei sute cincizeci de yeni pentru transport şi cinci sute de yeni pentru rechizite. Regula era să ne plătim taxele la universitate înainte de începerea vacanţei de vară, dar după cele întîmplate, nu mi-am imaginat nici o clipă că o să-mi mai dea banii. Sau chiar dacă era hotărît să-mi plătească taxele, credeam că, realizînd cît de puţină încredere mi se poate acorda, o să trimită banii direct la universitate.
Ştiam mai bine decît el că deşi-mi dădea banii-n mînă, încrederea lui în mine era artificială. într-un fel, această favoare pe care mi-a acordat-o fără să scoată o vorbă îmi amintea de carnea lui moale, trandafirie, plină de min­ciună, ce se încrede în ceea ce ar merita să fie trădat şi trădează ceea ce ar merita încredere, carne pe care des-frîul nu o distruge, carne caldă, trandafirie ce se propagă în tăcere.
Exact ca atunci cînd îl văzusem pe poliţist la hanul Yura şi începuse să-mi fie teamă să nu mi se ghicească gîndurile, aşa şi acum — mi-era frică, teribil de frică, să nu-mi citească stareţul intenţiile şi să încerce să mă deter­mine să renunţ la planul meu categoric, oferindu-mi bani. Sub povara banilor, simţeam că-mi este absolut imposibil să-mi adun tot curajul ca să-mi pun planul în
\
200
f ^ p
de a cheltui banii, dar în aşa fel încît, atunci cînd stareţul o să afle ce-am făcut, să se înfurie cumplit şi să mă dea pe loc afară din Templu.
Eram de serviciu la bucătărie în ziua aceea. în timp ce spălam vasele după masa de seară, mi-am aruncat întîm-plător privirile spre sufragerie. Toată lumea plecase şi era linişte. La intrare, un stîlp negricios, puţin lucios avea lipit un afiş aproape decolorat de vreme:
A-TA-KO SEMN SFÎNT
Feriţi-vă de foc!
Vedeam cu ochii minţii forma palidă a focului captiv, prins în acest semn amuletic. Plana ceva acum, palid, şters, în spatele acestui semn, ceva care fusese cînd va vesel şi dornic de viaţă. Nu ştiu dacă o să fiu crezut cînd o să spun că în zilele acelea imaginea focului nu-mi inspira decît sete de viaţă. Dar era oare normal ca şi voinţa de a trăi, şi setea de viaţă să aibă aceeaşi direcţie? Dorinţa mea se mlădie precum limbile focului; şi flăcările, ştiind bine că vor fi văzute de mine prin stîlpul negru strălucitor, s-au împodobit cu graţie pentru eveniment. Erau cam fragile — mîinile, membrele, pieptul focului.
Pe 18 iunie, seara, am şters-o din Templu cu banii-n buzunar şi m-am îndreptat spre Gobancho, noul cartier nordic. Auzisem că acolo e ieftin, că se purtau frumos cu cei de la Templu şi, în general, cu clienţii. Gobancho se afla la o distanţă de jumătate de oră de Templu. Era o seară umedă. Luna strălucea palid pe cerul acoperit de nori. Eram îmbrăcat cu un pulover, pantaloni kaki şi aveam saboţi de lemn în picioare. Aveam să mă întorc probabil după dteva ore îmbrăcat la fel. Cum puteam să mă conving că eu, care eram îmbrăcat astfel, voi fi cu totul altul?
Plănuisem să dau foc Templului de aur ca să pot trăi, dar ceea ce făceam acum semăna cu pregătirea pentru moarte. Pornisem spre cartierul de distracţii exact ca unul care are de gînd să se sinucidă şi care, înainte de-a
201
V1Z.11CCIZ.CI U
UC lUiCidllld. XIII 1111151111 1115a, 1_!11U
un astfel de om vizitează o prostituată e ca şi cînd şi-ar pune semnătura pe un formular scris dinainte — şi chiar dacă-şi'pierde virginitatea, nu va deveni „altul". Nu mă mai temeam acum — acea năruire a planurilor de care avusesem parte de atîtea ori în momente de răscruce, cînd Templul de aur intervenea între mine şi o femeie. Pentru că nu mai năzuiam să particip la viaţă prin intermediul unei femei. Viaţa mea se baza pe cu totul altceva; toate faptele mele de pînă acum fuseseră crude şi sumbre, ele mă aduseseră în starea asta.
Aşa-mi spuneam în sinea mea pe cînd mă îndreptam spre Gobancho. Apoi mi-am amintit cuvintele lui Kashi-wagi: „Profesionistele nu se culcă cu clienţii din dragoste. Ele au tot soiul de clienţi: bătrîni senili, cerşetori cu un singur ochi, bărbaţi arătoşi — chiar şi leproşi, cîtă vreme nu ştiu că sînt leproşi. Această egalitate în drepturi îi face pe bărbaţi să se simtă în largul lor, să cumpere prima femeie care le iese în cale. Dar eu apreciam această cali­tate. Nu mă puteam împăca cu gîndul că o femeie se poate purta la fel cu un bărbat perfect normal şi cu unul ca mine. Mi se părea un fel de autopîngărire."
Nu mi-a făcut nici o plăcere amintirea acestor cuvinte. Eu nu mă asemănăm, totuşi, cu Kashiwagi. Lăsînd la o parte bîlbîiala mea, nu mai aveam nici o meteahnă fizică, deci n-aveam de ce să nu-mi consider lipsa de farmec pur şi simplu o urîţenie convenţională.
Mă întrebam dacă intuiţia n-o ajuta pe femeie să recunoască pe fruntea mea urîtă semnele unui criminal înnăscut. Gîndul acesta prostesc îmi dădu un soi de nelinişte şi-ncetinii pasul. Am obosit pînă la urmă de atîta cugetare şi nici eu nu mai ştiam dacă intenţionam să-mi pierd fecioria ca să pot da foc Templului de aur sau voiam să incendiez Templul de aur ca să-mi pierd fecioria. Apoi, fără nici o rimă sau motiv, mi-au venit în minte cuvintele tempo kantian („necazurile care aşteaptă lumea") şi am continuat să le murmur: tempo kannan, tempo kannan. Nu după mult timp, am ajuns într-un loc
202
băruleţe făceau loc unei întinderi de întuneric liniştit, ilu­minat la intervale regulate de lanterne din hîrtie albă, cu o lumină palidă, fluorescentă. Din clipa în care am plecat de la Templu, am avut impresia că Uiko mai trăia, că stătea undeva, izolată, pe-aici. Această plăsmuire a mea îmi dădu forţe noi. De cînd mă hotărîsem să dau foc Tem­plului de aur, mă întorsesem la starea pură, neprihănită, din fragedă pruncie, şi simţeam că acum o să pot da peste oamenii şi lucrurile cu care am mai avut de-a face la începutul vieţii.
De acum încolo trebuie să trăiesc. Şi totuşi, ciudat, tot soiul de gînduri care nu prevesteau nimic bun se acu­mulau în mine, zi de zi, aveam senzaţia că în orice clipă moartea îmi va bate la uşă. Mă rugam să mă cruţe pînă dau foc Templului de aur. Nu prea am fost bolnav în viaţa mea şi nici acum nu dădeam semne de boală. Cu toate acestea, în fiecare zi simţeam tot mai puternic că ceea ce mă mai ţinea în viaţă se sprijinea doar pe umerii mei; tre­buia să port singur răspunderea continuării vieţii.
Cu o zi în urmă, pe cînd măturam, m-am lovit la deget cu mătura de bambus; chiar şi durerea aceea de o clipă m-a făcut să nu mă simt în largul meu. Mi-am adus aminte de poetul căruia i s-a tras moartea dintr-o înţepă­tură la deget într-un ghimpe de trandafir. Oamenii obişnuiţi din jurul meu n-o să moară niciodată de aşa ceva. Dar eu devenisem o persoană preţioasă şi nu se ştie ce moarte inevitabilă mă aştepta. Din fericire nu mi s-a in­fectat degetul, iar acum, cînd apăs, simt doar o mică jenă.
Am intrat pe o străduţă lăturalnică mărginită de felinare de hîrtie. Cele o sută de case sau chiar mai multe de pe această stradă erau, toate, construite în acelaşi stil. Se spune că dacă un fugar se dă pe mîna celei ce conduce acest cartier, el poate fi ascuns cu uşurinţă. Bineînţeles, atunci cînd şefa apăsa pe buton, suna un clopoţel în fiecare casă şi criminalul era avertizat de venirea poliţiei.
Fiecare casă, cu un singur etaj, avea fereastra dinspre intrare zăbrelită. Acoperişurile din ţiglă veche, greoaie,
203
înălţime. La jiecare intrare atîrnau perdele de-un albastru-închis pe care scria cu alb Nishijin, iar dincolo de ele se vedeau matroanele caselor, purtînd şorţuri albe şi aplecîndu-se să vadă cine trece pe stradă.
Nu aveam nici cea mai vagă idee despre plăcere. Aveam impresia că rînduiala normală a lucrurilor m-a abandonat, ca şi cînd aş fi fost izolat de ceilalţi; şi acum îmi tîram picioarele obosite printr-o zonă pustie. Dorinţa care mă năpădise dispăruse, dezvăluindu-şi partea mohorîtă. „Acum mi-e totuna, îmi spuneam, trebuie să cheltuiesc banii aici. Trebuie să folosesc toţi banii pe care i-am primit pentru taxă, dîndu-i astfel stareţului posibili­tatea de a avea o scuză rezonabilă pentru excluderea mea din Templu." Nu mi-am dat seama că mă contraziceam puţin; dacă acesta era adevăratul motiv, înseamnă că ţineam la stareţ.
Poate că era prea devreme pentru o vizită la Gobancho, erau neaşteptat de puţini oameni pe stradă. Saboţii mei de lemn răsunau clar în aerul înserării. Vocile monotone ale matroanelor ce salutau cîte un trecător ocazional păreau să se strecoare prin umezeală, prin aerul înă­buşitor al anotimpului ploios. Degetele mele strîngeau tare cureaua saboţilor care se cam lărgise. Mă gîndeam că printre diferitele luminiţe la care am privit de pe vîrful muntelui Fudo, atunci, la sfîrşitul războiului, tre­buie să le fi văzut şi pe cele de pe strada aceasta.
In locul unde mă duceau acum picioarele trebuie să aştepte Uiko. La o intersecţie am văzut o clădire ce se chema Otaki. Am ales-o la întîmplare şi am trecut de perdeaua albastră. Camera în care am intrat era par­dosită cu plăci de ceramică. în capătul celălalt al camerei stăteau trei fete. Aveai impresia că aşteaptă, plictisite, trenul. Una dintre ele era îmbrăcată în chimonou, cu o legătură în jurul girului. Celelalte două erau îmbrăcate europeneşte. Una dintre fete era aplecată; îşi scosese cio­rapii şi-şi scărpina o gambă. Uiko era plecată. M-am sim­ţit în largul meu că nu am dat de ea acolo.
