tag:blogger.com,1999:blog-35265554653689102512024-03-08T11:47:35.788-08:00Un blog dedicat culturiAnonymoushttp://www.blogger.com/profile/10323077754526858226noreply@blogger.comBlogger13125tag:blogger.com,1999:blog-3526555465368910251.post-56671911709133222062011-08-24T08:26:00.000-07:002011-08-24T08:26:00.428-07:00William Gibson - Chrome<br />
<br />
William Gibson<br />
<br />
Chrome<br />
vol. CHROME (Burning Chrome, 1986)<br />
<br />
<br />
Era zăpuşeală în noaptea când am pârlit‑o pe Chrome. Afară, pe promenade şi în pieţe, fluturii se izbeau de neoane până ce mureau, dar în mansarda lui Bobby singura lumină venea de la ecranul unui monitor şi de la LED‑urile verzi şi roşii de pe cadranul simulatorului matriceal. Cunoşteam pe dinafară fiecare cip din simulatorul lui Bobby; semăna cu clasicul Ono Sendai VII, „Ciberspaţiul şapte", însă îl refăcusem de atâtea ori, încât te‑ai fi chinuit destul să găseşti un milimetru pătrat de circuit original prin tot siliciul ăla.<br />
Stăteam unul lângă celălalt în faţa consolei simulatorului, aşteptând afişajul temporal din colţul inferior stâng al ecranului.<br />
— Bagă! am făcut eu, când a sosit momentul, dar Bobby era deja acolo, aplecându‑se să împingă cu podul palmei programul rusesc în fanta lui. O făcu cu graţia naturală a unui puşti ce vâră monedele într‑un joc video, sigur de câştig şi gata să primească o serie întreagă de jocuri gratuite.<br />
În faţa ochilor mei se ridică un val argintiu de fosfene şi matricea începu să mi se deplieze în minte, o tablă de şah tri‑D, infinită şi perfect transparentă. Când am intrat în grilă, programul rusesc păru că se clatină. Dacă altcineva ar fi fost cuplat în partea aceea a matricei, ar fi putut zări un val de umbre pâlpâitoare, prelingându‑se din piramida mică şi galbenă care reprezenta calculatorul nostru. Programul era o armă mimetică, destinată absorbirii culorii locale şi prezentării lui ca o prioritate absolută în orice context ar fi întâlnit.<br />
— Felicitări, l‑am auzit pe Bobby. Tocmai am devenit o inspecţie de rutină a Comitetului de Coastă Răsăritean pentru Fisiune...<br />
Asta însemna deschiderea liniilor fibroptice cu echivalentul cibernetic al unei sirene de incendiu, dar în matricea simulată păream a ne repezi drept la baza de date a lui Chrome. Încă nu o puteam zări, însă ştiam deja că zidurile acelea aşteptau. Ziduri de umbră, ziduri de gheaţă.<br />
Chrome: faţa ei drăguţă, de copil, netedă ca oţelul, cu ochi care s‑ar fi simţit în largul lor pe fundul unei fose atlantice, ochi reci şi cenuşii trăind sub o presiune teribilă. Se spunea că pregătea singură cancerurile pentru cei care‑o trădau, variaţiuni rococo personalizate ce te omorau după ani de zile. Se spuneau fel de fel de chestii despre Chrome, nici una prea liniştitoare.<br />
Aşa încât am acoperit‑o cu o imagine a lui Rikki. Rikki îngenunchind în firicelele de praf ale unei raze de lumină strecurată în mansardă, printr‑o reţea de oţel şi sticlă; salopeta ei de camuflaj decolorată, sandalele roz transparente, curba perfectă a spatelui gol pe când scotocea într‑o geantă de nailon cu echipament. Ridicând ochii, cu un zuluf pe jumătate blond gâdilându‑i nasul. Zâmbind, încheind nasturii unei cămăşi vechi de‑a lui Bobby, bumbacul kaki rărit întinzându‑se peste sânii ei.<br />
Zâmbind...<br />
— Fir‑ai al dracului, zise Bobby, tocmai i‑am spus lui Chrome că suntem o revizie de control financiar şi trei citaţii de la Tribunalul Suprem... Ţin‑te bine, Jack...<br />
Adio, Rikki. Poate că n‑o să te mai văd niciodată.<br />
Şi este atât de întuneric în castelele de gheaţă ale lui Chrome!<br />
<br />
<br />
Bobby era un cowboy, iar gheaţa era meseria lui. „Gheaţa" însemnând GHEAŢĂ. Ghimpi Electronici de Autoapărare. Matricea este reprezentarea abstractă a relaţiilor dintre sistemele de date. Programatorii legali pătrund în acel sector al matricii aparţinând celor care i‑au angajat şi se trezesc înconjuraţi de geometrii strălucitoare, reprezentând datele corporaţiilor.<br />
Turnurile şi câmpurile lor variau în nonspaţiul incolor al matricii de simulare — consens de halucinaţie electronică prin care se facilitează manipularea şi transferul unor volume masive de date. Programatorii legali nu văd niciodată zidurile de gheaţă înapoia cărora lucrează, zidurile de umbră care ecranează operaţiile lor în faţa altora, a artiştilor spionajului industrial şi spărgătorilor ca Bobby Quinn.<br />
Bobby era un cowboy, un pocnitor, un spărgător care intra în uriaşul sistem nervos electronic al omenirii, manglind informaţii şi credite din matricea ticsită, spaţiul monocrom unde singurele stele sunt concentraţiile dense de informaţii, iar hăt deasupra lor ard galaxiile corporaţiilor şi braţele spirale reci ale sistemelor militare.<br />
Bobby era unul dintre tinerii cu chipuri îmbătrânite pe care‑i vedeţi bând la „Gentlemanul Păgubaş", barul şic al cowboys‑ilor de calculatoare, hoţilor şi ciberneticienilor de mâna a doua. Eram parteneri.<br />
Bobby Quinn şi Automatic Jack. Bobby e fantele slab şi palid, cu ochelari negri, iar Jack, tipul dur cu braţul mioelectric. Bobby se ocupă de software şi Jack de hard; Bobby bate tastele pe consolă, iar Jack meştereşte toate bibilurile care pot oferi vreun atu. Oricum, asta v‑ar fi spus orice tip din „Gentlemanul Păgubaş", înainte ca Bobby să hotărască s‑o pârlească pe Chrome. Ar fi putut însă să vă mai spună că Bobby îşi pierdea mâna, încetinea. Avea douăzeci şi opt de ani şi asta e mult pentru un cowboy de consolă.<br />
Amândoi eram buni în meseria noastră, totuşi lovitura cea mare nu apăruse încă. Eu ştiam de unde să procur echipamente, iar Bobby avea toate trucurile la degetul mic. Se lăsa pe spate, cu o bentiţă albă contra transpiraţiei pe frunte, şi‑şi deplasa degetele peste tastatură mai repede decât puteai privi, croindu‑şi drum prin gheaţa cea mai uşchită din meserie, dar asta numai atunci când se întâmpla ceva care să‑l bage în priză, lucru ce nu se petrecea chiar atât de des. Bobby nu era ambiţios, cât despre mine eram tipul de bărbat care‑i fericit să‑şi poată plăti chiria şi să aibă o cămaşa curată pe el.<br />
Bobby era însă mierlit după gagici, de parcă astea erau cărţile lui de tarot, sau cam aşa ceva; când le vedea, intra în viteză. N‑am vorbit niciodată despre asta, dar în vara aceea, când începu să pară că‑şi pierdea forma, petrecu tot mai mult timp în „Gentlemanul Păgubaş". Stătea la una dintre mesele de lângă uşa deschisă şi privea trecătorii lu‑necând, în nopţile când gândacii erau pe neoane, iar văzduhul mirosea a parfum şi a mâncăruri la minut. Ochelarii lui de soare scanau chipurile aflate în mişcare, şi pesemne aşa a decis că Rikki era cea pe care‑o aştepta, atuul şi schimbarea lui de noroc. Tipa cea nouă.<br />
<br />
<br />
Am plecat la New York să investighez piaţa şi să văd ce mai exista în software‑ul de mangleală.<br />
Prăvălia Finlandezului are o hologramă deteriorată în vitrină, METRO HOLOGRAFIX, deasupra unui decor de muşte moarte, îmbrăcate în blănuri de praf cenuşiu. Înăuntru, mărunţişurile se înalţă până la nivelul pieptului, ridicându‑se în maldăre către pereţii de‑abia vizibili înapoia resturilor necunoscute şi a rafturilor încovoiate, ticsite cu reviste porno vechi şi colecţii îngălbenite de National Geographic.<br />
— Îţi trebuie o armă, mi‑a zis Finlandezul.<br />
Arată ca un proiect ADN refăcut în scopul de a obţine scormonitori de mare viteză.<br />
— Ai baftă. Am pus laba pe noul Smith and Wesson, patru sute optul tactic. Are un proiector de xenon sub ţeavă, vezi, baterii în pat, îţi proiectează un cerc de treizeci de centimetri în bezna cea mai adâncă la cincizeci de metri. Sursa de lumină e aşa de fină, încât e aproape imposibil de detectat. Într‑o luptă nocturnă, e magie curată.<br />
Am lăsat braţul să‑mi cadă pe masă şi am pornit răpăitul degetelor; servo‑urile din mână au început să zumzăie ca nişte ţânţari flămânzi. Ştiam că Finlandezului nu‑i plăcea asta deloc.<br />
— Vrei să‑l amanetezi? Mi‑a ciocănit încheietura de duraluminiu cu capătul ros al unei carioca. Poate‑ţi cumperi ceva mai silenţios.<br />
Nu m‑am oprit.<br />
— Nu‑mi trebuie arme, Finlandezule!<br />
— Bine, a încuviinţat el, bine! — iar eu am încetat răpăitul. N‑am făcut rost decât de o chestie şi nici nu ştiu ce este. Părea nefericit: Mi l‑au adus săptămâna trecută nişte puşti din canalele lui Jersey.<br />
— Da' de când cumperi tu chestii care nu ştii ce sunt, Finlandezule?<br />
— Eşti şmecher, da?<br />
Mi‑a întins un plic de corespondenţă transparent. Prin izolaţia din plastic, cu bule de aer, se vedea ceva ce semăna a casetă audio.<br />
— Mai aveau un paşaport, continuă el, cărţi de credit, un ceas... Şi asta...<br />
— Vrei să spui că aveau conţinutul unor buzunare. El a încuviinţat din cap.<br />
— Paşaportul era belgian. Era şi fals pe deasupra, ascultă‑mă pe mine, l‑am aruncat în foc. Şi creditele. Ceasul era bun, un Porsche, ceas bun.<br />
În mod evident, era un tip de program militar plug‑in. Scos din plic, părea încărcătorul unei carabine mici, placat cu plastic negru, mat. Muchiile şi colţurile sclipeau metalic; fusese pesemne trântit pe ici, colo.<br />
— Ţi‑l dau cu reducere, Jack. În amintirea zilelor de altădată.<br />
Am rânjit. Să obţii ceva cu reducere de la Finlandez era ca şi cum Dumnezeu ar fi anulat legea gravitaţiei, atunci când trebuie să cari o valiză grea de‑a lungul a zece cvartale de coridoare prin aeroport.<br />
— Mi se pare rusesc, am zis. Probabil, controlul în caz de avarie a canalizării dintr‑o suburbie a Leningradului. Exact ce‑mi trebuie!<br />
— Ştii, făcu Finlandezul, am o pereche de pantofi mai bătrână decât tine. Uneori mă gândesc că tu ai tot atâta clasă cât şi golanii ăia din Jersey. Ce vrei să‑ţi spun, că‑s cheile Kremlinului? E treaba ta să vezi ce dracu' e‑năun‑tru. Eu vând doar marfa. Am cumpărat programul.<br />
<br />
<br />
Lipsiţi de trupuri, năvălim în castelul de gheaţă al lui Chrome. Şi suntem iuţi, iuţi. Parcă facem surfing pe creasta programului invadat, atârnând la zece metri deasupra sistemelor de atac, care clocotesc pe măsură ce suferă mutaţii. Suntem nişte pete de ulei conştiente, târâte în josul coridoarelor de umbră.<br />
Undeva, avem şi trupuri, undeva foarte departe, într‑o mansardă ticsită, acoperită cu sticlă şi oţel. Undeva, mai avem microsecunde, poate de‑abia timpul s‑o ştergem.<br />
I‑am năruit porţile, deghizaţi ca o revizie contabilă şi trei citaţii, însă protecţiile ei sunt special programate ca să rezolve asemenea intruziuni oficiale. Gheaţa ei cea mai sofisticată este astfel structurată pentru a respinge mandatele, ordonanţele, citaţiile. Când am trecut prin prima poartă, majoritatea datelor au dispărut înapoia gheţii nucleului de comandă, pereţii aceia pe care‑i vedem sub forma unor leghe de coridoare sau labirinturi de umbră. Cinci linii telefonice terestre separate au emis semnale de alertă spre firme juridice, însă virusul atacase deja gheaţa parametru. Sistemele de bruiaj devorează semnalele de a‑lertă, în vreme ce subprogramele noastre mimetice scanează tot ce nu a fost camuflat de nucleul de comandă.<br />
Din datele neecranate, programul rusesc alege un număr din Tokio, mai deosebit datorită frecvenţei apelurilor, duratei medii a convorbirilor şi vitezei cu care Chrome le‑a răspuns.<br />
— Perfect, face Bobby, suntem un apel codificat al amicului ei din Japonia. Asta ar trebui să ne ajute.<br />
Călăreşte‑i, cowboy!<br />
<br />
<br />
Bobby îşi citea viitorul în femei. Ele erau semnele lui de, graţie, schimbările vremii: stătea noaptea întreagă în „Gentlemanul Păgubaş", aşteptând ca anotimpul să întoarcă un chip nou în faţa lui, ca o carte de joc.<br />
Într‑una din nopţi, am rămas să lucrez până târziu, în mansardă, făţuind un cip, cu braţul scos şi micul waldo conectat direct de ciot.<br />
Bobby a apărut cu o fată pe care n‑o mai văzusem, şi de obicei nu mă simt în largul meu când cineva mă vede lucrând aşa, cu firele conectate la electrozii din carbon dur care îmi ies din ciot. Ea s‑a apropiat şi a privit imaginea mărită de pe ecran, apoi a zărit waldo‑ul mişcându‑se sub teaca protectoare vidată. Nu a rostit nici un cuvânt, doar a privit. Imediat am simţit ceva bun dinspre ea; aşa se întâmplă uneori.<br />
— Automatic Jack, Rikki. Asociatul meu.<br />
A râs, punându‑şi braţul după mijlocul ei, şi ceva din tonul lui mi‑a spus că aveam să‑mi petrec noaptea într‑o cameră sordidă de hotel.<br />
— Bună, a rostit ea.<br />
Înaltă, de nouăsprezece, poate douăzeci de ani, era neîndoielnic arătoasă. Avea câţiva pistrui pe nas şi ochii de culoare nedefinită, între chihlimbarul întunecat şi cafea. Purta blugi negri şi strimţi, îndoiţi cu manşetă până la jumătarea pulpei şi o curea îngustă din plastic, asortată la sandalele rozalii.<br />
Acum însă, zărind‑o uneori când încerc să dorm, o văd undeva afară, la marginea lăbărţării acesteia de oraşe şi fum, părând o hologramă lipită de fundul ochilor mei, într‑o rochie strălucitoare, puţin deasupra genunchilor, pe care trebuie s‑o fi purtat cândva, pe când o cunoşteam. Desculţă, cu picioarele lungi şi drepte; părul castaniu vârstat de şuviţe blonde, îi ascunde chipul, fluturând în bătaia vântului, şi o zăresc făcându‑mi adio din mână. Bobby scotocea printr‑un vraf de casete audio.<br />
— Tocmai plecam, cowboy, i‑am zis decuplându‑mi waldo‑ul.<br />
Ea m‑a următit atentă, fixându‑mi braţul.<br />
— Poţi repara nişte chestii? m‑a întrebat.<br />
— Orice doreşti, Automatic Jack îţi repară, am pocnit eu din degetele de duraluminiu.<br />
A scos de la brâu un deck mititel de simstim şi mi‑a arătat balamaua ruptă de la capacul casetei.<br />
— Mâine, i‑am zis, nu‑i nici o problemă.<br />
Măiculiţă, mi‑am spus, somnul doborându‑mă pe cele şase paliere până în stradă, care‑o să fie bafta lui Bobby cu aşa o bucăţică? Dacă sistemul lui merge, într‑adevăr, în orice noapte de‑acum încolo putem da lovitura. În stradă, am rânjit, m‑am întins şi am făcut semn unui taxi.<br />
<br />
<br />
