William Gibson - Chrome

                                                                      William Gibson

                                                                          Chrome
                                                    vol. CHROME (Burning Chrome, 1986)


Era zăpuşeală în noaptea când am pârlit‑o pe Chrome. Afară, pe promenade şi în pieţe, fluturii se izbeau de neoane până ce mureau, dar în mansarda lui Bobby singura lumină venea de la ecranul unui monitor şi de la LED‑urile verzi şi roşii de pe cadranul simulatorului matriceal. Cunoşteam pe dinafară fiecare cip din simulatorul lui Bobby; semăna cu clasicul Ono Sendai VII, „Ciberspaţiul şapte", însă îl refăcusem de atâtea ori, încât te‑ai fi chinuit destul să găseşti un milimetru pătrat de circuit original prin tot siliciul ăla.
Stăteam unul lângă celălalt în faţa consolei simulato­rului, aşteptând afişajul temporal din colţul inferior stâng al ecranului.
— Bagă! am făcut eu, când a sosit momentul, dar Bobby era deja acolo, aplecându‑se să împingă cu podul palmei programul rusesc în fanta lui. O făcu cu graţia naturală a unui puşti ce vâră monedele într‑un joc video, sigur de câştig şi gata să primească o serie întreagă de jo­curi gratuite.
În faţa ochilor mei se ridică un val argintiu de fosfene şi matricea începu să mi se deplieze în minte, o tablă de şah tri‑D, infinită şi perfect transparentă. Când am intrat în grilă, programul rusesc păru că se clatină. Dacă altcine­va ar fi fost cuplat în partea aceea a matricei, ar fi putut zări un val de umbre pâlpâitoare, prelingându‑se din pira­mida mică şi galbenă care reprezenta calculatorul nostru. Programul era o armă mimetică, destinată absorbirii culo­rii locale şi prezentării lui ca o prioritate absolută în orice context ar fi întâlnit.
— Felicitări, l‑am auzit pe Bobby. Tocmai am devenit o inspecţie de rutină a Comitetului de Coastă Răsăritean pentru Fisiune...
Asta însemna deschiderea liniilor fibroptice cu echiva­lentul cibernetic al unei sirene de incendiu, dar în matricea simulată păream a ne repezi drept la baza de date a lui Chrome. Încă nu o puteam zări, însă ştiam deja că zidurile acelea aşteptau. Ziduri de umbră, ziduri de gheaţă.
Chrome: faţa ei drăguţă, de copil, netedă ca oţelul, cu ochi care s‑ar fi simţit în largul lor pe fundul unei fose atlantice, ochi reci şi cenuşii trăind sub o presiune teri­bilă. Se spunea că pregătea singură cancerurile pentru cei care‑o trădau, variaţiuni rococo personalizate ce te omo­rau după ani de zile. Se spuneau fel de fel de chestii des­pre Chrome, nici una prea liniştitoare.
Aşa încât am acoperit‑o cu o imagine a lui Rikki. Rikki îngenunchind în firicelele de praf ale unei raze de lumină strecurată în mansardă, printr‑o reţea de oţel şi sticlă; salopeta ei de camuflaj decolorată, sandalele roz transpa­rente, curba perfectă a spatelui gol pe când scotocea într‑o geantă de nailon cu echipament. Ridicând ochii, cu un zuluf pe jumătate blond gâdilându‑i nasul. Zâmbind, încheind nasturii unei cămăşi vechi de‑a lui Bobby, bumbacul kaki rărit întinzându‑se peste sânii ei.
Zâmbind...
— Fir‑ai al dracului, zise Bobby, tocmai i‑am spus lui Chrome că suntem o revizie de control financiar şi trei citaţii de la Tribunalul Suprem... Ţin‑te bine, Jack...
Adio, Rikki. Poate că n‑o să te mai văd niciodată.
Şi este atât de întuneric în castelele de gheaţă ale lui Chrome!


Bobby era un cowboy, iar gheaţa era meseria lui. „Gheaţa" însemnând GHEAŢĂ. Ghimpi Electronici de Autoapărare. Matricea este reprezentarea abstractă a relaţiilor dintre sistemele de date. Programatorii legali pătrund în acel sector al matricii aparţinând celor care i‑au angajat şi se trezesc înconjuraţi de geometrii străluci­toare, reprezentând datele corporaţiilor.
Turnurile şi câmpurile lor variau în nonspaţiul incolor al matricii de simulare — consens de halucinaţie electro­nică prin care se facilitează manipularea şi transferul unor volume masive de date. Programatorii legali nu văd nicio­dată zidurile de gheaţă înapoia cărora lucrează, zidurile de umbră care ecranează operaţiile lor în faţa altora, a artiştilor spionajului industrial şi spărgătorilor ca Bobby Quinn.
Bobby era un cowboy, un pocnitor, un spărgător care intra în uriaşul sistem nervos electronic al omenirii, manglind informaţii şi credite din matricea ticsită, spaţiul monocrom unde singurele stele sunt concentraţiile dense de informaţii, iar hăt deasupra lor ard galaxiile corporaţiilor şi braţele spirale reci ale sistemelor militare.
Bobby era unul dintre tinerii cu chipuri îmbătrânite pe care‑i vedeţi bând la „Gentlemanul Păgubaş", barul şic al cowboys‑ilor de calculatoare, hoţilor şi ciberneticienilor de mâna a doua. Eram parteneri.
Bobby Quinn şi Automatic Jack. Bobby e fantele slab şi palid, cu ochelari negri, iar Jack, tipul dur cu braţul mioelectric. Bobby se ocupă de software şi Jack de hard; Bobby bate tastele pe consolă, iar Jack meştereşte toate bibilurile care pot oferi vreun atu. Oricum, asta v‑ar fi spus orice tip din „Gentlemanul Păgubaş", înainte ca Bobby să hotărască s‑o pârlească pe Chrome. Ar fi putut însă să vă mai spună că Bobby îşi pierdea mâna, încetinea. Avea douăzeci şi opt de ani şi asta e mult pentru un cowboy de consolă.
Amândoi eram buni în meseria noastră, totuşi lovitura cea mare nu apăruse încă. Eu ştiam de unde să procur echipamente, iar Bobby avea toate trucurile la degetul mic. Se lăsa pe spate, cu o bentiţă albă contra transpiraţiei pe frunte, şi‑şi deplasa degetele peste tastatură mai re­pede decât puteai privi, croindu‑şi drum prin gheaţa cea mai uşchită din meserie, dar asta numai atunci când se întâmpla ceva care să‑l bage în priză, lucru ce nu se petrecea chiar atât de des. Bobby nu era ambiţios, cât despre mine eram tipul de bărbat care‑i fericit să‑şi poată plăti chiria şi să aibă o cămaşa curată pe el.
Bobby era însă mierlit după gagici, de parcă astea erau cărţile lui de tarot, sau cam aşa ceva; când le vedea, intra în viteză. N‑am vorbit niciodată despre asta, dar în vara aceea, când începu să pară că‑şi pierdea forma, petrecu tot mai mult timp în „Gentlemanul Păgubaş". Stătea la una dintre mesele de lângă uşa deschisă şi privea trecătorii lu‑necând, în nopţile când gândacii erau pe neoane, iar văzdu­hul mirosea a parfum şi a mâncăruri la minut. Ochelarii lui de soare scanau chipurile aflate în mişcare, şi pesemne aşa a decis că Rikki era cea pe care‑o aştepta, atuul şi schimbarea lui de noroc. Tipa cea nouă.


Am plecat la New York să investighez piaţa şi să văd ce mai exista în software‑ul de mangleală.
Prăvălia Finlandezului are o hologramă deteriorată în vitrină, METRO HOLOGRAFIX, deasupra unui decor de muşte moarte, îmbrăcate în blănuri de praf cenuşiu. Înăuntru, mărunţişurile se înalţă până la nivelul pieptului, ridicându‑se în maldăre către pereţii de‑abia vizibili îna­poia resturilor necunoscute şi a rafturilor încovoiate, tic­site cu reviste porno vechi şi colecţii îngălbenite de National Geographic.
— Îţi trebuie o armă, mi‑a zis Finlandezul.
Arată ca un proiect ADN refăcut în scopul de a obţine scormonitori de mare viteză.
— Ai baftă. Am pus laba pe noul Smith and Wesson, patru sute optul tactic. Are un proiector de xenon sub ţeavă, vezi, baterii în pat, îţi proiectează un cerc de treizeci de centimetri în bezna cea mai adâncă la cincizeci de metri. Sursa de lumină e aşa de fină, încât e aproape impo­sibil de detectat. Într‑o luptă nocturnă, e magie curată.
Am lăsat braţul să‑mi cadă pe masă şi am pornit răpăi­tul degetelor; servo‑urile din mână au început să zumzăie ca nişte ţânţari flămânzi. Ştiam că Finlandezului nu‑i plăcea asta deloc.
— Vrei să‑l amanetezi? Mi‑a ciocănit încheietura de duraluminiu cu capătul ros al unei carioca. Poate‑ţi cum­peri ceva mai silenţios.
Nu m‑am oprit.
— Nu‑mi trebuie arme, Finlandezule!
— Bine, a încuviinţat el, bine! — iar eu am încetat răpăitul. N‑am făcut rost decât de o chestie şi nici nu ştiu ce este. Părea nefericit: Mi l‑au adus săptămâna trecută nişte puşti din canalele lui Jersey.
— Da' de când cumperi tu chestii care nu ştii ce sunt, Finlandezule?
— Eşti şmecher, da?
Mi‑a întins un plic de corespondenţă transparent. Prin izolaţia din plastic, cu bule de aer, se vedea ceva ce semăna a casetă audio.
— Mai aveau un paşaport, continuă el, cărţi de credit, un ceas... Şi asta...
— Vrei să spui că aveau conţinutul unor buzunare. El a încuviinţat din cap.
— Paşaportul era belgian. Era şi fals pe deasupra, ascultă‑mă pe mine, l‑am aruncat în foc. Şi creditele. Cea­sul era bun, un Porsche, ceas bun.
În mod evident, era un tip de program militar plug‑in. Scos din plic, părea încărcătorul unei carabine mici, pla­cat cu plastic negru, mat. Muchiile şi colţurile sclipeau metalic; fusese pesemne trântit pe ici, colo.
— Ţi‑l dau cu reducere, Jack. În amintirea zilelor de altădată.
Am rânjit. Să obţii ceva cu reducere de la Finlandez era ca şi cum Dumnezeu ar fi anulat legea gravitaţiei, atunci când trebuie să cari o valiză grea de‑a lungul a zece cvartale de coridoare prin aeroport.
— Mi se pare rusesc, am zis. Probabil, controlul în caz de avarie a canalizării dintr‑o suburbie a Leningradu­lui. Exact ce‑mi trebuie!
— Ştii, făcu Finlandezul, am o pereche de pantofi mai bătrână decât tine. Uneori mă gândesc că tu ai tot atâta clasă cât şi golanii ăia din Jersey. Ce vrei să‑ţi spun, că‑s cheile Kremlinului? E treaba ta să vezi ce dracu' e‑năun‑tru. Eu vând doar marfa. Am cumpărat programul.


Lipsiţi de trupuri, năvălim în castelul de gheaţă al lui Chrome. Şi suntem iuţi, iuţi. Parcă facem surfing pe creasta programului invadat, atârnând la zece metri deasupra sistemelor de atac, care clocotesc pe măsură ce suferă mutaţii. Suntem nişte pete de ulei conştiente, târâte în jo­sul coridoarelor de umbră.
Undeva, avem şi trupuri, undeva foarte departe, într‑o mansardă ticsită, acoperită cu sticlă şi oţel. Undeva, mai avem microsecunde, poate de‑abia timpul s‑o ştergem.
I‑am năruit porţile, deghizaţi ca o revizie contabilă şi trei citaţii, însă protecţiile ei sunt special programate ca să rezolve asemenea intruziuni oficiale. Gheaţa ei cea mai sofisticată este astfel structurată pentru a respinge man­datele, ordonanţele, citaţiile. Când am trecut prin prima poartă, majoritatea datelor au dispărut înapoia gheţii nucleului de comandă, pereţii aceia pe care‑i vedem sub forma unor leghe de coridoare sau labirinturi de umbră. Cinci linii telefonice terestre separate au emis semnale de alertă spre firme juridice, însă virusul atacase deja gheaţa parametru. Sistemele de bruiaj devorează semnalele de a‑lertă, în vreme ce subprogramele noastre mimetice sca­nează tot ce nu a fost camuflat de nucleul de comandă.
Din datele neecranate, programul rusesc alege un număr din Tokio, mai deosebit datorită frecvenţei apelu­rilor, duratei medii a convorbirilor şi vitezei cu care Chrome le‑a răspuns.
— Perfect, face Bobby, suntem un apel codificat al amicului ei din Japonia. Asta ar trebui să ne ajute.
Călăreşte‑i, cowboy!


Bobby îşi citea viitorul în femei. Ele erau semnele lui de, graţie, schimbările vremii: stătea noaptea întreagă în „Gentlemanul Păgubaş", aşteptând ca anotimpul să întoarcă un chip nou în faţa lui, ca o carte de joc.
Într‑una din nopţi, am rămas să lucrez până târziu, în mansardă, făţuind un cip, cu braţul scos şi micul waldo conectat direct de ciot.
Bobby a apărut cu o fată pe care n‑o mai văzusem, şi de obicei nu mă simt în largul meu când cineva mă vede lucrând aşa, cu firele conectate la electrozii din carbon dur care îmi ies din ciot. Ea s‑a apropiat şi a privit imaginea mărită de pe ecran, apoi a zărit waldo‑ul mişcându‑se sub teaca protectoare vidată. Nu a rostit nici un cuvânt, doar a privit. Imediat am simţit ceva bun dinspre ea; aşa se întâmplă uneori.
— Automatic Jack, Rikki. Asociatul meu.
A râs, punându‑şi braţul după mijlocul ei, şi ceva din tonul lui mi‑a spus că aveam să‑mi petrec noaptea într‑o cameră sordidă de hotel.
— Bună, a rostit ea.
Înaltă, de nouăsprezece, poate douăzeci de ani, era neîndoielnic arătoasă. Avea câţiva pistrui pe nas şi ochii de culoare nedefinită, între chihlimbarul întunecat şi cafea. Purta blugi negri şi strimţi, îndoiţi cu manşetă până la jumătarea pulpei şi o curea îngustă din plastic, asortată la sandalele rozalii.
Acum însă, zărind‑o uneori când încerc să dorm, o văd undeva afară, la marginea lăbărţării acesteia de oraşe şi fum, părând o hologramă lipită de fundul ochilor mei, într‑o rochie strălucitoare, puţin deasupra genunchilor, pe care trebuie s‑o fi purtat cândva, pe când o cunoşteam. Desculţă, cu picioarele lungi şi drepte; părul castaniu vârstat de şuviţe blonde, îi ascunde chipul, fluturând în bătaia vântului, şi o zăresc făcându‑mi adio din mână. Bobby scotocea printr‑un vraf de casete audio.
— Tocmai plecam, cowboy, i‑am zis decuplându‑mi waldo‑ul.
Ea m‑a următit atentă, fixându‑mi braţul.
— Poţi repara nişte chestii? m‑a întrebat.
— Orice doreşti, Automatic Jack îţi repară, am poc­nit eu din degetele de duraluminiu.
A scos de la brâu un deck mititel de simstim şi mi‑a arătat balamaua ruptă de la capacul casetei.
— Mâine, i‑am zis, nu‑i nici o problemă.
Măiculiţă, mi‑am spus, somnul doborându‑mă pe cele şase paliere până în stradă, care‑o să fie bafta lui Bobby cu aşa o bucăţică? Dacă sistemul lui merge, într‑adevăr, în orice noapte de‑acum încolo putem da lovitura. În stradă, am rânjit, m‑am întins şi am făcut semn unui taxi.


Castelul lui Chrome se dizolvă repede, plăci de gheaţă umbrită pâlpâind şi destrămându‑se, mâncate de sistemele perturbatoare ce se rostogolesc din programul rusesc, îndepărtându‑se de atacul nostru asupra nivelului logic central şi intoxicând însăşi substanţa gheţii. Sistemele per­turbatoare sunt viruşi cibernetici analogi, foarte voraci şi capabili de autoduplicare. Se deplasează constant, simultan, paralizând şi absorbind apărările lui Chrome.
Am paralizat‑o deja, sau undeva ţârâie o sonerie şi clipeşte o luminiţă roşie? Ea ştie oare?