204
cîine prins. Era exagerat de pudrată şi rujată; numai în desenele copiilor poţi să vezi aşa ceva. Şi totuşi, deşi pare ciudat, se uita la mine foarte binevoitoare. Era exact privirea pe care i-o arunci cuiva pe lîngă care treci la colţ de stradă. în ochii ei n-am citit nici cel mai mic semn de dorinţă.
Dacă Uiko nu era acolo, n-avea importanţă care dintre fete urma să fie a mea. Aveam superstiţia că orice alegere sau anticipaţie din partea mea însemna un eşec. Aşa cum fetele nu-şi puteau alege clienţii, era mai bine să nu-mi aleg nici eu fata. Trebuie să mă asigur că n-o să intervină între mine şi intenţia mea conceptul înspăimîntător de frumuseţe, care-i face pe oameni incapabili să acţioneze.
— Pe care fată o doriţi? întrebă matroana.
Am arătat spre fata care se scărpinase. Mîncărimea de pe piciorul fetei — mîncărime care se datora probabil pişcăturii unui ţînţar — era ceea ce mă lega de ea. Datorită mîncărimii, ea-şi va cîştiga dreptul de a servi ca martor cînd se va investiga oficial cazul meu. Fata se ridică şi veni spre mine. Mi-a atins mîneca. Am observat că zîmbea uşor.
în timp ce urcam treptele vechi, mohorîte, m-am gîndit iar la Uiko. Mi-am amintit cum a dispărut din timp, din lumea care exista în acest timp, şi întrucît ea a părăsit-o, n-o voi găsi oricît aş căuta-o. Aveam impresia că ea ne-a părăsit ca să facă o baie.
Cînd trăia, simţeam că ea poate pleca şi veni nestin­gherită într-o lume ca aceasta. Chiar în clipa tragicului incident, chiar cînd părea că respinge lumea, ea o mai acceptase o dată. Poate că pentru Uiko moartea a însemnat doar un incident trecător. Sîngele pe care-l lăsase pe coridorul templului Kongo fusese poate ceva asemănător pulberii de pe aripile unui fluture cînd deschizi brusc fereastra dimineaţa şi el .zboară.
La etaj, o porţiune era împrejmuită de o balustradă şi aerisirea se făcea direct din curte; o frînghie era întinsă de la un capăt la altul; pe ea atîrna un combinezon roşu,
205
Era foarte întuneric şi conturul nedesluşit al cămăşii de noapte părea o fiinţă omenească.
O fată cînta într-una din camere. Cîntecul fetei se revărsa lin; din cînd în cînd i se alătura o voce falsă, băr­bătească. Cîntecul se termină şi pentru scurt timp se lăsă tăcerea. Apoi fata începu să rîdă ca şi cînd s-ar fi rupt o coardă.
— E Haruko, spuse fata care era cu mine, întorcîndu-se spre matroană.
— întotdeauna face aşa, întotdeauna.
îşi întoarse furioasă spatele lat spre camera de unde veneau rîsetele. Am fost poftit într-o cămăruţă lipsită de gust. în locul alcovului era un fel de suport pe care arun­caseră parcă la întîmplare statuia lui Hotei, zeul norocului, şi un bibelou ce reprezenta o pisică. Pe perete lipiseră un regulament de ordine interioară şi un calen­dar. Camera era luminată de un singur bec slab. Prin fereastra deschisă se auzeau paşii trecătorilor de pe stradă, în căutare de plăceri.
Matroana mă întrebase dacă vreau să stau puţin sau toată noaptea. O vizită scurtă costa patru sute de yeni. Am cerut şi nişte sake şi biscuiţi. Matroana coborî să-mi aducă ce-i cerusem, dar fata nu se apropia de mine. Numai după ce s-a întors matroana cu sake şi i-a spus fetei să se aşeze lîngă mine, fata a venit mai apraape pe rogojină. Acum, că o puteam privi mai bine, am zărit că-şi ştersese buza de sus de ruj. M-am gîndit apoi că s-ar putea ca acest roşu slab ce i se zărea să nu fie altceva decît resturile rujului gros de adineauri. Să nu vă surprindă faptul că observam totul cu atîta acuitate. La urma urmei, era prima oară cînd călcam într-o astfel de casă şi voiam să-mi stimulez plăcerea privind atent în juru-mi. Vedeam totul la fel de limpede ca-ntr-o gravură; fiecare detaliu se contura limpede, la o oarecare distanţă, în faţa ochilor.
— Ne-am mai întîlnit, domnule, nu? spuse fata care se prezentase Mariko. .
— Ştii, eu sînt prima oară...
206
— Da, prima oară.
— Da, s-ar putea să fie aşa. De aceea-ţi tremură mîna. Pînă nu mi-a spus ea, nu mi-am dat seama că mîna în
care ţineam ceşcuţa cu sake tremura puternic.
— Dacă-i aşa, Mariko, spuse bătrîna, eşti norocoasă astă seară.
— Aflu eu imediat dacă-i aşa sau nu, spuse Mariko indiferentă.
Nu era nimic senzual în modul ei de a vorbi şi am con­statat că o amuza ceva care n-avea nici o legătură cu trupul meu sau cu trupul ei, exact ca un copil care s-a despărţit de tovarăşii de joacă. Mariko purta o bluză de-un verde-pal şi o fustă galbenă. I-am privit mîinile şi am văzut că sînt vopsite doar unghiile de la degetul mare. împrumutase probabil puţină ojă de la vreuna din prietene şi şi le-a vopsit numai pe cele două, în joacă.
Am intrat apoi în dormitor. Mariko întinse aşternutul pe rogojină şi trase de cordonul ce atîrna lîngă abajur. Culorile strălucitoare ale plăpumii de bumbac imprimat apărură clar în lumină, fri alcovul elegant era dosită o păpuşă franţuzească.
M-am dezbrăcat jenat. Mariko îşi puse pe umeri un halat de un roz-deschis şi-şi scoase hainele de sub el cu multă îndemînare. Lîngă aşternut era o cană cu apă, aşa că am înghiţit cîteva pahare. Mariko, care stătea cu spatele, a auzit gîlgîitul:
— Aha,,deci eşti băutor de apă! spuse rîzînd. M-am băgat în aşternut. Ducîndu-şi degetul la vîrful
nasului meu, spuse:
— Chiar prima oară? Rîse.
Nici la lumina palidă a lampadarului n-am neglijat să privesc tot ce se afla în jurul meu. Privitul era o dovadă a faptului că existam. în plus, era pentru prima oară cînd ochii mei- vedeau atît de aproape. Legea distanţei ce reglementa lumea mea fusese încălcată. O străină atenta fără teamă la propria-mi existenţă. Căldura corpului străin şi mirosul parfumului ieftin pe pielea lui m-au
207
pentru prima oară cînd vedeam lumea altcuiva topindu-se în felul acesta.
Mă manevra ca pe un bărbat care e o părticică a unităţii universale. Nu-mi imaginasem niciodată aşa ceva. După ce-mi scosesem hainele, am fost despuiat şi de alte straturi —bîlbîiala, urîţenia, sărăcia. Nu-mi venea să cred că eu eram cel care căutase astfel de satisfacţii. Un sentiment care mă ocolise parcă atîta amar de vreme ţîşni acum deodată şi imediat se spulberă. M-am înde­părtat de trupul fetei şi mi-am lipit bărbia de pernă. M-am simţit apoi copleşit de singurătate, dar nu suficient ca să pot plînge.
Stăteam de vorbă acum. Am auzit-o vag pe fată spunîndu-mi că s-a mutat aici de la Nagoya. Dar toate gîndurile mele erau îndreptate spre Templul de aur. Er^u reflectări cu totul abstracte, complet diferite de inerţia mea obişnuită, gînduri încărcate de senzual.
— Mai vii pe-aici, nu? întrebă Mariko şi după felul cum îmi vorbea am înţeles că este mai mare decît mine cu cîţiva ani. Da, era sigur mai bătrînă. Sînii ei erau acolo, în faţa mea, acoperiţi de broboane de sudoare. Aşa cum arătau nu se vor transforma niciodată în Templul de aur. I-am atins, timid, cu vîrful degetului.
— Ţi se par ciudaţi, nu? spuse Mariko.
Se ridică şi, privind unul dintre ei fix, îl scutură uşor, de parcă se juca cu un animal mic. Clătinarea uşoară a cărnii ei îmi aduse în minte apusul de soare de dea­supra golfului Maizuru. Modul în care se schimbă soarele atît de repede părea să se amestece în mintea mea cu schimbarea cărnii fetei. Mă consola gîndul că exact cum soarele s-a îngropat în nenumăratele straturi de nori, şi această carne ce se ondula în faţa ochilor mei va zăcea în curînd în străfundurile întunecate ale nopţii.
Am venit a doua zi şi am solicitat aceeaşi fată. Nu numai pentru că-mi rămăseseră destui bani. Actul în
208
cu extazul pe care mi-l imaginasem şi voiam să mai încerc o dată să mă apropii de culmi. Unul din lucrurile prin care mă deosebesc de alţi oameni îl constituie faptul că ceea ce întreprind în realitate tinde să sfîrşească, asemenea unei copii fidele, cu ceea ce există în imaginaţia mea. Sau să-i spun mai degrabă nu imaginaţie, ci memoria surselor mele. Nu pot să nu constat că fiecare experienţă din viaţa mea a fost trăită înainte mai strălu­citor. Chiar şi de data aceasta aveam impresia că odată, undeva, nu-mi amintesc desluşit cînd şi unde — poate cu Uiko —, am mai avut parte de plăcerea trupească, parcă mai puternică, ce mă toropise de tot. Aceasta fusese sursa bucuriilor mele ulterioare şi într-adevăr, acele plăceri erau neegalate.
Aveam impresia că odată, în trecutul îndepărtat, fuse­sem undeva martorul unui apus de soare incandescent, de o splendoare nemaiîntîlnită. Era oare vina mea că apusurile de soare pe care le-am văzut pe urmă erau mai mult sau mai puţin şterse?
Fata s-a purtat ieri cu mine de parcă eram un client obişnuit, aşa că astăzi am luat o carte şi am băgat-o în buzunar. Făcea parte dintr-o colecţie şi o cumpărasem de la anticariat cu cîteva zile în urmă. Cartea era Delicte şi ■pedepse de Beccaria. Acest criminalist italian din secolul al optsprezecelea se dovedi un fel de meniu fix format din porţii standard de iluminism şi raţionalism, aşa că am aruncat cartea după ce-am citit cîteva pagini. M-am gîndit că s-ar putea s-o intereseze pe fată titlul.
Mariko m-a primit cu acelaşi zîmbet ca ieri. Zîmbetul a fost acelaşi, dar ieri n-a lăsat nici o urmă. Prietenia ei faţă de mine era prietenia celor ce aruncă pe furiş o privire unui străin la vreun colţ de stradă. Poate pentru că însuşi trupul fetei era un colţ de stradă.