Castelul lui Chrome se dizolvă repede, plăci de gheaţă umbrită pâlpâind şi destrămându‑se, mâncate de sistemele perturbatoare ce se rostogolesc din programul rusesc, îndepărtându‑se de atacul nostru asupra nivelului logic central şi intoxicând însăşi substanţa gheţii. Sistemele perturbatoare sunt viruşi cibernetici analogi, foarte voraci şi capabili de autoduplicare. Se deplasează constant, simultan, paralizând şi absorbind apărările lui Chrome.<br />
Am paralizat‑o deja, sau undeva ţârâie o sonerie şi clipeşte o luminiţă roşie? Ea ştie oare?<br />
<br />
<br />
Bobby îi spunea Rikki Nebuna şi, în primele săptămâni, ea crezuse pesemne că avea totul, tot spectacolul jucat pentru scenă, şi avea nu mai ştiu câţi kilometri de promenade şi pieţe de hoinărit, magazinele şi cluburile, şi pe Bobby care să‑i explice toate relele, sforăriile viclene ale părţii întunecate a lucrurilor, să‑i arate pe toţi jucătorii şi jocurile lor. O făcea să se simtă ca la ea acasă.<br />
— Ce ţi s‑a întâmplât la mână? m‑a întrebat într‑o seară, pe când eram toţi trei la „Gentlemanul Păgubaş", bând la o măsuţă din colţ.<br />
— Planaj, i‑am răspuns, accident.<br />
— Planaj peste un lan, a completat Bobby, lângă locul ăla numit Kiev. Jack al nostru plutea acolo în întuneric, sub o paraaripă liliac, cu cincizeci de kile de radar între picioare, când o găoază de rus i‑a ars din greşeală braţul cu laserul.<br />
Nu‑mi amintesc cum am schimbat subiectul, dar am făcut‑o.<br />
Îmi spuneam întruna că nu Rikki se dădea la mine; de vină era ceea ce‑i făcea Bobby. Îl cunoşteam de multă vreme, de la sfârşitul războiului şi ştiam că întrebuinţa femeile ca pioni într‑un joc: Bobby Quine contra norocului, contra timpului şi nopţii oraşelor. Iar Rikki apăruse exact când avea nevoie de ceva care să‑l pună în mişcare, de ceva spre care să năzuiască. Aşa încât o considera un simbol a tot ceea ce‑şi dorea şi nu putea avea, a tot ceea ce avusese şi nu putuse păstra.<br />
Nu‑mi plăcea să‑l ascult spunându‑mi cât de mult o iubea, iar faptul că realmente credea ceea ce afirma înrăutăţea şi mai mult lucrurile. Era un maestru al prăbuşirilor zguduitoare şi al refacerilor rapide, şi văzusem chestia asta de vreo duzină de ori. Tot atât de bine putea să aibă imprimat URMĂTOAREA, cu majuscule verzi fosforescente, pe lentilele ochelarilor săi de soare, gata să sclipească înaintea primului chip interesant ce‑ar fi plutit pe lângă mesele din „Gentlemanul Păgubaş".<br />
Ştiam ce le făcea. Le preschimba în embleme, semne de marcaj pe harta vieţii lui de spărgător, faruri de navigaţie pe care le putea urma printr‑un ocean de baruri şi neoane. După ce altceva să se conducă? Nu iubea banul în sine, nu îndeajuns ca să‑i urmeze sclipirea. Nu ar fi căutat puterea asupra altora; detesta responsabilităţile pe care le implica. Deţinea o mândrie fundamentală în talentul său, dar ea nu fusese niciodată suficientă ca să‑l împingă înainte.<br />
Aşa încât se ocupa de femei.<br />
Când apăruse Rikki, avea multă nevoie de una. Se degrada rapid şi barosanii şopteau deja că‑şi pierduse mâna. Avea nevoie de lovitura cea mare, şi cât mai repede, fiindcă nu cunoştea altă modalitate de viaţă, iar toate ceasurile lui erau reglate pe timpul hoţului, calibrate în risc, adrenalină şi calmul acela dumnezeiesc din zori, care apare când fiecare mişcare ţi se dovedeşte a fi corectă şi o bucăţică grasă din creditul altuia clincăne în contul tău.<br />
Îi venise vremea să‑şi facă bocceluţa şi să iasă; de aceea, Rikki căpătă un statut mai înalt şi mai important decât oricare alta dinaintea ei, deşi îmi venea să i‑o urlu în faţă — ea era acolo vie, reală, omenească, flămândă, energică, plictisită, frumoasă, excitată, toate lucrurile acelea care o defineau...<br />
Apoi, el a ieşit într‑o după‑amiază, cam cu o săptămână înainte de plecarea mea la New York, la prăvălia Finlandezului. A ieşit, lăsându‑ne pe amândoi în mansardă, aşteptând o furtună. Jumătate din luminator era umbrită de un dom geodezic pe care nu‑l mai terminaseră niciodată, iar prin cealaltă jumătate se vedea cerul negru şi albastru, cu nori. Stăteam lângă banc, prostit de zăpuşeala după‑amiezii, privind în sus la cerul acela, când ea m‑a atins, mi‑a atins umărul, cicatricea circulară şi roză, lată de un centimetru, pe care braţul nu o acoperă. Oricare alta care mă atinsese acolo, continuase spre gât, spre ceafă...<br />
Ea însă nu a făcut aşa. Avea unghiile lăcuite în negru; nu erau ascuţite, ci de forma unor dreptunghiuri înguste, cu oja doar puţin mai întunecată decât laminatul din fibră de carbon ce‑mi înveleşte braţul. Apoi palma i‑a coborât pe mâna mea, unghiile negre urmărind proeminenţa unei suduri, până la articulaţia cotului, neagră şi anodizată; palma ei, cu oasele moi ca ale unui copil, degetele răsfirate să le prindă pe ale mele, lipindu‑se de duraluminiul perforat...<br />
A ridicat cealaltă mână ca să mângâie pernuţele feed‑back‑ului, în timp ce afară a plouat toată după‑amiaza, cu stropi răpăind pe sticla şi oţelul pătate de funingine de deasupra patului lui Bobby.<br />
<br />
<br />
Pereţii de gheaţă dispar pâlpâind ca nişte fluturi supersonici alcătuiţi din umbre. Dincolo de ei, se întinde iluzia de spaţiu infinit a matricii. Parcă priveşti o bandă despre construcţia unei clădiri din semifabricate; atât că banda rulează în sens invers şi pe viteză rapidă, iar pereţii aceia sunt aripile smulse.<br />
Încerc să‑mi reamintesc că locul acela şi hăurile dina‑poia lui sunt numai reprezentări, că noi nu suntem „în" calculatorul lui Chrome, ci interfaţaţi cu el, în vreme ce simulatorul de matrici din mansarda lui Bobby creează această iluzie... Nucleul datelor începe să apară, expus, vulnerabil... Aceasta este partea îndepărtată a gheţii, imaginea matricii pe care n‑am mai văzut‑o niciodată, imaginea pe care cincisprezece milioane de operatori de consolă legali o văd zilnic şi o iau ca atare.<br />
Nucleul datelor se ridică în jurul nostru ca nişte trenuri verticale pentru marfă, codificat în culori. Culori primare, orbitor de strălucitoare în vidul acela transparent, unite prin nenumărate benzi orizontale în tonuri bleu şi roz de creşă.<br />
În mijloc însă, gheaţa continuă să ascundă ceva; inima întunericului costisitor al lui Chrome, însăşi inima...<br />
<br />
<br />
M‑am întors din expediţia de cumpărături new‑yorkeză târziu, după‑amiază. Prin luminator nu venea prea mult soare, dar pe monitorul lui Bobby strălucea o structură de gheaţă, o reprezentare grafică bidimensională a protecţiilor unui calculator, linii de neon întreţesute ca un covoraş de rugăciune Art Déco. Am decuplat consola şi ecranul s‑a întunecat.<br />
Lucrurile lui Rikki erau împrăştiate pe bancul meu de lucru; pungi din nailon din care se revărsau haine şi farduri, o pereche de cizme cowboy de un roşu strălucitor, casete audio, reviste japoneze lucioase despre vedete de simstim. Le‑am îngrămădit pe toate sub banc, apoi mi‑am demontat braţul, uitând că programul cumpărat de la Finlandez era în buzunarul drept al jachetei, aşa că a trebuit să mă chinuiesc cu mâna stingă să‑l scot şi să‑l fixez între fălcile capitonate ale menghinei.<br />
Waldo‑ul seamănă cu un vechi platan audio, tipul pe care se puneau discuri, cu menghina aşezată sub o calotă protectoare transparentă. Braţul în sine are puţin mai mult de un centimetru lungime, fiind articulat pe ceea ce ar fi fost braţul de sunet al unui asemenea platan. Nu‑l privesc însă, atunci când prind contactele de ciotul meu: mă uit la micro, deoarece apare acolo în alb şi negru, mărit de vreo 4 de ori.<br />
Am verificat sculele şi am luat laserul. L‑am simţit puţin cam greu; am reglat senzorul de greutate la un sfert de kilogram pe gram şi m‑am apucat de treabă. La mărirea de 40, lateralele programului arătau ca un trailer.<br />
Mi‑au trebuit opt ore să‑l sparg; trei ore cu waldo‑ul, laserul şi patru duzini de benzi, două ore la telefon cu o legătură din Colorado şi trei ore ca să rulez un disc lexicon care putea traduce un limbaj tehnic rusesc, vechi de opt ani.<br />
Apoi, pe monitor au început să curgă alfanumericele chirilice, transformându‑se în engleză pe la jumătatea ecranului. Existau o mulţime de găuri, acolo unde lexiconul dădea peste acronime militare specializate în programul cumpărat de la omul meu din Colorado, dar mi‑am putut forma o idee despre ce cumpărasem de la Finlandez.<br />
Mă simţeam ca un golan plecat să‑şi cumpere un cuţit cu arc şi care se întoarce acasă cu o bombiţă neutronică.<br />
Iar am luat‑o în mână, mi‑am spus. Ce poţi face cu o bombă cu neutroni într‑un caft pe stradă? Chestia dinăuntru ieşea din domeniul meu. Nu ştiam nici măcar unde s‑o descarc, unde să caut un cumpărător. Cineva ştiuse, dar era mort, cineva cu un ceas Porsche şi paşaport belgian fals, însă eu nu încercasem niciodată să mă mişc prin cercurile acelea. Derbedeii Finlandezului din suburbii mierliseră pe cineva cu legături suspuse.<br />
Programul din meghina de bijutier era un spărgător de gheaţă militar rusesc, un program virus‑ucigaş.<br />
Mijeau zorii când Bobby s‑a întors, singur. Adormisem cu o pungă de sandvişuri în poală.<br />
— Vrei să mănânci? l‑am întrebat, pe jumătate adormit, întinzându‑i sandvişurile.<br />
Visasem programul, valurile lui de sisteme de atac flămânde şi subprograme mimetice; în vis, era un fel de animal lipsit de formă, care unduia.<br />
Bobby a dat punga la o parte, îndreptându‑se către consolă şi a apăsat o tastă de funcţii. Ecranul s‑a luminat cu structura complicată pe care‑o văzusem în decursul după‑amiezei. M‑am frecat la ochi cu mâna stângă, unul dintre lucrurile pe care nu le pot face cu dreapta. Adormisem, încercând să mă hotărăsc dacă să‑i spun despre program. Poate‑ar fi trebuit să încerc să‑l vând singur, să păstrez banii, să merg într‑un loc nou, să‑i cer lui Rikki să vină cu mine.<br />
— Al cui este? am întrebat.<br />
Stătea locului, într‑o salopetă neagră din bumbac şi o jachetă veche din piele, azvârlită peste umeri ca o pelerină. Nu se bărbierise de câteva zile şi părea mai tras la faţă ca de obicei.<br />
— Al lui Chrome, mi‑a răspuns.<br />
Braţul mi‑a tresărit şi a început să clincăne, frica deplasându‑se la mioelectrice prin electrozii de carbon. Am scăpat sandvişurile, foi inerte de varză şi felii de lactate galben strălucitor, pe lemnul nemăturat al podelei.<br />
— Eşti complet nebun, am bolborosit.<br />
— Nu, făcu el, crezi că s‑a prins? Nici vorbă. Am fi deja morţi. M‑am băgat pe firul ei printr‑un sistem de închiriere triplu orb din Mombasa şi un comsat algerian. Ea ştie că cineva o examinează, dar nu ne poate urmări.<br />
Dacă totuşi Chrome urmărise ocheada trasă de Bobby spre gheaţa ei, eram ca şi morţi. Însă probabil că el avea dreptate, altfel aş fi fost spulberat pe drumul de întoarcere de la New York.<br />
— De ce tocmai ea, Bobby? Zi‑mi şi mie un singur motiv.<br />
Chrome: o văzusem de vreo şase ori la „Gentlemanul Păgubaş". Poate că‑i plăcea în mahala sau verifica în vreun fel condiţia umană, condiţie la care ea nu prea aspira. Un chip dulce şi mititel, în formă de inimioară, cu cea mai răutăcioasă pereche de ochi pe care‑aţi văzut‑o vreodată. Arăta ca de paisprezece ani de când o ştiau toţi, complet zburată dintr‑un metabolism normal datorită unui program masiv de seruri şi hormoni. Era tot atât de ticăloasă ca şi oricare copil al străzii, însă nu mai aparţinea acesteia. Făcea parte dintre Băieţi, era membră în pătura superioară a filialei locale a Mafiei. Se zicea că începuse ca bişniţară, demult, pe vremea hormonilor pituitari sintetici interzişi. Nu trebuise să facă prea mult comerţ însă. Acum era proprietara Casei Luminilor Albastre.<br />
— Eşti complet tembel, Quine. Dă‑mi un singur motiv sănătos ca să ai chestiile alea pe ecran. Ar trebui să le faci vânt, şi cât mai repede...<br />
— Vorbeam în „Păgubaş", rosti el scoţându‑şi jacheta din piele, cu Myron Ţiganul şi Jane Cioara. Jane e băgată în toate canalele de sex şi zicea că ştie încotro o iau lovelele. Se certa cu Myron deoarece deţine majoritatea în Luminile Albastre, că nu‑i doar o marionetă pentru Băieţi.<br />
— „Băieţii", Bobby, am repetat eu. Asta‑i parola operativă acolo. Îţi poţi da seama de chestia asta? Noi nu ne băgăm peste Băieţi, ţii minte? De‑asta am rămas în meserie.<br />
— De‑asta am rămas lefteri, partenere.<br />
S‑a trântit în scaunul rotativ din faţa consolei, a deschis fermoarul salopetei şi şi‑a scărpinat pieptul alb, adăugind:<br />
— Dar poate că n‑o să mai rămânem aşa multă vreme...<br />
— Tocmai mă gândeam că poate colaborarea noastră s‑a dizolvat definitiv.<br />
Atunci mi‑a rânjit. Rânjetul acela era complet dement, înspăimântător şi concentrat şi mi‑am dat seama imediat că de fapt îl durea undeva de frica morţii.<br />
— Auzi, i‑am zis, mai am nişte parale, ştii? I‑ai tu, ia metroul până‑n Miami, şi de acolo saltă‑te într‑o lăcustă spre Montego Bay. Ai nevoie de odihnă, nenică. Trebuie să‑ţi aduni minţile.<br />
— Minţile mele, Jack, a răspuns el, bătând ceva pe taste, n‑au fost niciodată mai adunate.<br />
Reţeaua de neon de pe ecran tremură şi se deşteptă sub acţiunea unui program de animaţie, liniile gheţii on‑dulând cu o frecvenţă hipnotică, o mandala vie. Bobby a continuat să bată şi mişcarea a încetinit; configuraţia s‑a refăcut, devenind ceva mai puţin complexă, o variantă ce alterna între două structuri diferite. O chestie de mâna întâi, iar eu nu crezusem că mai era atât de bun.<br />
— Aşa, făcu el, acolo, vezi? Stai. Acolo! Iar. Şi acolo. Uşor de scăpat. Asta‑i! La fiecare optzeci de minute, bagă o rafală de transmisie concentrată spre comsatul lor. Am putea trăi un an de zile din plăţile ei săptămânale în dobânzi negative.<br />
— Al cui e comsatul?<br />
— Zürich. Bancherii ei. Ăsta‑i carnetul de cecuri, Jack. Acolo se scurg banii. Jane Cioara avea dreptate.<br />
Am rămas nemişcat. Braţul a uitat să mai clincăne.<br />
— Tu ce‑ai făcut la New York, partenere? Ai găsit ceva care să m‑ajute să tai gheaţa? O s‑avem nevoie de orice putem prinde.<br />
L‑am privit în ochi, străduindu‑mă să nu mă uit spre waldo şi menghină. Programul rusesc era acolo, sub capac.<br />
Atuuri necinstite, schimbătoare de noroc...<br />
— Unde‑i Rikki? l‑am întrebat, îndreptându‑mă spre consolă şi prefăcându‑mă că studiez structurile alternante de pe ecran.<br />