Bobby îi spunea Rikki Nebuna şi, în primele săptămâni, ea crezuse pesemne că avea totul, tot spectaco­lul jucat pentru scenă, şi avea nu mai ştiu câţi kilometri de promenade şi pieţe de hoinărit, magazinele şi cluburile, şi pe Bobby care să‑i explice toate relele, sforăriile viclene ale părţii întunecate a lucrurilor, să‑i arate pe toţi jucăto­rii şi jocurile lor. O făcea să se simtă ca la ea acasă.
— Ce ţi s‑a întâmplât la mână? m‑a întrebat într‑o seară, pe când eram toţi trei la „Gentlemanul Păgubaş", bând la o măsuţă din colţ.
— Planaj, i‑am răspuns, accident.
— Planaj peste un lan, a completat Bobby, lângă locul ăla numit Kiev. Jack al nostru plutea acolo în întuneric, sub o paraaripă liliac, cu cincizeci de kile de radar între picioare, când o găoază de rus i‑a ars din greşeală braţul cu laserul.
Nu‑mi amintesc cum am schimbat subiectul, dar am făcut‑o.
Îmi spuneam întruna că nu Rikki se dădea la mine; de vină era ceea ce‑i făcea Bobby. Îl cunoşteam de multă vreme, de la sfârşitul războiului şi ştiam că întrebuinţa femeile ca pioni într‑un joc: Bobby Quine contra norocu­lui, contra timpului şi nopţii oraşelor. Iar Rikki apăruse exact când avea nevoie de ceva care să‑l pună în mişcare, de ceva spre care să năzuiască. Aşa încât o considera un simbol a tot ceea ce‑şi dorea şi nu putea avea, a tot ceea ce avusese şi nu putuse păstra.
Nu‑mi plăcea să‑l ascult spunându‑mi cât de mult o iubea, iar faptul că realmente credea ceea ce afirma înrăutăţea şi mai mult lucrurile. Era un maestru al prăbuşirilor zguduitoare şi al refacerilor rapide, şi văzusem chestia asta de vreo duzină de ori. Tot atât de bine putea să aibă imprimat URMĂTOAREA, cu majuscule verzi fosforescente, pe lentilele ochelarilor săi de soare, gata să sclipească înaintea primului chip interesant ce‑ar fi plutit pe lângă mesele din „Gentlemanul Păgubaş".
Ştiam ce le făcea. Le preschimba în embleme, semne de marcaj pe harta vieţii lui de spărgător, faruri de navi­gaţie pe care le putea urma printr‑un ocean de baruri şi neoane. După ce altceva să se conducă? Nu iubea banul în sine, nu îndeajuns ca să‑i urmeze scli­pirea. Nu ar fi căutat puterea asupra altora; detesta responsabilităţile pe care le implica. Deţinea o mândrie fundamentală în talentul său, dar ea nu fusese niciodată suficientă ca să‑l împingă înainte.
Aşa încât se ocupa de femei.
Când apăruse Rikki, avea multă nevoie de una. Se degrada rapid şi barosanii şopteau deja că‑şi pierduse mâna. Avea nevoie de lovitura cea mare, şi cât mai repede, fiindcă nu cunoştea altă modalitate de viaţă, iar toate cea­surile lui erau reglate pe timpul hoţului, calibrate în risc, adrenalină şi calmul acela dumnezeiesc din zori, care apare când fiecare mişcare ţi se dovedeşte a fi corectă şi o bucăţică grasă din creditul altuia clincăne în contul tău.
Îi venise vremea să‑şi facă bocceluţa şi să iasă; de aceea, Rikki căpătă un statut mai înalt şi mai important decât oricare alta dinaintea ei, deşi îmi venea să i‑o urlu în faţă — ea era acolo vie, reală, omenească, flămândă, energică, plictisită, frumoasă, excitată, toate lucrurile ace­lea care o defineau...
Apoi, el a ieşit într‑o după‑amiază, cam cu o săptămână înainte de plecarea mea la New York, la prăvălia Finlandezului. A ieşit, lăsându‑ne pe amândoi în mansardă, aşteptând o furtună. Jumătate din luminator era umbrită de un dom geodezic pe care nu‑l mai termina­seră niciodată, iar prin cealaltă jumătate se vedea cerul negru şi albastru, cu nori. Stăteam lângă banc, prostit de zăpuşeala după‑amiezii, privind în sus la cerul acela, când ea m‑a atins, mi‑a atins umărul, cicatricea circulară şi roză, lată de un centimetru, pe care braţul nu o acoperă. Oricare alta care mă atinsese acolo, continuase spre gât, spre ceafă...
Ea însă nu a făcut aşa. Avea unghiile lăcuite în negru; nu erau ascuţite, ci de forma unor dreptunghiuri înguste, cu oja doar puţin mai întunecată decât laminatul din fibră de carbon ce‑mi înveleşte braţul. Apoi palma i‑a coborât pe mâna mea, unghiile negre urmărind proeminenţa unei suduri, până la articulaţia cotului, neagră şi anodizată; palma ei, cu oasele moi ca ale unui copil, degetele răsfi­rate să le prindă pe ale mele, lipindu‑se de duraluminiul perforat...
A ridicat cealaltă mână ca să mângâie pernuţele feed‑back‑ului, în timp ce afară a plouat toată după‑amiaza, cu stropi răpăind pe sticla şi oţelul pătate de funingine de deasupra patului lui Bobby.


Pereţii de gheaţă dispar pâlpâind ca nişte fluturi super­sonici alcătuiţi din umbre. Dincolo de ei, se întinde iluzia de spaţiu infinit a matricii. Parcă priveşti o bandă despre construcţia unei clădiri din semifabricate; atât că banda rulează în sens invers şi pe viteză rapidă, iar pereţii aceia sunt aripile smulse.
Încerc să‑mi reamintesc că locul acela şi hăurile dina‑poia lui sunt numai reprezentări, că noi nu suntem „în" calculatorul lui Chrome, ci interfaţaţi cu el, în vreme ce simulatorul de matrici din mansarda lui Bobby creează această iluzie... Nucleul datelor începe să apară, expus, vulnerabil... Aceasta este partea îndepărtată a gheţii, ima­ginea matricii pe care n‑am mai văzut‑o niciodată, imagi­nea pe care cincisprezece milioane de operatori de consolă legali o văd zilnic şi o iau ca atare.
Nucleul datelor se ridică în jurul nostru ca nişte trenuri verticale pentru marfă, codificat în culori. Culori primare, orbitor de strălucitoare în vidul acela transparent, unite prin nenumărate benzi orizontale în tonuri bleu şi roz de creşă.
În mijloc însă, gheaţa continuă să ascundă ceva; inima întunericului costisitor al lui Chrome, însăşi inima...


M‑am întors din expediţia de cumpărături new‑yorkeză târziu, după‑amiază. Prin luminator nu venea prea mult soare, dar pe monitorul lui Bobby strălucea o struc­tură de gheaţă, o reprezentare grafică bidimensională a protecţiilor unui calculator, linii de neon întreţesute ca un covoraş de rugăciune Art Déco. Am decuplat consola şi ecranul s‑a întunecat.
Lucrurile lui Rikki erau împrăştiate pe bancul meu de lucru; pungi din nailon din care se revărsau haine şi farduri, o pereche de cizme cowboy de un roşu strălucitor, casete audio, reviste japoneze lucioase despre vedete de simstim. Le‑am îngrămădit pe toate sub banc, apoi mi‑am demon­tat braţul, uitând că programul cumpărat de la Finlandez era în buzunarul drept al jachetei, aşa că a trebuit să mă chinuiesc cu mâna stingă să‑l scot şi să‑l fixez între fălcile capitonate ale menghinei.
Waldo‑ul seamănă cu un vechi platan audio, tipul pe care se puneau discuri, cu menghina aşezată sub o calotă protectoare transparentă. Braţul în sine are puţin mai mult de un centimetru lungime, fiind articulat pe ceea ce ar fi fost braţul de sunet al unui asemenea platan. Nu‑l privesc însă, atunci când prind contactele de ciotul meu: mă uit la micro, deoarece apare acolo în alb şi negru, mărit de vreo 4 de ori.
Am verificat sculele şi am luat laserul. L‑am simţit puţin cam greu; am reglat senzorul de greutate la un sfert de kilogram pe gram şi m‑am apucat de treabă. La mări­rea de 40, lateralele programului arătau ca un trailer.
Mi‑au trebuit opt ore să‑l sparg; trei ore cu waldo‑ul, laserul şi patru duzini de benzi, două ore la telefon cu o legătură din Colorado şi trei ore ca să rulez un disc lexicon care putea traduce un limbaj tehnic rusesc, vechi de opt ani.
Apoi, pe monitor au început să curgă alfanumericele chirilice, transformându‑se în engleză pe la jumătatea ecranului. Existau o mulţime de găuri, acolo unde lexiconul dădea peste acronime militare specializate în programul cumpărat de la omul meu din Colorado, dar mi‑am putut forma o idee despre ce cumpărasem de la Finlandez.
Mă simţeam ca un golan plecat să‑şi cumpere un cuţit cu arc şi care se întoarce acasă cu o bombiţă neutronică.
Iar am luat‑o în mână, mi‑am spus. Ce poţi face cu o bombă cu neutroni într‑un caft pe stradă? Chestia dinăun­tru ieşea din domeniul meu. Nu ştiam nici măcar unde s‑o descarc, unde să caut un cumpărător. Cineva ştiuse, dar era mort, cineva cu un ceas Porsche şi paşaport belgian fals, însă eu nu încercasem niciodată să mă mişc prin cercurile acelea. Derbedeii Finlandezului din suburbii mierliseră pe cineva cu legături suspuse.
Programul din meghina de bijutier era un spărgător de gheaţă militar rusesc, un program virus‑ucigaş.
Mijeau zorii când Bobby s‑a întors, singur. Adormisem cu o pungă de sandvişuri în poală.
— Vrei să mănânci? l‑am întrebat, pe jumătate adormit, întinzându‑i sandvişurile.
Visasem programul, valurile lui de sisteme de atac flămânde şi subprograme mimetice; în vis, era un fel de animal lipsit de formă, care unduia.
Bobby a dat punga la o parte, îndreptându‑se către consolă şi a apăsat o tastă de funcţii. Ecranul s‑a luminat cu structura complicată pe care‑o văzusem în decursul după‑amiezei. M‑am frecat la ochi cu mâna stângă, unul dintre lucrurile pe care nu le pot face cu dreapta. Adormi­sem, încercând să mă hotărăsc dacă să‑i spun despre program. Poate‑ar fi trebuit să încerc să‑l vând singur, să păstrez banii, să merg într‑un loc nou, să‑i cer lui Rikki să vină cu mine.
— Al cui este? am întrebat.
Stătea locului, într‑o salopetă neagră din bumbac şi o jachetă veche din piele, azvârlită peste umeri ca o pele­rină. Nu se bărbierise de câteva zile şi părea mai tras la faţă ca de obicei.
— Al lui Chrome, mi‑a răspuns.
Braţul mi‑a tresărit şi a început să clincăne, frica deplasându‑se la mioelectrice prin electrozii de carbon. Am scăpat sandvişurile, foi inerte de varză şi felii de lac­tate galben strălucitor, pe lemnul nemăturat al podelei.
— Eşti complet nebun, am bolborosit.
— Nu, făcu el, crezi că s‑a prins? Nici vorbă. Am fi deja morţi. M‑am băgat pe firul ei printr‑un sistem de închiriere triplu orb din Mombasa şi un comsat algerian. Ea ştie că cineva o examinează, dar nu ne poate urmări.
Dacă totuşi Chrome urmărise ocheada trasă de Bobby spre gheaţa ei, eram ca şi morţi. Însă probabil că el avea dreptate, altfel aş fi fost spulberat pe drumul de întoar­cere de la New York.
— De ce tocmai ea, Bobby? Zi‑mi şi mie un singur motiv.
Chrome: o văzusem de vreo şase ori la „Gentlemanul Păgubaş". Poate că‑i plăcea în mahala sau verifica în vreun fel condiţia umană, condiţie la care ea nu prea aspi­ra. Un chip dulce şi mititel, în formă de inimioară, cu cea mai răutăcioasă pereche de ochi pe care‑aţi văzut‑o vreo­dată. Arăta ca de paisprezece ani de când o ştiau toţi, complet zburată dintr‑un metabolism normal datorită unui program masiv de seruri şi hormoni. Era tot atât de ticăloasă ca şi oricare copil al străzii, însă nu mai aparţi­nea acesteia. Făcea parte dintre Băieţi, era membră în pătura superioară a filialei locale a Mafiei. Se zicea că începuse ca bişniţară, demult, pe vremea hormonilor pituitari sintetici interzişi. Nu trebuise să facă prea mult comerţ însă. Acum era proprietara Casei Luminilor Albastre.
— Eşti complet tembel, Quine. Dă‑mi un singur motiv sănătos ca să ai chestiile alea pe ecran. Ar trebui să le faci vânt, şi cât mai repede...
— Vorbeam în „Păgubaş", rosti el scoţându‑şi jacheta din piele, cu Myron Ţiganul şi Jane Cioara. Jane e băgată în toate canalele de sex şi zicea că ştie încotro o iau love­lele. Se certa cu Myron deoarece deţine majoritatea în Luminile Albastre, că nu‑i doar o marionetă pentru Băieţi.
— „Băieţii", Bobby, am repetat eu. Asta‑i parola operativă acolo. Îţi poţi da seama de chestia asta? Noi nu ne băgăm peste Băieţi, ţii minte? De‑asta am rămas în meserie.
— De‑asta am rămas lefteri, partenere.
S‑a trântit în scaunul rotativ din faţa consolei, a des­chis fermoarul salopetei şi şi‑a scărpinat pieptul alb, adăugind:
— Dar poate că n‑o să mai rămânem aşa multă vreme...
— Tocmai mă gândeam că poate colaborarea noastră s‑a dizolvat definitiv.
Atunci mi‑a rânjit. Rânjetul acela era complet dement, înspăimântător şi concentrat şi mi‑am dat seama imediat că de fapt îl durea undeva de frica morţii.
— Auzi, i‑am zis, mai am nişte parale, ştii? I‑ai tu, ia metroul până‑n Miami, şi de acolo saltă‑te într‑o lăcustă spre Montego Bay. Ai nevoie de odihnă, nenică. Trebuie să‑ţi aduni minţile.
— Minţile mele, Jack, a răspuns el, bătând ceva pe taste, n‑au fost niciodată mai adunate.
Reţeaua de neon de pe ecran tremură şi se deşteptă sub acţiunea unui program de animaţie, liniile gheţii on‑dulând cu o frecvenţă hipnotică, o mandala vie. Bobby a continuat să bată şi mişcarea a încetinit; configuraţia s‑a refăcut, devenind ceva mai puţin complexă, o variantă ce alterna între două structuri diferite. O chestie de mâna întâi, iar eu nu crezusem că mai era atât de bun.
— Aşa, făcu el, acolo, vezi? Stai. Acolo! Iar. Şi acolo. Uşor de scăpat. Asta‑i! La fiecare optzeci de minute, bagă o rafală de transmisie concentrată spre comsatul lor. Am putea trăi un an de zile din plăţile ei săptămânale în dobânzi negative.
— Al cui e comsatul?
— Zürich. Bancherii ei. Ăsta‑i carnetul de cecuri, Jack. Acolo se scurg banii. Jane Cioara avea dreptate.
Am rămas nemişcat. Braţul a uitat să mai clincăne.
— Tu ce‑ai făcut la New York, partenere? Ai găsit ce­va care să m‑ajute să tai gheaţa? O s‑avem nevoie de orice putem prinde.
L‑am privit în ochi, străduindu‑mă să nu mă uit spre waldo şi menghină. Programul rusesc era acolo, sub capac.
Atuuri necinstite, schimbătoare de noroc...
— Unde‑i Rikki? l‑am întrebat, îndreptându‑mă spre consolă şi prefăcându‑mă că studiez structurile alternante de pe ecran.
— Cu nişte prieteni de‑ai ei, a înălţat din umeri, puşti nebuni după simstim. Zâmbi absent: O s‑o fac pentru ea, moşule.
— Eu ies ca să mă mai gândesc, Bobby. Dacă vrei să mă‑ntorc, nu te‑apuca de nimic.
— Pentru ea o fac, a repetat, când uşa se închidea înapoia mea. Ştii doar.