Am stat cu matroana şi cu Mariko într-o cameră mică. Am băut sake şi m-am dovedit foarte îndemînatic la întoarcerea ceşcuţelor, aşa cum cerea vechiul obicei.
209
spuse matroana. Eşti tu tînăr, dar văd că ţii la etichetă!
— Dacă vii aici în fiecare zi, interveni Mariko, n-o să te certe stareţul?
„M-au dibuit deci, mi-am zis; ştiau că sînt de la Templu."
— Să nu-ţi imaginezi că nu mi-am dat seama, spuse Mariko, văzîndu-mă surprins. Tinerii de azi poartă părul lung, stil regenţă. Cînd vezi un tip cu părul tuns ca al tău, îţi dai imediat seama că vine de la vreun templu. Noi, cele de-aici, ştim totul despre ei. Pentru că aici veneau, cînd erau tineri, şi bărbaţii care acum sînt preoţi bine cunoscuţi. Ei, ce-ai zice de un cîntec?
Mariko începu să cînte un cîntec popular despreaven-turile unei femei din port. /
Am intrat imediat după aceea în dormitor şi m-am descurcat binişor de data aceasta, ambianţa îmi devenise familiară. Am simţit o oarecare plăcere, şi totuşi nu plăcerea pe care mi-o imaginasem; era mai degrabă un soi de vagă satisfacţie pentru că reuşisem să mă adaptez plăcerii trupeşti.
După ce totul s-a terminat, Mariko mi-a ţinut un logos sentimental, atrăgîndu-mi atenţia că este mai bătrînă decît mine. Mă străbătură fiori reci, dar n-au ţinut mult.
— Cred c-ar fi mai bine pentru tine să nu vii prea des prin astfel de locuri, spuse Mariko. Eşti un tip serios. Sînt convinsă că-i aşa. Nu trebuie să te laşi absorbit de astfel de lucruri, să ştii. Trebuie să-ţi canalizezi toată energia în muncă. Ar fi mult mai bine pentru tine. Bineînţeles, îmi pare bine că vii aici să mă vezi, dar înţelegi de ce-ţi vorbesc astfel, nu? Te consider fratele meu mai mic.
Mariko spicuise probabil această poveste ieftină în vreo revistă pentru femei. Nu rostise cuvintele cu convin­gere. Născocea pur şi simplu o istorioară, eu fiindu-i ţinta, şi-şi imagina că o să mă prind în jocul creat de ea. Din punctul ei de vedere, ideal ar fi fost să mă emoţionez şi să izbucnesc în lacrimi.
210
repede cartea pe care i-o adusesem şi i-am vîrît-o sub nas. Mariko a răsfoit-o cuminte. Apoi, fără nici un cuvînt, o puse la loc lîngă pat, de unde o luasem. Uită imediat de ea.
Aş fi vrut ca Mariko să presimtă importanţa întîlnirii noastre. Aş fi vrut să fie cît de cît conştientă de faptul că dădea şi ea o mînă de ajutor la distrugerea lumii. La urma urmei, n-ar trebui să-i fie indiferent nici măcar ei. înce­pusem să-mi pierd răbdarea şi pînă la urmă, mi-au ieşit din gură nişte vorbe pe care n-aş fi vrut să le rostesc.
— într-o lună — da, într-o lună — o să se scrie despre mine în ziare. Te rog să ţii minte asta!
Inima îmi bătea puternic cînd am terminat de vorbit. , Mariko însă izbucni în rîs. Rîdea atît de tare, încît i se scu­turau sînii; apoi mi-a aruncat o privire şi a încercat să se abţină să nu-şi muşte mîneca, dar avu un nou acces de rîs de se scutura toată. Eram sigur că nici ea nu putea să-mi explice de ce se amuza atît de tare. îmi citi proba­bil gîndurile pe chip şi încetă să mai rîdă.
— Ce e atît de amuzant? am întrebat. Ce întrebare prostească!
— Eşti un mare mincinos! Oh, zău că-i amuzant! Ce mincinos eşti!
— Nu spun nici o minciună.
— Hai, termină! spuse Mariko, izbucnind iar în rîs. Mă faci să mor de rîs! Ce minciuni gogonate! Şi nu ţi se clinteşte nici un muşchi pe faţă cînd spui astfel de gogomănii.
M-am uitat la ea amuzat. Poate a distrat-o bîlbîiala mea ciudată cînd i-am atras atenţia asupra viitorului. Cert e că n-a crezut o iotă din tot ce i-am spus.
Mariko nu credea nimic. Chiar dacă s-ar fi pornit un cutremur sub ochii noştri, tot n-ar fi crezut. Dacă s-ar întîmpla ca lumea să se prăbuşească, atunci fata aceasta ar fi cruţată. Mariko credea numai în lucruri care se petreceau conform logicii ei, iar această logică nu admitea nici o prăbuşire a lumii — deci orice argument îi aduceai,
211
vedere semăna cu Kashiwagi. Mariko era un Kashiwagi-femeie, un Kashiwagi care nu gîndea.
Terminînd de vorbit, Mariko se ridică în şezut, goală pînă la mijloc şi începu să fredoneze o melodie. Fredo-natul se amesteca cu bîzîitul unei muşte ce i se rotea dea­supra capului. Musca se aşeză apoi pe unul din sîni.
— Oh, mă gîdilă, dar n-a făcut nici un gest s-o alunge.
O dată ajunsă pe piept, musca nu se mai clinti. Spre surprinderea mea, lui Mariko nu i se părea neplăcut să fie mîngîiată astfel de o insectă.
Auzeam ploaia în streaşină. Aveai impresia că numai în locul acela. în urechile mele, ploaia suna de parcă era înlemnită de groază: o luase prin partea aceasta a oraşului şi se rătăcise de tot. Asta era senzaţia mea. Răpăitul ploii părea izolat în noaptea de necuprins, ca şi mine de altfel; era un sunet ce aparţinea unei lumi circumscrise, ca lumea măruntă iluminată de lumina vagă a veiozei.
Dacă muştelor le plăcea descompunerea, oare şi Mariko intra în stare de putrefacţie? Oare lipsa totală de credinţă a fetei însemna putrefacţie? Lucrul acesta se întîmpla pentru că fata avea o lume a ei. îmi era greu să pricep.
Apoi am observat că Mariko adormise. Zăcea acolo ca un cadavru, şi musca părea să fi aţipit şi ea pe rotunjimea pieptului.
Nu m-am mai dus la Otaki. Realizasem ceea ce aveam de realizat. Nu mai rămînea decît să constate stareţul că-mi cheltuisem banii pentru taxă şi să mă izgonească.
Cu toate acesta nu îi făcusem nici o aluzie la felul cum îmi cheltuisem banii. Nu simţeam nevoia să-i mărturisesc stareţului; el trebuie să descopere fapta singur, fără nici o aluzie din partea mea.
Mi-era greu şi mie să-mi explic de ce ţineam atît de mult să-i încerc puterea stareţului. De ce voiam să împrumut tăria asta a lui? De ce ţineam oare ca decizia mea finală să depindă de izgonire? Pentru că, după cum
212
lui de putere.
La cîteva zile după cea de-a doua vizită a mea la casa Otaki am avut iar ocazia să-mi confirm acest aspect al firii stareţului. Dimineaţa devreme, înainte de deschidere, el dădu o raită prin Templu. Era ceva cu totul neobişnuit. Veni la mine şi la ceilalţi preoţi tineri care măturam pe-acolo şi ne mulţumi convenţional pentru tot ce făceam. Apoi, în mantia lui albă, ce-ţi lăsa impresia de rece, urcă treptele de piatră ce duceau la Yukatei. Era limpede că voia să stea singur acolo, să-şi prepare ceaiul şi să mediteze nestigherit.
Se mai zăreau pe cer urmele răsăritului incandescent. Cîţiva nori, ici-colo, răsfrîngînd o strălucire roşiatică, alergau pe fundalul albastru. Aveai senzaţia că norii nu reuşiseră să-şi învingă timiditatea.
După ce-am terminat cu maturatul, ceilalţi din grupul nostru se întoarseră în clădirea principală a Templului. Numai" eu o luasem pe cărarea care ducea la Yukatei, în spatele Bibliotecii. Mie îmi revenea sarcina să mătur terenul de acolo. Mi-am luat mătura şi am urcat scările din piatră, mărginite de un gard din bambus. Treptele duceau pînă aproape de casa ceaiului. Copacii erau încă uzi de ploaia din seara precedentă. Strălucirea dimineţii se reflecta în stropii de rouă presăraţi din abundenţă pe tufişurile din jur şi aveai impresia că răsăriseră cireşe roşii acolo, înainte de vreme. Pînza de păianjen ce se întindea de la un strop de rouă la altul era şi ea roşiatică parcă şi am observat că tremura.
Privind la toate acestea, am fost pur şi simplu uimit constatînd că obiectele de pe pămînt pot răsfrînge atît de fidel culorile cerului. Pînă şi umezeala de la ploaie care învăluia totul îşi trăgea seva în întregime din cerul de deasupra. Peste tot erau stropi, ca şi cînd totul ar fi primit binecuvântarea mărinimoasă a cerului; emana un miros de putred amestecat cu proaspăt. Pentru că obiectele de pe pămîntul acesta nu ştiau ce-nseamnă neacceptarea.
213
dului, al cărui nume se trage din fragmentul: „Steaua Nordului rămase pe aceste meleaguri şi puzderia de stele o slujesc." Actualul turn nu mai era acelaşi ca cel de pe vremea lui Yoshimitsu. Fusese reconstruit cu cîteva sute de ani în urmă în formă rotundă, forma obişnuită a pavilioanelor de ceai. Deoarece stareţul nu se vedea prin Yukatei, era probabil în turn.
Nu voiam să-l înfrunt singur pe stareţ. Am luat-o tăcut de-a lungul'gardului viu, aplecîndu-mă ca să nu fiu văzut de partea cealaltă.
Turnul Steaua Nordului era deschis. în alcov se vedea obişnuitul sul de pergament al lui Maruyama Okyo. Alcovul conţinea şi un altar mic buddhist, lucrat cu multă migală, din lemn de santal, dar care se înnegrise în sutele de ani care trecuseră de cînd a fost adus din India. în stînga se vedea raftul în stil Rikyu, din lemn de dud; am văzut şi pictura de pe uşa glisantă. Totul era la locul lui, cum mă şi aşteptasem de altfel, dar nici urmă de stareţ. Mi-am ridicat instinctiv privirile peste gard şi am privit în jur.
într-un ungher întunecat al camerei de lingă pilon, am văzut ceva ce semăna cu un pachet mare alb. Privind mai atent, mi-am dat seama că este stareţul. Trupul înveşmîntat în mantie albă era aplecat de tot, ghemuit, cu capul între genunchi şi faţa acoperită de mînecile lungi.
Stareţul rămase în aceeaşi poziţie. Era complet nemişcat. Privindu-l, am încercat diverse sentimente.