— Cu nişte prieteni de‑ai ei, a înălţat din umeri, puşti nebuni după simstim. Zâmbi absent: O s‑o fac pentru ea, moşule.<br />
— Eu ies ca să mă mai gândesc, Bobby. Dacă vrei să mă‑ntorc, nu te‑apuca de nimic.<br />
— Pentru ea o fac, a repetat, când uşa se închidea înapoia mea. Ştii doar.<br />
<br />
<br />
Şi acum în jos, tot mai jos; programul este un vagonet de montagne‑russe prin labirintul destrămat de pereţii întunecaţi, spaţii cenuşii ca de catedrală între turnurile strălucitoare. Viteză maximă.<br />
Gheaţă neagră. Nu te gândi la ea. Gheaţă neagră...<br />
Prea multe poveşti în „Gentlemanul Păgubaş"; gheaţa neagră face parte din mitologie. Gheaţa care ucide. Ilegală, dar noi nu suntem tot în afara legii? Un fel de armă cu feedback neuronal, cu care te conectezi o singură dată. De pildă un Cuvânt hidos care mănâncă pe dinăuntru creierul. Ca un spasm epileptic ce continuă mereu, mereu, până nu mai rămâne absolut nimic...<br />
Iar noi plonjăm spre temelia castelului de umbre al lui Chrome...<br />
Încercând să mă pregătesc pentru oprirea bruscă a respiraţiei, senzaţia de vomă şi înmuierea finală a nervilor. Temându‑mă de Cuvântul acela îngheţat care aşteaptă jos, în beznă...<br />
<br />
<br />
Am ieşit s‑o caut pe Rikki şi am găsit‑o într‑o cafenea, cu un băiat cu ochi Sendai, ale cărui suturi pe jumătate vindecate radiau dinspre orbitele lui umflate. Pe masă era deschisă o broşură lucioasă din care, într‑o duzină de fotografii, zâmbea Tally Isham. Fata cu ochii Zeiss Ikon.<br />
Deck‑ul ei micuţ de simstim era unul dintre lucrurile pe care le îngrămădisem sub bancul meu de lucru cu o seară înainte, cel pe care i‑l reparasem a doua zi după ce‑o cunoscusem. Stătea ore întregi cuplată la aparat, cu banda de contact peste frunte, ca o diademă cenuşie din plastic. Tally Isham era favorita ei, iar cu banda de contact activată era dusă, pierdută undeva, în senzorialul înregistrat al celui mai celebru star de simstim. Simularea stimulilor: lumea — sau măcar părţile ei mai interesante — aşa cum era percepută de Tally Isham. Tally, pilotând un aeroplan Fokker negru, cu efect de sol peste podişurile Arizonei. Tally, plonjând în rezervaţiile insulei Truck. Tally, petrecând cu superbogaţii pe insulele greceşti particulare; puritatea sfâşietoare a micuţelor porturi albe, dimineaţa în zori...<br />
De fapt, Rikki aducea destul de mult cu Tally, aveau acelaşi ten şi aceiaşi pomeţi. Mi se părea că gura lui Rikki era mai fermă. Mai mult nerv. Ea nu dorea să fie Tally Isham, dar o invidia. Ambiţia ei era să ajungă în simstim. Bobby râsese şi o ignorase. Totuşi ea îmi povestea mereu despre asta.<br />
— Cum mi‑ar sta cu ei? m‑a întrebat, ţinând un prim‑plan ocupând o pagină întreagă: Zeiss Ikonii albaştri ai lui Tally Isham, lângă ochii ei căprui‑chihlimbarii. Îşi făcuse corneele de două ori, însă tot nu avea douăzeci‑douăzeci; de aceea voia Ikoni. Marca purtată de staruri. Extrem de scumpi.<br />
— Tot te mai uiţi prin vitrine, după ochi? am întrebat‑o.<br />
— Tigrul a făcut rost, îmi răspunse. Mi s‑a părut obosită.<br />
Tigrul era atât de încântat de Sendaii lui, încât nu‑şi putea reţine surâsul, deşi mă îndoiam că ştia să zâmbeăscă şi în alte ocazii. Era arătos, în genul acela uniform, obţinut după a şaptea vizită la buticul chirurgical; avea probabil să‑şi piardă restul vieţii semănând vag cu fiecare nouă vedetă de sezon: nu o copie prea evidentă, totuşi nici originalul.<br />
— Sendai, nu? i‑am întors zâmbetul.<br />
A încuviinţat din cap. L‑am privit cum încearcă să mă cucerească prin ceea ce el considera a fi o căutătură profesională de simstim. Pesemne îşi închipuia că înregistrează. M‑am gândit că se bizuia prea mult pe mine.<br />
— Când or să se vindece muşchii, o să fie mişto în periferic, a rostit şi l‑am văzut cât de prudent s‑a întins după expresul dublu. Ochii Sendai sunt notorii pentru defectele de percepere a profunzimii câmpului vizual şi nerespecta‑rea garanţiilor, printre altele.<br />
— Tigrul pleacă mâine la Hollywood.<br />
— Şi de‑acolo, poate la Chiba City, nu? I‑am zâmbit, însă el nu mi‑a răspuns la fel. Ai vreo ofertă, Tigrule? Ştii vreun agent?<br />
— Încerc, rosti el încetişor, apoi se ridică şi plecă, luându‑şi un rămas bun grăbit de la Rikki, dar nu şi de la mine.<br />
— Nervii optici ai puştiului ar putea începe să se deterioreze în mai puţin de şase luni. Ştii asta, Rikki? Sendaii sunt ilegali în Anglia, Danemarca şi în multe alte locuri. Nu poţi înlocui nervii.<br />
— Hai, Jack, lasă textele.<br />
Îmi fură un croissant şi începu să‑i ciugulească un colţ.<br />
— Credeam că sunt sfătuitorul tău, fetiţo.<br />
— Mda. Ei bine, Tigrul nu‑i prea deştept, dar toţi ştiu de Sendai. E tot ce‑şi poate permite. Aşa că riscă. Dacă găseşte de lucru, îi poate înlocui.<br />
— Cu ăştia? Am ciocănit reclama Zeiss Ikon. Costă o grămadă de parale, Rikki. Nu eşti fraieră să rişti, nu?<br />
Ea încuviinţă din cap.<br />
— Vreau Ikoni.<br />
— Dacă urci la Bobby, spune‑i să nu facă nimic până nu‑i zic eu.<br />
— Bine. Afaceri?<br />
— Afaceri, i‑am răspuns.<br />
Era însă o nebunie.<br />
Mi‑am băut cafeaua, iar ea mi‑a mâncat ambele croissante. După aceea am condus‑o până la Bobby. Am dat cincisprezece telefoane, fiecare de la alt aparat public.<br />
Afaceri. Nebunia nebuniilor.<br />
Una peste alta, ne‑au trebuit şase săptămâni să pregătim frigarea, şase săptămâni cu Bobby spunându‑mi cât de mult o iubea pe Rikki. Am tras cât puteam de tare, încercând să nu mă gândesc la asta.<br />
În principal era vorba de convorbiri telefonice. Primele cincisprezece şi câteva întrebări foarte discrete păreau fiecare să nască altele cincisprezece. Căutam un anumit serviciu, pe care Bobby şi cu mine ni‑l imaginam drept o parte indispensabilă a economiei clandestine a lumii, dar care probabil că nu avusese niciodată mai mult de cinci clienţi în acelaşi timp. Trebuia să fie unul care nu‑şi făcea reclamă.<br />
Îl căutam pe cel mai tare tăinuitor din lume, pentru o spălătorie de bani nealiniată, capabilă să cureţe un transfer electronic peşin de un megadolar şi apoi să uite de el.<br />
În cele din urmă, toate convorbirile respective au fost o cheltuială inutilă, deoarece Finlandezul mi‑a făcut lipeala. Mersesem la New York să cumpăr o altă cutie neagră măsluită, fiindcă urma să dăm faliment achitând toate convorbirile alea.<br />
I‑am pus problema ca pe o simplă ipoteză.<br />
— Macao, a zis el.<br />
— Macao?<br />
— Familia Long Hum. Agenţi de bursă.<br />
Avea şi numărul lor. Dacă vrei un tăinuitor, îl întrebi pe altul.<br />
Cei din familia Long Hum erau atât de discreţi, încât ideea mea de apropiere subtilă părea o lovitură nucleară tactică. Bobby a trebuit să meargă de două ori cu naveta în Hong Kong ca să aranjeze treburile. Banii ni se topeau tot mai rapid. Nu ştiu nici până acum de ce m‑am hotărât să mă bag în afacere; îmi era teamă de Chrome şi nici nu‑mi ardea buza să mă îmbogăţesc.<br />
Îmi repetam întruna că era o idee bună să pârlim Casa Luminilor Albastre, pentru că era un stabiliment scârbos, dar nu mă puteam convinge. Nu‑mi plăceau Luminile Albastre, deoarece odată petrecusem acolo o seară extrem de deprimantă. Totuşi, asta nu reprezenta o scuză s‑o atacăm pe Chrome. De fapt, mă simţeam pe jumătate sigur că aveam să murim în timpul tentativei. Chiar şi cu programul acela ucigaş, şansele nu prea erau de partea noastră.<br />
Bobby se pierduse în scrierea comenzilor pe care urma să le băgăm chiar în inima calculatorului lui Chrome. De asta trebuia să mă ocup eu, întrucât Bobby a‑vea să fie ocupat până peste cap, încercând să nu scape programul rusesc care era gata să radă totul. Era prea complex ca să‑l rescriem şi de aceea avea să încerce să‑l stăpânească în timpul celor două secunde de care aveam nevoie.<br />
Am făcut un târg cu un caftangiu pe nume Miles. În noaptea respectivă trebuia s‑o urmărească pe Rikki, fără s‑o scape din ochi, şi să‑mi telefoneze la o anumită oră. Dacă nu eram la aparat sau nu‑i răspundeam într‑un anume fel, îi spusesem s‑o înhaţe şi s‑o urce în primul metrou spre afară. I‑am înmânat un plic, să‑l dea fetei. Bani şi un bilet.<br />
Bobby nu‑şi făcuse nici un fel de griji în legătură cu soarta ei, în cazul că dădeam greş. Continua să mă piseze la cap cât de mult o iubea, unde aveau ei să plece şi cum urmau să cheltuiască banii.<br />
— În primul rând, ia‑i o pereche de Ikoni, nenică. Asta‑şi doreşte. Să ştii că vorbeşte serios despre simstim.<br />
— Hei, a ridicat el ochii de pe tastatură, n‑o să trebuiască să muncească. Dăm lovitura, Jack. Ea e bafta mea. N‑o să trebuiască să mai muncească niciodată.<br />
— Bafta ta, am repetat.<br />
Nu eram prea vesel. Nu‑mi aminteam ultima dată când fusesem vesel.<br />
— Ţi‑ai mai văzut bafta în ultimul timp?<br />
Nu o văzuse, dar nici eu. Amândoi fuseserăm prea ocupaţi.<br />
Îmi lipsea. Chestia asta îmi reamintea de singura mea noapte petrecută în Casa Luminilor Albastre, deoarece mersesem acolo simţind lipsa cuiva. Mai întâi mă îmbătasem, apoi trecusem pe inhalatoare vasopresine. Dacă te‑a lăsat gagica de inimă, pileala şi vasopresinul sunt ultimul răcnet în farmacologia masochistă; trăscăul te face sentimental, iar vasopresinul îţi reaminteşte totul, realmente ţi‑l aminteşte. Pe plan clinic, foloseau preparatul contra amneziei senile, dar strada găseşte propriile ei întrebuinţări. Aşa că mi‑am cumpărat reluarea ultraintensă a unei legături terminată prost; necazul e că binele şi răul sunt amestecate laolaltă. Vânezi amintirile de extaz animal, însă vine şi ce‑ai zis tu şi ce ţi‑a răspuns ea, cum a plecat şi nu s‑a mai întors...<br />
Nu‑mi amintesc cum am hotărât să merg la Luminile Albastre ori cum am ajuns acolo; coridoare silenţioase şi o cascadă de‑a dreptul decorativă, susurând undeva, sau poate numai holograma ei. Aveam o grămadă de bani în noaptea aia; cineva îi dăduse lui Bobby un teanc gros ca să deschidă o fereastră de trei secunde în gheaţa altuia.<br />
Nu cred că tipilor de la uşă le‑a plăcut cum arătam, totuşi banii mei erau valabili.<br />
Am băut şi mai mult acolo, după ce terminasem lucrul pentru care venisem. Apoi am făcut mişto de barman, spunându‑i ceva despre necrofilii ascunşi şi asta nu prea i‑a plăcut. Dup‑aia, un tip solid de tot a insistat să‑mi zică Erou de Război, chestie pe care‑o detest. Cred că i‑am arătat nişte trucuri cu braţul, înainte să mi se rupă filmul şi m‑am trezit peste două zile într‑un modul de dormit, undeva, în altă parte. O cămăruţă ieftină, n‑aveai loc nici să te spânzuri. M‑am aşezat pe salteaua îngustă de poliuretan şi am plâns.<br />
Există lucruri şi mai rele decât să fii singur. Însă ceea ce vând ei în Casa Luminilor Albastre este atât de popular, încât e aproape legal.<br />
În inima întunericului, nucleul nemişcat; sistemele de atac sfârtecă bezna cu vârtejuri de lumină, bisturiuri translucide rotindu‑se departe de noi; suntem suspendaţi în mijlocul unei explozii tăcute, derulată cu încetinitorul, fragmente de gheaţă prăbuşindu‑se parcă veşnic, iar glasul lui Bobby se aude peste ani‑lumină de iluzie electronică a vidului:<br />
— Pârleşte‑o pe jigodie! Nu‑l mai pot ţine...<br />
Programul rusesc — ridicându‑se prin turnuri de date, acoperind culorile încăperii. Iar eu înfig pachetul de comenzi făcute de Bobby în centrul inimii reci a lui Chrome. Apar transmisiunile concentrate, impulsuri de informaţii condensate care ţâşnesc în sus, pe lângă turnul tot mai masiv de întuneric — programul rusesc, în timp ce Bobby se luptă să controleze secunda aceea crucială. Un braţ de umbră pe jumătate format se răsuceşte dinspre bezna înaltă, prea târziu.<br />
Am făcut‑o.<br />
Matricea se pliază în jurul meu ca o jucărie origami.<br />
Mansarda miroase a sudoare şi a circuite arse.<br />
Mi s‑a părut c‑am auzit‑o pe Chrome zbierând, un sunet aspru, metalic, dar nu era decât o închipuire.<br />
<br />
<br />
Bobby râdea, cu lacrimi în ochi. Cifrele cronometrului din colţul monitorului afişau 07:24:05. Totul durase ceva mai puţin de opt minute.<br />
Şi‑am văzut că programul rusesc se topise în fanta lui.<br />
Grosul contului din Zürich al lui Chrome îl donasem la o duzină de societăţi de binefacere din toată lumea. Era prea mult acolo ca să fie mişcat şi ştiam că trebuie s‑o rupem, s‑o pârlim complet, altfel putea veni după noi. Ne‑am oprit mai puţin de zece procente şi le‑am expediat aranjamentului făcut de Long Hum în Macao. Ei şi‑au reţinut şaizeci la sută comision şi ne‑au şutat restul prin sectorul cel mai întortocheat al schimbului valutar Hong‑Kong. A durat o oră până când banii noştri au început să curgă în cele două conturi pe care le deschisesem în Zurich.<br />
Am privit zerourile îngrămădindu‑se înapoia unei cifre lipsite de sens de pe monitor. Eram bogat.<br />
Atunci a sunat telefonul. Era Miles. Am fost gata să uit fraza‑parolă.<br />
— Hei, Jack, moşule, ce... Ce dracu‑i cu tipa asta a ta? E cam uşchită...<br />
— Ce? Spune!<br />
— Am stat pe coada ei, cum ai zis, fără să mă ginească. A mers la „Păgubaş", a stat puţin şi dup‑aia a luat metroul. S‑a dus în Casa Luminilor Albastre...<br />
— Ce‑a făcut?!<br />
— Pe uşa laterală. Doar Angajaţi. N‑am avut cum trece de oamenii lor.<br />
— Mai e acolo?<br />
— Nu, moşule, am pierdut‑o. Aici e o nebunie. Se pare că Luminile Albastre s‑au închis, parcă definitiv — ţârâie vreo şapte alarme, toată lumea fuge de colo‑colo, bodyguarzii au echipament de intervenţie... Acu, au venit şi alţii, tipi de la asigurări, de la bunuri imobiliare, dube cu numere municipale...<br />
— Miles, ea unde a plecat?<br />
— Am pierdut‑o, Jack.<br />
— Auzi, Miles, ai ţinut banii în plic, sau...?<br />
— Faci mişto? Hei, scuză‑mă. Am...<br />
Am închis telefonul.<br />
— Să vezi când o să‑i spunem, făcu Bobby frecându‑şi pieptul gol cu un prosop.<br />
— Spune‑i singur, cowboy. Eu mă duc să mă plimb.<br />
Am ieşit afară, în noapte şi neoane, lăsând mulţimea să mă împingă, mergând orbeşte, dorind să fiu un simplu segment al organismului acela, un alt cip de conştiinţă plutind sub domuri. Nu gândeam, puneam doar un picior în faţa altuia, dar după o vreme am început să judec şi totul a căpătat sens. Ea avusese nevoie de bani.<br />