Şi acum în jos, tot mai jos; programul este un vagonet de montagne‑russe prin labirintul destrămat de pereţii întunecaţi, spaţii cenuşii ca de catedrală între turnurile strălucitoare. Viteză maximă.
Gheaţă neagră. Nu te gândi la ea. Gheaţă neagră...
Prea multe poveşti în „Gentlemanul Păgubaş"; gheaţa neagră face parte din mitologie. Gheaţa care ucide. Ile­gală, dar noi nu suntem tot în afara legii? Un fel de armă cu feedback neuronal, cu care te conectezi o singură dată. De pildă un Cuvânt hidos care mănâncă pe dinăuntru creierul. Ca un spasm epileptic ce continuă mereu, mereu, până nu mai rămâne absolut nimic...
Iar noi plonjăm spre temelia castelului de umbre al lui Chrome...
Încercând să mă pregătesc pentru oprirea bruscă a res­piraţiei, senzaţia de vomă şi înmuierea finală a nervilor. Temându‑mă de Cuvântul acela îngheţat care aşteaptă jos, în beznă...


Am ieşit s‑o caut pe Rikki şi am găsit‑o într‑o cafenea, cu un băiat cu ochi Sendai, ale cărui suturi pe jumătate vindecate radiau dinspre orbitele lui umflate. Pe masă era deschisă o broşură lucioasă din care, într‑o duzină de fotografii, zâmbea Tally Isham. Fata cu ochii Zeiss Ikon.
Deck‑ul ei micuţ de simstim era unul dintre lucrurile pe care le îngrămădisem sub bancul meu de lucru cu o seară înainte, cel pe care i‑l reparasem a doua zi după ce‑o cunoscusem. Stătea ore întregi cuplată la aparat, cu banda de contact peste frunte, ca o diademă cenuşie din plastic. Tally Isham era favorita ei, iar cu banda de contact acti­vată era dusă, pierdută undeva, în senzorialul înregistrat al celui mai celebru star de simstim. Simularea stimulilor: lumea — sau măcar părţile ei mai interesante — aşa cum era percepută de Tally Isham. Tally, pilotând un aeroplan Fokker negru, cu efect de sol peste podişurile Arizonei. Tally, plonjând în rezervaţiile insulei Truck. Tally, petrecând cu superbogaţii pe insulele greceşti particulare; puritatea sfâşietoare a micuţelor porturi albe, dimineaţa în zori...
De fapt, Rikki aducea destul de mult cu Tally, aveau acelaşi ten şi aceiaşi pomeţi. Mi se părea că gura lui Rikki era mai fermă. Mai mult nerv. Ea nu dorea să fie Tally Isham, dar o invidia. Ambiţia ei era să ajungă în simstim. Bobby râsese şi o ignorase. Totuşi ea îmi povestea mereu despre asta.
— Cum mi‑ar sta cu ei? m‑a întrebat, ţinând un prim‑plan ocupând o pagină întreagă: Zeiss Ikonii albaştri ai lui Tally Isham, lângă ochii ei căprui‑chihlimbarii. Îşi făcuse corneele de două ori, însă tot nu avea douăzeci‑douăzeci; de aceea voia Ikoni. Marca purtată de staruri. Extrem de scumpi.
— Tot te mai uiţi prin vitrine, după ochi? am întrebat‑o.
— Tigrul a făcut rost, îmi răspunse. Mi s‑a părut obosită.
Tigrul era atât de încântat de Sendaii lui, încât nu‑şi putea reţine surâsul, deşi mă îndoiam că ştia să zâmbeăscă şi în alte ocazii. Era arătos, în genul acela uniform, obţi­nut după a şaptea vizită la buticul chirurgical; avea probabil să‑şi piardă restul vieţii semănând vag cu fiecare nouă vedetă de sezon: nu o copie prea evidentă, totuşi nici originalul.
— Sendai, nu? i‑am întors zâmbetul.
A încuviinţat din cap. L‑am privit cum încearcă să mă cucerească prin ceea ce el considera a fi o căutătură profe­sională de simstim. Pesemne îşi închipuia că înregistrează. M‑am gândit că se bizuia prea mult pe mine.
— Când or să se vindece muşchii, o să fie mişto în pe­riferic, a rostit şi l‑am văzut cât de prudent s‑a întins după expresul dublu. Ochii Sendai sunt notorii pentru defectele de percepere a profunzimii câmpului vizual şi nerespecta‑rea garanţiilor, printre altele.
— Tigrul pleacă mâine la Hollywood.
— Şi de‑acolo, poate la Chiba City, nu? I‑am zâmbit, însă el nu mi‑a răspuns la fel. Ai vreo ofertă, Tigrule? Ştii vreun agent?
— Încerc, rosti el încetişor, apoi se ridică şi plecă, luându‑şi un rămas bun grăbit de la Rikki, dar nu şi de la mine.
— Nervii optici ai puştiului ar putea începe să se deterioreze în mai puţin de şase luni. Ştii asta, Rikki? Sendaii sunt ilegali în Anglia, Danemarca şi în multe alte locuri. Nu poţi înlocui nervii.
— Hai, Jack, lasă textele.
Îmi fură un croissant şi începu să‑i ciugulească un colţ.
— Credeam că sunt sfătuitorul tău, fetiţo.
— Mda. Ei bine, Tigrul nu‑i prea deştept, dar toţi ştiu de Sendai. E tot ce‑şi poate permite. Aşa că riscă. Dacă găseşte de lucru, îi poate înlocui.
— Cu ăştia? Am ciocănit reclama Zeiss Ikon. Costă o grămadă de parale, Rikki. Nu eşti fraieră să rişti, nu?
Ea încuviinţă din cap.
— Vreau Ikoni.
— Dacă urci la Bobby, spune‑i să nu facă nimic până nu‑i zic eu.
— Bine. Afaceri?
— Afaceri, i‑am răspuns.
Era însă o nebunie.
Mi‑am băut cafeaua, iar ea mi‑a mâncat ambele croissante. După aceea am condus‑o până la Bobby. Am dat cincisprezece telefoane, fiecare de la alt aparat public.
Afaceri. Nebunia nebuniilor.
Una peste alta, ne‑au trebuit şase săptămâni să pregătim frigarea, şase săptămâni cu Bobby spunându‑mi cât de mult o iubea pe Rikki. Am tras cât puteam de tare, încercând să nu mă gândesc la asta.
În principal era vorba de convorbiri telefonice. Pri­mele cincisprezece şi câteva întrebări foarte discrete păreau fiecare să nască altele cincisprezece. Căutam un anumit serviciu, pe care Bobby şi cu mine ni‑l imaginam drept o parte indispensabilă a economiei clandestine a lumii, dar care probabil că nu avusese niciodată mai mult de cinci clienţi în acelaşi timp. Trebuia să fie unul care nu‑şi făcea reclamă.
Îl căutam pe cel mai tare tăinuitor din lume, pentru o spălătorie de bani nealiniată, capabilă să cureţe un trans­fer electronic peşin de un megadolar şi apoi să uite de el.
În cele din urmă, toate convorbirile respective au fost o cheltuială inutilă, deoarece Finlandezul mi‑a făcut lipeala. Mersesem la New York să cumpăr o altă cutie neagră măsluită, fiindcă urma să dăm faliment achitând toate convorbirile alea.
I‑am pus problema ca pe o simplă ipoteză.
— Macao, a zis el.
— Macao?
— Familia Long Hum. Agenţi de bursă.
Avea şi numărul lor. Dacă vrei un tăinuitor, îl întrebi pe altul.
Cei din familia Long Hum erau atât de discreţi, încât ideea mea de apropiere subtilă părea o lovitură nucleară tactică. Bobby a trebuit să meargă de două ori cu naveta în Hong Kong ca să aranjeze treburile. Banii ni se topeau tot mai rapid. Nu ştiu nici până acum de ce m‑am hotărât să mă bag în afacere; îmi era teamă de Chrome şi nici nu‑mi ardea buza să mă îmbogăţesc.
Îmi repetam întruna că era o idee bună să pârlim Casa Luminilor Albastre, pentru că era un stabiliment scârbos, dar nu mă puteam convinge. Nu‑mi plăceau Luminile Al­bastre, deoarece odată petrecusem acolo o seară extrem de deprimantă. Totuşi, asta nu reprezenta o scuză s‑o atacăm pe Chrome. De fapt, mă simţeam pe jumătate sigur că aveam să murim în timpul tentativei. Chiar şi cu programul acela ucigaş, şansele nu prea erau de partea noastră.
Bobby se pierduse în scrierea comenzilor pe care urma să le băgăm chiar în inima calculatorului lui Chrome. De asta trebuia să mă ocup eu, întrucât Bobby a‑vea să fie ocupat până peste cap, încercând să nu scape programul rusesc care era gata să radă totul. Era prea complex ca să‑l rescriem şi de aceea avea să încerce să‑l stăpânească în timpul celor două secunde de care aveam nevoie.
Am făcut un târg cu un caftangiu pe nume Miles. În noaptea respectivă trebuia s‑o urmărească pe Rikki, fără s‑o scape din ochi, şi să‑mi telefoneze la o anumită oră. Dacă nu eram la aparat sau nu‑i răspundeam într‑un anume fel, îi spusesem s‑o înhaţe şi s‑o urce în primul metrou spre afară. I‑am înmânat un plic, să‑l dea fetei. Bani şi un bilet.
Bobby nu‑şi făcuse nici un fel de griji în legătură cu soarta ei, în cazul că dădeam greş. Continua să mă piseze la cap cât de mult o iubea, unde aveau ei să plece şi cum urmau să cheltuiască banii.
— În primul rând, ia‑i o pereche de Ikoni, nenică. Asta‑şi doreşte. Să ştii că vorbeşte serios despre simstim.
— Hei, a ridicat el ochii de pe tastatură, n‑o să tre­buiască să muncească. Dăm lovitura, Jack. Ea e bafta mea. N‑o să trebuiască să mai muncească niciodată.
— Bafta ta, am repetat.
Nu eram prea vesel. Nu‑mi aminteam ultima dată când fusesem vesel.
— Ţi‑ai mai văzut bafta în ultimul timp?
Nu o văzuse, dar nici eu. Amândoi fuseserăm prea ocupaţi.
Îmi lipsea. Chestia asta îmi reamintea de singura mea noapte petrecută în Casa Luminilor Albastre, deoarece mersesem acolo simţind lipsa cuiva. Mai întâi mă îmbătasem, apoi trecusem pe inhalatoare vasopresine. Dacă te‑a lăsat gagica de inimă, pileala şi vasopresinul sunt ultimul răcnet în farmacologia masochistă; trăscăul te face senti­mental, iar vasopresinul îţi reaminteşte totul, realmente ţi‑l aminteşte. Pe plan clinic, foloseau preparatul contra amneziei senile, dar strada găseşte propriile ei între­buinţări. Aşa că mi‑am cumpărat reluarea ultraintensă a unei legături terminată prost; necazul e că binele şi răul sunt amestecate laolaltă. Vânezi amintirile de extaz animal, însă vine şi ce‑ai zis tu şi ce ţi‑a răspuns ea, cum a plecat şi nu s‑a mai întors...
Nu‑mi amintesc cum am hotărât să merg la Luminile Albastre ori cum am ajuns acolo; coridoare silenţioase şi o cascadă de‑a dreptul decorativă, susurând undeva, sau poate numai holograma ei. Aveam o grămadă de bani în noaptea aia; cineva îi dăduse lui Bobby un teanc gros ca să deschidă o fereastră de trei secunde în gheaţa altuia.
Nu cred că tipilor de la uşă le‑a plăcut cum arătam, to­tuşi banii mei erau valabili.
Am băut şi mai mult acolo, după ce terminasem lucrul pentru care venisem. Apoi am făcut mişto de barman, spunându‑i ceva despre necrofilii ascunşi şi asta nu prea i‑a plăcut. Dup‑aia, un tip solid de tot a insistat să‑mi zică Erou de Război, chestie pe care‑o detest. Cred că i‑am arătat nişte trucuri cu braţul, înainte să mi se rupă filmul şi m‑am trezit peste două zile într‑un modul de dormit, undeva, în altă parte. O cămăruţă ieftină, n‑aveai loc nici să te spânzuri. M‑am aşezat pe salteaua îngustă de poliuretan şi am plâns.
Există lucruri şi mai rele decât să fii singur. Însă ceea ce vând ei în Casa Luminilor Albastre este atât de popular, încât e aproape legal.
În inima întunericului, nucleul nemişcat; sistemele de atac sfârtecă bezna cu vârtejuri de lumină, bisturiuri trans­lucide rotindu‑se departe de noi; suntem suspendaţi în mijlocul unei explozii tăcute, derulată cu încetinitorul, fragmente de gheaţă prăbuşindu‑se parcă veşnic, iar glasul lui Bobby se aude peste ani‑lumină de iluzie electronică a vidului:
— Pârleşte‑o pe jigodie! Nu‑l mai pot ţine...
Programul rusesc — ridicându‑se prin turnuri de date, acoperind culorile încăperii. Iar eu înfig pachetul de comenzi făcute de Bobby în centrul inimii reci a lui Chrome. Apar transmisiunile concentrate, impulsuri de informaţii condensate care ţâşnesc în sus, pe lângă turnul tot mai masiv de întuneric — programul rusesc, în timp ce Bobby se luptă să controleze secunda aceea crucială. Un braţ de umbră pe jumătate format se răsuceşte dinspre bezna înaltă, prea târziu.
Am făcut‑o.
Matricea se pliază în jurul meu ca o jucărie origami.
Mansarda miroase a sudoare şi a circuite arse.
Mi s‑a părut c‑am auzit‑o pe Chrome zbierând, un su­net aspru, metalic, dar nu era decât o închipuire.