Primul meu gînd a fost că i s-a făcut brusc rău şi are o criză. Voiam să mă ridic imediat şi să mă duc să-l ajut. Ceva mă reţinu însă. Nu-i purtam nici un pic de afecţiune stareţului şi apoi, oricum, într-una din zilele acestea îmi duceam la bun sfîrşit planul de a da foc Templului de aur. Ar fi curată ipocrizie să-i ofer ajutorul în condiţiile acestea. Mai mult, exista pericolul ca, dacă-l ajutam, să devin obiectul recunoştinţei şi dragostei lui şi astfel să-mi slăbească hotărîrea.
L-'ciLet lua uiiam unic ia siaici, nu pai ca uumciv. WIH.C
i s-ar fi întîmplat, aşa cum stătea ghemuit acolo, în pavili­onul ceaiului, părea complet lipsit de mîndrie şi dem­nitate. Era un soi de umilire, parcă era un animal adormit. Am observat că-i tremură mînecile uşor, ca şi cînd l-ar fi apăsat pe spate o greutate invizibilă.
Ce să fie oare această greutate invizibilă? Suferea? Sau conştiinţa insuportabilă a neputinţei?
Obişnuindu-mă cu liniştea din jur, mi-am dat seama că stareţul murmura ceva cu o voce stinsă. Părea o rugă, dar nu am recunoscut-o. M-a izbit brusc un gînd care mi-a spulberat mîndria: gîndul că stareţul nostru ducea o viaţă spirituală necurată de care noi nu ştiam nimic şi că, în comparaţie cu aceasta, micile mele fapte rele, păcatele şi greşelile provocate de lipsa de atenţie erau chiar banale.
Am înţeles apoi. Stareţul stătea în poziţia „aşteptării la grădină", adică în poziţia preotului itinerant căruia i s-a refuzat cererea de intrare în templu şi care stă pe sac toată ziua, aşteptînd în faţa uşii cu capul plecat. Dacă un prelat de rangul stareţului nostru imita cu adevărat regu­lamentul căruia trebuie să i se supună un preot itinerant, atunci înseamnă că este exagerat de decent. Dar oare în ce scop? Aşa cum decenţa firicelelor de iarbă, a vîrfurilor frunzelor copacilor, a stropilor de rouă ce se lăsau pe pînza de păianjen — toate — se îndreptau deci spre strălucirea dimineţii, spre ceruri, tot aşa poate şi stareţul îşi îndrepta intenţiile decente spre păcatele originare şi păcatele lumii, care nu erau ale lui de fapt; poate că lăsa ca toate acestea să se reflecte firesc în persoana lui, aşa cum stătea chircit ca un animal.
Dar nu, decenţa lui nu este îndreptată spre o forţă uni­versală. Pentru mine, mi-am dat eu seama brusc, pentru mine o făcea. Nu exista nici o îndoială. Ştia că o să trec pe aici şi-şi luase poziţia aceasta de dragul meu. Şi-o fi dat seama de propria lui neputinţă şi se decise pînă la urmă pentru această metodă, teribil de ironică, pentru a mă mustra, pentru a-mi sfîşia inima-n bucăţele, pentru
214
215
genunchii şi să mă rog.
Pe cînd îl priveam cum stătea acolo, ghemuit, în pozi­ţia aceea pe care o luasem drept decenţă, am făcut toate eforturile să nu mă las copleşit de emoţie. Deşi încercam din răsputeri s-o resping, adevărul este că îmi venea să mor de dragul lui. Dar gîndul că se aşezase în poziţia respectivă pentru mine a întors totul pe dos şi-mi oţeli parcă şi mai tare inima.
în clipa aceea mă hotărîsem să-mi văd mai departe de planuri fără să mai aştept nici un alt motiv, cum ar fi izgo­nirea. Stareţul şi cu mine devenisem locuitorii a două lumi complet diferite şi nu mai aveam nici o înrîurire unul asupra celuilalt. Mă eliberasem de toate opreliştile. Acum puteam să-mi duc la bun sfîrşit hotărîrea pe care o luasem, după pofta inimii şi cînd aveam chef, fără să mai aştept nimic din afară.
Strălucirea dimineţii păli; pe cer se adunaseră nori şi lumina soarelui se retrase din Turnul Steaua Nordului. Stareţul rămase acolo mai departe, ghemuit. Am plecat repede.
în data de 25 iunie izbucni războiul din Coreea. Pre­sentimentul că lumea se va duce de rîpă se adeverea. Tre­buia să mă grăbesc.
A DOUA ZI DUPĂ VIZITA MEA la Gobancho am şi făcut o încercare. Am scos cîteva cuie de vreo cinci centimetri din uşa de lemn de la intrarea din dos a Templului de aur.
Sînt două intrări în Hosui-in. Ambele uşi au două canaturi, una la est şi alta la vest. Bătrînul ghid obişnuia să dea o raită Templului de aur în fiecare seara. Mai întîi închidea pe dinăuntru uşa dinspre vest, apoi o încuia pe dinafară pe cea dinspre est. Ştiam că pot intra în Templul de aur fără cheie: pe o uşă veche de lemn, din dos, care nu mai era de mult folosită. Se putea îndepărta uşor dacă scoteai cîteva cuie de sus şi cîteva de jos. Cuiele abia se mai ţineau şi tocmai de aceea scosesem cîteva, de probă. Le-am înfăşurat într-o bucată de hîrtie şi le-am pus cu grijă în fundul sertarului." Au trecut cîteva zile. Nimeni n-a observat nimic. A trecut o săptămînă. Nimeni nu sesizase lipsa cuielor. în seara zilei de 28 m-am strecurat pe furiş şi le-am pus la loc.
în ziua în care l-am văzut pe stareţ ghemuit în pavili­onul ceaiului, am înţeles că nu o să mai depind de nimeni, că nimeni nu-şi va mai impune forţa asupra mea, aşa că m-am dus la farmacia de lîngă secţia de poliţie din partea de vest a cartierului Chimoto Imaide-gawa şi am cumpărat nişte arsenic. Mi-au dat mai întîi o sticluţă mică ce nu putea conţine mai mult de treizeci de pastile. Am cerut una mai mare: am plătit o sută de yeni pentru o sticluţă cu o sută de pastile. Am intrat apoi într-o fierărie la sud de secţia de poliţie şi mi-am
217
LUI l-ULIL \_IC UUZ,UllCli
timetri. M-a costat nouăzeci de yeni cu cutie cu tot.
M-am învîrtit cîtva timp prin faţa secţiei de poliţie. Era seară şi cîteva ferestre erau puternic luminate. Am zărit un poliţist intrînd grăbit. Purta o cămaşă deschisă la gît şi avea o servietă în mînă. Nimeni nu-mi acorda nici o atenţie. Nimeni nu-mi acordase nici o atenţie în ultimii douăzeci de ani şi starea aceasta părea să continue. Aşa cum stăteau lucrurile în momentul de faţă, eram o per­soană complet lipsită de importanţă. în Japonia sînt mi­lioane, zeci de milioane de oameni izolaţi prin colţuri, cărora nu le acordă nimeni nici o atenţie. Şi eu făceam parte dintre ei. Lumii puţin îi păsa dacă trăiesc sau mor, de aceea aveau ceva liniştitor. Şi poliţistul-detectiv părea liniştit în felul lui şi nu s-a sinchisit să-mi acorde şi o a doua privire. Lumina roşiatică, fumurie, a lămpii anunţa secţia de poliţie Nishijin, din care semnul grafic jin căzuse fără ca cineva să se gîndească să-l mai pună la loc.
în drum spre Templu mă gîndeam la cumpărăturile pe care le-am făcut în seara aceea. Erau cumpărături intere­sante. Deşi cumpărasem medicamentul şi cuţitul pentru eventuala mea dispariţie de pe pămînt, eram foarte încîntat că le am şi mă gîndeam dacă nu aşa se simte unul ce-şi cumpără casă nouă şi-şi face planuri de viitor. După ce-am ajuns la Templu, m-am uitat din nou la cele două achiziţii. Am scos cuţitul din cutiuţă şi i-am lins lama. Lama de oţel s-a aburit imediat şi răceala pe care am simţit-o pe limbă a fost urmată de o senzaţie de pros­peţime. Această prospeţime se reflecta pe limbă, de undeva, din interiorul oţelului, din miezul de neatins al oţelului. Precizia formei, lustrul culorii indigo a adîn-curilor mării — tocmai acestea-i dădeau acea prospeţime diafană care-mi învălui vîrful limbii. Farmecul dispăru însă în cele din urmă. îmi imaginam, fericit, ziua în care mă va ameţi cu totul, fizic, acea explozie de prospeţime. Cerul morţii era strălucitor şi mi se părea că seamănă cu cerul vieţii. Nu mă mai străfulgera nici un gînd negru. Lumea aceasta scăpase de suferinţă.
218
instalat un sistem de alarmă automat contra incendiilor. Era astfel conceput, încît'în momentul în care tempera­tura din interiorul Templului ajungea la un anumit punct, suna un clopoţel de avertizare pe coridorul unde locuiam, în seara zilei de 29 iunie s-a defectat ceva la sistemul de alarmă. Bătrînul ghid descoperise defecţiunea. Eram întîmplător în bucătărie în clipa aceea şi l-am auzit cum îi raporta diaconului situaţia. Aveam senzaţia că aud o îmbărbătare din ceruri.
A doua zi dimineaţă însă, diaconul a telefonat la fabri­ca ce instalase sistemul de alarmă şi i-a rugat să ne trimită un depanator. Blajinul ghid îmi povesti şi mie cum stau lucrurile. Mi-am muşcat buzele. Noaptea trecută avusesem o ocazie absolută, minunată, să-mi duc planul la bun sfîrşit, dar am ratat-o.
Depanatorul veni seara. Ne-am adunat cu toţii în jurul lui şi l-am privit curioşi cum repară sistemul. Se pare că nu-i dădea de capăt defecţiunii. înclină uşor capul, des­curajat, şi noi, gură-cască, plecarăm unul cîte unul să ne vedem de-ale noastre. Am plecat şi eu. Trebuia să aştept să termine cu reparaţia şi să aud semnalul acela dis­perat — sunetul clopoţelului prin tot Templul, pe cînd se verifica dacă funcţionează. Noaptea se lăsă asupra Tem­plului de aur ca fluxul ce asaltează malul şi am văzut luminiţa depanatorului în interiorul clădirii. Nici urmă de alarmă. Renunţă şi el să mai facă ceva şi plecă spunînd că vine a doua zi să-şi termine treaba.
Nu s-a ţinut de cuvînt, deci n-a venit pe 1 iulie:Con-ducerea Templului n-avea nici un motiv special pentru a grăbi reparaţiile.
în data de 30 iunie m-am dus iar în Chimoto Imaide-gawa şi mi-am cumpărat pîine dulce şi pişcoturi cu gem. Pentru că nu ni se dădea nici o gustare între mese, mai veneam din cînd în cînd aici să-mi cumpăr dulciuri din puţinii bani de buzunar pe care-i aveam.