M‑am gândit şi la Chrome. O omorâsem, o ucisesem la fel de sigur ca şi cum i‑am fi tăiat beregata. Noaptea care mă purtase prin promenade şi pieţe o hăituia acum pe ea, şi nu avea nicăieri unde să se ducă. Câţi duşmani avea numai printre cei din jurul meu? Câţi urmau să o atace, acum când nu‑i mai oprea frica de banii ei? Îi luasem tot ce avea. Ajunsese înapoi, în stradă. Mă îndoiam că avea să supravieţuiască până în zori.<br />
În cele din urmă, mi‑am amintit de cafeneaua unde‑l întâlnisem pe Tigru.<br />
Ochelarii ei de soare spuneau totul — lentile mari şi negre, cu un abţibild de culoarea pielii, într‑un colţ.<br />
— Bună, Rikki, am spus şi eram pregătit când şi i‑a scos.<br />
Albaştri, albastrul lui Tally Isham. Albastrul limpede şi natural pentru care sunt faimoşi, ZEISS IKON înconjurând fiecare iris în majuscule mititele: literele suspendate ca nişte fulgi aurii.<br />
— Sunt grozavi, am spus.<br />
Fardul acoperea vânătăile. Cu nişte chestii atât de bune, nu se vedea nici o cicatrice.<br />
— Ai făcut rost de bani, am adăugat.<br />
— Da, am făcut, a încuviinţat ea, apoi s‑a înfiorat, dar nu mai fac rost de alţii, în nici un caz în felul ăsta.<br />
— Cred c‑au închis taraba acolo.<br />
— Aha!<br />
Nici un muşchi nu i‑a tresărit pe faţă. Ochii cei noi erau albaştri, nemişcaţi şi foarte adânci.<br />
— Nu contează, Bobby te aşteaptă. Tocmai am dat o lovitură barosană.<br />
— Nu. Trebuie să plec. Nu cred c‑o să înţeleagă, însă trebuie să plec.<br />
Am încuviinţat din cap, privindu‑mi braţul care se ridică să‑i apuce mâna; parcă nici nu făcea parte din mine, dar ea se ţinu de el, aşa cum era.<br />
— Am un bilet dus pânâ‑n Hollywood. Tigrul cunoaşte nişte tipi la care pot sta. Poate‑o s‑ajung chiar în Chiba City.<br />
Avusese dreptate în privinţa lui Bobby. M‑am întors împreună cu ea. El n‑a înţeles. Rikki îşi jucase însă rolul care‑l interesa şi n‑aş fi vrut să sufere pentru el, fiindcă vedeam că asta se întâmpla. Bobby n‑a vrut nici măcar să iasă în hol, după ce Rikki îşi făcuse bagajele. I‑am lăsat gentile jos şi am sărutat‑o, stricându‑i machiajul, iar ceva din sufletul meu s‑a înălţat, aşa cum se înălţase programul ucigaş deasupra datelor lui Chrome. O oprire bruscă a răsuflării, într‑un loc unde nu existau cuvinte. Trebuia să prindă avionul.<br />
Bobby era prăbuşit în scaunul rotativ din faţa monitorului, privindu‑şi şiragul de zerouri. Îşi pusese ochelarii şi ştiam că până la căderea nopţii avea să se afle în „Gentlemanul Păgubaş", luându‑i pulsul, căutând un semn, pe cineva care să‑i spună cum avea să fie noua lui viaţă. Nu‑l puteam vedea cu mult diferit. Mai confortabil, dar mereu aşteptând următorul atu.<br />
Am încercat să nu mi‑o închipui pe Rikki în Casa Luminilor Albastre, lucrând în schimburi de trei ore, într‑o aproximare de somn REM, în timp ce trupul şi câteva reflexe condiţionate aveau grijă de treaba adevărată. Clienţii nu ajungeau niciodată să se plângă că‑i trişa, deoarece era vorba de nişte orgasme reale. Dar ea le simţea, dacă le mai simţea, ca pe nişte vagi străfulgerări argintii, undeva, la marginea somnului. Da, e atât de popular, încât e aproape legal. Clienţii sunt sfâşiaţi între nevoia de a avea pe cineva şi dorinţa simultană de a fi singuri, chestie care‑a fost probabil, dintotdeauna, esenţa jocului ăla, chiar şi înainte de apariţia neuroelectronicii care să le permită ambele lucruri.<br />
Am ridicat telefonul şi am format numărul companiei aeriene. Le‑am dat numele ei adevărat şi numărul cursei.<br />
— Îl schimbă, le‑am spus, pentru Chiba City. Exact! Japonia. Mi‑am băgat cartea de credit în fantă şi mi‑am bătut codul ID. Clasa întâi, am precizat.<br />
Am auzit bâzâitul scanerului peste contul meu.<br />
— Adăugaţi şi un bilet de întoarcere!<br />
Cred însă că a încasat contravaloarea lui sau n‑a avut nevoie de el, căci nu s‑a mai întors. Şi, uneori, noaptea târziu, când trec pe lângă o vitrină cu posterele starurilor de simstim, toţi ochii aceia superbi şi identici mă privesc de pe nişte feţe aproape identice, iar uneori ochii sunt ai ei, însă nici unul dintre chipuri nu‑i aparţine, niciodată, nici unul, şi o zăresc hăt departe, la marginea lăbărţării ăsteia de noapte şi oraşe, apoi ea îmi face adio din mână...Anonymoushttp://www.blogger.com/profile/10323077754526858226noreply@blogger.com1tag:blogger.com,1999:blog-3526555465368910251.post-75260658440148795772011-08-23T08:24:00.000-07:002011-08-23T08:24:01.380-07:00William Gibson - Continuumul Gernsback<br />
<br />
William Gibson<br />
<br />
Continuumul Gernsback<br />
vol. CHROME (Burning Chrome, 1986)<br />
<br />
<br />
Din fericire, toată treaba începe să se estompeze, să devină un episod. Când încă mai surprind o imagine ciudată, o văd numai cu coada ochiului; simple fragmente de crom din arsenalul doctorului nebun, menţinându‑se la periferia câmpului vizual. Aeronava aceea tip aripă zburătoare a survolat San Francisco săptămâna trecută, dar era aproape translucidă. Şi automobilele cu aripioare de rechin s‑au rărit, iar autostrăzile evită cu discreţie să se desfacă în monştrii lucioşi cu optzeci de benzi pe care am fost silit să circul luna trecută, în Toyota mea închiriată. Şi ştiu că nimic din toate astea nu mă va urmări la New York; viziunea mea se îngustează la o singură lungime de undă a probabilităţii. M‑am străduit din greu pentru asta. Televiziunea m‑a ajutat mult.<br />
Presupun că a început la Londra, în acea tavernă fals grecească de pe Battersea Park Road, când am servit prânzul în contul asigurat lui Cohen de corporaţie. Hrană preparată pe plită cu aburi, deja rece, şi le‑au trebuit treizeci de minute să găsească o găleată cu gheaţă pentru retsina. Cohen lucrează pentru Barris‑Watford, care publică volume mari, cu coperte de carton moale, despre subiecte la modă: istorii ilustrate ale firmei de neon, ale jocului mecanic „Flipper", ale jucăriilor cu cheiţă din Japonia ocupată. Mă dusesem acolo să fotografiez o serie de reclame pentru pantofi; fete din California, cu picioare bronzate şi pantofi de sport Day Glo, neastâmpăraţi, zburdaseră pentru mine, coborând scările rulante de la St. John's Wood şi traversând peroanele de la Tooting Bec. O agenţie tânără, suplă şi vorace hotărâse că misterul mijloacelor de transport din Londra avea să ajute la vânzarea adidaşilor din nailon cu talpă‑sandviş. Ei hotărăsc; eu fotografiez. Iar Cohen, pe care‑l cunoşteam vag din vremurile vechi, de la New York, mă invitase la prânz în ziua dinaintea celei când eram programat să plec cu avionul de la Heathrow. A venit împreună cu o tânără îmbrăcată foarte la modă, pe nume Dialta Downes, care practic nu avea bărbie şi era o istorică renumită a artei pop, evident. Retrospectiv, o văd intrând alături de Cohen, sub o firmă de neon suspendată care clipeşte ACESTA‑I DRUMUL CĂTRE NEBUNIE, în majuscule uriaşe fără serife.<br />
Cohen ne‑a prezentat şi a explicat că Dialta era principala iniţiatoare a celui mai recent proiect Barris‑Watford, o istorie ilustrată a ceea ce ea numea „Modernismul Aerodinamic American". Cohen o denumea „gotica pistoalelor cu raze". Titlul provizoriu al lucrării era Futuropolisul aerodinamic: viitorul care n‑a existat niciodată.<br />
Există o obsesie britanică în privinţa elementelor mai baroce ale culturii pop americane, ceva asemănător cu straniul fetiş legat de cowboys‑şi‑indieni al vest‑germanilor sau cu aberanta poftă franţuzească pentru filmele vechi cu Jerry Lewis. La Dialta Downes, aceasta se manifesta printr‑o manie pentru o formă de arhitectură apărută numai în America, de a cărei existenţă majoritatea americanilor nu au habar. La început n‑am fost sigur despre ce anume vorbea, însă treptat am început să înţeleg. M‑am pomenit amintindu‑mi emisiuni de televiziune difuzate duminică dimineaţa, în anii cincizeci.<br />
Uneori se dădeau jurnale vechi de actualităţi, ca umplutură pe postul local. Stăteai acolo, cu un sandviş cu unt de arahide şi un pahar cu lapte, şi un bariton de Hollywood bruiat de zgomot de fond îţi spunea că se află O Maşină Zburătoare în Viitorul Tău. Şi trei ingineri din Detroit îşi făceau de lucru cu un Nash de‑ăla mare, vechi, cu aripi, şi‑l vedeai uruind furios de‑a lungul unei piste pustii din Michigan. Niciodată nu l‑ai văzut decolând cu adevărat, dar şi‑a luat zborul către Ţara‑de‑nicăieri‑şi‑niciodată a Dialtei Downes, adevăratul cămin al unei generaţii de tehnofili complet lipsiţi de inhibiţii. Ea vorbea despre acele rămăşiţe ale arhitecturii „futuristice" din anii treizeci şi patruzeci, pe lângă care treci zilnic în oraşele americane, fără să le observi: marchizele cinematografelor, nervurate pentru a iradia o energie misterioasă, magazinele pentru săraci, cu faţade din aluminiu canelat, scaunele din ţevi cromate pe care se aşternea praful în foaierurile hotelurilor de tranzit. Ea vedea aceste lucruri drept fragmente ale unei lumi de vis, abandonate în prezentul nepăsător; voia să i le fotografiez.<br />
Anii treizeci lansaseseră prima generaţie de designeri industriali americani; până atunci, toate ascuţitorile de creioane arătaseră ca nişte ascuţitori — obişnuitul mecanism victorian, poate cu o căptuşeală decorativă tipică. După ivirea designerilor, unele ascuţitori arătau de parcă ar fi fost montate în tunele aerodinamice. Pentru cele mai multe, schimbarea era numai de suprafaţă; sub carcasa cromată, aerodinamică, găseai acelaşi mecanism victorian. Ceea ce avea un anume fel de logică, fiindcă designerii americani cu cel mai mare succes fuseseră recrutaţi din rândurile scenografilor de pe Broadway. Totul era un decor, o serie de elemente de recuzită complicate, pentru joaca de‑a traiul în viitor.<br />
Când am ajuns la cafea, Cohen a scos o mapă groasă, plină cu poze lucioase. Am văzut statuile înaripate care păzesc barajul Hoover, ornamentate cu beton, înalte de paisprezece metri, aplecate de parcă s‑ar împotrivi unui uragan imaginar. Am văzut o duzină de fotografii cu Johnson's Wax Building, proiectată de Frank Lloyd Wright, juxtapusă cu coperţile unor numere vechi din Amazing Stories, realizate de un artist numit Frank R. Paul; probabil că angajaţii de la Johnson's Wax se simţiseră de parcă intrau într‑una din utopiile de revistă, pictate cu aerograful de către Paul. Clădirea lui Wright arăta ca şi când fusese proiectată pentru oameni ce purtau togi albe şi sandale Lucite. Am ezitat asupra schiţei unei aeronave grandioase, propulsată de elice, numai aripă, ca un bumerang gros, simetric, cu ferestre în locuri neobişnuite. Săgeţi cu etichete indicau poziţia marii săli de bal şi a celor două terenuri de squash. Era datată 1936.<br />
— Chestia asta n‑ar fi putut zbura...? <br />
M‑am uitat la Dialta Downes.<br />
— O, nu, imposibil, chiar cu cele douăsprezece elice uriaşe, dar oamenilor le plăcea înfăţişarea ei, nu înţelegi? De la New York la Londra în mai puţin de două zile, sufragerii clasa‑ntâi, cabine particulare, punţi pentru plajă, dans, jazz seara... Designerii erau populişti, înţelegi; încercau să dea publicului ceea ce voia. Iar publicul voia viitorul.<br />
<br />
<br />
Eram în Burbank de trei zile, încercând să‑i insuflu atractivitate unui rocker cu înfăţişare foarte insipidă, când am primit pachetul de la Cohen. E posibil să fotografiezi ceea ce nu este; e‑al naibii de greu s‑o faci şi, în consecinţă, un talent foarte căutat. Deşi nu mă descurc rău cu chestia asta, nu sunt cel mai bun, iar amărâtul ăla punea la încercare credibilitatea Nikkonului meu. Am ieşit — deprimat, fiindcă‑mi place să fac o treabă bună, dar nu total deprimat, pentru că m‑am asigurat că primisem cecul pentru treaba făcută, şi‑am hotărât să mă refac cu sublima măiestrie artistică a serviciului pentru Barris‑Watford. Cohen îmi trimisese nişte cărţi despre designul din anii treizeci, mai multe fotografii ale unor clădiri aerodinamice şi o listă cu cele cincizeci de exemple ale stilului din California preferate de Dialta Downes.<br />
Fotografia arhitecturală poate implica multă aşteptare; clădirea devine un fel de cadran solar, în timp ce tu te rogi ca o umbră să se îndepărteze târâş de un detaliu pe care‑l vrei sau ca masa şi echilibrul structurii să se dezvăluie într‑un anume fel. În timp ce aşteptam, m‑am crezut în America Dialtei Downes. Când am izolat câteva din clădirile fabricii pe geamul mat al Hasselbladului, acestea au căpătat un fel de demnitate totalitară sinistră, ca stadioanele pe care Albert Speer le‑a construit pentru Hitler. Dar restul era întotdeauna de prost gust; lucruri efemere, scoase la iveală de inconştientul colectiv american al anilor treizeci, tinzând în cea mai mare parte să supravieţuiască de‑a lungul unor fâşii deprimante, mărginite de moteluri prăfuite, angrosişti de saltele şi mici maidane cu maşini uzate. Am vânat benzinăriile într‑un stil mare.<br />
În timpul perioadei culminante a Epocii Downes, Ming cel Nemilos fusese însărcinat cu proiectarea benzinăriilor din California. Dat fiind că prefera arhitectura din Mongo‑ul său natal, călătorise în susul şi‑n josul coastei, înălţând cuiburi de arme‑laser din stuc alb. Multe dintre ele aveau turnuri centrale, complet inutile, înconjurate cu acei elemenţi stranii de radiator care erau un motiv specific al stilului şi le făcea să arate ca şi când ar fi putut genera puternice izbucniri de entuziasm tehnologic pur, însă numai dacă reuşeai să găseşti butonul ce le punea în funcţiune. Am fotografiat una în San Jose, cu o oră înainte să sosească buldozerele şi să treacă drept prin adevărul structural de gips şi scânduri şi beton ieftin.<br />
— Gândeşte‑te la asta, spusese Dialta Downes, ca la un fel de Americă alternativă; nişte ani optzeci care n‑au venit niciodată. O arhitectură de visuri sfărâmate.<br />
Acesta mi‑a fost cadrul mintal de referinţă, în timp ce parcurgeam etapele complicatei sale secţiuni socioarhitecturale în Toyota mea cea roşie — în timp ce mă adaptam treptat la imaginea unei Americi‑care‑n‑a‑fost, a unor fabrici de Coca‑Cola ca nişte submarine eşuate şi a unor cinematografe de mâna a cincea, aducând cu templele unei secte pierdute care adorase oglinzile albastre şi geometria. Şi în timp ce mă deplasam printre aceste ruine secrete, m‑am trezit întrebându‑mă ce‑ar fi gândit locuitorii acelui viitor pierdut despre lumea în care trăiesc. Oamenii din anii treizeci au visat marmură albă şi crom aerodinamic, cristal nemuritor şi bronz şlefuit, însă rachetele de pe copertele revistelor lui Gernsback au căzut asupra Londrei în inima nopţii, urlând. După război, fiecare a avut o maşină — fără aripi — şi superautostrada promisă de‑a lungul căreia s‑o conducă, aşa încât cerul însuşi s‑a întunecat, iar gazele au ros marmura şi‑au ciuruit cristalul miraculos...<br />