Bobby râdea, cu lacrimi în ochi. Cifrele cronometrului din colţul monitorului afişau 07:24:05. Totul durase ceva mai puţin de opt minute.
Şi‑am văzut că programul rusesc se topise în fanta lui.
Grosul contului din Zürich al lui Chrome îl donasem la o duzină de societăţi de binefacere din toată lumea. Era prea mult acolo ca să fie mişcat şi ştiam că trebuie s‑o rupem, s‑o pârlim complet, altfel putea veni după noi. Ne‑am oprit mai puţin de zece procente şi le‑am expediat aranjamentului făcut de Long Hum în Macao. Ei şi‑au reţinut şaizeci la sută comision şi ne‑au şutat restul prin sectorul cel mai întortocheat al schimbului valutar Hong‑Kong. A durat o oră până când banii noştri au început să curgă în cele două conturi pe care le deschisesem în Zurich.
Am privit zerourile îngrămădindu‑se înapoia unei cifre lipsite de sens de pe monitor. Eram bogat.
Atunci a sunat telefonul. Era Miles. Am fost gata să uit fraza‑parolă.
— Hei, Jack, moşule, ce... Ce dracu‑i cu tipa asta a ta? E cam uşchită...
— Ce? Spune!
— Am stat pe coada ei, cum ai zis, fără să mă ginească. A mers la „Păgubaş", a stat puţin şi dup‑aia a luat metroul. S‑a dus în Casa Luminilor Albastre...
— Ce‑a făcut?!
— Pe uşa laterală. Doar Angajaţi. N‑am avut cum trece de oamenii lor.
— Mai e acolo?
— Nu, moşule, am pierdut‑o. Aici e o nebunie. Se pare că Luminile Albastre s‑au închis, parcă definitiv — ţârâie vreo şapte alarme, toată lumea fuge de colo‑colo, bodyguarzii au echipament de intervenţie... Acu, au venit şi alţii, tipi de la asigurări, de la bunuri imobiliare, dube cu numere municipale...
— Miles, ea unde a plecat?
— Am pierdut‑o, Jack.
— Auzi, Miles, ai ţinut banii în plic, sau...?
— Faci mişto? Hei, scuză‑mă. Am...
Am închis telefonul.
— Să vezi când o să‑i spunem, făcu Bobby frecându‑şi pieptul gol cu un prosop.
— Spune‑i singur, cowboy. Eu mă duc să mă plimb.
Am ieşit afară, în noapte şi neoane, lăsând mulţimea să mă împingă, mergând orbeşte, dorind să fiu un simplu segment al organismului acela, un alt cip de conştiinţă plutind sub domuri. Nu gândeam, puneam doar un picior în faţa altuia, dar după o vreme am început să judec şi to­tul a căpătat sens. Ea avusese nevoie de bani.
M‑am gândit şi la Chrome. O omorâsem, o ucisesem la fel de sigur ca şi cum i‑am fi tăiat beregata. Noaptea care mă purtase prin promenade şi pieţe o hăituia acum pe ea, şi nu avea nicăieri unde să se ducă. Câţi duşmani avea nu­mai printre cei din jurul meu? Câţi urmau să o atace, acum când nu‑i mai oprea frica de banii ei? Îi luasem tot ce avea. Ajunsese înapoi, în stradă. Mă îndoiam că avea să supravieţuiască până în zori.
În cele din urmă, mi‑am amintit de cafeneaua unde‑l întâlnisem pe Tigru.
Ochelarii ei de soare spuneau totul — lentile mari şi negre, cu un abţibild de culoarea pielii, într‑un colţ.
— Bună, Rikki, am spus şi eram pregătit când şi i‑a scos.
Albaştri, albastrul lui Tally Isham. Albastrul limpede şi natural pentru care sunt faimoşi, ZEISS IKON înconjurând fiecare iris în majuscule mititele: literele suspen­date ca nişte fulgi aurii.
— Sunt grozavi, am spus.
Fardul acoperea vânătăile. Cu nişte chestii atât de bune, nu se vedea nici o cicatrice.
— Ai făcut rost de bani, am adăugat.
— Da, am făcut, a încuviinţat ea, apoi s‑a înfiorat, dar nu mai fac rost de alţii, în nici un caz în felul ăsta.
— Cred c‑au închis taraba acolo.
— Aha!
Nici un muşchi nu i‑a tresărit pe faţă. Ochii cei noi erau albaştri, nemişcaţi şi foarte adânci.
— Nu contează, Bobby te aşteaptă. Tocmai am dat o lovitură barosană.
— Nu. Trebuie să plec. Nu cred c‑o să înţeleagă, însă trebuie să plec.
Am încuviinţat din cap, privindu‑mi braţul care se ridică să‑i apuce mâna; parcă nici nu făcea parte din mine, dar ea se ţinu de el, aşa cum era.
— Am un bilet dus pânâ‑n Hollywood. Tigrul cunoaşte nişte tipi la care pot sta. Poate‑o s‑ajung chiar în Chiba City.
Avusese dreptate în privinţa lui Bobby. M‑am întors împreună cu ea. El n‑a înţeles. Rikki îşi jucase însă rolul care‑l interesa şi n‑aş fi vrut să sufere pentru el, fiindcă vedeam că asta se întâmpla. Bobby n‑a vrut nici măcar să iasă în hol, după ce Rikki îşi făcuse bagajele. I‑am lăsat gentile jos şi am sărutat‑o, stricându‑i machiajul, iar ceva din sufletul meu s‑a înălţat, aşa cum se înălţase programul ucigaş deasupra datelor lui Chrome. O oprire bruscă a răsuflării, într‑un loc unde nu existau cuvinte. Trebuia să prindă avionul.
Bobby era prăbuşit în scaunul rotativ din faţa monito­rului, privindu‑şi şiragul de zerouri. Îşi pusese ochelarii şi ştiam că până la căderea nopţii avea să se afle în „Gentle­manul Păgubaş", luându‑i pulsul, căutând un semn, pe cineva care să‑i spună cum avea să fie noua lui viaţă. Nu‑l puteam vedea cu mult diferit. Mai confortabil, dar mereu aşteptând următorul atu.
Am încercat să nu mi‑o închipui pe Rikki în Casa Luminilor Albastre, lucrând în schimburi de trei ore, într‑o aproximare de somn REM, în timp ce trupul şi câteva reflexe condiţionate aveau grijă de treaba adevărată. Clienţii nu ajungeau niciodată să se plângă că‑i trişa, deoarece era vorba de nişte orgasme reale. Dar ea le simţea, dacă le mai simţea, ca pe nişte vagi străfulgerări argintii, undeva, la marginea somnului. Da, e atât de po­pular, încât e aproape legal. Clienţii sunt sfâşiaţi între ne­voia de a avea pe cineva şi dorinţa simultană de a fi singuri, chestie care‑a fost probabil, dintotdeauna, esenţa jocului ăla, chiar şi înainte de apariţia neuroelectronicii care să le permită ambele lucruri.
Am ridicat telefonul şi am format numărul companiei aeriene. Le‑am dat numele ei adevărat şi numărul cursei.
— Îl schimbă, le‑am spus, pentru Chiba City. Exact! Japonia. Mi‑am băgat cartea de credit în fantă şi mi‑am bătut codul ID. Clasa întâi, am precizat.
Am auzit bâzâitul scanerului peste contul meu.
— Adăugaţi şi un bilet de întoarcere!
Cred însă că a încasat contravaloarea lui sau n‑a avut nevoie de el, căci nu s‑a mai întors. Şi, uneori, noaptea târziu, când trec pe lângă o vitrină cu posterele starurilor de simstim, toţi ochii aceia superbi şi identici mă privesc de pe nişte feţe aproape identice, iar uneori ochii sunt ai ei, însă nici unul dintre chipuri nu‑i aparţine, niciodată, nici unul, şi o zăresc hăt departe, la marginea lăbărţării ăsteia de noapte şi oraşe, apoi ea îmi face adio din mână...

William Gibson - Continuumul Gernsback

                                                                     William Gibson

                                                                Continuumul Gernsback
                                                       vol. CHROME (Burning Chrome, 1986)


Din fericire, toată treaba începe să se estompeze, să devină un episod. Când încă mai surprind o imagine ciu­dată, o văd numai cu coada ochiului; simple fragmente de crom din arsenalul doctorului nebun, menţinându‑se la periferia câmpului vizual. Aeronava aceea tip aripă zburătoare a survolat San Francisco săptămâna trecută, dar era aproape translucidă. Şi automobilele cu aripioare de rechin s‑au rărit, iar autostrăzile evită cu discreţie să se desfacă în monştrii lucioşi cu optzeci de benzi pe care am fost silit să circul luna trecută, în Toyota mea închiriată. Şi ştiu că nimic din toate astea nu mă va urmări la New York; viziunea mea se îngustează la o singură lungime de undă a probabilităţii. M‑am străduit din greu pentru asta. Televiziunea m‑a ajutat mult.
Presupun că a început la Londra, în acea tavernă fals grecească de pe Battersea Park Road, când am servit prânzul în contul asigurat lui Cohen de corporaţie. Hrană preparată pe plită cu aburi, deja rece, şi le‑au trebuit treizeci de minute să găsească o găleată cu gheaţă pen­tru retsina. Cohen lucrează pentru Barris‑Watford, care publică volume mari, cu coperte de carton moale, despre subiecte la modă: istorii ilustrate ale firmei de neon, ale jocului mecanic „Flipper", ale jucăriilor cu cheiţă din Japonia ocupată. Mă dusesem acolo să fotografiez o serie de reclame pentru pantofi; fete din California, cu picioare bronzate şi pantofi de sport Day Glo, neastâmpăraţi, zbur­daseră pentru mine, coborând scările rulante de la St. John's Wood şi traversând peroanele de la Tooting Bec. O agenţie tânără, suplă şi vorace hotărâse că misterul mijloa­celor de transport din Londra avea să ajute la vânzarea adidaşilor din nailon cu talpă‑sandviş. Ei hotărăsc; eu fotografiez. Iar Cohen, pe care‑l cunoşteam vag din vre­murile vechi, de la New York, mă invitase la prânz în ziua dinaintea celei când eram programat să plec cu avionul de la Heathrow. A venit împreună cu o tânără îmbrăcată foarte la modă, pe nume Dialta Downes, care practic nu avea bărbie şi era o istorică renumită a artei pop, evident. Retrospectiv, o văd intrând alături de Cohen, sub o firmă de neon suspendată care clipeşte ACESTA‑I DRUMUL CĂTRE NEBUNIE, în majuscule uriaşe fără serife.
Cohen ne‑a prezentat şi a explicat că Dialta era princi­pala iniţiatoare a celui mai recent proiect Barris‑Watford, o istorie ilustrată a ceea ce ea numea „Modernismul Aerodinamic American". Cohen o denumea „gotica pis­toalelor cu raze". Titlul provizoriu al lucrării era Futuropolisul aerodinamic: viitorul care n‑a existat niciodată.
Există o obsesie britanică în privinţa elementelor mai baroce ale culturii pop americane, ceva asemănător cu straniul fetiş legat de cowboys‑şi‑indieni al vest‑germanilor sau cu aberanta poftă franţuzească pentru filmele vechi cu Jerry Lewis. La Dialta Downes, aceasta se mani­festa printr‑o manie pentru o formă de arhitectură apărută numai în America, de a cărei existenţă majorita­tea americanilor nu au habar. La început n‑am fost sigur despre ce anume vorbea, însă treptat am început să înţe­leg. M‑am pomenit amintindu‑mi emisiuni de televiziune difuzate duminică dimineaţa, în anii cincizeci.
Uneori se dădeau jurnale vechi de actualităţi, ca umplutură pe postul local. Stăteai acolo, cu un sandviş cu unt de arahide şi un pahar cu lapte, şi un bariton de Hollywood bruiat de zgomot de fond îţi spunea că se află O Maşină Zburătoare în Viitorul Tău. Şi trei ingineri din Detroit îşi făceau de lucru cu un Nash de‑ăla mare, vechi, cu aripi, şi‑l vedeai uruind furios de‑a lungul unei piste pustii din Michigan. Niciodată nu l‑ai văzut decolând cu adevărat, dar şi‑a luat zborul către Ţara‑de‑nicăieri‑şi‑niciodată a Dialtei Downes, adevăratul cămin al unei gene­raţii de tehnofili complet lipsiţi de inhibiţii. Ea vorbea despre acele rămăşiţe ale arhitecturii „futuristice" din anii treizeci şi patruzeci, pe lângă care treci zilnic în oraşele americane, fără să le observi: marchizele cinematografelor, nervurate pentru a iradia o energie misterioasă, magazi­nele pentru săraci, cu faţade din aluminiu canelat, scau­nele din ţevi cromate pe care se aşternea praful în foaierurile hotelurilor de tranzit. Ea vedea aceste lucruri drept fragmente ale unei lumi de vis, abandonate în pre­zentul nepăsător; voia să i le fotografiez.
Anii treizeci lansaseseră prima generaţie de designeri industriali americani; până atunci, toate ascuţitorile de creioane arătaseră ca nişte ascuţitori — obişnuitul meca­nism victorian, poate cu o căptuşeală decorativă tipică. După ivirea designerilor, unele ascuţitori arătau de parcă ar fi fost montate în tunele aerodinamice. Pentru cele mai multe, schimbarea era numai de suprafaţă; sub carcasa cromată, aerodinamică, găseai acelaşi mecanism victorian. Ceea ce avea un anume fel de logică, fiindcă designerii americani cu cel mai mare succes fuseseră recrutaţi din rândurile scenografilor de pe Broadway. Totul era un decor, o serie de elemente de recuzită complicate, pentru joaca de‑a traiul în viitor.
Când am ajuns la cafea, Cohen a scos o mapă groasă, plină cu poze lucioase. Am văzut statuile înaripate care păzesc barajul Hoover, ornamentate cu beton, înalte de paisprezece metri, aplecate de parcă s‑ar împotrivi unui uragan imaginar. Am văzut o duzină de fotografii cu Johnson's Wax Building, proiectată de Frank Lloyd Wright, juxtapusă cu coperţile unor numere vechi din Amazing Stories, realizate de un artist numit Frank R. Paul; probabil că angajaţii de la Johnson's Wax se simţi­seră de parcă intrau într‑una din utopiile de revistă, pictate cu aerograful de către Paul. Clădirea lui Wright arăta ca şi când fusese proiectată pentru oameni ce purtau togi albe şi sandale Lucite. Am ezitat asupra schiţei unei aeronave grandioase, propulsată de elice, numai aripă, ca un bumerang gros, simetric, cu ferestre în locuri neo­bişnuite. Săgeţi cu etichete indicau poziţia marii săli de bal şi a celor două terenuri de squash. Era datată 1936.
— Chestia asta n‑ar fi putut zbura...?
M‑am uitat la Dialta Downes.
— O, nu, imposibil, chiar cu cele douăsprezece elice uriaşe, dar oamenilor le plăcea înfăţişarea ei, nu înţelegi? De la New York la Londra în mai puţin de două zile, sufragerii clasa‑ntâi, cabine particulare, punţi pentru plajă, dans, jazz seara... Designerii erau populişti, înţelegi; încercau să dea publicului ceea ce voia. Iar publicul voia viitorul.