Dar nu-mi făcusem cumpărăturile pentru că-mi era foame. Şi nici n-am cumpărat pîinea ca să pot înghiţi
219
ei bine, atunci recunosc că neliniştea din mine mă făcuse să-mi cumpăr de mîncare.
Legătura dintre mine şi sacoşa aceea plină pe care o duceam în mînă. Legătura dintre fapta aceea perfectă şi izolată pe care eram pe punctul de a mi-o asuma şi amărîta aia de pîine din sacoşă. Soarele străpunse cerul înnorat şi învălui casele vechi de pe stradă ca o pîclă înăbuşitoare. îmi curgea sudoarea şiroaie pe spate, de parcă aş fi fost atins cu un fir de aţă rece. M-am simţit îngrozitor de obosit. Legătura dintre mine şi pîinea dulce. Oare ce putea fi? îmi imaginam că, în momentul în care mă voi găsi faţă-n faţă cu propria faptă, voi fi susţinut, spiritual, de tensiunea şi concentrarea de care va trebui să dau dovadă în clipele acelea, dar stomacul meu, care va rămîne mai departe izolat, îşi va cere şi el drepturile, o, răsplată pentru această izolare. Aveam impresia că organele mele interne erau ca un prăpădit de dine ce nu poate fi dresat ca lumea. Ştiam. Ştiam că indiferent de starea minunată de spirit în care m-aş fi aflat, stomacul şi intestinele — acele organe tîmpe şi neghioabe din trupul meu — îşi puteau cere drepturile lor, tînjind după banalităţi.
Ştiam că stomacul meu o să viseze. O să viseze pîine dulce şi pişcoturi. Pe cînd spiritul meu o să viseze biju­terii, stomacul meu o să viseze cu încăpăţînare pîine dulce şi pişcoturi. în orice caz, mîncarea aceasta o să servească drept indiciu celor ce-şi vor stoarce creierii cu mobilul crimei. „Bietul de el, era flămînd", o să se spună. „E foarte firesc."
Sosi ziua cea mare: 1 iulie 1950. Cum spuneam, nu era nici o speranţă ca sistemul de alarmă să se repare în ziua aceea, lucru ce s-a confirmat la ora şase după-amiaza. Bătrînul ghid a telefonat la fabrică şi i-a rugat să grăbească reparaţiile. Mecanicul a răspuns că, din neferi­cire, era foarte ocupat în seara aceea, dar va termina treaba negreşit a doua zi.
220
soane, dar deoarece porţile se închiseră la şase şi jumă­tate, valurile de oameni începuseră să se retragă. După ce telefona, bătrînul ghid rămase la intrarea bucătăriei cu privirile aţintite undeva, în zare. îşi terminase treburile din ziua respectivă.
Ploua mărunt. Răpăise de cîteva ori de dimineaţă pînă acum. Vîntul adia uşor şi nu era o căldură înăbuşitoare cum ar fi fost de aşteptat în perioada aceea. Am văzut flori de dovleac împrăştiate ici-colo, prin ploaie. Soia, care fusese semănată cu o lună în urmă, începuse să încol­ţească în straturile negre, lucioase, în partea cealaltă a cîm-pului.
De cîte ori cădea pe gînduri, ghidul obişnuia să clănţăne din dinţii lui falşi, prost lucraţi. în fiecare zi relata turiştilor exact aceleaşi lucruri despre Templu, dar din cauza danturii false, era din ce în ce mai greu să-l înţelegi. Nu acorda nici cea mai mică atenţie sugestiei de a şi-i repara. Bătrînul bombănea ceva. Se opri o clipă din bol­borosit şi i-am auzit dinţii clănţănind. Apoi porni iar să bîiguie ceva. Era probabil nemulţumit de întîrzierea reparaţiei sistemului de alarmă contra incendiilor. Ascultîndu-i murmurul de neînţeles, am avut impresia că spune că-i prea tîrziu pentru reparaţii — nu ştiu dacă se referea la dinţi sau la sistemul de alarmă.
Stareţul avu în seara aceea un oaspete neaşteptat. Era părintele Kuwai Zenkai, stareţul templului RyQho din prefectura Fukui, un fost prieten din vremea studenţiei. Fiind prieten cu stareţul, părintele Zenkai fusese prieten şi cu tata.
Stareţul era plecat cînd a venit părintele Zenkai. I-a telefonat cineva şi i-a spus că are musafiri; a spus că se întoarce cam într-o oră. Părintele Zenkai venise la Kyoto să stea o zi-două la Templu.
Tata vorbise deseori despre acest preot şi avea o părere foarte bună despre el. Arăta ca un adevărat bărbat, şi ca aspect, şi în ce priveşte caracterul, era un model de preot
221
sprîncene stufoase şi vocea ca tunetul.
Cînd a venit un jisS să-mi spună că părintele Zenkai vrea să-mi vorbească pînă se întoarce stareţul, am şovăit puţin. Mi-era teamă ca nu cumva ochii lui limpezi şi puri să-mi dibuiască planul, care era acum pe punctul de a fi dus la îndeplinire.
L-am găsit stînd cu picioarele încrucişate în sala de oaspeţi din pavilionul central. Bea liniştit sake şi mesteca nişte peşte uscat adus de diacon. îl servise colegul meu pînă să vin, dar acum i-am luat locul şi, aşezîndu-mă politicos în faţa preotului, i-am turnat eu sake. Stăteam cu spatele la ploaia mohorîtă, aşa că părintele Zenkai avea în faţa ochilor o privelişte cam tristă — grădina întunecată îmbibată de apă şi chipul meu. Nu era el omul care să se lase prins în astfel de mreje. Deşi era prima noastră întîlnire, mi-a vorbit deschis. Remarcă:
— Semeni cu tatăl tău! Ce-ai mai crescut! Ce păcat că a murit tatăl tău!
Părintele Zenkai avea o candoare care-i lipsea stareţului nostru şi o forţă cu care tata nu fusese nicio­dată înzestrat. Faţa îi era arsă de soare, nările foarte lungi, cute adînci între sprîncene. Privindu-i chipul, ai fi zis că ai în faţa ochilor masca Obeshimi pe care o foloseau spiritele din piesele No.
Nu avea trăsături regulate, dar emana o forţă inte­rioară cu totul ieşită din comun. Părintele Zenkai dezvăluia însă forţă numai cît să anihileze orice simetrie posibilă. Pomeţii obrajilor erau proeminenţi precum munţii stîncoşi pictaţi de artiştii chinezi ce aparţin Curen­tului Sudic.
Era totuşi o blîndeţe în vocea bubuitoare a părintelui care-şi găsea ecou în inima mea. Nu era o blîndeţe obişnuită — semăna cu rădăcinile aspre ale unui copac mare ce se înalţă la marginea satului, oferind adăpost călătorului obosit —, ci o blîndeţe aspră la pipăit. Trebuia să fiu atent, să nu mă las furat de ea, să nu-mi zădar-
■ I It *L *■;<■ r | i j ■ ia ■ ■ ia E iiii I ■ ■ «j i i ii iii ■* iiii iii ■ MLI t,*J ■ I I ■ ■ I t-M V II l ■ »
r r
secundă bănuiala că stareţul l-a chemat special pe părin­tele Zenkai pentru mine, dar mi-am dat imediat seama că nu bătea el atîta drum, tocmai din prefectura Fukui, numai pentru mine. Nu, preotul acesta era un oaspete deosebit, care din întîmplare avea să fie martorul unui cataclism cu totul şi cu totul ieşit din comun. Sticluţa din ceramică avusese în ea cam un sfert de litru de sake, dar părintele o şi golise. M-am scuzat cu o plecăciune adîncă şi m-am dus la bucătărie să aduc alta. Pe cînd mă întorceam cu sake-ul încălzit, am avut o senzaţie pe care n-o mai cunoscusem. N-am simţit niciodată nevoia să fiu înţeles, dar acum voiam ca părintele Zenkai să mă înţe­leagă. Probabil a observat şi el că în timp ce înge-nuncheam şi-i turnam sake-ul, în ochii mei se putea citi o sclipire de sinceritate care-mi era străină.
— Ce părere aveţi despre mine? am întrebat.
— Hm, aş spune că pari un student serios şi muncitor. Bineînţeles, n-am cum să ştiu dacă îţi faci de cap pe ascuns. Dar era să uit! Lucrurile nu mai sînt ca pe vre­muri, nu? Am impresia că tinerilor de azi nu le mai ajung banii şi pentru destrăbălare. Cînd tatăl tău, stareţul şi cu mine eram tineri, făceam tot soiul de pozne.
— Vă place un student obişnuit? l-am întrebat.
— Da, răspunse părintele Zenkai, aşa e şi bine să arăţi. Cel mai bun lucru e să fii ca toţi ceilalţi. Lumea nu te mai suspectează în felul acesta.
Părintele Zenkai nu era deloc îngîmfat. Preoţii supe­riori, cărora li se cere părerea în legătură cu cîte ceva, pic­tură sau obiecte vechi de artă, cad de obicei în păcatul de a nu avea niciodată o părere bună, de teamă să nu se rîdă de ei mai tîrziu în cazul în care au făcut vreo greşeală. Apoi, mai sînt preoţii Zen, care-şi spun pe loc părerea, convenţional, avînd însă grijă să se exprime în aşa fel, încît răspunsul să fie ambiguu. Părintele Zenkai însă nu era dintre aceştia. El spunea exact ce vedea şi ce gîndea. Nu căuta niciodată să găsească vreun sens special
222
223
el nu-l interesa dacă există sau nu vreo semnificaţie. Ce mă impresiona însă cel mai mult la părintele Zenkai era că, atunci cînd privea un obiect — de exemplu, pe mine —, nu încerca să se afirme observînd ceva ce n-a mai văzut nimeni; privea totul exact ca toţi ceilalţi. Scopul în sine nu avea nici o semnificaţie pentru acest preot. Am înţeles ce voia să-mi spună şi m-am destins încet-încet. Atîta vreme cît le păream altora un om obişnuit, eram într-ade­văr aşa, şi orice fapte ciudate aş comite, banalitatea ră-mîne precum orezul vînturat.
Fără să fac nici cel mai mic efort, am reuşit să mă ima­ginez ca un copăcel stufos, plantat în faţa părintelui Zenkai.
— Consideraţi, părinte, că e bine să procedezi exact aşa cum aşteaptă lumea de la tine?
— Nu e întotdeauna uşor. Dar dacă te comporţi altfel, lumea o să considere imediat că aşa e normal în cazul tău. Să ştii că se uită repede.
— Şi ce e mai de durată? Ce-ţi preconizezi tu sau modul în care eşti considerat?
-— Ambele se vor sfîrşi într-o bună zi. Oricît ai încerca să te convingi că personalitatea ta este mai trainică, se sfîrşeşte cu siguranţă odată. Cînd trenul merge, pasagerii sînt în repaus, dar cînd trenul se opreşte, pasagerii sînt cei care se pun în mişcare. Şi mişcarea, şi repausul se sfîrşesc la un moment dat. Moartea pare să fie repausul de pe urmă, n-ai cum să ştii cît durează.