Şi, într‑o zi, la periferia lui Bolinas, pe când mă pregăteam să fotografiez un exemplu de‑a dreptul exagerat al arhitecturii marţiale a lui Ming, am pătruns printr‑o membrană fină, o membrană a probabilităţii...<br />
Cât se poate de încetişor, am trecut de Limită...<br />
Şi‑am ridicat privirea pentru a vedea un obiect cu douăsprezece motoare, ca un bumerang dilatat, numai aripă, croindu‑şi drum către est cu o graţie elefantină, la o altitudine atât de joasă, încât am putut să‑i număr niturile de pe carcasa argintie, mată, şi să aud — poate — ecoul jazzului.<br />
I‑am relatat incidentul lui Kihn.<br />
Merv Kihn, ziarist independent, cu un domeniu extensiv cuprinzând pterodactili din Texas, mitocani contactaţi de OZN‑uri, monştri Loch Ness boschetari şi topul primelor zece teorii ale conspiraţiei din cotloanele cele mai ţicnite ale minţii colective americane...<br />
— E bună, zise Kihn, lustruindu‑şi ochelarii galbeni, Polaroid, cu tivul cămăşii hawaiene, dar nu‑i mintală; îi lipseşte adevăratul clenci.<br />
— Dar l‑am văzut, Mervyn.<br />
Eram aşezaţi lângă o piscină, în lumina strălucitoare a soarelui de Arizona. El venise în Tucson să aştepte un grup de cadre civile pensionate, din Las Vegas, a căror conducătoare recepţiona mesaje de la Ei prin cuptorul cu microunde. Şofasem toată noaptea şi resimţeam asta.<br />
— Bineînţeles. Bineînţeles că l‑ai văzut. Mi‑ai citit articolele... nu mi‑ai sesizat soluţia generală pentru problema OZN? E simplu, simplu ca bună ziua: oamenii — îşi aşeză grijuliu ochelarii pe nasul lung, de şoim şi mă fixă cu cea mai bună privire de vasilisc — văd... lucruri. Oamenii văd chestiile astea. Acolo nu e nimic, însă oamenii oricum le văd. Probabil pentru că au nevoie să le vadă. L‑ai citit pe Jung, ar trebui să ştii care‑i treaba... În cazul tău, e atât de evident: recunoşti că te‑ai gândit la arhitectura asta trăznită, că ai visat cu ochii deschişi... Uite, sunt sigur că ţi‑ai luat partea de droguri, este? Câţi oameni au supravieţuit anilor şaizeci, în California, fără să fi avut o halucinaţie ciudată? Toate nopţile acelea când descopereai că armate întregi de tehnicieni Pisney fuseseră angajaţi să ţeasă holograme animate ale unor hieroglife egiptene în materialul blugilor tăi, să zicem, sau vremurile când...<br />
— Dar n‑a fost aşa.<br />
— Bineînţeles că nu. N‑a fost deloc aşa... a fost „într‑un decor de realitate clară", este? Totul e normal, şi pe urmă apare monstrul, mandala, trabucul de neon. În cazul tău, un aeroplan Tom Swift gigantic. Se întâmplă tot timpul. Nici măcar nu eşti nebun. Ştii asta, nu‑i aşa?<br />
Pescui o bere din răcitorul de polistiren boţit, de lângă şezlongul său.<br />
— Săptămâna trecută am fost în Virginia. Districtul Grayson. I‑am luat un interviu unei fete de şaisprezece ani care fusese atacată de un capdiurs.<br />
— Un ce?<br />
— Un cap de urs. Capul retezat al unui urs. Vezi tu, acest capdiurs plutea pe propria farfurie zburătoare în miniatură, care arăta precum capacele de roţi de la Cadillacul de epocă al vărului Wayne. Avea ochi roşii, strălucitori, ca două mucuri de trabuc, şi din dosul urechilor îi ieşeau antene telescopice cromate.<br />
Râgâi.<br />
— A atacat-o? Cum?<br />
— Ar fi mai bine să nu ştii, e evident că eşti impresionabil. „Ierea reci" — reveni la accentul său sudic defectuos — „şi mietalic". Făcea zgomote electronice. Asta e chestia veritabilă, marfa adevărată venită din inconştientul colectiv, prietene: fetiţa aia e o vrăjitoare. Numai că în societatea asta nu are loc să se manifeste. L‑ar fi văzut pe diavol, dacă n‑ar fi fost crescută cu Omul bionic şi toate reluările alea din Star Trek, E conectată la filonul principal. Şi ştie că i s‑a întâmplat. Am plecat cu zece minute înainte să apară ozeniştii grei, cu poligraful.<br />
Probabil arătam mâhnit, pentru că şi‑a aşezat berea jos, cu grijă, lângă răcitor, şi s‑a ridicat.<br />
— Dacă vrei o explicaţie mai elevată, aş zice că ai văzut o fantomă semiotică. Toate poveştile astea ale contactaţilor, spre exemplu, se încadrează într‑o imagistică SF care pune stăpânire pe cultura noastră. Aş putea accepta extratereştri, dar nu extratereştri care arată ca în benzile desenate din anii cincizeci. Aceştia sunt fantome semiotice, fragmente de imagistică culturală profundă, care s‑au desprins şi au căpătat o viaţă proprie, aidoma aeronavelor gen Jules Verne pe care fermierii ăia bătrâni din Kansas le vedeau mereu. Iar tu ai văzut un alt fel de fantomă, asta‑i tot. Avionul acela a făcut parte din inconştientul colectiv odinioară. Cumva, tu ai recepţionat asta. Important este să nu‑ţi faci griji în această privinţă.<br />
Totuşi, îmi făceam griji în acea privinţă.<br />
Kihn îşi pieptănă părul blond, care se rărea, şi plecă să vadă ce aveau Ei de spus în ultima vreme prin instalaţia radar, iar eu am tras draperiile în camera mea şi m‑am întins în bezna cu aer condiţionat, ca să‑mi fac griji. Încă îmi mai făceam griji când m‑am trezit. Kihn îmi lăsase un bilet pe uşă; se ducea în nord, cu un avion închiriat, să verifice un zvon despre mutilarea vitelor („muti", le zicea el; încă una dintre specialităţile sale jurnalistice).<br />
Am servit masa, am făcut duş, am luat o pilulă de regim, gata să se sfărâme întrucât se agitase timp de trei ani pe fundul trusei mele de bărbierit, şi m‑am îndreptat înapoi spre Los Angeles.<br />
Viteza îmi limita câmpul vizual la tunelul farurilor Toyotei. Mi‑am spus că trupul putea conduce, în timp ce mintea menţinea ordinea. Menţinea ordinea şi stătea la distanţă de straniul decor periferic alcătuit de amfetamină şi epuizare, vegetaţia spectrală, luminoasă, care creşte la coada ochiului minţii de‑a lungul autostrăzilor, noaptea târziu. Însă mintea are propriile‑i idei, iar părerea lui Kihn despre ceea ce deja numeam în sinea mea „vedenie" îmi zornăia la nesfârşit prin cap, pe o orbită strânsă, înclinată. Fantome semiotice. Fragmente ale Visului Colectiv, gonind pe lângă mine în curentul pe care‑l iscam trecând cu maşina. Cumva, această buclă de feedback agravă efectul pastilei de regim, iar marginea deformată de viteză a vegetaţiei de pe latura şoselei începu să capete culorile unor fotografii în infraroşu din satelit, zdrenţe sfâsiate de goana Toyotei.<br />
Atunci am tras pe dreapta, şi o jumătate de duzină de cutii de bere au clipit urându‑mi noapte bună, când am stins farurile. M‑am întrebat ce oră era la Londra şi‑am încercat să mi‑o imaginez pe Dialta Downes servind micul dejun în apartamentul ei din Hampstead, înconjurată de figurine aerodinamice din crom şi de cărţi despre cultura americană. Nopţile în deşertul din regiunea aceea sunt enorme; luna este mai aproape. Am privit luna pentru multă vreme şi am decis că amicul Kihn avea dreptate. Principalul era să nu‑mi fac griji. Pe tot continentul, zilnic, oameni care erau mai normali decât aspirasem eu vreodată să fiu vedeau păsări uriaşe, oameni ai zăpezilor, rafinării de petrol zburătoare; îi dădeau lui Kihn o ocupaţie şi‑l menţineau solvabil. De ce m‑ar deranja o frântură din imaginaţia populară a anilor treizeci care survola Bolinas? M‑am hotărât să dorm, neavând nimic despre care să‑mi fac griji, cu excepţia şerpilor cu clopoţei şi a hipioţilor canibali, aflându‑mă în siguranţă în mijlocul gunoiului prietenos de pe marginea autostrăzii din propriul continuum familiar. Dimineaţă, aveam să şofez până la Nogales şi să fotografiez vechile bordeluri, ceva ce intenţionasem să fac de ani întregi. Pastila de regim se dăduse bătută.<br />
<br />
<br />
M‑a trezit lumina, apoi vocile.<br />
Lumina venea de undeva din spatele meu şi proiecta umbre schimbătoare în maşină. Vocile erau calme, nedesluşite, masculină şi feminină, angajate într‑o conversaţie.<br />
Gâtul mi‑era ţeapăn, iar orbitele îmi păreau căptuşite cu nisip. Piciorul îmi amorţise, apăsat de volan. Am bâjbâit după ochelari în buzunarul cămăşii şi, în cele din urmă, i‑am pus pe nas.<br />
Apoi am privit în spate şi am văzut oraşul.<br />
Cărţile despre designul din anii treizeci erau în portbagaj; una dintre ele conţinea schiţe ale unui oraş idealizat care se inspira din Metropolis şi Lucrurile care vor veni, dar amplifica totul, înălţându‑se, prin norii perfecţi ai unui arhitect, către docuri de zeppelin şi turle nebuneşti din neon. Oraşul schiţat era un model la scară redusă al aceluia care se înălţa în spatele meu. Turle se ridicau deasupra altor turle, în trepte strălucitoare de ziggurat care urcau către un turn‑templu central, aiurit, înconjurat cu elemenţii de radiator trăzniţi ai benzinăriilor Mongo. Puteai ascunde Empire State Building în cel mai mic dintre turnurile acelea. Şosele de cristal se înălţau printre turle, traversate iar şi iar de forme netede, argintii, ca nişte picături de mercur. Aerul era plin de nave: avioane‑aripi gigantice, mici obiecte argintii, gonind (uneori, una dintre formele de argint viu de pe podurile aeriene se ridica cu graţie în aer şi‑şi lua zborul pentru a se alătura acelui dans), fregate lungi de o milă, obiecte plutitoare, ca niste libelule, care erau girocoptere...<br />
Am închis ochii, strâns, şi m‑am răsucit pe banchetă. Când i‑am deschis, mi‑am impus să văd contorul kilometrajului, praful albicios de pe drum, adunat pe bordul din plastic negru, scrumiera plină‑ochi. I‑am închis iarăşi.<br />
— Psihoză provocată de amfetamină, am zis.<br />
Am deschis ochii. Bordul era încă acolo, praful, mucurile turtite... Cu foarte multă grijă, fără să mişc capul, am aprins farurile.<br />
Şi i‑am văzut.<br />
Erau blonzi. Stăteau în picioare lângă maşina lor, un avocado din aluminiu cu un derivor central, ca o înotătoare de rechin ivindu‑se din coloana sa vertebrală, şi cauciucuri negre, netede ca o jucărie de copil. El îşi petrecuse braţul pe după talia ei şi gesticula către oraş. Amândoi erau îmbrăcaţi în alb: haine largi, gambe goale, espadrile albe, imaculate. Nici unul nu părea conştient de fasciculele farurilor mele. El spunea ceva înţelept şi ferm, iar ea încuviinţa, şi deodată m‑am speriat, speriat într‑un fel cu totul diferit. Sănătatea mintală încetase să mai fie un subiect central; am ştiut, cumva, că oraşul din spatele meu era Tucson — un Tucson de vis, ivit din aspiraţia colectivă a unei epoci. Că era real, pe de‑a‑ntregul real. Dar cuplul din faţa mea trăia în el, şi ei mă înspăimântau.<br />
Erau copiii anilor‑optzeci‑care‑nu‑veniseră ai Dialtei Downes; erau Moştenitorii Visului. Erau albi şi probabil aveau ochi albaştri. Erau americani, Dialta spusese că Viitorul venise mai întâi în America, însă în cele din urmă trecuse pe lângă ea. Dar nu aici, în inima Visului. Aici, mersesem tot înainte, urmând o logică de vis care nu ştia nimic despre poluare, despre cantităţile finite de combustibil fosil, despre războaiele din străinătate pe care era posibil să le pierdem. Ei erau eleganţi, fericiţi şi pe deplin mulţumiţi de ei înşişi şi de lumea lor. Şi, în Vis, era lumea lor.<br />
În spatele meu, oraşul luminat. Proiectoare măturau cerul numai de plăcere. Mi i‑am imaginat îmbulzindu‑se în pieţele din marmură albă, ordonaţi şi vioi, cu ochii sclipind de entuziasm pentru bulevardele lor luminate de reflectoare şi pentru maşinile argintii.<br />
Toate astea aveau suculenţa sinistră a propagandei tineretului hitlerist.<br />
Am băgat maşina în viteză şi‑am rulat încet înainte, până când bara de protecţie a ajuns la un metru de ei. Tot nu mă văzuseră. Am coborât geamul şi‑am ascultat ce spunea bărbatul. Cuvintele lui erau strălucitoare şi găunoase, precum tonul dintr‑o broşură a Camerei de Comerţ, şi am ştiut că era convins de ele pe deplin.<br />
— John, am auzit‑o pe femeie spunând, am uitat să ne luăm pastilele de hrană.<br />
Scoase două capsule strălucitoare dintr‑un recipient ataşat la centură şi‑i înmână una. M‑am întors pe autostradă şi m‑am îndreptat spre Los Angeles, încruntându‑mă şi clătinând din cap.<br />
<br />
<br />
I‑am telefonat lui Kihn de la o benzinărie. Una nouă, în stil modernist spaniol, prost realizat. Kihn se întorsese din expediţie şi nu părea să fie supărat că‑i telefonasem.<br />
— Mda, asta‑i ceva straniu. Ai încercat să faci fotografii? Nu că ar ieşi vreodată la developare, însă faptul că fotografiile n‑au cum să iasă la developare adaugă un frisson interesant poveştii tale...<br />
— Dar ce‑ar trebui să fac?<br />
— Uită‑te mult la televizor, în special la emisiuni cu jocuri şi la melodrame. Du‑te la filme porno. Ai văzut vreodată Motel de dragoste nazist? Aici îl dau prin cablu. E cu adevărat oribil. Exact ceea ce‑ţi trebuie.<br />
Despre ce vorbea?<br />
— Nu mai ţipa şi ascultă‑mă. Îţi împărtăşesc un secret al breslei: mass‑media execrabile îţi pot exorciza fantomele semiotice. Dacă ele îi ţin pe ozenişti departe de gândurile mele, îi pot ţine şi pe futuroizii ăia Art Déco, departe de ale tale. Încearcă. Ce ai de pierdut?<br />
Apoi se scuză, pretextând că avea o întâlnire, dimineaţă devreme, cu Alesdale.<br />
— Cu cine?<br />
— Cu bătrânicile alea din Vegas, cele cu microundele. M‑am gândit să comand o convorbire cu taxă inversă la<br />
Londra, să‑l cer pe Cohen de la Bariss‑Watford şi să‑i spun că fotograful lui pleca pentru o perioadă prelungită în Zona Crepusculară. În cele din urmă, am lăsat o maşină să‑mi prepare o ceaşcă de cafea neagră într‑adevăr imposibilă şi m‑am urcat înapoi în Toyota, ca să mă duc la Los Angeles.<br />