Eram în Burbank de trei zile, încercând să‑i insuflu atractivitate unui rocker cu înfăţişare foarte insipidă, când am primit pachetul de la Cohen. E posibil să fotografiezi ceea ce nu este; e‑al naibii de greu s‑o faci şi, în conse­cinţă, un talent foarte căutat. Deşi nu mă descurc rău cu chestia asta, nu sunt cel mai bun, iar amărâtul ăla punea la încercare credibilitatea Nikkonului meu. Am ieşit — deprimat, fiindcă‑mi place să fac o treabă bună, dar nu total deprimat, pentru că m‑am asigurat că primisem cecul pentru treaba făcută, şi‑am hotărât să mă refac cu sublima măiestrie artistică a serviciului pentru Barris‑Watford. Cohen îmi trimisese nişte cărţi despre designul din anii treizeci, mai multe fotografii ale unor clădiri aerodinamice şi o listă cu cele cincizeci de exemple ale stilului din California preferate de Dialta Downes.
Fotografia arhitecturală poate implica multă aştep­tare; clădirea devine un fel de cadran solar, în timp ce tu te rogi ca o umbră să se îndepărteze târâş de un detaliu pe care‑l vrei sau ca masa şi echilibrul structurii să se dezvăluie într‑un anume fel. În timp ce aşteptam, m‑am crezut în America Dialtei Downes. Când am izolat câteva din clădirile fabricii pe geamul mat al Hasselbladului, acestea au căpătat un fel de demnitate totalitară sinistră, ca stadioanele pe care Albert Speer le‑a construit pentru Hitler. Dar restul era întotdeauna de prost gust; lucruri efemere, scoase la iveală de inconştientul colectiv ameri­can al anilor treizeci, tinzând în cea mai mare parte să supravieţuiască de‑a lungul unor fâşii deprimante, mărgi­nite de moteluri prăfuite, angrosişti de saltele şi mici maidane cu maşini uzate. Am vânat benzinăriile într‑un stil mare.
În timpul perioadei culminante a Epocii Downes, Ming cel Nemilos fusese însărcinat cu proiectarea benzinăriilor din California. Dat fiind că prefera arhitectura din Mongo‑ul său natal, călătorise în susul şi‑n josul coastei, înălţând cuiburi de arme‑laser din stuc alb. Multe dintre ele aveau turnuri centrale, complet inutile, înconjurate cu acei elemenţi stranii de radiator care erau un motiv specific al stilului şi le făcea să arate ca şi când ar fi putut genera puternice izbucniri de entuziasm tehnologic pur, însă numai dacă reuşeai să găseşti butonul ce le punea în funcţiune. Am fotografiat una în San Jose, cu o oră înainte să sosească buldozerele şi să treacă drept prin adevărul structural de gips şi scânduri şi beton ieftin.
— Gândeşte‑te la asta, spusese Dialta Downes, ca la un fel de Americă alternativă; nişte ani optzeci care n‑au venit niciodată. O arhitectură de visuri sfărâmate.
Acesta mi‑a fost cadrul mintal de referinţă, în timp ce parcurgeam etapele complicatei sale secţiuni socioarhitecturale în Toyota mea cea roşie — în timp ce mă adaptam treptat la imaginea unei Americi‑care‑n‑a‑fost, a unor fabrici de Coca‑Cola ca nişte submarine eşuate şi a unor cinematografe de mâna a cincea, aducând cu templele unei secte pierdute care adorase oglinzile albastre şi geometria. Şi în timp ce mă deplasam printre aceste ruine secrete, m‑am trezit întrebându‑mă ce‑ar fi gândit locuitorii acelui viitor pierdut despre lumea în care trăiesc. Oamenii din anii treizeci au visat marmură albă şi crom aerodinamic, cristal nemuritor şi bronz şlefuit, însă rachetele de pe copertele revistelor lui Gernsback au căzut asupra Londrei în inima nopţii, urlând. După război, fiecare a avut o maşină — fără aripi — şi superautostrada promisă de‑a lungul căreia s‑o conducă, aşa încât cerul însuşi s‑a întunecat, iar gazele au ros marmura şi‑au ciuruit cristalul miraculos...
Şi, într‑o zi, la periferia lui Bolinas, pe când mă pregăteam să fotografiez un exemplu de‑a dreptul exagerat al arhitecturii marţiale a lui Ming, am pătruns printr‑o membrană fină, o membrană a probabilităţii...
Cât se poate de încetişor, am trecut de Limită...
Şi‑am ridicat privirea pentru a vedea un obiect cu douăsprezece motoare, ca un bumerang dilatat, numai aripă, croindu‑şi drum către est cu o graţie elefantină, la o altitudine atât de joasă, încât am putut să‑i număr niturile de pe carcasa argintie, mată, şi să aud — poate — ecoul jazzului.
I‑am relatat incidentul lui Kihn.
Merv Kihn, ziarist independent, cu un domeniu exten­siv cuprinzând pterodactili din Texas, mitocani contactaţi de OZN‑uri, monştri Loch Ness boschetari şi topul primelor zece teorii ale conspiraţiei din cotloanele cele mai ţicnite ale minţii colective americane...
— E bună, zise Kihn, lustruindu‑şi ochelarii galbeni, Polaroid, cu tivul cămăşii hawaiene, dar nu‑i mintală; îi lipseşte adevăratul clenci.
— Dar l‑am văzut, Mervyn.
Eram aşezaţi lângă o piscină, în lumina strălucitoare a soarelui de Arizona. El venise în Tucson să aştepte un grup de cadre civile pensionate, din Las Vegas, a căror conducătoare recepţiona mesaje de la Ei prin cuptorul cu microunde. Şofasem toată noaptea şi resimţeam asta.
— Bineînţeles. Bineînţeles că l‑ai văzut. Mi‑ai citit articolele... nu mi‑ai sesizat soluţia generală pentru problema OZN? E simplu, simplu ca bună ziua: oame­nii — îşi aşeză grijuliu ochelarii pe nasul lung, de şoim şi mă fixă cu cea mai bună privire de vasilisc — văd... lucruri. Oamenii văd chestiile astea. Acolo nu e nimic, însă oamenii oricum le văd. Probabil pentru că au nevoie să le vadă. L‑ai citit pe Jung, ar trebui să ştii care‑i treaba... În cazul tău, e atât de evident: recunoşti că te‑ai gândit la arhitectura asta trăznită, că ai visat cu ochii deschişi... Uite, sunt sigur că ţi‑ai luat partea de droguri, este? Câţi oameni au supravieţuit anilor şaizeci, în Cali­fornia, fără să fi avut o halucinaţie ciudată? Toate nopţile acelea când descopereai că armate întregi de tehnicieni Pisney fuseseră angajaţi să ţeasă holograme animate ale unor hieroglife egiptene în materialul blugilor tăi, să zi­cem, sau vremurile când...
— Dar n‑a fost aşa.
— Bineînţeles că nu. N‑a fost deloc aşa... a fost „într‑un decor de realitate clară", este? Totul e normal, şi pe urmă apare monstrul, mandala, trabucul de neon. În cazul tău, un aeroplan Tom Swift gigantic. Se întâmplă tot timpul. Nici măcar nu eşti nebun. Ştii asta, nu‑i aşa?
Pescui o bere din răcitorul de polistiren boţit, de lângă şezlongul său.
— Săptămâna trecută am fost în Virginia. Districtul Grayson. I‑am luat un interviu unei fete de şaisprezece ani care fusese atacată de un capdiurs.
— Un ce?
— Un cap de urs. Capul retezat al unui urs. Vezi tu, acest capdiurs plutea pe propria farfurie zburătoare în miniatură, care arăta precum capacele de roţi de la Cadillacul de epocă al vărului Wayne. Avea ochi roşii, strălucitori, ca două mucuri de trabuc, şi din dosul urechi­lor îi ieşeau antene telescopice cromate.
Râgâi.
— A atacat-o? Cum?
— Ar fi mai bine să nu ştii, e evident că eşti impresio­nabil. „Ierea reci" — reveni la accentul său sudic defec­tuos — „şi mietalic". Făcea zgomote electronice. Asta e chestia veritabilă, marfa adevărată venită din inconştientul colectiv, prietene: fetiţa aia e o vrăjitoare. Numai că în societatea asta nu are loc să se manifeste. L‑ar fi văzut pe diavol, dacă n‑ar fi fost crescută cu Omul bionic şi toate reluările alea din Star Trek, E conectată la filonul principal. Şi ştie că i s‑a întâmplat. Am plecat cu zece minute înainte să apară ozeniştii grei, cu poligraful.
Probabil arătam mâhnit, pentru că şi‑a aşezat berea jos, cu grijă, lângă răcitor, şi s‑a ridicat.
— Dacă vrei o explicaţie mai elevată, aş zice că ai văzut o fantomă semiotică. Toate poveştile astea ale contactaţilor, spre exemplu, se încadrează într‑o imagistică SF care pune stăpânire pe cultura noastră. Aş putea accepta extratereştri, dar nu extratereştri care arată ca în benzile desenate din anii cincizeci. Aceştia sunt fantome semiotice, fragmente de imagistică culturală profundă, care s‑au desprins şi au căpătat o viaţă proprie, aidoma aero­navelor gen Jules Verne pe care fermierii ăia bătrâni din Kansas le vedeau mereu. Iar tu ai văzut un alt fel de fantomă, asta‑i tot. Avionul acela a făcut parte din inconştientul colectiv odinioară. Cumva, tu ai recepţionat asta. Important este să nu‑ţi faci griji în această privinţă.
Totuşi, îmi făceam griji în acea privinţă.
Kihn îşi pieptănă părul blond, care se rărea, şi plecă să vadă ce aveau Ei de spus în ultima vreme prin instalaţia radar, iar eu am tras draperiile în camera mea şi m‑am întins în bezna cu aer condiţionat, ca să‑mi fac griji. Încă îmi mai făceam griji când m‑am trezit. Kihn îmi lăsase un bilet pe uşă; se ducea în nord, cu un avion închiriat, să verifice un zvon despre mutilarea vitelor („muti", le zicea el; încă una dintre specialităţile sale jurnalistice).
Am servit masa, am făcut duş, am luat o pilulă de regim, gata să se sfărâme întrucât se agitase timp de trei ani pe fundul trusei mele de bărbierit, şi m‑am îndreptat înapoi spre Los Angeles.
Viteza îmi limita câmpul vizual la tunelul farurilor Toyotei. Mi‑am spus că trupul putea conduce, în timp ce mintea menţinea ordinea. Menţinea ordinea şi stătea la distanţă de straniul decor periferic alcătuit de amfetamină şi epuizare, vegetaţia spectrală, luminoasă, care creşte la coada ochiului minţii de‑a lungul autostrăzilor, noaptea târziu. Însă mintea are propriile‑i idei, iar părerea lui Kihn despre ceea ce deja numeam în sinea mea „vedenie" îmi zornăia la nesfârşit prin cap, pe o orbită strânsă, înclinată. Fantome semiotice. Fragmente ale Visului Colectiv, gonind pe lângă mine în curentul pe care‑l iscam trecând cu maşina. Cumva, această buclă de feedback agravă efectul pastilei de regim, iar marginea deformată de viteză a vege­taţiei de pe latura şoselei începu să capete culorile unor fotografii în infraroşu din satelit, zdrenţe sfâsiate de goana Toyotei.
Atunci am tras pe dreapta, şi o jumătate de duzină de cutii de bere au clipit urându‑mi noapte bună, când am stins farurile. M‑am întrebat ce oră era la Londra şi‑am încercat să mi‑o imaginez pe Dialta Downes servind micul dejun în apartamentul ei din Hampstead, înconjurată de figurine aerodinamice din crom şi de cărţi despre cultura americană. Nopţile în deşertul din regiunea aceea sunt enorme; luna este mai aproape. Am privit luna pentru multă vreme şi am decis că amicul Kihn avea dreptate. Principalul era să nu‑mi fac griji. Pe tot continentul, zil­nic, oameni care erau mai normali decât aspirasem eu vreodată să fiu vedeau păsări uriaşe, oameni ai zăpezilor, rafinării de petrol zburătoare; îi dădeau lui Kihn o ocu­paţie şi‑l menţineau solvabil. De ce m‑ar deranja o frântură din imaginaţia populară a anilor treizeci care sur­vola Bolinas? M‑am hotărât să dorm, neavând nimic despre care să‑mi fac griji, cu excepţia şerpilor cu clopoţei şi a hipioţilor canibali, aflându‑mă în siguranţă în mijlocul gunoiului prietenos de pe marginea autostrăzii din pro­priul continuum familiar. Dimineaţă, aveam să şofez până la Nogales şi să fotografiez vechile bordeluri, ceva ce intenţionasem să fac de ani întregi. Pastila de regim se dăduse bătută.


M‑a trezit lumina, apoi vocile.
Lumina venea de undeva din spatele meu şi proiecta umbre schimbătoare în maşină. Vocile erau calme, nedes­luşite, masculină şi feminină, angajate într‑o conversaţie.
Gâtul mi‑era ţeapăn, iar orbitele îmi păreau căptuşite cu nisip. Piciorul îmi amorţise, apăsat de volan. Am bâjbâit după ochelari în buzunarul cămăşii şi, în cele din urmă, i‑am pus pe nas.
Apoi am privit în spate şi am văzut oraşul.
Cărţile despre designul din anii treizeci erau în port­bagaj; una dintre ele conţinea schiţe ale unui oraş idealizat care se inspira din Metropolis şi Lucrurile care vor veni, dar amplifica totul, înălţându‑se, prin norii perfecţi ai unui arhitect, către docuri de zeppelin şi turle nebuneşti din neon. Oraşul schiţat era un model la scară redusă al ace­luia care se înălţa în spatele meu. Turle se ridicau deasu­pra altor turle, în trepte strălucitoare de ziggurat care urcau către un turn‑templu central, aiurit, înconjurat cu elemenţii de radiator trăzniţi ai benzinăriilor Mongo. Puteai ascunde Empire State Building în cel mai mic dintre turnurile acelea. Şosele de cristal se înălţau printre turle, traversate iar şi iar de forme netede, argintii, ca nişte picături de mercur. Aerul era plin de nave: avioane‑aripi gigantice, mici obiecte argintii, gonind (uneori, una dintre formele de argint viu de pe podurile aeriene se ridica cu graţie în aer şi‑şi lua zborul pentru a se alătura acelui dans), fregate lungi de o milă, obiecte plutitoare, ca niste libelule, care erau girocoptere...
Am închis ochii, strâns, şi m‑am răsucit pe banchetă. Când i‑am deschis, mi‑am impus să văd contorul kilome­trajului, praful albicios de pe drum, adunat pe bordul din plastic negru, scrumiera plină‑ochi. I‑am închis iarăşi.
— Psihoză provocată de amfetamină, am zis.
Am deschis ochii. Bordul era încă acolo, praful, mucu­rile turtite... Cu foarte multă grijă, fără să mişc capul, am aprins farurile.
Şi i‑am văzut.
Erau blonzi. Stăteau în picioare lângă maşina lor, un avocado din aluminiu cu un derivor central, ca o înotătoare de rechin ivindu‑se din coloana sa vertebrală, şi cauciucuri negre, netede ca o jucărie de copil. El îşi petrecuse braţul pe după talia ei şi gesticula către oraş. Amândoi erau îmbrăcaţi în alb: haine largi, gambe goale, espadrile albe, imaculate. Nici unul nu părea conştient de fasciculele farurilor mele. El spunea ceva înţelept şi ferm, iar ea încuviinţa, şi deodată m‑am speriat, speriat într‑un fel cu totul diferit. Sănătatea mintală încetase să mai fie un subiect central; am ştiut, cumva, că oraşul din spatele meu era Tucson — un Tucson de vis, ivit din aspiraţia colectivă a unei epoci. Că era real, pe de‑a‑ntregul real. Dar cuplul din faţa mea trăia în el, şi ei mă înspăimântau.
Erau copiii anilor‑optzeci‑care‑nu‑veniseră ai Dialtei Downes; erau Moştenitorii Visului. Erau albi şi probabil aveau ochi albaştri. Erau americani, Dialta spusese că Vii­torul venise mai întâi în America, însă în cele din urmă trecuse pe lângă ea. Dar nu aici, în inima Visului. Aici, mersesem tot înainte, urmând o logică de vis care nu ştia nimic despre poluare, despre cantităţile finite de combus­tibil fosil, despre războaiele din străinătate pe care era posibil să le pierdem. Ei erau eleganţi, fericiţi şi pe deplin mulţumiţi de ei înşişi şi de lumea lor. Şi, în Vis, era lumea lor.
În spatele meu, oraşul luminat. Proiectoare măturau cerul numai de plăcere. Mi i‑am imaginat îmbulzindu‑se în pieţele din marmură albă, ordonaţi şi vioi, cu ochii scli­pind de entuziasm pentru bulevardele lor luminate de reflectoare şi pentru maşinile argintii.
Toate astea aveau suculenţa sinistră a propagandei tineretului hitlerist.
Am băgat maşina în viteză şi‑am rulat încet înainte, până când bara de protecţie a ajuns la un metru de ei. Tot nu mă văzuseră. Am coborât geamul şi‑am ascultat ce spunea bărbatul. Cuvintele lui erau strălucitoare şi găunoase, precum tonul dintr‑o broşură a Camerei de Comerţ, şi am ştiut că era convins de ele pe deplin.
— John, am auzit‑o pe femeie spunând, am uitat să ne luăm pastilele de hrană.
Scoase două capsule strălucitoare dintr‑un recipient ataşat la centură şi‑i înmână una. M‑am întors pe autostradă şi m‑am îndreptat spre Los Angeles, încruntându‑mă şi clătinând din cap.


I‑am telefonat lui Kihn de la o benzinărie. Una nouă, în stil modernist spaniol, prost realizat. Kihn se întorsese din expediţie şi nu părea să fie supărat că‑i telefonasem.
— Mda, asta‑i ceva straniu. Ai încercat să faci foto­grafii? Nu că ar ieşi vreodată la developare, însă faptul că fotografiile n‑au cum să iasă la developare adaugă un frisson interesant poveştii tale...
— Dar ce‑ar trebui să fac?
— Uită‑te mult la televizor, în special la emisiuni cu jocuri şi la melodrame. Du‑te la filme porno. Ai văzut vreodată Motel de dragoste nazist? Aici îl dau prin cablu. E cu adevărat oribil. Exact ceea ce‑ţi trebuie.
Despre ce vorbea?
— Nu mai ţipa şi ascultă‑mă. Îţi împărtăşesc un secret al breslei: mass‑media execrabile îţi pot exorciza fantomele semiotice. Dacă ele îi ţin pe ozenişti departe de gândurile mele, îi pot ţine şi pe futuroizii ăia Art Déco, departe de ale tale. Încearcă. Ce ai de pierdut?
Apoi se scuză, pretextând că avea o întâlnire, dimi­neaţă devreme, cu Alesdale.
— Cu cine?
— Cu bătrânicile alea din Vegas, cele cu microundele. M‑am gândit să comand o convorbire cu taxă inversă la
Londra, să‑l cer pe Cohen de la Bariss‑Watford şi să‑i spun că fotograful lui pleca pentru o perioadă prelungită în Zona Crepusculară. În cele din urmă, am lăsat o maşină să‑mi prepare o ceaşcă de cafea neagră într‑adevăr imposibilă şi m‑am urcat înapoi în Toyota, ca să mă duc la Los Angeles.
Oprirea la Los Angeles a fost o idee neinspirată, şi am petrecut acolo două săptămâni. Era un ţinut Downes de prima calitate; în acel oraş se afla o cantitate prea mare de Vis, şi prea multe fragmente ale Visului aşteptau să mă prindă în capcană. Aproape că am tamponat maşina pe un pasaj aerian de lângă Disneyland, când şoseaua s‑a desfăşurat ca o jucărie origami şi m‑a lăsat să fac slalom pe o duzină de benzi pline de vehicule aerodinamice cromate, cu aripioare de rechin, care goneau. Mai rău de‑atât, Hollywood era plin de oameni care semănau prea mult cu cuplul pe care‑l văzusem în Arizona. Am angajat un regi­zor italian care‑şi câştiga traiul lucrând în camera obscură şi instalând şezlonguri în curţi interioare, împrejurul pisci­nelor, până când avea să devină celebru; a scos poze după toate negativele pe care le adunasem pentru Downes. Eu unul n‑am vrut să mă uit la ele. Totuşi, pe Leonardo n‑a părut să‑l deranjeze, iar când a terminat am verificat foto­grafiile, răsfoindu‑le ca pe un pachet de cărţi de joc, şi le‑am trimis prin poşta aeriană la Londra. Apoi am luat un taxi până la un cinematograf unde rula Motel de dra­goste nazist şi am ţinut ochii închişi tot timpul filmului.
Telegrama de felicitare a lui Cohen mi‑a fost transmisă în San Francisco după o săptămână. Dialtei îi plăcuseră la nebunie fotografiile. Cohen admira modul în care „ajun­sesem cu adevărat la esenţa fenomenului" şi era dornic să lucreze din nou cu mine. În după‑amiaza aceea, am remarcat o aripă zburătoare deasupra străzii Castro, însă era cam străvezie, ca şi când s‑ar fi aflat acolo numai pe jumătate. M‑am repezit în cel mai apropiat chioşc de ziare şi‑am adunat cât de mult material am putut găsi despre criza de petrol şi riscurile energiei nucleare. Tocmai mă hotărâsem să cumpăr un bilet de avion pentru New York.
— Nenorocită lumea asta‑n care trăim, este?
Patronul chioşcului era un negru slab, cu dinţi stricaţi şi o perucă evidentă. Am încuviinţat, scotocind prin blugi după mărunţiş, nerăbdător să găsesc o bancă în parc, unde să mă pot cufunda în dovezile de netăgăduit ale cvasidistopiei în care trăim.
— Dar ar putea fi mai rea, este?
— Ai dreptate, am spus, sau încă şi mai rău, ar putea fi perfectă.
M‑a urmărit cu privirea în timp ce mă îndepărtam pe stradă, cu micul meu teanc de catastrofă condensată.