— Vă rog să mă priviţi cu atenţie, am spus în cele din urmă. Nu sînt cum vă imaginaţi dumneavoastră. Vă rog să citiţi în inima mea.
Părintele îşi duse ceşcuţa cu sake la gură şi mă privi atent. Tăcerea mă apăsa precum acoperişul mare, negru al Templului, îmbibat de apă. M-au trecut fiori. Părintele Zenkai spuse apoi rîzînd:
— Nu e nevoie să te pătrund. Se citeşte totul pe faţa ta. Aveam impresia că m-a înţeles bine, pînă în cele mai
adînci unghere ale fiinţei. Pentru prima oară în viaţă mă simţeam complet despuiat sufleteşte. Şi exact ca apa care
224
inundat de curajul de a comite fapta.
S-a întors stareţul. Era ora nouă. Ca de obicei, un grup de patru porni să facă ultimul rond al Templului. Nu era nimic neobişnuit. Stareţul se aşeză să bea sake cu părintele Zenkai. Pe la douăsprezece şi jumătate, unul din colegii mei îl conduse pe oaspete în camera lui. Stareţul făcu apoi baie — sau „intrarea în ape", cum se spunea la Templu — şi pe la ora unu noaptea Templul se linişti de tot. Continua să plouă încet.
Aşternutul meu era întins pe rogojină. Stăteam de unul singur şi contemplam noaptea ce se lăsa asupra Templului — tot mai neagră şi mai apăsătoare. Stîlpii mari şi uşa de lemn a cămăruţei mele păreau parcă şi mai întunecaţi în noaptea adîncă.
M-am bîlbîit liniştit în sinea mea. Spre furia mea, nu-mi apăru pe buze decît un singur cuvînt; era exact ca atunci cînd cauţi zadarnic ceva într-o sacoşă, dînd mereu peste ceva de care nu ai nevoie. Povara şi opacitatea propriei lumi interioare semăna foarte bine cu cea a nopţii, cuvintele mele scîrţîiau în exterior ca o găleată grea, scoasă din puţul adînc al nopţii.
„Nu mai e mult, gîndeam. Să mai am puţină răb­dare." Cheia plină de rugină care a deschis uşa ce despărţea lumea exterioară de cea interioară se va răsuci lin în broască. Lumea mea se va aerisi, adierea va pătrunde nestingherită în cele două lumi. Găleata se va ridica, balansîndu-se uşor în vînt, şi totul mi se va deschide sub forma unei întinderi mari... cămăruţa secretă va fi distrusă... E în faţa ochilor, iar mîinile mele se întind gata-gata să ajungă la...
Inima mi s-a umplut de bucurie în ora cît am stat singur în întuneric. Poate n-am fost în viaţa mea atît de fericit. M-am desprins brusc de întuneric.
M-am furişat în spatele Bibliotecii şi mi-am încălţat sandalele de paie pe care mi le pregătisem cu grijă
225
- o —
şanţului din spatele Templului, înspre atelier. Nu era cherestea acolo, dar duşumeaua era plină de rumeguş îmbibat de ploaie al cărui miros se răspîndea puternic în jur. Atelierul era folosit şi pentru depozitarea paielor. Se cumpărau de obicei cîte patruzeci de snopi, dar nu mai rămăseseră decît trei în noaptea aceea.
Am luat cei trei snopi şi m-am întors. în bucătărie era linişte deplină. Am luat-o spre colţul clădirii şi am ajuns în spatele apartamentului diaconului. Unul din gea­murile closetului se lumină brusc. M-am ascuns.
Am auzit pe cineva tuşind. Mi s-a părut că e dia­conul. Apoi l-am auzit uşurîndu-se. Aveam impresia că a durat o veşnicie.
Mi-era teamă să nu se ude paiele de la ploaie şi, cum stăteam ghemuit, încercam să le protejez cu pieptul. Mirosul ce venea dinspre closet era şi mai puternic din cauza ploii şi părea să se aştearnă pe mănunchiul de ferigi. Cineva trase apa, apoi l-am auzit lovindu-se de perete. Bineînţeles, diaconul nu era complet treaz şi nu avea siguranţă pe picioare. Lumina se stinse. Am luat cei trei snopi şi m-am îndreptat spre Bibliotecă.
Bunurile mele personale erau un coş de nuiele în care-mi ţineam lucrurile şi o valijoară veche. Aveam de gînd să ard totul. Seara devreme îmi înghesuisem în cele două obiecte toate cărţile, hainele, straiele preoţeşti şi alte nimicuri. Sper că va recunoaşte lumea că am avut grijă de toate. Obiecte ca stinghiile de la plasa împotriva ţînţarilor cu care puteam să fac zgomot pe cînd le căram, precum şi obiectele neinflamabile ca scrumiera, cana, călimara de cerneală, care puteau atesta fapta mea, le-am pus între perne moi şi le-am înfăşurat în pînză. Le-am lăsat oricum separat. în plus, trebuia să mai ard o saltea şi două plăpumi. Am cărat tot bagajul acesta voluminos, bucată cu bucată, în spatele Bibliotecii şi l-am îngrămădit acolo. M-am dus apoi la Templul de aur să scot uşa de care vă spusesem înainte.
226
ar fi fost împlîntate într-un strat de pămînt moale. Am rezemat uşa înclinată de trupul meu şi suprafaţa umedă a lemnului putred se bombă şi se frecă uşor de gîtul meu. Nu era chiar atît de grea pe cît mă aşteptam. După ce-am scos uşa, am pus-o jos. Pot să privesc acum interiorul Templului de.aur. E întuneric beznă.
Uşa era destul de îngustă, dar se putea intra. M-am lăsat absorbit de întunericul Templului de aur. îmi apăru un chip straniu în faţă şi mă făcu să tremur de spaimă. Avînd un chibrit aprins în mînă, faţa mea se reflecta pe cutia din sticlă ce conţinea macheta Templului.
Nu era chiar momentul potrivit pentru astfel de activi­tăţi, dar m-am oprit şi am privit atent miniatura din casetă. Acest templu mic era luminat de flacăra palidă a chibritu­lui, umbra lui pîlpîi şi scheletul de lemn părea tare agitat. Imediat fu însă înghiţit de întuneric. Chibritul se stinse.
Ciudat, dar mă nelinişti capătul incandescent al chibri­tului, pe care l-am călcat ca studentul pe care-l văzusem odinioară la templului Myoshin. Am mai aprins un chibrit. L-am trecut prin faţa altarului şi a celor trei Buddha şi am ajuns cu el în faţa ofertoriului1. Acesta avea numeroase şipci de lemn printre care se aruncau mone­zile şi, la luminiţa chibritului, şipcile se unduiau ca valu­rile, în ofertoriu se găsea statueta din lemn a lui Ashikaga Yoshimitsu, considerată patrimoniu naţional. Ea reprezenta un individ în poziţie şezîndă, îmbrăcat în mantie preoţească şi cu un sceptru în mînă. Capul ras, ochii larg deschişi şi gîtul îngropat în mînecile largi ale mantiei. Ochii-i sclipeau la lumina chibritului, dar nu-mi era teamă. Era oribilă statueta lui Yoshimitsu. Deşi se păstra cu sfinţenie într-un colţ al clădirii pe care el însuşi a construit-o, părea neîngrijită de multă vreme.
Am deschis uşa dinspre vest care dădea spre Sosei. Cum spuneam, era o uşă pe balamale ce se deschidea din-
1 Locul în care se depun ofrandele sau banii (n.ed.). 227
luminos decît interiorul Templului de aur. Uşa cedă, scîrţîind, în noaptea întunecată.
„Ochii lui Yoshimitsu", mi-am zis ieşind repede pe uşă şi luînd-o la fugă spre Bibliotecă. Ochii aceia ai lui Yoshimitsu. Se poate face orice în prezenţa acelor ochi. în faţa acelor ochi care nu văd, ai unui martor fără viaţă.
Pe cînd alergam, mi-am dat seama că ceva din buzunar făcea zgomot. Era cutia cu chibrituri. M-am oprit şi am îndesat un şerveţel sub capacul cutiei. Zgomotul se potoli. Nu se auzea nimic dinspre celălalt buzunar, în care se afla sticluţa cu arsenic şi cuţitul, înfăşurate bine într-o batistă. Nici un sunet de la pîinea, pişcoturile şi ţigările din buzunarul puloverului.
Mi-am reluat activitatea mecanic. Am făcut patru dru­muri ca să pot transporta toate lucrurile adunate lîngă bibliotecă pînă la locui de destinaţie, în faţa statuii lui Yoshimitsu din Templul de aur. Am cărat mai întîi salteaua şi plasa împotriva ţînţarilor, de la care scosesem stinghiile. Apoi cele două plăpumi, valijoara şi coşul de nuiele şi, în sfîrşit, cei trei snopi de paie. Le-am aruncat la întîmplare, punînd paiele între plasă şi aşternut. Plasa aceea părea să ia foc cel mai uşor, aşa că am întins-o peste restul bagajelor.
în final, m-am întors la Bibliotecă şi am luat legă­turica în care băgasem lucrurile care nu ardeau şi le-am dus, de data aceasta, spre marginea lacului, la est de Templu. De aici se vedea, drept în faţă, stînca Yohaku. Stăteam sub nişte pini şi abia reuşeam să mă feresc de ploaie.
Reflectarea cerului pe suprafaţa lacului îl făcea să aibă o culoare ştearsă. Lintiţa deasă de la suprafaţă îţi lăsa impresia că e vorba de pămînt pur şi simplu, doar spaţiile dintre ele te lăsau să ghiceşti că dedesubt ar fi apă. Unde stăteam eu nu ploua suficient de tare ca să clipocească apa. Lacul se evapora în ploaie şi părea să se-ntindă spre zarea îndepărtată. Aerul era umed.
228
bîldîbîc, dar cu atîta zgomot, încît am crezut că a plesnit aerul din jurul meu. Am stat o vreme chircit, nemişcat în întuneric, sperînd ca astfel să atenuez zgomotul pe care-l provocasem fără să vreau.
Am băgat mîna în apă şi lintiţa călduţă se lipi de degete. Am dat drumul în lac mai întîi stinghiei de la plasa împotriva ţînţarilor, apoi scrumierei — ca şi cînd aş fi vrut s-o clătesc. Am lăsat să cadă încetişor şi ceaşca, şi călimara. Am terminat cu toate lucrurile ce trebuiau aruncate în apă. Au mai rămas lîngă mine perna şi pînza în care fuseseră învelite. Nu mi-a mai rămas decît să duc şi aceste două obiecte în faţa lui Yoshimitsu şi să dau foc Templului.
Faptul că arunci mi s-a făcut brusc foarte foame cores­pundea exact anticipărilor şi, departe de a mă simţi măgulit, aveam sentimentul că am fost trădat. Mai aveam la mine pîinea şi pişcoturile pe care le începusem cu o zi în urmă. Mi-am şters mîinile ude de un colţ al puloverului şi am devorat totul cu lăcomie. Nu le simţeam gustul. Stomacul a ţipat după mîncare şi nu se sinchisea dacă îmi place sau nu. Noroc că am reuşit să-mi îndes în gură, în mare grabă, nişte pîine. Inima-mi bătea puternic. După ce-am terminat de înghiţit mîncarea, am scos nişte apă din lac şi am băut.