Oprirea la Los Angeles a fost o idee neinspirată, şi am petrecut acolo două săptămâni. Era un ţinut Downes de prima calitate; în acel oraş se afla o cantitate prea mare de Vis, şi prea multe fragmente ale Visului aşteptau să mă prindă în capcană. Aproape că am tamponat maşina pe un pasaj aerian de lângă Disneyland, când şoseaua s‑a desfăşurat ca o jucărie origami şi m‑a lăsat să fac slalom pe o duzină de benzi pline de vehicule aerodinamice cromate, cu aripioare de rechin, care goneau. Mai rău de‑atât, Hollywood era plin de oameni care semănau prea mult cu cuplul pe care‑l văzusem în Arizona. Am angajat un regizor italian care‑şi câştiga traiul lucrând în camera obscură şi instalând şezlonguri în curţi interioare, împrejurul piscinelor, până când avea să devină celebru; a scos poze după toate negativele pe care le adunasem pentru Downes. Eu unul n‑am vrut să mă uit la ele. Totuşi, pe Leonardo n‑a părut să‑l deranjeze, iar când a terminat am verificat fotografiile, răsfoindu‑le ca pe un pachet de cărţi de joc, şi le‑am trimis prin poşta aeriană la Londra. Apoi am luat un taxi până la un cinematograf unde rula Motel de dragoste nazist şi am ţinut ochii închişi tot timpul filmului.<br />
Telegrama de felicitare a lui Cohen mi‑a fost transmisă în San Francisco după o săptămână. Dialtei îi plăcuseră la nebunie fotografiile. Cohen admira modul în care „ajunsesem cu adevărat la esenţa fenomenului" şi era dornic să lucreze din nou cu mine. În după‑amiaza aceea, am remarcat o aripă zburătoare deasupra străzii Castro, însă era cam străvezie, ca şi când s‑ar fi aflat acolo numai pe jumătate. M‑am repezit în cel mai apropiat chioşc de ziare şi‑am adunat cât de mult material am putut găsi despre criza de petrol şi riscurile energiei nucleare. Tocmai mă hotărâsem să cumpăr un bilet de avion pentru New York.<br />
— Nenorocită lumea asta‑n care trăim, este?<br />
Patronul chioşcului era un negru slab, cu dinţi stricaţi şi o perucă evidentă. Am încuviinţat, scotocind prin blugi după mărunţiş, nerăbdător să găsesc o bancă în parc, unde să mă pot cufunda în dovezile de netăgăduit ale cvasidistopiei în care trăim.<br />
— Dar ar putea fi mai rea, este?<br />
— Ai dreptate, am spus, sau încă şi mai rău, ar putea fi perfectă.<br />
M‑a urmărit cu privirea în timp ce mă îndepărtam pe stradă, cu micul meu teanc de catastrofă condensată.Anonymoushttp://www.blogger.com/profile/10323077754526858226noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-3526555465368910251.post-51379930007337291192011-08-22T08:18:00.000-07:002011-08-22T08:18:00.176-07:00Willian Gibson - Fragmente din holograma unui trandafir<br />
<br />
William Gibson<br />
<br />
Fragmente din holograma unui trandafir<br />
vol. CHROME (Burning Chrome, 1986)<br />
<br />
În vara aceea, Parker a avut necazuri cu somnul.<br />
Fuseseră pene de curent; întreruperile neaşteptate ale indusorului delta provocau reveniri la conştiinţă bruşte şi dureroase.<br />
Pentru a le evita, Parker folosea cabluri de conexiune, cleme‑crocodil miniaturale şi bandă adezivă neagră, ca să cupleze indusorul la o consolă PSA alimentată cu baterii. Scăderea de tensiune în indusor declanşa circuitul de redare al consolei.<br />
A cumpărat o casetă PSA care începea cu subiectul dormind pe o plajă liniştită. Fusese înregistrată de un tânăr yoghin blond, cu o vedere 20‑20 şi o acuitate anormală a coloristicii. Băiatul fusese adus cu avionul din Barbados, exclusiv pentru a trage un pui de somn şi a‑şi executa exerciţiile matinale pe fâşia strălucitoare a unei plaje particulare. Microfişa laminată din cutia transparentă a casetei afirma că yoghinul putea baleia după voie, de la alfa la delta, fără ajutorul unui indusor. Parker, care de doi ani nu mai putea adormi fără indusor, se întrebase dacă aşa ceva era posibil.<br />
Putuse parcurge toată caseta o singură dată, deşi acum cunoştea fiecare senzaţie din primele cinci minute subiective. Aprecia că partea cea mai interesantă a secvenţei o constituia o mică eroare de montaj de la începutul unei rutine complexe de respirare: o privire rapidă în josul plajei albe, care dezvăluia silueta unui paznic patrulând pe lângă un gard din sârmă ghimpată, purtând pe braţ un automat negru.<br />
În timp ce Parker dormea, energia era secătuită din reţeaua oraşului.<br />
Tranziţia de la delta la delta‑PSA era o implozie întunecată în trupul altcuiva. Familiaritatea amortiza şocul. Simţea nisipul răcoros sub umeri. Manşetele blugilor zdrenţuiţi fluturau în briza dimineţii, lipindu‑se de gleznele lui goale. În curând, băiatul avea să se trezească pe deplin şi să înceapă un Ardha‑Matsyendra‑nu‑ştiu‑cum; cu celelalte mâini ale sale, Parker bâjbâia prin beznă după consola PSA.<br />
<br />
<br />
Trei dimineaţa.<br />
Fă‑ţi o cafea pe întuneric, folosind o lanternă în vreme ce torni apa fiartă.<br />
Visul înregistrat al dimineţii se topeşte: prin ceilalţi ochi, fumul întunecat al unui cargobot cubanez — destrămându‑se împreună cu orizontul spre care navighează, peste ecranul cenuşiu al minţii.<br />
Trei dimineaţa.<br />
Lasă ziua de ieri să se aranjeze singură în jurul tău, în imagini schematice bidimensionale. Ce‑ai spus tu... ce‑a spus ea... privind‑o cum împachetează... cum cheamă ricşa... Oricum le‑ai amesteca, ele formează acelaşi circuit imprimat, hieroglife convergând spre o componentă centrală; tu, stând în ploaie, răcnind la conducătorul ricsei.<br />
Ploaia era acră şi acidă, având aproape culoarea urinii. Şoferul te‑a făcut găoază; cu toate astea, trebuia să plăteşti drumul dus‑întors. Ea avea trei bagaje. Cu respiratorul şi ochelarii lui de protecţie, bărbatul aducea cu o furnică. A pornit să pedaleze şi a dispărut în ploaie. Ea n‑a privit înapoi.<br />
Ultima imagine a ei este cea a unei furnici uriaşe, care‑ţi face semnul cu degetul.<br />
<br />
<br />
Parker văzuse primul aparat PSA într‑o mahala texană, numită Jungla lui Judy. Era o consolă masivă, încastrată în plastic cromat ieftin. O bancnotă de zece dolari introdusă în fantă îţi cumpăra cinci minute de gimnastică în imponderabilitate, într‑o staţiune balneoclimaterică orbitală elveţiană, efectuând salturi cu perihelii de câte douăzeci de metri, alături de un manechin de şaisprezece ani din Vogue — chestii tari pentru Junglă, unde era mai simplu să cumperi o armă decât o baie fierbinte.<br />
Peste un an, Parker locuia în New York cu acte false, când două firme de vârf lansaseră, în principalele magazine, primele console portabile, cu ocazia Crăciunului. Sălile PSA de spectacole porno, ce înfloriseră pentru scurtă vreme în California, nu‑şi reveniseră niciodată.<br />
Holografia căzuse şi ea, iar domurile Fuller de lăţimea unui cvartal, care fuseseră templele holo ale copilăriei lui Parker, deveniseră magazine universale cu mai multe niveluri sau adăposteau săli de joc colbuite, unde puteai găsi încă vechile aparate, sub neoanele decolorate ce pulsau PERCEPŢII SENZORIALE APARENTE, printr‑o pâclă albăstruie de fum de ţigară.<br />
Acum, Parker are treizeci de ani şi scrie seriale pentru emisiunile PSA, programând mişcările globilor oculari ale camerelor de luat vederi umane.<br />
<br />
<br />
Programul de raţionalizare a energiei electrice continuă.<br />
În dormitor, Parker împunge chipul de aluminiu lustruit al Stăpânului Somnului Sendai: Luminiţa de veghe a acestuia pâlpâie, apoi se cufundă în întuneric. Cu cafeaua în mână, bărbatul traversează covorul spre debaraua pe care ea a golit‑o cu o zi în urmă. Raza lanternei cercetează rafturile goale, căutând dovezi ale iubirii, descoperind bareta ruptă a unei sandale din piele, o casetă PSA şi o carte poştală. Ultima este reflecţia de lumină albă a hologramei unui trandafir.<br />
Ajuns în bucătărie, Parker hrăneşte cu bareta sandalei distrugătorul de deşeuri. Lucrând mai lent, datorită tensiunii reduse, acesta protestează, totuşi o înghite şi o digeră. Ţinând cu atenţie holograma între degetul arătător şi cel mare, Parker o coboară spre ascunsele mandibule rotative. Aparatul emite un ţipăt subţire când dinţii din oţel sfârtecă plasticul laminat şi trandafirul este măcinat într‑o mie de fragmente.<br />
Mai târziu, bărbatul se aşază pe patul neînfăţat şi fumează. Caseta ei este în consolă, pregătită de redare. Unele înregistrări ale femeilor îl dezorientează, dar se îndoieşte că ăsta e motivul pentru care acum ezită să pornească echipamentul.<br />
Aproximativ un sfert din toţi utilizatorii PSA nu pot asimila în mod confortabil imaginile subiective provenind de la un corp de sex opus. De‑a lungul anilor, unele vedete ale transmisiunilor PSA au devenit treptat androgine, în strădania de a captura segmentul respectiv de audienţă.<br />
Până acum însă, benzile Angelei nu l‑au intimidat niciodată. (Dar dacă a înregistrat un amant?) Nu, nu poate fi vorba de aşa ceva — pur şi simplu, caseta reprezintă o cantitate complet necunoscută.<br />
<br />
<br />
Pe când Parker avea cincisprezece ani, părinţii lui l‑au angajat ca ucenic în filiala americană a unui combinat japonez de mase plastice. Pe atunci se considerase norocos; raportul dintre solicitanţi şi angajaţi era enorm. Vreme de trei ani, locuise în acelaşi dormitor cu tovarăşii de lucru, cântase în fiecare dimineaţă imnurile companiei şi de obicei reuşise să sară gardul de sârmă al baracamentului cel puţin o dată pe lună, ca să se ducă la fete sau la holodrom.<br />
Ucenicia ar fi luat sfârşit când ar fi împlinit douăzeci de ani, putând opta pentru statutul de angajat cu drepturi depline. Cu o săptămână înaintea celei de‑a nouăsprezecea aniversări, având asupra sa două cărţi de credit furate şi un schimb de haine, sărise pentru ultima oară gardul din sârmă. Ajunsese în California cu trei zile înainte de prăbuşirea haoticului regim Neo‑Secesionist. În San Francisco, facţiunile se războiau şi se asasinau pe străzi. Una sau alta dintre cele patru conduceri metropolitane „provizorii" diferite stocase cu atâta eficienţă alimentele, încât la nivelul străzii nu se găsea aproape nimic.<br />
Parker petrecuse ultima noapte a revoluţiei într‑o suburbie incendiată a Tucsonului, făcând dragoste cu o adolescentă slăbănoagă din New Jersey, care‑i explica detaliile mai subtile ale horoscopului ei, între accese de plâns aproape tăcut, aparent lipsite de legătură cu orice zisese sau făcuse el.<br />
După ani de zile, Parker şi‑a dat seama că nu mai ştia motivul iniţial care‑l determinase să abandoneze ucenicia.<br />
<br />
<br />
Primele trei sferturi ale casetei fuseseră şterse; apeşi pe repede‑înainte şi te deplasezi printr‑o pâclă statică de bandă ştearsă, unde gusturile şi mirosurile se contopesc într‑un singur canal. Intrările audio sunt zgomot de fond — acea absenţă a sunetelor din întunecatul ocean primordial... (Utilizarea îndelungată a unor benzi şterse poate induce halucinaţii hipnagogice.)<br />
<br />
<br />
Parker, ghemuit în tufişurile acostamentului din New Mexico, la miezul nopţii, privind un tanc ce arde pe autostradă. Flăcările luminează linia albă, întreruptă, pe care a urmat‑o din Tucson. Explozia fusese vizibilă de la trei kilometri, o cortină albă de căldură ca o străfulgerare, ce transformase pe bolta nopţii crengile albicioase ale unui copac desfrunzit în propriile negative fotografice: ramuri din carbon, pe un cer din magneziu.<br />
Mulţi refugiaţi erau înarmaţi.<br />
Texas datora mahalalelor ce abureau sub ploile calde ale Golfului neutralitatea stânjenitoare, menţinută înaintea încercării de secesiune a Coastei.<br />
Orăşelele erau construite din placaj, carton, folii de plastic umflându‑se în vânt şi cadavre ale automobilelor moarte. Aveau denumiri precum Oraşul Ţâşti sau Zăhărel şi defineau în mod liber guvernele şi teritoriile ce se modificau permanent, sub vânturile tainice ale unei economii de bursă neagră.<br />
Trupele federale şi statale trimise pentru a întreprinde raiduri prin aşezările proscrise găseau rareori ceva. Însă după fiecare acţiune, câţiva soldaţi nu mai reveneau. Unii îşi vânduseră armele şi‑şi arseseră uniformele, alţii se apropiaseră prea mult de contrabandiştii pe care fuseseră trimişi să‑i găsească.<br />
După trei luni, Parker dorise să plece, însă bunurile materiale reprezentau unicul bilet sigur de trecere prin cordoanele armatei. Şansa lui se ivise accidental: spre sfârşitul unei după‑amieze, ocolind vălul de fum unsuros provenit de la focurile de gătit, ce atârna jos deasupra Junglei, se împiedicase şi fusese gata să cadă peste un leş de femeie, aflat în albia secată a unui pârâu. Muştele se ridicaseră într‑un nor furios, apoi coborâseră din nou, ignorându‑l. Moarta avea o jachetă din piele, iar lui Parker îi era de obicei frig serile. Începuse să caute după un băţ lung, prin tufişurile din preajmă.<br />
Imediat sub omoplatul stâng, în spatele jachetei, se vedea o gaură rotundă în care putea intra un creion. Căptuşeala fusese cândva roşie, dar acum era neagră, întărită şi strălucitoare de la sângele închegat. Cu ea legănându‑se în vârful băţului, Parker pornise după apă.<br />
Nu mai apucase să spele jacheta; în buzunarul stâng al acesteia descoperise aproape treizeci de grame de cocaină, atent învelite în plastic şi bandă chirurgicală transparentă. Buzunarul drept conţinea cincisprezece fiole de Megacilin‑D şi un cuţit cu lama de cincisprezece centimetri şi plăsele din corn. Antibioticul preţuia de două ori propria greutate în cocaină.<br />
Înfipsese cuţitul până la mâner într‑un ciot putred, pe lângă care treceau frecvent locuitorii Junglei, în căutare de lemne şi atârnase jacheta acolo, lăsând‑o înconjurată de muşte.<br />
În noaptea aceea, într‑un bar cu acoperişul de tablă ondulată, aşteptându‑l pe unul dintre „avocaţii" ce asigurau traversarea cordonului, încercase primul său aparat PSA. Era uriaş, numai din crom şi neoane, iar proprietarul îl privea cu mândrie; el însuşi ajutase la deturnarea camionului care‑l transportase.<br />
<br />
<br />
Dacă haosul anilor nouăzeci reflectă o modificare radicală în paradigmele instruirii vizuale, îndepărtarea finală de tradiţia Lascaux/Gutenberg a unei societăţi preholografice, ce putem aştepta de la această nouă tehnologie, care promite codificarea discontinuă şi reconstrucţia ulterioară a întregului domeniu de percepţii senzoriale?<br />
Roebuck şi Pierhal, Istoria americană recentă: O vedere metodică<br />
<br />
<br />
Repede‑înainte, prin non‑timpul zumzăitor ale benzii şterse...<br />
...în corpul ei. Razele soarelui în Europa. Străzile unui oraş ciudat.<br />
Atena. Simbolurile literelor greceşti şi izul de colb...<br />
...şi izul de colb.<br />