Willian Gibson - Fragmente din holograma unui trandafir

                                                                  William Gibson

                                                  Fragmente din holograma unui trandafir
                                                 vol. CHROME (Burning Chrome, 1986)

În vara aceea, Parker a avut necazuri cu somnul.
Fuseseră pene de curent; întreruperile neaşteptate ale indusorului delta provocau reveniri la conştiinţă bruşte şi dureroase.
Pentru a le evita, Parker folosea cabluri de conexiune, cleme‑crocodil miniaturale şi bandă adezivă neagră, ca să cupleze indusorul la o consolă PSA alimentată cu baterii. Scăderea de tensiune în indusor declanşa circuitul de re­dare al consolei.
A cumpărat o casetă PSA care începea cu subiectul dormind pe o plajă liniştită. Fusese înregistrată de un tânăr yoghin blond, cu o vedere 20‑20 şi o acuitate anor­mală a coloristicii. Băiatul fusese adus cu avionul din Barbados, exclusiv pentru a trage un pui de somn şi a‑şi executa exerciţiile matinale pe fâşia strălucitoare a unei plaje particulare. Microfişa laminată din cutia transparentă a casetei afirma că yoghinul putea baleia după voie, de la alfa la delta, fără ajutorul unui indusor. Parker, care de doi ani nu mai putea adormi fără indusor, se întrebase dacă aşa ceva era posibil.
Putuse parcurge toată caseta o singură dată, deşi acum cunoştea fiecare senzaţie din primele cinci minute subiec­tive. Aprecia că partea cea mai interesantă a secvenţei o constituia o mică eroare de montaj de la începutul unei rutine complexe de respirare: o privire rapidă în josul pla­jei albe, care dezvăluia silueta unui paznic patrulând pe lângă un gard din sârmă ghimpată, purtând pe braţ un automat negru.
În timp ce Parker dormea, energia era secătuită din reţeaua oraşului.
Tranziţia de la delta la delta‑PSA era o implozie întu­necată în trupul altcuiva. Familiaritatea amortiza şocul. Simţea nisipul răcoros sub umeri. Manşetele blugilor zdrenţuiţi fluturau în briza dimineţii, lipindu‑se de glez­nele lui goale. În curând, băiatul avea să se trezească pe deplin şi să înceapă un Ardha‑Matsyendra‑nu‑ştiu‑cum; cu celelalte mâini ale sale, Parker bâjbâia prin beznă după consola PSA.


Trei dimineaţa.
Fă‑ţi o cafea pe întuneric, folosind o lanternă în vreme ce torni apa fiartă.
Visul înregistrat al dimineţii se topeşte: prin ceilalţi ochi, fumul întunecat al unui cargobot cubanez — destrămându‑se împreună cu orizontul spre care navi­ghează, peste ecranul cenuşiu al minţii.
Trei dimineaţa.
Lasă ziua de ieri să se aranjeze singură în jurul tău, în imagini schematice bidimensionale. Ce‑ai spus tu... ce‑a spus ea... privind‑o cum împachetează... cum cheamă ricşa... Oricum le‑ai amesteca, ele formează acelaşi circuit imprimat, hieroglife convergând spre o componentă cen­trală; tu, stând în ploaie, răcnind la conducătorul ricsei.
Ploaia era acră şi acidă, având aproape culoarea urinii. Şoferul te‑a făcut găoază; cu toate astea, trebuia să plăteşti drumul dus‑întors. Ea avea trei bagaje. Cu respi­ratorul şi ochelarii lui de protecţie, bărbatul aducea cu o furnică. A pornit să pedaleze şi a dispărut în ploaie. Ea n‑a privit înapoi.
Ultima imagine a ei este cea a unei furnici uriaşe, care‑ţi face semnul cu degetul.


Parker văzuse primul aparat PSA într‑o mahala texană, numită Jungla lui Judy. Era o consolă masivă, încastrată în plastic cromat ieftin. O bancnotă de zece dolari introdusă în fantă îţi cumpăra cinci minute de gim­nastică în imponderabilitate, într‑o staţiune balneoclima­terică orbitală elveţiană, efectuând salturi cu perihelii de câte douăzeci de metri, alături de un manechin de şaispre­zece ani din Vogue — chestii tari pentru Junglă, unde era mai simplu să cumperi o armă decât o baie fierbinte.
Peste un an, Parker locuia în New York cu acte false, când două firme de vârf lansaseră, în principalele maga­zine, primele console portabile, cu ocazia Crăciunului. Sălile PSA de spectacole porno, ce înfloriseră pentru scurtă vreme în California, nu‑şi reveniseră niciodată.
Holografia căzuse şi ea, iar domurile Fuller de lăţimea unui cvartal, care fuseseră templele holo ale copilăriei lui Parker, deveniseră magazine universale cu mai multe niveluri sau adăposteau săli de joc colbuite, unde puteai găsi încă vechile aparate, sub neoanele decolorate ce pulsau PERCEPŢII SENZORIALE APARENTE, printr‑o pâclă albăstruie de fum de ţigară.
Acum, Parker are treizeci de ani şi scrie seriale pentru emisiunile PSA, programând mişcările globilor oculari ale camerelor de luat vederi umane.


Programul de raţionalizare a energiei electrice conti­nuă.
În dormitor, Parker împunge chipul de aluminiu lus­truit al Stăpânului Somnului Sendai: Luminiţa de veghe a acestuia pâlpâie, apoi se cufundă în întuneric. Cu cafeaua în mână, bărbatul traversează covorul spre debaraua pe care ea a golit‑o cu o zi în urmă. Raza lanternei cerce­tează rafturile goale, căutând dovezi ale iubirii, descope­rind bareta ruptă a unei sandale din piele, o casetă PSA şi o carte poştală. Ultima este reflecţia de lumină albă a hologramei unui trandafir.
Ajuns în bucătărie, Parker hrăneşte cu bareta sandalei distrugătorul de deşeuri. Lucrând mai lent, datorită ten­siunii reduse, acesta protestează, totuşi o înghite şi o digeră. Ţinând cu atenţie holograma între degetul arătător şi cel mare, Parker o coboară spre ascunsele mandibule rotative. Aparatul emite un ţipăt subţire când dinţii din oţel sfârtecă plasticul laminat şi trandafirul este măcinat într‑o mie de fragmente.
Mai târziu, bărbatul se aşază pe patul neînfăţat şi fumează. Caseta ei este în consolă, pregătită de redare. Unele înregistrări ale femeilor îl dezorientează, dar se îndoieşte că ăsta e motivul pentru care acum ezită să por­nească echipamentul.
Aproximativ un sfert din toţi utilizatorii PSA nu pot asimila în mod confortabil imaginile subiective provenind de la un corp de sex opus. De‑a lungul anilor, unele vedete ale transmisiunilor PSA au devenit treptat andro­gine, în strădania de a captura segmentul respectiv de audienţă.
Până acum însă, benzile Angelei nu l‑au intimidat niciodată. (Dar dacă a înregistrat un amant?) Nu, nu poate fi vorba de aşa ceva — pur şi simplu, caseta repre­zintă o cantitate complet necunoscută.


Pe când Parker avea cincisprezece ani, părinţii lui l‑au angajat ca ucenic în filiala americană a unui combinat japonez de mase plastice. Pe atunci se considerase noro­cos; raportul dintre solicitanţi şi angajaţi era enorm. Vreme de trei ani, locuise în acelaşi dormitor cu tovarăşii de lucru, cântase în fiecare dimineaţă imnurile companiei şi de obicei reuşise să sară gardul de sârmă al baracamentului cel puţin o dată pe lună, ca să se ducă la fete sau la holodrom.
Ucenicia ar fi luat sfârşit când ar fi împlinit douăzeci de ani, putând opta pentru statutul de angajat cu drepturi depline. Cu o săptămână înaintea celei de‑a nouăspreze­cea aniversări, având asupra sa două cărţi de credit furate şi un schimb de haine, sărise pentru ultima oară gardul din sârmă. Ajunsese în California cu trei zile înainte de prăbuşirea haoticului regim Neo‑Secesionist. În San Francisco, facţiunile se războiau şi se asasinau pe străzi. Una sau alta dintre cele patru conduceri metropolitane „provizorii" diferite stocase cu atâta eficienţă alimentele, încât la nivelul străzii nu se găsea aproape nimic.
Parker petrecuse ultima noapte a revoluţiei într‑o suburbie incendiată a Tucsonului, făcând dragoste cu o adolescentă slăbănoagă din New Jersey, care‑i explica detaliile mai subtile ale horoscopului ei, între accese de plâns aproape tăcut, aparent lipsite de legătură cu orice zisese sau făcuse el.
După ani de zile, Parker şi‑a dat seama că nu mai ştia motivul iniţial care‑l determinase să abandoneze ucenicia.


Primele trei sferturi ale casetei fuseseră şterse; apeşi pe repede‑înainte şi te deplasezi printr‑o pâclă statică de bandă ştearsă, unde gusturile şi mirosurile se contopesc într‑un singur canal. Intrările audio sunt zgomot de fond — acea absenţă a sunetelor din întunecatul ocean primordial... (Utilizarea îndelungată a unor benzi şterse poate induce halucinaţii hipnagogice.)


Parker, ghemuit în tufişurile acostamentului din New Mexico, la miezul nopţii, privind un tanc ce arde pe auto­stradă. Flăcările luminează linia albă, întreruptă, pe care a urmat‑o din Tucson. Explozia fusese vizibilă de la trei kilometri, o cortină albă de căldură ca o străfulgerare, ce transformase pe bolta nopţii crengile albicioase ale unui copac desfrunzit în propriile negative fotografice: ramuri din carbon, pe un cer din magneziu.
Mulţi refugiaţi erau înarmaţi.
Texas datora mahalalelor ce abureau sub ploile calde ale Golfului neutralitatea stânjenitoare, menţinută înain­tea încercării de secesiune a Coastei.
Orăşelele erau construite din placaj, carton, folii de plastic umflându‑se în vânt şi cadavre ale automobilelor moarte. Aveau denumiri precum Oraşul Ţâşti sau Zăhărel şi defineau în mod liber guvernele şi teritoriile ce se modificau permanent, sub vânturile tainice ale unei eco­nomii de bursă neagră.
Trupele federale şi statale trimise pentru a întreprinde raiduri prin aşezările proscrise găseau rareori ceva. Însă după fiecare acţiune, câţiva soldaţi nu mai reveneau. Unii îşi vânduseră armele şi‑şi arseseră uniformele, alţii se apropiaseră prea mult de contrabandiştii pe care fuseseră trimişi să‑i găsească.
După trei luni, Parker dorise să plece, însă bunurile materiale reprezentau unicul bilet sigur de trecere prin cordoanele armatei. Şansa lui se ivise accidental: spre sfârşitul unei după‑amieze, ocolind vălul de fum unsuros provenit de la focurile de gătit, ce atârna jos deasupra Junglei, se împiedicase şi fusese gata să cadă peste un leş de femeie, aflat în albia secată a unui pârâu. Muştele se ridicaseră într‑un nor furios, apoi coborâseră din nou, ignorându‑l. Moarta avea o jachetă din piele, iar lui Parker îi era de obicei frig serile. Începuse să caute după un băţ lung, prin tufişurile din preajmă.
Imediat sub omoplatul stâng, în spatele jachetei, se vedea o gaură rotundă în care putea intra un creion. Căptuşeala fusese cândva roşie, dar acum era neagră, întărită şi strălucitoare de la sângele închegat. Cu ea legănându‑se în vârful băţului, Parker pornise după apă.
Nu mai apucase să spele jacheta; în buzunarul stâng al acesteia descoperise aproape treizeci de grame de cocaină, atent învelite în plastic şi bandă chirurgicală transparentă. Buzunarul drept conţinea cincisprezece fiole de Megacilin‑D şi un cuţit cu lama de cincisprezece centimetri şi plăsele din corn. Antibioticul preţuia de două ori propria greutate în cocaină.
Înfipsese cuţitul până la mâner într‑un ciot putred, pe lângă care treceau frecvent locuitorii Junglei, în căutare de lemne şi atârnase jacheta acolo, lăsând‑o înconjurată de muşte.
În noaptea aceea, într‑un bar cu acoperişul de tablă ondulată, aşteptându‑l pe unul dintre „avocaţii" ce asigu­rau traversarea cordonului, încercase primul său aparat PSA. Era uriaş, numai din crom şi neoane, iar proprieta­rul îl privea cu mândrie; el însuşi ajutase la deturnarea camionului care‑l transportase.


Dacă haosul anilor nouăzeci reflectă o modificare radicală în paradigmele instruirii vizuale, îndepărtarea finală de tradiţia Lascaux/Gutenberg a unei societăţi preholografice, ce putem aştepta de la această nouă tehnologie, care promite codificarea discontinuă şi reconstrucţia ulte­rioară a întregului domeniu de percepţii senzoriale?
Roebuck şi Pierhal, Istoria americană recentă: O vedere metodică


Repede‑înainte, prin non‑timpul zumzăitor ale benzii şterse...
...în corpul ei. Razele soarelui în Europa. Străzile unui oraş ciudat.
Atena. Simbolurile literelor greceşti şi izul de colb...
...şi izul de colb.
Priveşte prin ochii ei (gândind: femeia aceasta nu te‑a întâlnit încă; de‑abia ai părăsit Texasul) la monumentul cenuşiu şi la caii de piatră, unde porumbeii se învolbură şi dau ocoluri...
...şi staticul ia trupul iubirii şi‑l şterge, curăţindu‑l, redându‑i cenuşiul.
Talazuri de zgomot de fond se sparg pe o plajă ce nu există acolo. Iar banda se termină.


Acum luminiţa indusorului arde.
Parker stă întins în beznă, reamintindu‑şi mia de frag­mente ale hologramei trandafirului. Hologramele au această calitate: recuperat şi iluminat, fiecare fragment va dezvălui întreaga imagine a trandafirului.
Lunecând spre deltă, bărbatul se vede pe el însuşi drept trandafir, fiecare dintre fragmentele lui împrăştiate dezvăluind un întreg pe care el nu‑l va cunoaşte nicio­dată — cărţi de credit — o suburbie incendiată — conjuncţiile planetare ale unei străine — un tanc arzând pe o autostradă — un pacheţel plat de droguri — o lamă ascuţită pe beton, subţire precum durerea.
Gândindu‑se: fiecare dintre noi reprezintă fragmentele celuilalt, dar a fost oare dintotdeauna aşa? Clipa aceea a unei călătorii în Europa, abandonată în oceanul cenuşiu al benzii şterse — este ea mai apropiată acum, sau mai reală, pentru faptul că şi el a fost acolo?
Ea l‑a ajutat să‑şi facă rost de acte, ea i‑a găsit prima slujbă în PSA.
La asta se rezuma istoria lor? Nu, istoria era chipul negru al indusorului delta, debaraua goală şi patul neînfăţat. Istoria însemna ura lui pentru trupul perfect în care se deştepta când cădea tensiunea, furia sa pe conducătorul ricşei şi refuzul femeii de a privi înapoi, prin ploaia contaminată.
Totuşi, fiecare fragment dezvăluie trandafirul din alt unghi, îşi aminteşte el, dar delta îl învăluie înainte de a se putea întreba ce înseamnă asta.