Eram pe punctul de a trece la fapta cea mare. Termi­nasem cu toate pregătirile, nu-mi rămânea decît să sfîrşesc odată. Nici nu-mi trebuia un efort prea mare.
Nu mi-am dat seama pentru moment că între mine şi ce aveam de gînd să fac se deschidea o prăpastie mare, gata să-mi înghită şi viaţa.
Pentru că în clipa aceea mă uitam fix la Templul de aur şi-mi luam rămas-bun de la el. Templul de aur era şters în întunericul nopţii ploioase şi nici măcar conturul nu i se distingea clar. Stătea acolo, în beznă, ca şi cînd era o cristalizare a însăşi nopţii. încordîndu-mi privirile, am reuşit să desluşesc Kukyocho, nivelul superior al Tem­plului, unde întreaga clădire se îngusta, precum şi
229
Choondo şi Hosui-in. Dar diversele detalii ale Templului, care m-au impresionat atît de mult în trecut, s-au topit în întunericul monocrom.
Cum amintirile legate de frumuseţe se împrospătau tot mai mult, tocmai întunericul fu cel care-mi oferi fundalul potrivit visării. întreaga mea concepţie despre frumuseţe se ascundea în această formă sobră, adunată la pămînt. Datorită puterii amintirii, diversele detalii estetice înce­puseră să sclipească, unul cîte unul, în întunericul încon­jurător, sclipirea se întindea tot mai mult, pînă cînd întreg Templul răsări în faţa mea în însăşi lumina stranie a timpului, care nu e nici zi, nici noapte. Niciodată nu mi s-a mai părut Templul de aur atît de perfect ca formă, nu l-am văzut niciodată sclipind în felul acesta, pînă în cel mai mic detaliu. Aveam impresia că-mi însuşisem vizi­unea unui orb. Lumina care emana chiar din Templu făcu clădirea să pară transparentă şi, de acolo, de pe malul la­cului, distingeam foarte bine picturile sfinţilor de pe acoperişul din interiorul nivelului Choondo, precum şi rămăşiţele de folii aurite de pe pereţii nivelului Kuky-ocho. Exteriorul plăcut al Templului de aur se contopea strîns cu interiorul. Cuprinzînd întreaga privelişte cu ochii, am reuşit să remarc bine clădirea, linia clară a motivului, repetarea migăloasă a detaliilor oriunde revenea motivul respectiv, am perceput efectul con­trastului şi al simetriei. Nivelele inferioare, Hosui-in şi Choondo, aveau cam aceeaşi lăţime şi, deşi era o oare­care diferenţă între ele, aveau aceeaşi cornişă; un nivel se odihnea pe vîrful semenului său, astfel încît arătau ca o pereche foarte strînsă de vise sau ca nişte amintiri ale unor plăceri similare pe care le-am gustat cîndva, în trecut. Aceste două etaje-surori gemene au fost încu­nunate de un al treilea, Kukyocho, care se îngusta brusc. Şi sus, pe acoperiş, pasărea din bronz auriu înfrunta noaptea, noaptea cea fără de lumină.
Numai acestea nu l-au satisfăcut pe arhitect. La vest de Hosui-in a mai adăugat gingaşul Sosei, care se proiecta
230
toată osteneala să distrugă simetria clădirii. Rolul lui Sosei în arhitectura globală era acela de împotrivire metafizică. Deşi nu se întindea mult peste lac, îţi lăsa impresia de îndepărtare de centrul Templului de aur. Sosei era ca o pasăre ce se înalţă în zbor de pe pavilionul central, ca o pasăre care îşi întinde aripile cu cîteva clipe în urmă şi vrea să scape de suprafaţa lacului spre tot ce era lumesc. Semnificaţia lui Sosei era asigurarea unei 'punţi între rînduiala ce guverna lumea şi acele lucruri — ca, de exemplu, dorinţa trupească — ce erau în mare neorînduială. Da, asta era. Sufletul Templului de aur începea cu acest Sosei ce semăna cu un pod rupt la jumă­tate; forma apoi un turn cu trei nivele şi iar fugea de pod. Pentru că puterea imensă a dorinţei trupeşti ce pîlpîia la suprafaţa acestui lac era sursa forţei ascunse ce înălţase Templul de aur; dar după ce fusese rînduită această putere şi terminat turnul cu trei nivele, n-a mai suportat să sălăşluiască acolo şi nu i-a mai rămas decît să scape o dată cu Sosei înapoi la suprafaţa lacului, înapoi la pîlpîirea nesfîrşită a dorinţei senzuale, înapoi la locul de baştină. Mai demult, ori de cîte ori priveam pîcla dimineţii şi a serii abătîndu-se deasupra lacului, mă frămînta mereu acelaşi gînd — gîndul că aici sălăşluia imensa forţă senzuală care a construit Templul de aur. Şi frumuseţea a sintetizat luptele şi contradicţiile, şi nearmoniile din fiecare părticică a clădirii ■— mai mult chiar, frumuseţea era cea care le domina! Templul de aur fusese construit cu praf de aur în lunga noapte fără lumină, exact ca o sutră înscrisă cu multă osteneală, cu praf de aur pe paginile întunecate ale cărţii. Eu nu ştiam însă dacă frumuseţea se identifica, pe de o parte, cu Tem­plul de aur sau, pe de altă parte, se unea cu noaptea nean­tului ce înconjura Templul. Poate ambele. Şi fiecare parte separată, şi întreaga clădire, şi Templul de aur, şi noaptea ce învăluia Templul de aur. La gîndul acesta, am simţit că misterul frumuseţii Templului de aur, care m-a chinuit atît de mult pe vremuri, era pe cale de a se desluşi. Dacă
231
1 1 *
balustradele, obloanele, uşile înrămate, ferestrele împodobite, acoperişul piramidal — Hosui-in, Ch5ondo, Kukyoch5, Sosei —, umbra Templului pe lac, insuliţele în miniatură, pinii, dar chiar locul pentru ancorarea bărcilor Templului —, frumuseţea nu era desăvîrşită în nici unul din detaliile Templului; deoarece fiecare detaliu umbrea frumuseţea celui care-l urma. Din frumuseţea unui singur detaliu se desprindea numai nelinişte, tulburare. El visa la perfecţiune, dar nu ştia ce înseamnă împlinirea şi era mereu prins în mrejele frumuseţii detaliului următor, fru­museţe necunoscută. Umbrirea frumuseţii unui detaliu se înlănţuia cu umbrirea următoare, astfel că diversele umbriri ale unei frumuseţi care nu exista de fapt deveniseră ideea dominantă a Templului de aur. Umbririle acestea reprezentau neantul. Neantul era însăşi structura fru­museţii. De aceea, din neîmplinirea diverselor detalii ale acestei frumuseţi se ivea automat o umbrire a neantului, iar clădirea aceasta atît de minunată, lucrată din lemn de cea mai bună calitate, tremura la gîndul existenţei nean­tului ca un colier în bătaia vîntului.
Dar n-a existat nici o clipă în care frumuseţea Tem­plului de aur să pălească! Frumuseţea lui îşi găsea mereu ecou pe undeva. Exact ca o persoană căreia îi ţiuie ure­chile, eu auzeam neîncetat sunetul frumuseţii Templului de aur oriunde mă aflam şi mă obişnuisem cu el. Dacă comparai această frumuseţe cu sunetul, Templul era ca un clopoţel de aur care suna incontinuu de cinci secole şi jumătate sau chiar ca o harpă mică. Ce se întîmplă însă dacă sunetul înceta?
Mă simţeam teribil de obosit.
Dincolo de Templul de aur ce se înălţa în întuneric, dis­tingeam limpede Templul de aur din imaginaţia mea. Nu încetase să strălucească. Balustrada nivelului Hosui-in dinspre malul apei se retrăgea sfioasă, pe cînd cea de la Choondo, sprijinită pe console de tip indian, îşi întindea pieptul visătoare spre lac. în cornişe se reflecta incert
232
asfinţitul sau strălucea la lumina lunii, lumina apei făcea ca întreaga clădire să arate de parcă plutea şi dădea din aripi misterios. Legăturile puternice ale Templului slăbeau în vibraţiile apei şi, în astfel de momente, aveai impresia că Templul de aur era făcut din vînt, apă, flăcări în permanentă mişcare.
Frumuseţea Templului de aur este de nedescris. Ştiam acum de unde mi se trage oboseala. Frumuseţea aceea încerca pentru ultima oară să-şi exercite forţa asupra mea şi să mă lege de neputinţa care mă asaltase de atîtea ori în trecut. Mîinile şi picioarele-mi tremurau de ceea ce vedeam în faţa mea. Cu cîteva clipe în urmă, eram la un pas de a săvîrşi fapta, iar acum mă afundasem iar undeva, departe.
— Am făcut toate pregătirile, bîiguiam eu, eram la un pas de a săvîrşi ce-mi propusesem. După ce am visat atît, oare e nevoie să şi acţionez? Oare nu este complet lipsită de valoare fapta mea în stadiul acesta?
Probabil că avea Kashiwagi dreptate cînd spunea că nu fapta schimbă lumea, ci cunoaşterea. Şi mai era şi tipul de cunoaştere care încerca să imite fapta pînă la exagerare. Cunoaşterea mea intră în această categorie. Şi acesta este tipul de cunoaştere care face fapta cu totul neputin­cioasă. Oare motivul tuturor pregătirilor mele nu constă tocmai în realizarea faptului că nu trebuie să-mi iau rolul în serios'?
Da, asta trebuie să fie. Acţiunea este, în ce mă priveşte, cu totul de prisos acum. Ea s-a născut din viaţă, din propria voinţă, iar acum stă în faţa mea ca un mecanism aparte, din oţel rece, aşteptînd să fie pus în mişcare. Am impresia că nu există nici cea mai mică legătură între mine şi fapta mea. Pînă în punctul acesta am fost EU, de-acum încolo nu mai sînt EU. Dar cum de îndrăznesc să nu nu mai fiu eu însumi?
M-am rezemat de trunchiul pinului. M-a vrăjit scoarţa umedă şi rece a copacului. Aveam impresia că această
233
oprise pe loc; nu mai exista nicăieri nici o dorinţă, chiar eu eram mulţumit.
Ce să fac cu oboseala aceasta îngrozitoare? Aveam impresia că am febră, sînt moleşit şi mîinile nu mi se rnişcă cum vreau. Sînt bolnav, probabil.
Templul de aur strălucea sub ochii mei, exact ca priveliştea oferită de Jissokan văzută de Shuntokumaru. In noaptea neagră a orbirii, Shuntokumaru văzuse razele jucăuşe ale apusului de soare pe Marea Naniwa. Văzuse şi Awaji Eshima, Suma Akashi şi chiar şi Marea Kii reflectînd soarele serii sub cerul senin.