Priveşte prin ochii ei (gândind: femeia aceasta nu te‑a întâlnit încă; de‑abia ai părăsit Texasul) la monumentul cenuşiu şi la caii de piatră, unde porumbeii se învolbură şi dau ocoluri...<br />
...şi staticul ia trupul iubirii şi‑l şterge, curăţindu‑l, redându‑i cenuşiul.<br />
Talazuri de zgomot de fond se sparg pe o plajă ce nu există acolo. Iar banda se termină.<br />
<br />
<br />
Acum luminiţa indusorului arde.<br />
Parker stă întins în beznă, reamintindu‑şi mia de fragmente ale hologramei trandafirului. Hologramele au această calitate: recuperat şi iluminat, fiecare fragment va dezvălui întreaga imagine a trandafirului.<br />
Lunecând spre deltă, bărbatul se vede pe el însuşi drept trandafir, fiecare dintre fragmentele lui împrăştiate dezvăluind un întreg pe care el nu‑l va cunoaşte niciodată — cărţi de credit — o suburbie incendiată — conjuncţiile planetare ale unei străine — un tanc arzând pe o autostradă — un pacheţel plat de droguri — o lamă ascuţită pe beton, subţire precum durerea.<br />
Gândindu‑se: fiecare dintre noi reprezintă fragmentele celuilalt, dar a fost oare dintotdeauna aşa? Clipa aceea a unei călătorii în Europa, abandonată în oceanul cenuşiu al benzii şterse — este ea mai apropiată acum, sau mai reală, pentru faptul că şi el a fost acolo?<br />
Ea l‑a ajutat să‑şi facă rost de acte, ea i‑a găsit prima slujbă în PSA.<br />
La asta se rezuma istoria lor? Nu, istoria era chipul negru al indusorului delta, debaraua goală şi patul neînfăţat. Istoria însemna ura lui pentru trupul perfect în care se deştepta când cădea tensiunea, furia sa pe conducătorul ricşei şi refuzul femeii de a privi înapoi, prin ploaia contaminată.<br />
Totuşi, fiecare fragment dezvăluie trandafirul din alt unghi, îşi aminteşte el, dar delta îl învăluie înainte de a se putea întreba ce înseamnă asta.<br />
Anonymoushttp://www.blogger.com/profile/10323077754526858226noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-3526555465368910251.post-71197028432298096292011-08-21T10:15:00.000-07:002011-08-21T10:15:00.280-07:00William Gibson - Hotelul „Trandafirul Nou"<br />
<br />
William Gibson<br />
<br />
Hotelul „Trandafirul Nou"<br />
vol. CHROME (Burning Chrome, 1986)<br />
<br />
<br />
Şapte nopţi închiriate în sicriul ăsta, Sandii. Hotelul „Trandafirul Nou". Cât de mult te doresc acum. Uneori te lovesc. Derulez amintirile atât de încet, de dulce şi cu răutate. Aproape că pot să te simt. Uneori scot automatul tău micuţ din geanta mea şi‑mi plimb degetul peste cromul neted şi ieftin. Chinez, calibrul 0,22, cu orificiul ţevii nu mai mare decât pupilele dilatate ale ochilor tăi dispăruţi.<br />
Vulpoiul e mort, Sandii.<br />
Vulpoiul mi‑a spus să te uit.<br />
<br />
<br />
Mi‑l amintesc pe Vulpoi, rezemat de barul capitonat, în recepţia întunecoasă a unui hotel din Singapore, de pe strada Bencoolen, mâinile sale descriind diferite sfere de influenţă, rivalităţi interne, curba unei anumite cariere, un punct slab descoperit de el în blindajul vreunui colectiv de cercetare. Vulpoiul era pionul avansat în bătăliile creierelor, un mijlocitor în tranzacţiile corporaţiilor. Era unul dintre soldaţii războaielor secrete ale zaibatsuilor, corporaţiile multinaţionale ce controlează economii întregi.<br />
Îl revăd pe Vulpoi surâzând, vorbind repede, ascultându‑mi aventurile trăite în spionajul intercorporaţii şi clătinând din cap. Chestia, spunea el, trebuie să găsesc o Chestie de‑aia. Te făcea să simţi că era o Chestie cu C mare. Chestia reprezenta Graalul Vulpoiului, bucăţica esenţială de talent omenesc pur, intransferabil, ascunsă în creierele celor mai avansaţi cercetători din lume.<br />
Nu poţi descrie Chestia pe hârtie, spunea Vulpoiul, şi nici nu o poţi bate pe o dischetă.<br />
Lovelele se băgau în dezertorii din corporaţii.<br />
Vulpoiul era manierat, severitatea costumelor sale negre, franţuzeşti, fiind compensată de o şuviţă neastâmpărată de păr, care nu voia să stea la locul ei. Nu mi‑a plăcut niciodată cum i s‑a ruinat toată imaginea atunci când s‑a ridicat de la bar, cu umărul stâng strâmbat într‑un unghi pe care nu‑l putea ascunde nici un croitor din Paris. Cineva dăduse cu un taxi peste el, la Berna, şi nimeni nu prea mai ştia cum să‑l pună la loc.<br />
Cred că am plecat cu el pentru că spunea că urmăreşte o Chestie.<br />
Şi undeva, pe‑acolo, în drumul nostru către Chestie, te‑am găsit pe tine, Sandii.<br />
Hotelul „Trandafirul Nou" este un stelaj de sicrie pe marginile neregulate ale lui Narita International. Capsule din plastic, înalte de un metru şi lungi de trei, înfipte ca nişte dinţi suplimentari ai Godzillei pe un teren din beton, lângă şoseaua spre aeroport. Fiecare capsulă are încastrat în plafon un ecran de televiziune. Stau de câteva zile, urmărind spectacole cu jocuri japoneze şi filme vechi. Uneori, am arma ta în mână.<br />
Uneori pot auzi reactoarele, împletite în planare deasupra Naritei. Închid ochii şi îmi imaginez dârele de condensare albe, clare, pălind, pierzându‑şi definiţia.<br />
Întâia oară când te‑am zărit, intrai într‑un bar din Yokohama. Eurasiatică, pe jumătate gaijin, cu coapse prelungi şi fluidă, într‑o bombă chinezească după originalul unui designer din Tokio. Ochi europeni, negri, pomeţi asiatici. Mi te amintesc răsturnându‑ţi poşeta pe pat, mai târziu, într‑o cameră de hotel, scotocind după trusa de machiaj. Din poşetă au căzut un teanc boţit de yeni noi, o agendă imensă ţinută laolaltă cu elastice, un cip bancar Mitsubishi, paşaportul japonez cu o crizantemă de aur gravată pe copertă şi Chinezul calibru 0,22.<br />
Mi‑ai spus povestea ta. Tatăl fusese director executiv în Tokio, dar acum era dizgraţiat, dezproprietărit, proscris de către Hosaka, cel mai mare zaibatsu dintre toate. În noaptea aceea, mama ta era olandeză, iar eu te ascultam depănând pentru mine verile din Amsterdam, cu porumbeii din piaţa Digului ca un covor castaniu, moale.<br />
N‑am întrebat niciodată pentru ce fusese dizgraţiat tatăl tău. Te‑am privit îmbrăcându‑te; am privit legănatul pletelor tale negre, drepte, care tăiau aerul.<br />
Acum Hosaka mă vânează pe mine.<br />
Coşciugele din „Trandafirul Nou" sunt fixate în eşafodaje de reciclare, ţevi din oţel emailate strălucitor. Vopseaua se cojeşte când urc scara, cade la fiecare treaptă, pe când urmez pasarela. Mâna mea stânga numără chepengurile sicrielor, abţibildurile lor multilingve anunţând amenzile pentru pierderea unei chei.<br />
Ridic ochii când reactoarele decolează din Narita, în drum spre casă, tot atât de îndepărtată acum ca şi oricare satelit.<br />
Vulpoiul şi‑a dat seama rapid cum te‑am putea utiliza, totuşi nu a fost destul de ager ca să te crediteze cu ambiţie. El n‑a stat însă niciodată o noapte întreagă cu tine pe plaja de la Kamakura, nu ţi‑a auzit niciodată coşmarurile, nu a ascultat niciodată o copilărie complet inventată schimbându‑se sub stelele acelea, schimbându‑se şi rostogolindu‑se, gura ta de copilă deschizându‑se ca să destăinuie un trecut proaspăt şi, întotdeauna, jurai tu, acela care era adevărul adevărat.<br />
Nu‑mi păsa, ţinându‑ţi şoldurile, în vreme ce nisipul se răcea sub pielea ta.<br />
Odată m‑ai părăsit şi‑ai fugit înapoi pe plajă, spunând că uitaseşi cheia. Am descoperit cheia în uşă şi‑am mers după tine, ca să te găsesc îngropată până la glezne în valuri, cu spatele tău catifelat acum rigid şi tremurând, cu ochii pierduţi în depărtare. N‑ai putut vorbi. Tremurai. Erai pierdută. Tremurai pentru alte viitoruri şi trecuturi mai bune.<br />
M‑ai lăsat aici, Sandii.<br />
Mi‑ai lăsat toate lucrurile tale.<br />
Pistolul. Cutia de farduri, fondurile de ten şi rujurile capsulate în plastic. Microcalculatorul tău Cray, un cadou de la Vulpoi, cu o listă de cumpărături pe care o introduseseşi în memorie. Uneori o derulez privind fiecare articol cum traversează micul ecran argintiu.<br />
Un congelator. Un fermentator. Un incubator. Un sistem de electroforeză cu celulă integrată de agaroză şi transiluminator. Un inserator de ţesut. Un cromatograf lichid de mare performanţă. Un citometru. Un spectrofoto‑metru. Patru duzini de eprubete din borsilicat. O microcentrifugă. Şi un sinterizator de ADN cu calculator încorporat. Plus softurile.<br />
Lucruri scumpe, Sandii, însă Hosaka ne semna toate cecurile. Mai târziu, i‑ai făcut să plătească şi mai mult, dar tu erai deja dusă.<br />
Hiroshi ţi‑a alcătuit lista. În pat, probabil. Hirbshi Yomiuri. Lucra la Maas Biolab GmbH. Hosaka şi‑l dorea.<br />
Era un greu. Chestia, şi multe altele. Vulpoiul îi urmărea pe inginerii geneticieni, aşa cum un fan urmăreşte jucătorii în jocul favorit. Vulpoiul îl dorea atât de mult pe Hiroshi, încât aproape îi simţea gustul.<br />
Înainte să apari tu, mă trimisese de trei ori la Frank‑furt, numai ca să mă uit la Hiroshi. Nu să‑i arunc o nadă, sau măcar să‑i fac cu ochiul. Doar să‑l privesc.<br />
Hiroshi dovedea toate semnele stabilităţii. Găsise o nemţoaică căreia îi plăceau lodenurile conservatoare şi cizmele de călărie lustruite în culoarea castanelor. Cumpărase în oraş o casă renovată, exact în piaţa potrivită. Se apucase de scrimă şi renunţase la kendo.<br />
Iar peste tot, echipele de securitate ale lui Maas, solide şi profesioniste, un sirop gros, dar limpede, de supraveghere. M‑am întors şi i‑am spus Vulpoiului că nu o să‑l putem atinge niciodată.<br />
Tu l‑ai atins pentru noi, Sandii. L‑ai atins aşa cum trebuie.<br />
Contactele noastre din Hosaka erau ca nişte celule specializate, protejând organismul‑mamă. Noi eram mutaţii, Vulpoiul şi cu mine, agenţi dubioşi plutind în partea întunecată a oceanului intercorporaţii.<br />
După ce te‑am instalat la Viena, li l‑am oferit pe Hiroshi. Nici măcar nu au clipit. Calmi şi imobili, într‑o cameră de hotel din L.A. Au spus că trebuie să se gândească.<br />
Vulpoiul a rostit numele principalului concurent al lui Hosaka pe piaţa genelor, l‑a aruncat deschis, încălcând protocolul care interzicea folosirea numelor proprii.<br />
Au spus că trebuie să se gândească.<br />
Vulpoiul le‑a dat trei zile.<br />
Cu o săptămână înainte de a pleca la Viena, te‑am luat cu mine la Barcelona. Mi te reamintesc, cu pletele strânse sub o beretă cenuşie, cu pomeţii tăi mongoloizi, înalţi, reflectându‑se în vitrinele vechilor magazine. Mergând pe Ramblas până în portul fenician, dincolo de Mercado cea acoperită de sticlă, unde se vindeau portocale din Africa.<br />
Bătrânul Ritz, camera noastră călduroasă, întuneric, cu toată greutatea moale a Europei trasă peste noi ca o plapumă. Te puteam avea în timp ce dormeai. Erai întotdeauna gata. Îţi revăd buzele într‑un O moale, rotund de surpriză, faţa ta gata să se afunde în perna albă şi pufoasă — arhaica lenjerie de pat a Ritzului. Înăuntrul tău îmi imaginam tot neonul acela, mulţimile înghesuin‑du‑se în jurul staţiei Shinjuku, noaptea electrică. Te mişcai chiar aşa, în ritmul unei noi generaţii, visătoare şi îndepărtată de pământul oricărei naţiuni.<br />
După ce‑am ajuns la Viena, te‑am plasat în hotelul favorit al nevestei lui Hiroshi. Liniştit, solid, recepţia cu dale ca o tablă de şah din marmură, cu ascensoare alămite, mirosind a suc de lămâie şi ţigări fine. Era uşor să ne‑o închipuim acolo, să zărim lucirile de pe cizmele ei reflectate în marmura lustruită, însă ştiam că ea nu avea să vină, nu atunci.<br />
Plecase într‑o staţiune balneară din Rhineland, iar Hiroshi venise la Viena pentru o conferinţă. Când securitatea Maasului a apărut ca să inspecteze hotelul, tu nu erai la vedere.<br />
Hiroshi a sosit după o oră, singur.<br />
Închipuieşte‑ţi un extraterestru, spunea odată Vulpoiul, care a venit aici să identifice forma de inteligenţă dominantă a planetei. Extraterestrul priveşte o singură dată, apoi alege. Ce crezi că o să aleagă? Probabil că am înălţat din umeri.<br />
Pe zaibatsu, a spus Vulpoiul, pe multinaţionali. Sângele unui zaibatsu este informaţia, nu oamenii. Structura este independentă de vieţile individuale care o compun. Corporaţia, ca o formă de viaţă.<br />
Iar începi cu teoria Chestiei, i‑am zis.<br />
Maas nu este aşa, a răspuns el, ignorându‑mă.<br />
Maas era mică, iute, nemiloasă. Un atavism. Maas era în sine o Chestie.<br />
Mi‑l amintesc pe Vulpoi vorbind despre natura Chestiei lui Hiroshi. Nuclează radioactivă, anticorpi monoclo‑nali, ceva referitor la legăturile proteinelor şi nucleotidelor... Calde, le spunea Vulpoiul, proteine calde. Legături de mare viteză. Mai spunea că Hiroshi reprezenta o ciudăţenie, genul care scutură prejudecăţile, inventează un întreg domeniu ştiinţific şi aduce revizuirea violentă a unui întreg bagaj de cunoştinţe. Licenţe fundamentale, spunea el cu gâtul răguşit de bogăţia de acolo, cu aroma milioanelor neimpozabile ce înconjoară acele două cuvinte.<br />
Hosaka îl voia pe Hiroshi, dar Chestia lui era îndeajuns de radicală ca să‑i pună pe gânduri. Voiau să‑l lase să lucreze de unul singur.<br />
Am mers la Marrakech, în oraşul vechi, Medina. Am găsit un laborator de heroină ce fusese convertit pentru extracţia de feromoni. L‑am cumpărat cu banii lui Hosaka.<br />
Am parcurs piaţa din Djemaa‑el‑Fna cu un afacerist portughez care transpira permanent, discutând despre lămpile fluorescente şi instalarea cuştilor ventilate pentru specimenele de laborator. Dincolo de zidurile oraşului, se zărea uriaşul Atlas. Djemaa‑el‑Fna era ticsită de jongleri, dansatori, ghicitoare, băieţaşi strunjind cu picioarele şi cerşetori orbi cu farfurioare de lemn, sub hologramele animate care făceau reclamă softurilor franţuzeşti.<br />
Am trecut pe lângă baloturi de lână brută şi tuburi din plastic cu microcipuri chinezeşti. Am făcut aluzie la faptul că patronii mei doreau să producă beta‑endorfină sintetică, întotdeauna, încearcă să le dai ceva pe care să‑l priceapă.<br />
Uneori, Sandii, mi te amintesc în Harajuku. Închid ochii în sicriul ăsta şi te pot zări acolo — strălucirea, labirintul de cristal al buticurilor, parfumul hainelor noi. Îţi văd pomeţii trecând pe lângă rafturi cromate, conţinând pielărie pariziană. Câteodată te ţin de mână.<br />