William Gibson - Hotelul „Trandafirul Nou"

                                                                      William Gibson

                                                                Hotelul „Trandafirul Nou"
                                                      vol. CHROME (Burning Chrome, 1986)


Şapte nopţi închiriate în sicriul ăsta, Sandii. Hotelul „Trandafirul Nou". Cât de mult te doresc acum. Uneori te lovesc. Derulez amintirile atât de încet, de dulce şi cu răutate. Aproape că pot să te simt. Uneori scot automatul tău micuţ din geanta mea şi‑mi plimb degetul peste cro­mul neted şi ieftin. Chinez, calibrul 0,22, cu orificiul ţevii nu mai mare decât pupilele dilatate ale ochilor tăi dispăruţi.
Vulpoiul e mort, Sandii.
Vulpoiul mi‑a spus să te uit.


Mi‑l amintesc pe Vulpoi, rezemat de barul capitonat, în recepţia întunecoasă a unui hotel din Singapore, de pe strada Bencoolen, mâinile sale descriind diferite sfere de influenţă, rivalităţi interne, curba unei anumite cariere, un punct slab descoperit de el în blindajul vreunui colec­tiv de cercetare. Vulpoiul era pionul avansat în bătăliile creierelor, un mijlocitor în tranzacţiile corporaţiilor. Era unul dintre soldaţii războaielor secrete ale zaibatsuilor, corporaţiile multinaţionale ce controlează economii întregi.
Îl revăd pe Vulpoi surâzând, vorbind repede, ascultându‑mi aventurile trăite în spionajul intercorporaţii şi clătinând din cap. Chestia, spunea el, trebuie să găsesc o Chestie de‑aia. Te făcea să simţi că era o Chestie cu C mare. Chestia reprezenta Graalul Vulpoiului, bucăţica esenţială de talent omenesc pur, intransferabil, ascunsă în creierele celor mai avansaţi cercetători din lume.
Nu poţi descrie Chestia pe hârtie, spunea Vulpoiul, şi nici nu o poţi bate pe o dischetă.
Lovelele se băgau în dezertorii din corporaţii.
Vulpoiul era manierat, severitatea costumelor sale ne­gre, franţuzeşti, fiind compensată de o şuviţă neastâmpărată de păr, care nu voia să stea la locul ei. Nu mi‑a plăcut niciodată cum i s‑a ruinat toată imaginea atunci când s‑a ridicat de la bar, cu umărul stâng strâmbat într‑un unghi pe care nu‑l putea ascunde nici un croitor din Paris. Cineva dăduse cu un taxi peste el, la Berna, şi nimeni nu prea mai ştia cum să‑l pună la loc.
Cred că am plecat cu el pentru că spunea că urmăreşte o Chestie.
Şi undeva, pe‑acolo, în drumul nostru către Chestie, te‑am găsit pe tine, Sandii.
Hotelul „Trandafirul Nou" este un stelaj de sicrie pe marginile neregulate ale lui Narita International. Capsule din plastic, înalte de un metru şi lungi de trei, înfipte ca nişte dinţi suplimentari ai Godzillei pe un teren din beton, lângă şoseaua spre aeroport. Fiecare capsulă are încastrat în plafon un ecran de televiziune. Stau de câteva zile, urmărind spectacole cu jocuri japoneze şi filme vechi. Uneori, am arma ta în mână.
Uneori pot auzi reactoarele, împletite în planare dea­supra Naritei. Închid ochii şi îmi imaginez dârele de condensare albe, clare, pălind, pierzându‑şi definiţia.
Întâia oară când te‑am zărit, intrai într‑un bar din Yokohama. Eurasiatică, pe jumătate gaijin, cu coapse prelungi şi fluidă, într‑o bombă chinezească după origina­lul unui designer din Tokio. Ochi europeni, negri, pomeţi asiatici. Mi te amintesc răsturnându‑ţi poşeta pe pat, mai târziu, într‑o cameră de hotel, scotocind după trusa de machiaj. Din poşetă au căzut un teanc boţit de yeni noi, o agendă imensă ţinută laolaltă cu elastice, un cip bancar Mitsubishi, paşaportul japonez cu o crizantemă de aur gravată pe copertă şi Chinezul calibru 0,22.
Mi‑ai spus povestea ta. Tatăl fusese director executiv în Tokio, dar acum era dizgraţiat, dezproprietărit, pros­cris de către Hosaka, cel mai mare zaibatsu dintre toate. În noaptea aceea, mama ta era olandeză, iar eu te ascul­tam depănând pentru mine verile din Amsterdam, cu po­rumbeii din piaţa Digului ca un covor castaniu, moale.
N‑am întrebat niciodată pentru ce fusese dizgraţiat tatăl tău. Te‑am privit îmbrăcându‑te; am privit legănatul pletelor tale negre, drepte, care tăiau aerul.
Acum Hosaka mă vânează pe mine.
Coşciugele din „Trandafirul Nou" sunt fixate în eşafo­daje de reciclare, ţevi din oţel emailate strălucitor. Vop­seaua se cojeşte când urc scara, cade la fiecare treaptă, pe când urmez pasarela. Mâna mea stânga numără chepengu­rile sicrielor, abţibildurile lor multilingve anunţând amen­zile pentru pierderea unei chei.
Ridic ochii când reactoarele decolează din Narita, în drum spre casă, tot atât de îndepărtată acum ca şi oricare satelit.
Vulpoiul şi‑a dat seama rapid cum te‑am putea utiliza, totuşi nu a fost destul de ager ca să te crediteze cu ambiţie. El n‑a stat însă niciodată o noapte întreagă cu tine pe plaja de la Kamakura, nu ţi‑a auzit niciodată coşmarurile, nu a ascultat niciodată o copilărie complet inventată schimbându‑se sub stelele acelea, schimbându‑se şi rostogolindu‑se, gura ta de copilă deschizându‑se ca să destăinuie un trecut proaspăt şi, întotdeauna, jurai tu, acela care era adevărul adevărat.
Nu‑mi păsa, ţinându‑ţi şoldurile, în vreme ce nisipul se răcea sub pielea ta.
Odată m‑ai părăsit şi‑ai fugit înapoi pe plajă, spunând că uitaseşi cheia. Am descoperit cheia în uşă şi‑am mers după tine, ca să te găsesc îngropată până la glezne în valuri, cu spatele tău catifelat acum rigid şi tremurând, cu ochii pierduţi în depărtare. N‑ai putut vorbi. Tremurai. Erai pierdută. Tremurai pentru alte viitoruri şi trecuturi mai bune.
M‑ai lăsat aici, Sandii.
Mi‑ai lăsat toate lucrurile tale.
Pistolul. Cutia de farduri, fondurile de ten şi rujurile capsulate în plastic. Microcalculatorul tău Cray, un cadou de la Vulpoi, cu o listă de cumpărături pe care o introdu­seseşi în memorie. Uneori o derulez privind fiecare arti­col cum traversează micul ecran argintiu.
Un congelator. Un fermentator. Un incubator. Un sis­tem de electroforeză cu celulă integrată de agaroză şi transiluminator. Un inserator de ţesut. Un cromatograf li­chid de mare performanţă. Un citometru. Un spectrofoto‑metru. Patru duzini de eprubete din borsilicat. O microcentrifugă. Şi un sinterizator de ADN cu calculator încorporat. Plus softurile.
Lucruri scumpe, Sandii, însă Hosaka ne semna toate cecurile. Mai târziu, i‑ai făcut să plătească şi mai mult, dar tu erai deja dusă.
Hiroshi ţi‑a alcătuit lista. În pat, probabil. Hirbshi Yomiuri. Lucra la Maas Biolab GmbH. Hosaka şi‑l dorea.
Era un greu. Chestia, şi multe altele. Vulpoiul îi urmărea pe inginerii geneticieni, aşa cum un fan urmăreşte jucătorii în jocul favorit. Vulpoiul îl dorea atât de mult pe Hiroshi, încât aproape îi simţea gustul.
Înainte să apari tu, mă trimisese de trei ori la Frank‑furt, numai ca să mă uit la Hiroshi. Nu să‑i arunc o nadă, sau măcar să‑i fac cu ochiul. Doar să‑l privesc.
Hiroshi dovedea toate semnele stabilităţii. Găsise o nemţoaică căreia îi plăceau lodenurile conservatoare şi cizmele de călărie lustruite în culoarea castanelor. Cumpărase în oraş o casă renovată, exact în piaţa potri­vită. Se apucase de scrimă şi renunţase la kendo.
Iar peste tot, echipele de securitate ale lui Maas, solide şi profesioniste, un sirop gros, dar limpede, de supraveghere. M‑am întors şi i‑am spus Vulpoiului că nu o să‑l putem atinge niciodată.
Tu l‑ai atins pentru noi, Sandii. L‑ai atins aşa cum tre­buie.
Contactele noastre din Hosaka erau ca nişte celule specializate, protejând organismul‑mamă. Noi eram mutaţii, Vulpoiul şi cu mine, agenţi dubioşi plutind în partea întunecată a oceanului intercorporaţii.
După ce te‑am instalat la Viena, li l‑am oferit pe Hiroshi. Nici măcar nu au clipit. Calmi şi imobili, într‑o cameră de hotel din L.A. Au spus că trebuie să se gândească.
Vulpoiul a rostit numele principalului concurent al lui Hosaka pe piaţa genelor, l‑a aruncat deschis, încălcând protocolul care interzicea folosirea numelor proprii.
Au spus că trebuie să se gândească.
Vulpoiul le‑a dat trei zile.
Cu o săptămână înainte de a pleca la Viena, te‑am luat cu mine la Barcelona. Mi te reamintesc, cu pletele strânse sub o beretă cenuşie, cu pomeţii tăi mongoloizi, înalţi, reflectându‑se în vitrinele vechilor magazine. Mergând pe Ramblas până în portul fenician, dincolo de Mercado cea acoperită de sticlă, unde se vindeau portocale din Africa.
Bătrânul Ritz, camera noastră călduroasă, întuneric, cu toată greutatea moale a Europei trasă peste noi ca o plapumă. Te puteam avea în timp ce dormeai. Erai întot­deauna gata. Îţi revăd buzele într‑un O moale, rotund de surpriză, faţa ta gata să se afunde în perna albă şi pufoasă — arhaica lenjerie de pat a Ritzului. Înăuntrul tău îmi imaginam tot neonul acela, mulţimile înghesuin‑du‑se în jurul staţiei Shinjuku, noaptea electrică. Te mişcai chiar aşa, în ritmul unei noi generaţii, visătoare şi îndepărtată de pământul oricărei naţiuni.
După ce‑am ajuns la Viena, te‑am plasat în hotelul favorit al nevestei lui Hiroshi. Liniştit, solid, recepţia cu dale ca o tablă de şah din marmură, cu ascensoare alămite, mirosind a suc de lămâie şi ţigări fine. Era uşor să ne‑o închipuim acolo, să zărim lucirile de pe cizmele ei reflectate în marmura lustruită, însă ştiam că ea nu avea să vină, nu atunci.
Plecase într‑o staţiune balneară din Rhineland, iar Hiroshi venise la Viena pentru o conferinţă. Când securi­tatea Maasului a apărut ca să inspecteze hotelul, tu nu erai la vedere.
Hiroshi a sosit după o oră, singur.
Închipuieşte‑ţi un extraterestru, spunea odată Vulpoiul, care a venit aici să identifice forma de inteligenţă dominantă a planetei. Extraterestrul priveşte o singură dată, apoi alege. Ce crezi că o să aleagă? Probabil că am înălţat din umeri.
Pe zaibatsu, a spus Vulpoiul, pe multinaţionali. Sângele unui zaibatsu este informaţia, nu oamenii. Structura este independentă de vieţile individuale care o compun. Corporaţia, ca o formă de viaţă.
Iar începi cu teoria Chestiei, i‑am zis.
Maas nu este aşa, a răspuns el, ignorându‑mă.
Maas era mică, iute, nemiloasă. Un atavism. Maas era în sine o Chestie.
Mi‑l amintesc pe Vulpoi vorbind despre natura Ches­tiei lui Hiroshi. Nuclează radioactivă, anticorpi monoclo‑nali, ceva referitor la legăturile proteinelor şi nucleotidelor... Calde, le spunea Vulpoiul, proteine calde. Legături de mare viteză. Mai spunea că Hiroshi reprezen­ta o ciudăţenie, genul care scutură prejudecăţile, inven­tează un întreg domeniu ştiinţific şi aduce revizuirea violentă a unui întreg bagaj de cunoştinţe. Licenţe funda­mentale, spunea el cu gâtul răguşit de bogăţia de acolo, cu aroma milioanelor neimpozabile ce înconjoară acele două cuvinte.
Hosaka îl voia pe Hiroshi, dar Chestia lui era îndea­juns de radicală ca să‑i pună pe gânduri. Voiau să‑l lase să lucreze de unul singur.
Am mers la Marrakech, în oraşul vechi, Medina. Am găsit un laborator de heroină ce fusese convertit pentru extracţia de feromoni. L‑am cumpărat cu banii lui Hosaka.
Am parcurs piaţa din Djemaa‑el‑Fna cu un afacerist portughez care transpira permanent, discutând despre lămpile fluorescente şi instalarea cuştilor ventilate pentru specimenele de laborator. Dincolo de zidurile oraşului, se zărea uriaşul Atlas. Djemaa‑el‑Fna era ticsită de jongleri, dansatori, ghicitoare, băieţaşi strunjind cu picioarele şi cerşetori orbi cu farfurioare de lemn, sub hologramele animate care făceau reclamă softurilor franţuzeşti.
Am trecut pe lângă baloturi de lână brută şi tuburi din plastic cu microcipuri chinezeşti. Am făcut aluzie la faptul că patronii mei doreau să producă beta‑endorfină sinte­tică, întotdeauna, încearcă să le dai ceva pe care să‑l priceapă.
Uneori, Sandii, mi te amintesc în Harajuku. Închid ochii în sicriul ăsta şi te pot zări acolo — strălucirea, labi­rintul de cristal al buticurilor, parfumul hainelor noi. Îţi văd pomeţii trecând pe lângă rafturi cromate, conţinând pielărie pariziană. Câteodată te ţin de mână.
Credeam că noi te‑am găsit, Sandii, dar, de fapt, tu ne găsiseşi. Acum ştiu că ne căutai, pe noi sau pe cineva asemenea nouă. Vulpoiul era încântat, rânjind în faţa descoperirii noastre: o sculă atât de nouă şi de frumuşică, strălucitoare ca un bisturiu. Exact ceea ce ne trebuia ca să separăm o Chestie încăpăţânată, cum era Hiroshi, de trupul gelos al mamei sale, Maas Biolab.
Căutai pesemne de multă vreme, uitându‑te după o cale de scăpare, în nopţile acelea din Shinjuku. Nopţi în care tăiai atentă pachetul cu cărţile de joc risipite ale trecutului tău.
Propriu‑mi trecut dispăruse cu ani în urmă; pierdusem toate tururile. Înţelegeam obiceiul Vulpoiului ca, noaptea târziu, să‑şi golească portofelul, răvăşindu‑şi actele de identitate. Le aşeza după aceea în combinaţii diferite, le rearanja, aştepta să se formeze o imagine. Ştiam ce căuta. Tu făceai exact acelaşi lucru cu amintirile tale din copilărie.
În „Trandafirul Nou", în noaptea aceasta, aleg pachetul tău de trecuturi.
Aleg versiunea originală, faimosul text recitat în camera hotelului din Yokohama, în acea primă noapte, în pat. Aleg tată dizgraţiat, director executiv la Hosaka. Hosaka! Ce perfect... Şi mama olandeză, verile în Amster­dam, pătura moale de porumbei, după amiezile în piaţa Digului.
Din zăduful Marrakechului, am intrat în aerul condiţionat al Hiltonului. Cămaşa udă mi s‑a lipit de spate, în timp ce am citit mesajul pe care mi‑l expediaseşi prin Vulpoi. Treaba era gata: Hiroshi avea să‑şi părăsească nevasta. Nu‑ţi fusese greu să comunici cu noi, chiar şi prin reţeaua deasă a securităţii Maas; îi arătaseşi lui Hiroshi locşorul perfect pentru cafea şi cornuri cu unt. Chelnerul tău favorit avea părul cărunt, era blând, şchiopăta şi lucra pentru noi. Îţi lăsai mesajele sub şerve­tul de pe masă.
Toată ziua de astăzi am privit cum un elicopter micuţ descria o reţea strânsă deasupra locului meu, exilul meu, hotelul „Trandafirului Nou". M‑am uitat pe chepeng cum umbra lui răbdătoare traversa betonul pătat de ulei. Aproape. Foarte aproape.