Trupul meu părea paralizat şi-mi curgeau lacrimi întruna. Nu-mi păsa nici dacă stăteam aşa pînă dimineaţă şi mă găseau acolo. N-o să mă scuz în nici un fel.
V-am vorbit mult despre cît de neputincioasă mi-a fost memoria încă din fragedă copilărie, dar trebuie să subli­niez că o dată ce învie, este foarte bună. Trecutul nu ne trage înapoi numai spre trecut. Sînt amintiri legate de trecut care au resorturi puternice, iar cînd cel care trăieşte în prezent le atinge, ele se întind brusc şi ne împing înainte, în viitor.
îmi simţeam trupul amorţit, dar mintea orbecăia pe undeva, prin amintiri. Qteva cuvinte plutiră la suprafaţă, dar dispărură şi ele. Am avut impresia că le ajung cu ghearele sufletului, dar s-au ascuns iar. Cuvintele acelea mă chemau. încercau să se apropie de mine, ca să vadă de ce sînt în stare.
„Atenţie la spate, atenţie la exterior, dacă vă întîlniţi, ucideţi pe loc!"
Da, aşa suna prima frază a bine cunoscutului paragraf din Rinzai-roku. Celelalte cuvinte ieşiră apoi curgător: „Cînd îl întîlneşti pe Buddha, ucide-l pe Buddha! Numai aşa te vei salva."
Cuvintele acestea m-au scos din moleşeala în care căzusem. M-am simţit brusc puternic. O parte a minţii îmi tot spunea că acum nu mai are rost să-mi pun planul în aplicare, dar noua mea forţă nu se speria de inutilitate.
234
ULII UC
x*«:>~«ic* Un tx*.«~ IU lUf Lkl IU*-l.1LU1 ^V.1U1 U *-U
inutilă.
Am strîns pînza întinsă lîngă mine şi am băgat-o sub braţ împreună cu perna. M-am ridicat. Am aruncat o privire Templului de aur. Strălucirea Templului din imagi­naţia mea începuse să pălească. Balustrada era înghiţită încet-încet de noapte şi pădurea de piloni subţiri îşi pierdu din puritate. Lumina de la suprafaţa apei dispăru şi o dată cu ea şi reflectarea ei pe cornişe. în curînd, toate detaliile s-au ascuns în întuneric şi Templul de aur n-a mai lăsat în urmă decît un contur nedesluşit, negru.
Am fugit. Am luat-o la fugă spre nordul Templului. Picioarele mi se reobişnuiră, am reuşit să nu mă împiedic, întunericul se deschidea treptat în faţa mea şi îmi arăta drumul.
De pe marginea lui Sosei am sărit drept în Templul de aur prin uşa de la intrarea vestică pe care o lăsasem deschisă. Am aruncat perna şi pînza peste grămada care mă aştepta acolo, pregătită.
Vibram de emoţie, mîinile mele umede tremurau. Pe lîngă toate acestea, mi s-au udat şi chibriturile. Primul n-a vrut să se aprindă. Al doilea era pe punctul de a se aprinde, dar s-a rupt. Din al treilea a ţîşnit flacăra şi, cum îl ţineam în bătaia vîntului, îmi lumina spaţiile dintre degete.
Am căutat snopii de paie. Pentru că, deşi i-am tîrît eu însumi pînă aici, i-am pus în trei locuri diferite; am uitat complet unde. Pînă i-am găsit, chibritul s-a stins. M-am ghemuit pe vine lîngă paie şi am aprins două chibrituri deodată.
Focul contura umbrele încîlcite ale grămezilor de paie şi, degajînd o lumină strălucitoare, se răspîndi încet-încet în toate direcţiile. Pe cînd fumul se ridica în aer, focul se ascunse în mormanul acela alb. Apoi, neaşteptat, departe de locul în care stăteam, flăcările au ţîşnit în sus, lansînd rotocoale verzi prin plasa pusă împotriva ţînţarilor. Aveam senzaţia că totul în jurul meu a prins viaţă.
235
p f ^ f
chibrituri la dispoziţie. Am dat fuga la alt colţ al camerei şi, aprinzînd cu grijă chibritul, am mai dat foc unui snop de paie. Flăcările cele noi mi-au ridicat moralul. Cînd ieşeam pe vremuri cu prietenii şi făceam focuri de tabără, eu eram întotdeauna cel mai priceput.
Se înălţă o umbră mare care pîlpîia în Hosui-in. Sta­tuile celor trei Buddha, Amida, Kannon şi Seishi, erau luminate în roşu. Ochii statuii lui Yoshimitsu scăpărară; umbra pîlpîia în spate.
Nici nu simţeam căldura. Cînd am văzut că flăcările ascultătoare au ajuns pînă la ofertoriu, mi-am spus că totul este în ordine.
Uitasem de arsenic şi de cuţitul din buzunar. îmi veni subit ideea să mor în Kukyoch5, înconjurat de flăcări. M-am îndepărtat de foc şi am luat-o la fugă în sus, pe scara îngustă. Nu mi-a dat prin minte să-mi pun între­barea de ce este deschisă uşa care ducea la Choondo. Bătrînul ghid uitase să închidă uşa de la etajul doi.
Fumul se încolăcea spre mine. Am tuşit. Am privit sta­tuia lui Kannon atribuită lui Keishin şi îngerii-cîntăreţi pictaţi pe tavan. Fumul cuprinse tot nivelul Ch5ondo. Am luat-o la fugă spre următorul nivel şi am încercat să deschid uşa de la Kukyocho. N-a vrut să se deschidă. Era bine încuiată.
Am bătut în uşă. Bătaia a fost puternică probabil, dar zgomotul nu se ciocni de urechile mele. Am bătut cu toată forţa. Simţeam că trebuie să-mi deschidă cineva uşa dinăuntru. Visam să găsesc în Kukyocho un loc în care să mor, dar pentru că fumul porni pe urmele mele, băteam vehement, de parcă-mi căutam un loc de refugiu. Dincolo de uşă nu putea fi decît o cameră mică. în clipa aceea visam că pereţii camerei sînt acoperiţi în întregime cu foiţă aurie, deşi ştiam că de fapt era aproape complet jupuită. Nu sînt în stare să explic cit de disperat tînjeam după cămăruţa aceea strălucitoare pe cînd băteam cu forţă-n uşă. „Dac-aş putea ajunge la ea, gîndeam, totul ar fi în ordine. De-aş putea ajunge la cămăruţa aurie!"
puternice, aşa că m-am izbit cu tot trupul de uşă. N-a vrut să se deschidă.
ChSondo se umpluse de fum. Auzeam sub picioarele mele pîrîitul focului. M-am înecat din pricina fumului, era gata-gata să-mi pierd cunoştinţa. Tuşeam şi băteam în uşă. Uşa nu se deschidea.
în clipa în care mi-am dat însă seama că sînt respins, n-am mai ezitat. M-am strecurat pe trepte în jos. Am fugit pînă la Hosui-in prin vîrtejurile de fum; cred că am trecut şi prin foc. Cînd am ajuns în final la uşa dinspre vest, am ţîşnit pur şi simplu afară. Am luat-p la fugă ca săgeata, neştiind încotro am apucat-o.
Fugeam. Cît de departe am ajuns fără să-mi trag sufletul măcar! Nu-mi amintesc pe unde am trecut. Am ieşit probabil pe poarta mică de lingă Turnul Kyohoku dinspre nord, apoi oi fi trecut şi pe lîngă Pavilionul Myo, am luat-o pe cărarea de munte mărginită de iarbă şi azalee şi am ajuns în vîrful colinei Hidari Daimonji. Da, sigur, pe colina Hidari Daimonji am reuşit să mă întind şi eu, în mijlocul desişului de bambuşi, la umbra pinilor roşietici, să-mi domolesc puţin bătăile nebuneşti ale inimii. Colina aceasta veghea partea de nord a Tem­plului de aur.
Ţipetele unor păsări speriate m-au făcut să-mi revin în simţiri. O pasăre zbură chiar pe lîngă faţa mea, fîlfîind puternic din aripi.
întins pe spate, am privit cerul în noapte. O mulţime de păsări s-au ridicat peste ramurile pinilor roşietici, iar scînteile focului, care începuseră să se rărească, pluteau pe cer deasupra capului meu.
M-am ridicat şi am privit departe, spre Templul de aur. Se auzea un zgomot ciudat dintr-acolo, ca nişte pocnitori. Aveai senzaţia că pîrîie în acelaşi timp încheieturile a nenumăraţi oameni.
Nu se vedea Templul de aur de unde stăteam. Nu se vedea decît un vîrtej imens de fum şi flăcări mari, îndrep-
236
237
tate spre cer. Scînteile se risipiră printre copaci, iai «i m Templului de aur părea presărat cu nisip auriu.
Mi-am încrucişat picioarele şi am rămas cu privirile
aţintite într-acolo.
Mi-am dat apoi seama că tot corpul îmi este numai băşici şi răni, că sîngeram puternic. Degetele-mi erau şi ele pătate de sînge; m-am lovit probabil cînd am bătut în uşă. Mi-am lins rănile ca un animal care a scăpat de urmăritori. Am scos din buzunar sticluţa cu arsenic înfăşurată în batistă şi cuţitul. Le-am aruncat în vale.
Am simţit pachetul cu ţigări în buzunar. Am scos o ţigară şi am început s-o fumez. Mă simţeam ca unul care se aşază la o ţigară după ce a terminat o treabă grea. Voiam să trăiesc.
Capitolul 1.............................. 5
Capitolul II............................. 30
Capitolul III............................ 51
Capitolul IV............................ 76
Capitolul V............................. 100
Capitolul VI............................ 124
Capitolul VII........................... 142
Capitolul VIII........................... 176
Capitolul IX............................ 200
Capitolul X............................. 217
b C
ac ev
Ju. di
foi fii
Cărţile sînt ca oamenii.
Pe multe le intîlneşti la tot pasul, dar
nu-ţi produc nici o impresie: le uiţi imediat.
Cu unele te întîlneşti de nevoie.
Sînt altele pe care
îti aminteşti că le-ai iubit,
dar nu-fi mai spun nimic,
şi cîteva care pur şi simplu
n-au vrut să te iubească.
Dar sînt şi cărţile de care
râmîi cumva îndrăgostit:
crexi că le-ai uitat
si totuşi
m w
le duci atît de tare dorul...
Sau cărţile cărora le-ai presimţit miracolul,
fără să le fi cunoscut vreodată.
Cărţi gata să te iubească,
adunate pentru tine
în colecţia CARTEA DE PE NOPTIERĂ.
Alte apariţii în aceeaşi colecţie:
YASUSHI INOUE Puşca de vînătoare YASUNARI KAWABATA Vuietul muntelui YUKIO MISHIMA După banchet YASUNARI KAWABATA Frumuseţe şi întristare YASUNARI KAWABATA O mie de cocori
ISBN 973-50-0053-9