Am plecat din Marrakech spre Berlin. M‑am întâlnit cu un galez într‑un bar şi am început să aranjez dispariţia lui Hiroshi.
Avea să fie o afacere complicată, încâlcită ca angrena­jele din bronz şi oglinzile mişcătoare ale scamatoriilor victoriene, însă efectul dorit era destul de simplu. Hiroshi urma să păşească înapoia unui Mercedes cu celulă de hidrogen şi să dispară. Duzina de agenţi Maas care îl urmăreau permanent avea să forfotească în jurul micro­buzului ca furnicile; aparatul de securitate al lui Maas avea să se întărească în jurul punctului său de plecare ca o răşină epoxidică.
În Berlin se pricep să rezolve iute afacerile. Am reuşit chiar să aranjez o ultimă noapte cu tine. Am păstrat secretul faţă de Vulpoi; s‑ar fi putut să nu fie de acord. Acum am uitat numele orăşelului. L‑am ştiut timp de o oră, pe autostradă, sub cenuşiul cer renan, şi l‑am uitat în braţele tale.
Spre dimineaţă a început ploaia. Camera noastră avea o singură fereastră, înaltă şi îngustă, unde am stat şi am privit ploaia îmbrăcând râul cu ace din argint. Sunetul răsuflării tale. Râul curgea pe sub arcade joase, din piatră. Strada era pustie. Europa era un muzeu mort.
Îţi rezervasem deja biletul spre Marrakech, din Orly, sub un alt nume. Atunci când aveam să trag ultima sfoară şi să‑l fac pe Hiroshi să dispară, tu urma să fii pe drum.
Îţi lăsaseşi poşeta pe biroul cel negru şi vechi. În vreme ce dormeai, ţi‑am scotocit prin lucruri, îndepărtând tot ceea ce nu s‑ar fi potrivit cu noua identitate pe care ţi‑o cumpărasem în Berlin. Am luat Chinezul calibru 0,22, microcalculatorul şi cipul bancar. Am scos din geanta mea un paşaport nou, olandez, un cip bancar elveţian pe ace­laşi nume şi ţi le‑am vârât în poşetă.
Am atins cu degetele ceva plat. Am scos obiectul afară: o dischetă. Neetichetată.
Stătea acolo, în palma mâinii mele, toată moartea aceea. Latentă, codificată, aşteptând.
Am rămas pe loc, privindu‑te cum răsufli, privindu‑ţi sânii ridicându‑se şi coborând. Ţi‑am văzut buzele uşor întredeschise, iar în linia şi curba buzei de jos zăream ideea vagă a rănirii.
Am pus discheta înapoi în poşetă. Când m‑am întins în pat, te‑ai lipit de mine, trezind prin răsuflarea ta noaptea electrică a unei noi Asii, viitorul ridicându‑se în tine ca un fluid strălucitor, curăţindu‑mă de orice, cu excepţia clipei. Aceasta îţi era magia, trăiai în afara istoriei: totul în pre­zent.
Iar tu ştiai cum să mă duci acolo.
M‑ai dus, pentru ultima, ultima oară.
Pe când mă bărbieream, te‑am auzit deşertându‑ţi far­durile în geanta mea. Sunt olandeză acum, ai spus. Vreau un chip nou.
Dr. Hiroshi Yomiuri a dispărut în Viena, pe o stradă liniştită de lângă Singerstrasse, la două blocuri de hotelul favorit al soţiei lui. Într‑o după‑amiază senină de octom­brie, în prezenţa unei duzini de martori experţi, dr. Yo­miuri şi‑a pierdut urma.
A trecut ca Alice printr‑o oglindă. Undeva, în culise, mişcarea bine unsă a mecanismului victorian.
Am răspuns la telefonul galezului dintr‑o cameră de hotel din Geneva. Treaba se făcuse. Hiroshi era în drum spre Marrakech. Mi‑am turnat un pahar şi m‑am gândit la picioarele tale.
Vulpoiul şi cu mine ne‑am întâlnit peste o zi, pe Narita, într‑un bar sushi din terminalul JAL. Tocmai coborâse dintr‑un avion cu reacţie Air Maroc, epuizat şi triumfător.
Îi place acolo, mi‑a spus, referindu‑se la Hiroshi. O iubeşte, a adăugat, referindu‑se la tine.
Am zâmbit. Promiseseşi să ne întâlnim în Shinjuku peste o lună.
Pistoletul tău ieftin din hotelul „Trandafirul Nou"... Cromul a început să se cojească. Turnarea este grosolană şi în oţelul aspru au fost ştanţate caractere chinezeşti, ne­clare. Plăselele sunt din plastic roşu, cu câte un dragon pe fiecare parte. Ca o jucărie de copil.
Vulpoiul mânca sushi în terminalul JAL, excitat de ceea ce făcusem. Umărul continua să‑i dea de furcă, dar spunea că nu‑i pasă. Acum avea bani pentru doctori mai buni. Acum avea bani pentru orice.
Totuşi, banii pe care îi luasem de la Hosaka nu mi se păreau foarte importanţi. Nu mă îndoiam de noua noastră avere, însă ultima noapte petrecută cu tine mă convinsese că, în noua ordine de lucruri, totul ne revenea în mod normal, ca o funcţie a ceea ce eram.
Sărmanul Vulpoi... Cu cămăşile lui din oxford albas­tru, mai apretate ca oricând, cu costumele pariziene parcă mai întunecate şi mai elegante. Stând acolo, în JAL, întinzând sushi prin hreanul verde dintr‑o tăviţă dreptun­ghiulară, avea mai puţin de o săptămână de trăit.
Este întuneric acum, iar stelajele cu sicrie ale „Tran­dafirului Nou" sunt iluminate toată noaptea de reflectoa­rele cocoţate sus, pe stâlpii metalici, vopsiţi. Aici nimic nu pare să slujească scopului iniţial. Totul este surplus, reci­clat, până şi sicriele. Acum patruzeci de ani, capsulele acestea din plastic erau înşiruite în Tokio sau Yokohama, o haltă convenabilă pentru comis‑voiajori. Poate că tatăl tău a dormit într‑una din ele. Când schelele erau noi, se ri­dicau în jurul carapacei vreunui bloc‑turn cu oglinzi din Ginza, forfotind de echipe de constructori.
Briza din seara aceasta aduce cu ea zăngănitul unei săli pachinko şi mirosul legumelor gătite dinspre tarabele ambulante de peste drum.
Întind pastă de krill, cu gust de crab, peste pesmeţii portocalii din orez. Aud avioanele.
În ultimele zile petrecute la Tokio, Vulpoiul şi cu mine am ocupat apartamente alăturate la etajul cincizeci şi trei din Hyatt. Nici un contact cu Hosaka. Ne plătiseră şi ne şterseseră din memoria oficială a companiei.
Vulpoiul însă nu putea pleca. Hiroshi era copilul lui, proiectul lui cel mai drag. Căpătase faţă de el un interes de proprietar, aproape patern. Îl iubea pentru Chestia lui. De aceea mă obligase să păstrez legătura cu afaceristul portughez din Medina, care era de acord să arunce câte un ochi şi peste laboratorul lui Hiroshi.
Când telefona, o făcea dintr‑un bar din Djemaa‑el‑Fna, pe fundalul chemărilor vânzătorilor şi al sunetelor de naiuri din Atlas. Ne‑a spus că cineva băga securitate în Marrakech. Vulpoiul a încuviinţat. Hosaka.
După mai puţin de o duzină de telefoane, am văzut schimbarea din Vulpoi, încordarea şi privirea pierdută. Îl găseam lângă fereastră, privind în josul celor cincizeci şi trei de etaje, la grădinile imperiale, absorbit de ceva des­pre care nu voia să vorbească.
Cere‑i o descriere mai amănunţită, mi‑a spus după una dintre convorbiri. Credea că unul dintre cei văzuţi de omul nostru intrând în laboratorul lui Hiroshi putea să fie Moenner, principalul genetician al lui Hosaka.
Moenner este, a încuviinţat el după următoarea convorbire. Încă una şi a crezut că l‑a identificat pe Chedanne, şeful echipei de proteine. De peste doi ani, nici unul nu fusese văzut în afara laboratoarelor corporaţiei.
Devenise deja limpede că cercetătorii de vârf ai lui Hosaka se adunau încetişor în Medina, Learurile negre ale executivilor şuierând pe aripi din fibră de carbon dea­supra aeroportului Marrakech. Vulpoiul clătina din cap. Era şi el profesionist, specialist, şi intuia că acumularea bruscă a principalelor Chestii Hosaka în Medina consti­tuia o greşeală gravă în politica zaibatsului.
Hristoase, a rostit el, turnându‑şi un Black Labei, în momentul ăsta şi‑au dus acolo toată secţia bio. O bombă... A clătinat din cap. O grenadă, la momentul şi locul potrivit.
I‑am reamintit de tehnicile de saturaţie pe care le întrebuinţa în mod vădit securitatea Hosaka. Avea legături în inima Dietei şi infiltrarea lor masivă de agenţi în Mar­rakech putea să aibă loc numai cu ştiinţa şi cooperarea guvernului marocan.
Las‑o naibii, i‑am spus. S‑a terminat. Le‑ai vândut pe Hiroshi. Acum, uită‑l.
Ştiu ce este, mi‑a răspuns el. Ştiu. Am mai văzut odată aşa ceva.
Mi‑a explicat că în munca de cercetare există un anu­mit factor aleator. Chestia Chestiei, îi zicea el. Când un cercetător face o breşă, se poate ca ceilalţi să nu mai reuşească duplicarea rezultatelor lui. Lucrul acesta era de aşteptat la Hiroshi, ale cărui cercetări se desfăşurau în sensul opus conceptelor din ramura sa. Adeseori, soluţia era de a purta deschizătorul de breşe dintr‑un laborator al corporaţiei în altul pentru o iniţiere rituală. Câteva modi­ficări lipsite de logică ale echipamentului şi procesulavea loc. O nebunie, a încheiat el, nimeni nu ştie de ce se întâmplă aşa, dar merge. Mi‑a zâmbit.
Totuşi ei riscă, a adăugat după aceea. Afurisiţii ne‑au spus că vor să‑l izoleze pe Hiroshi, să‑l ţină departe de direcţia lor principală de cercetare. Rahat. Fac pariu că în cercetarea Hosaka are loc o bătălie pentru putere. Cineva barosan îşi aduce favoriţii acolo şi‑i freacă de Hiroshi, ca să aibă baftă. Când Hiroshi o să tragă covorul de sub picioarele ingineriei genetice, tipii din Medina vor fi pregătiţi.
Şi‑a băut scotchul şi a înălţat din umeri.
Du‑te la culcare, mi‑a spus. Ai dreptate, s‑a terminat.
M‑am culcat, dar m‑a trezit telefonul. Era tot Marra‑kechul, electricitatea statică albă a unei legături prin sate­lit şi un torent de portugheză speriată.
Hosaka nu ne îngheţase creditul, îl evaporase. Comoara din poveste. Cu un minut înainte, fusesem mi­lionari în devizele cele mai sigure din lume, iar acum eram săraci. L‑am trezit pe Vulpoi.
Sandii, a rostit el. A trădat. Securitatea Maas a cumpărat‑o în Viena. Iisuse Hristoase!
L‑am privit despicându‑şi valiza zdrenţuită cu un cuţit al armatei elveţiene. Avea sub capac trei bucăţi de aur, lipite cu ciment de contact. Plăcuţe moi, fiecare validată şi marcată de trezoreria unui guvern african dispărut.
Trebuia să‑mi fi dat seama, a continuat el cu glas sec.
Am zis: nu. Cred că am rostit numele tău.
Uit‑o, m‑a sfătuit el. Hosaka ne vrea capetele. O să presupună că i‑am tras pe sfoară şi i‑am trădat. Telefo­nează şi verifică‑ne creditul.
Creditul nostru nu mai exista. Au negat că vreunul dintre noi avusese vreodată un cont.
Roiul, a decretat Vulpoiul.
Am şters‑o. Pe o ieşire de serviciu, în traficul din Tokio şi apoi în Shinjuku. Atunci am înţeles pentru întâia oară cât de lungi erau braţele lui Hosaka.
Toate uşile ni se închideau. Oameni cu care făcusem afaceri de ani de zile ne zăreau venind şi vedeam cum îndărătul ochilor lor se trânteau obloane de oţel. O întindeam înainte să aibă timp să telefoneze. Tensiunea super­ficială a lumii interlope se triplase şi peste tot întâlneam aceeaşi membrană întinsă, care ne zvârlea îndărăt. Nici o şansă de a ne da la fund, de a dispărea.
În prima zi, Hosaka ne‑a lăsat să fugim. După aceea, au trimis pe cineva să rupă pentru a doua oară spinarea Vulpoiului.
Nu i‑am văzut făcând‑o, însă l‑am zărit pe el căzând. Ne găseam într‑un magazin din Ginza, cu o oră înaintea închiderii, şi l‑am văzut prăbuşindu‑se din mezaninul lus­truit peste produsele noii Asii.
Pe mine m‑au scăpat şi am continuat să fug. Vulpoiul a dus aurul cu el, dar mai avea în buzunar o sută de yeni noi. Am fugit. Până la hotelul „Trandafirul Nou".
Acum a sosit momentul.
Vino cu mine, Sandii. Ascultă neoanele bâzâind pe şoseaua spre Narita International. Câţiva fluturi de noapte descriu cercuri infinite în jurul reflectoarelor ce strălucesc peste „Trandafirul Nou".
Iar tot hazul, Sandii, este că, uneori, pur şi simplu nu‑mi pari reală. Vulpoiul a spus cândva că erai o ecto­plasmă, un spirit invocat de extremele economiei. Spirit al veacului nou, coagulându‑se pe o mie de paturi din Hyat‑turile şi Hiltonurile lumii.
Acum ţin în mână pistolul tău, băgat în buzunarul ja­chetei, iar mâna mi se pare teribil de îndepărtată. Deco­nectată.
Mi‑l amintesc pe amicul portughez uitând engleza, încercând să comunice în patru limbi pe care de abia le înţeleg, în vreme ce credeam că‑mi spune că arde Medina. Nu Medina ardea. Creierele celor mai buni cercetători ai lui Hosaka. Boală, şoptea portughezul meu, boală şi febră şi moarte.
Inteligent, Vulpoiul a pus totul cap la cap. Nici nu a mai fost nevoie să mai pomenesc de discheta găsită în poşeta ta, în Germania.
Cineva reprogramase sintetizatorul ADN, mi‑a explicat el. Totul era acolo, pentru realizarea peste noapte a macromoleculei necesare. Cu calculatorul lui încorporat şi softurile de comandă. Lucruri costisitoare, Sandii. Dar nu atât de costisitoare pe cât te‑ai dovedit a fi tu pentru Hosaka.
Sper că ai obţinut un preţ bun de la Maas.
Discheta în mâna mea. Ploaia pe râu. Ştiam, totuşi nu puteam recunoaşte adevărul. Am pus codul pentru virusul meningeal înapoi în poşeta ta şi m‑am întins lângă tine.
Astfel încât Moenner a murit, împreună cu alţi cer­cetători Hosaka. Inclusiv Hiroshi. Chedanne a suferit leziuni cerebrale permanente.
Hiroshi nu‑şi făcuse griji în legătură cu contaminarea. Proteinele introduse de el erau inofensive. Sintetizatorul a bâzâit de unul singur toată noaptea, construind un virus după programul lui Maas Biolab GmbH.
Maas. Mică, iute, nemiloasă. O Chestie.
Şoseaua spre aeroport este lungă şi dreaptă. Caută să rămâi la adăpostul umbrei.
Iar eu zbieram la vocea aceea portugheză, o imploram să‑mi spună ce se întâmplase cu fata, cu femeia lui Hiroshi. A dispărut, mi‑a spus vocea. Cucul din orologiul victo­rian.
De aceea Vulpoiul a trebuit să cadă, să cadă cu cele trei plăcuţe jalnice de aur şi să‑şi rupă pentru ultima dată şira spinării. Pe podeaua unui magazin din Ginza, toţi cumpărătorii holbaţi în clipa dinainte de a începe să răcnească.
Pur şi simplu, nu te pot urî, fetiţo.
Elicopterul lui Hosaka s‑a întors, cu luminile stinse, vânând în infraroşu, căutând căldura corpului. Un ţiuit înăbuşit când se întoarce, la un kilometru depărtare, legănându‑se înapoi spre noi, spre „Trandafirul Nou". O umbră prea iute peste strălucirea Naritei.
E în regulă, fetiţo. Te rog doar să vii aici. Să mă ţii de mână.