Credeam că noi te‑am găsit, Sandii, dar, de fapt, tu ne găsiseşi. Acum ştiu că ne căutai, pe noi sau pe cineva asemenea nouă. Vulpoiul era încântat, rânjind în faţa descoperirii noastre: o sculă atât de nouă şi de frumuşică, strălucitoare ca un bisturiu. Exact ceea ce ne trebuia ca să separăm o Chestie încăpăţânată, cum era Hiroshi, de trupul gelos al mamei sale, Maas Biolab.<br />
Căutai pesemne de multă vreme, uitându‑te după o cale de scăpare, în nopţile acelea din Shinjuku. Nopţi în care tăiai atentă pachetul cu cărţile de joc risipite ale trecutului tău.<br />
Propriu‑mi trecut dispăruse cu ani în urmă; pierdusem toate tururile. Înţelegeam obiceiul Vulpoiului ca, noaptea târziu, să‑şi golească portofelul, răvăşindu‑şi actele de identitate. Le aşeza după aceea în combinaţii diferite, le rearanja, aştepta să se formeze o imagine. Ştiam ce căuta. Tu făceai exact acelaşi lucru cu amintirile tale din copilărie.<br />
În „Trandafirul Nou", în noaptea aceasta, aleg pachetul tău de trecuturi.<br />
Aleg versiunea originală, faimosul text recitat în camera hotelului din Yokohama, în acea primă noapte, în pat. Aleg tată dizgraţiat, director executiv la Hosaka. Hosaka! Ce perfect... Şi mama olandeză, verile în Amsterdam, pătura moale de porumbei, după amiezile în piaţa Digului.<br />
Din zăduful Marrakechului, am intrat în aerul condiţionat al Hiltonului. Cămaşa udă mi s‑a lipit de spate, în timp ce am citit mesajul pe care mi‑l expediaseşi prin Vulpoi. Treaba era gata: Hiroshi avea să‑şi părăsească nevasta. Nu‑ţi fusese greu să comunici cu noi, chiar şi prin reţeaua deasă a securităţii Maas; îi arătaseşi lui Hiroshi locşorul perfect pentru cafea şi cornuri cu unt. Chelnerul tău favorit avea părul cărunt, era blând, şchiopăta şi lucra pentru noi. Îţi lăsai mesajele sub şervetul de pe masă.<br />
Toată ziua de astăzi am privit cum un elicopter micuţ descria o reţea strânsă deasupra locului meu, exilul meu, hotelul „Trandafirului Nou". M‑am uitat pe chepeng cum umbra lui răbdătoare traversa betonul pătat de ulei. Aproape. Foarte aproape.<br />
Am plecat din Marrakech spre Berlin. M‑am întâlnit cu un galez într‑un bar şi am început să aranjez dispariţia lui Hiroshi.<br />
Avea să fie o afacere complicată, încâlcită ca angrenajele din bronz şi oglinzile mişcătoare ale scamatoriilor victoriene, însă efectul dorit era destul de simplu. Hiroshi urma să păşească înapoia unui Mercedes cu celulă de hidrogen şi să dispară. Duzina de agenţi Maas care îl urmăreau permanent avea să forfotească în jurul microbuzului ca furnicile; aparatul de securitate al lui Maas avea să se întărească în jurul punctului său de plecare ca o răşină epoxidică.<br />
În Berlin se pricep să rezolve iute afacerile. Am reuşit chiar să aranjez o ultimă noapte cu tine. Am păstrat secretul faţă de Vulpoi; s‑ar fi putut să nu fie de acord. Acum am uitat numele orăşelului. L‑am ştiut timp de o oră, pe autostradă, sub cenuşiul cer renan, şi l‑am uitat în braţele tale.<br />
Spre dimineaţă a început ploaia. Camera noastră avea o singură fereastră, înaltă şi îngustă, unde am stat şi am privit ploaia îmbrăcând râul cu ace din argint. Sunetul răsuflării tale. Râul curgea pe sub arcade joase, din piatră. Strada era pustie. Europa era un muzeu mort.<br />
Îţi rezervasem deja biletul spre Marrakech, din Orly, sub un alt nume. Atunci când aveam să trag ultima sfoară şi să‑l fac pe Hiroshi să dispară, tu urma să fii pe drum.<br />
Îţi lăsaseşi poşeta pe biroul cel negru şi vechi. În vreme ce dormeai, ţi‑am scotocit prin lucruri, îndepărtând tot ceea ce nu s‑ar fi potrivit cu noua identitate pe care ţi‑o cumpărasem în Berlin. Am luat Chinezul calibru 0,22, microcalculatorul şi cipul bancar. Am scos din geanta mea un paşaport nou, olandez, un cip bancar elveţian pe acelaşi nume şi ţi le‑am vârât în poşetă.<br />
Am atins cu degetele ceva plat. Am scos obiectul afară: o dischetă. Neetichetată.<br />
Stătea acolo, în palma mâinii mele, toată moartea aceea. Latentă, codificată, aşteptând.<br />
Am rămas pe loc, privindu‑te cum răsufli, privindu‑ţi sânii ridicându‑se şi coborând. Ţi‑am văzut buzele uşor întredeschise, iar în linia şi curba buzei de jos zăream ideea vagă a rănirii.<br />
Am pus discheta înapoi în poşetă. Când m‑am întins în pat, te‑ai lipit de mine, trezind prin răsuflarea ta noaptea electrică a unei noi Asii, viitorul ridicându‑se în tine ca un fluid strălucitor, curăţindu‑mă de orice, cu excepţia clipei. Aceasta îţi era magia, trăiai în afara istoriei: totul în prezent.<br />
Iar tu ştiai cum să mă duci acolo.<br />
M‑ai dus, pentru ultima, ultima oară.<br />
Pe când mă bărbieream, te‑am auzit deşertându‑ţi fardurile în geanta mea. Sunt olandeză acum, ai spus. Vreau un chip nou.<br />
Dr. Hiroshi Yomiuri a dispărut în Viena, pe o stradă liniştită de lângă Singerstrasse, la două blocuri de hotelul favorit al soţiei lui. Într‑o după‑amiază senină de octombrie, în prezenţa unei duzini de martori experţi, dr. Yomiuri şi‑a pierdut urma.<br />
A trecut ca Alice printr‑o oglindă. Undeva, în culise, mişcarea bine unsă a mecanismului victorian.<br />
Am răspuns la telefonul galezului dintr‑o cameră de hotel din Geneva. Treaba se făcuse. Hiroshi era în drum spre Marrakech. Mi‑am turnat un pahar şi m‑am gândit la picioarele tale.<br />
Vulpoiul şi cu mine ne‑am întâlnit peste o zi, pe Narita, într‑un bar sushi din terminalul JAL. Tocmai coborâse dintr‑un avion cu reacţie Air Maroc, epuizat şi triumfător.<br />
Îi place acolo, mi‑a spus, referindu‑se la Hiroshi. O iubeşte, a adăugat, referindu‑se la tine.<br />
Am zâmbit. Promiseseşi să ne întâlnim în Shinjuku peste o lună.<br />
Pistoletul tău ieftin din hotelul „Trandafirul Nou"... Cromul a început să se cojească. Turnarea este grosolană şi în oţelul aspru au fost ştanţate caractere chinezeşti, neclare. Plăselele sunt din plastic roşu, cu câte un dragon pe fiecare parte. Ca o jucărie de copil.<br />
Vulpoiul mânca sushi în terminalul JAL, excitat de ceea ce făcusem. Umărul continua să‑i dea de furcă, dar spunea că nu‑i pasă. Acum avea bani pentru doctori mai buni. Acum avea bani pentru orice.<br />
Totuşi, banii pe care îi luasem de la Hosaka nu mi se păreau foarte importanţi. Nu mă îndoiam de noua noastră avere, însă ultima noapte petrecută cu tine mă convinsese că, în noua ordine de lucruri, totul ne revenea în mod normal, ca o funcţie a ceea ce eram.<br />
Sărmanul Vulpoi... Cu cămăşile lui din oxford albastru, mai apretate ca oricând, cu costumele pariziene parcă mai întunecate şi mai elegante. Stând acolo, în JAL, întinzând sushi prin hreanul verde dintr‑o tăviţă dreptunghiulară, avea mai puţin de o săptămână de trăit.<br />
Este întuneric acum, iar stelajele cu sicrie ale „Trandafirului Nou" sunt iluminate toată noaptea de reflectoarele cocoţate sus, pe stâlpii metalici, vopsiţi. Aici nimic nu pare să slujească scopului iniţial. Totul este surplus, reciclat, până şi sicriele. Acum patruzeci de ani, capsulele acestea din plastic erau înşiruite în Tokio sau Yokohama, o haltă convenabilă pentru comis‑voiajori. Poate că tatăl tău a dormit într‑una din ele. Când schelele erau noi, se ridicau în jurul carapacei vreunui bloc‑turn cu oglinzi din Ginza, forfotind de echipe de constructori.<br />
Briza din seara aceasta aduce cu ea zăngănitul unei săli pachinko şi mirosul legumelor gătite dinspre tarabele ambulante de peste drum.<br />
Întind pastă de krill, cu gust de crab, peste pesmeţii portocalii din orez. Aud avioanele.<br />
În ultimele zile petrecute la Tokio, Vulpoiul şi cu mine am ocupat apartamente alăturate la etajul cincizeci şi trei din Hyatt. Nici un contact cu Hosaka. Ne plătiseră şi ne şterseseră din memoria oficială a companiei.<br />
Vulpoiul însă nu putea pleca. Hiroshi era copilul lui, proiectul lui cel mai drag. Căpătase faţă de el un interes de proprietar, aproape patern. Îl iubea pentru Chestia lui. De aceea mă obligase să păstrez legătura cu afaceristul portughez din Medina, care era de acord să arunce câte un ochi şi peste laboratorul lui Hiroshi.<br />
Când telefona, o făcea dintr‑un bar din Djemaa‑el‑Fna, pe fundalul chemărilor vânzătorilor şi al sunetelor de naiuri din Atlas. Ne‑a spus că cineva băga securitate în Marrakech. Vulpoiul a încuviinţat. Hosaka.<br />
După mai puţin de o duzină de telefoane, am văzut schimbarea din Vulpoi, încordarea şi privirea pierdută. Îl găseam lângă fereastră, privind în josul celor cincizeci şi trei de etaje, la grădinile imperiale, absorbit de ceva despre care nu voia să vorbească.<br />
Cere‑i o descriere mai amănunţită, mi‑a spus după una dintre convorbiri. Credea că unul dintre cei văzuţi de omul nostru intrând în laboratorul lui Hiroshi putea să fie Moenner, principalul genetician al lui Hosaka.<br />
Moenner este, a încuviinţat el după următoarea convorbire. Încă una şi a crezut că l‑a identificat pe Chedanne, şeful echipei de proteine. De peste doi ani, nici unul nu fusese văzut în afara laboratoarelor corporaţiei.<br />
Devenise deja limpede că cercetătorii de vârf ai lui Hosaka se adunau încetişor în Medina, Learurile negre ale executivilor şuierând pe aripi din fibră de carbon deasupra aeroportului Marrakech. Vulpoiul clătina din cap. Era şi el profesionist, specialist, şi intuia că acumularea bruscă a principalelor Chestii Hosaka în Medina constituia o greşeală gravă în politica zaibatsului.<br />
Hristoase, a rostit el, turnându‑şi un Black Labei, în momentul ăsta şi‑au dus acolo toată secţia bio. O bombă... A clătinat din cap. O grenadă, la momentul şi locul potrivit.<br />
I‑am reamintit de tehnicile de saturaţie pe care le întrebuinţa în mod vădit securitatea Hosaka. Avea legături în inima Dietei şi infiltrarea lor masivă de agenţi în Marrakech putea să aibă loc numai cu ştiinţa şi cooperarea guvernului marocan.<br />
Las‑o naibii, i‑am spus. S‑a terminat. Le‑ai vândut pe Hiroshi. Acum, uită‑l.<br />
Ştiu ce este, mi‑a răspuns el. Ştiu. Am mai văzut odată aşa ceva.<br />
Mi‑a explicat că în munca de cercetare există un anumit factor aleator. Chestia Chestiei, îi zicea el. Când un cercetător face o breşă, se poate ca ceilalţi să nu mai reuşească duplicarea rezultatelor lui. Lucrul acesta era de aşteptat la Hiroshi, ale cărui cercetări se desfăşurau în sensul opus conceptelor din ramura sa. Adeseori, soluţia era de a purta deschizătorul de breşe dintr‑un laborator al corporaţiei în altul pentru o iniţiere rituală. Câteva modificări lipsite de logică ale echipamentului şi procesulavea loc. O nebunie, a încheiat el, nimeni nu ştie de ce se întâmplă aşa, dar merge. Mi‑a zâmbit.<br />
Totuşi ei riscă, a adăugat după aceea. Afurisiţii ne‑au spus că vor să‑l izoleze pe Hiroshi, să‑l ţină departe de direcţia lor principală de cercetare. Rahat. Fac pariu că în cercetarea Hosaka are loc o bătălie pentru putere. Cineva barosan îşi aduce favoriţii acolo şi‑i freacă de Hiroshi, ca să aibă baftă. Când Hiroshi o să tragă covorul de sub picioarele ingineriei genetice, tipii din Medina vor fi pregătiţi.<br />
Şi‑a băut scotchul şi a înălţat din umeri.<br />
Du‑te la culcare, mi‑a spus. Ai dreptate, s‑a terminat.<br />
M‑am culcat, dar m‑a trezit telefonul. Era tot Marra‑kechul, electricitatea statică albă a unei legături prin satelit şi un torent de portugheză speriată.<br />
Hosaka nu ne îngheţase creditul, îl evaporase. Comoara din poveste. Cu un minut înainte, fusesem milionari în devizele cele mai sigure din lume, iar acum eram săraci. L‑am trezit pe Vulpoi.<br />
Sandii, a rostit el. A trădat. Securitatea Maas a cumpărat‑o în Viena. Iisuse Hristoase!<br />
L‑am privit despicându‑şi valiza zdrenţuită cu un cuţit al armatei elveţiene. Avea sub capac trei bucăţi de aur, lipite cu ciment de contact. Plăcuţe moi, fiecare validată şi marcată de trezoreria unui guvern african dispărut.<br />
Trebuia să‑mi fi dat seama, a continuat el cu glas sec.<br />
Am zis: nu. Cred că am rostit numele tău.<br />
Uit‑o, m‑a sfătuit el. Hosaka ne vrea capetele. O să presupună că i‑am tras pe sfoară şi i‑am trădat. Telefonează şi verifică‑ne creditul.<br />
Creditul nostru nu mai exista. Au negat că vreunul dintre noi avusese vreodată un cont.<br />
Roiul, a decretat Vulpoiul.<br />
Am şters‑o. Pe o ieşire de serviciu, în traficul din Tokio şi apoi în Shinjuku. Atunci am înţeles pentru întâia oară cât de lungi erau braţele lui Hosaka.<br />
Toate uşile ni se închideau. Oameni cu care făcusem afaceri de ani de zile ne zăreau venind şi vedeam cum îndărătul ochilor lor se trânteau obloane de oţel. O întindeam înainte să aibă timp să telefoneze. Tensiunea superficială a lumii interlope se triplase şi peste tot întâlneam aceeaşi membrană întinsă, care ne zvârlea îndărăt. Nici o şansă de a ne da la fund, de a dispărea.<br />
În prima zi, Hosaka ne‑a lăsat să fugim. După aceea, au trimis pe cineva să rupă pentru a doua oară spinarea Vulpoiului.<br />
Nu i‑am văzut făcând‑o, însă l‑am zărit pe el căzând. Ne găseam într‑un magazin din Ginza, cu o oră înaintea închiderii, şi l‑am văzut prăbuşindu‑se din mezaninul lustruit peste produsele noii Asii.<br />
Pe mine m‑au scăpat şi am continuat să fug. Vulpoiul a dus aurul cu el, dar mai avea în buzunar o sută de yeni noi. Am fugit. Până la hotelul „Trandafirul Nou".<br />
Acum a sosit momentul.<br />
Vino cu mine, Sandii. Ascultă neoanele bâzâind pe şoseaua spre Narita International. Câţiva fluturi de noapte descriu cercuri infinite în jurul reflectoarelor ce strălucesc peste „Trandafirul Nou".<br />
Iar tot hazul, Sandii, este că, uneori, pur şi simplu nu‑mi pari reală. Vulpoiul a spus cândva că erai o ectoplasmă, un spirit invocat de extremele economiei. Spirit al veacului nou, coagulându‑se pe o mie de paturi din Hyat‑turile şi Hiltonurile lumii.<br />
Acum ţin în mână pistolul tău, băgat în buzunarul jachetei, iar mâna mi se pare teribil de îndepărtată. Deconectată.<br />
Mi‑l amintesc pe amicul portughez uitând engleza, încercând să comunice în patru limbi pe care de abia le înţeleg, în vreme ce credeam că‑mi spune că arde Medina. Nu Medina ardea. Creierele celor mai buni cercetători ai lui Hosaka. Boală, şoptea portughezul meu, boală şi febră şi moarte.<br />
Inteligent, Vulpoiul a pus totul cap la cap. Nici nu a mai fost nevoie să mai pomenesc de discheta găsită în poşeta ta, în Germania.<br />
Cineva reprogramase sintetizatorul ADN, mi‑a explicat el. Totul era acolo, pentru realizarea peste noapte a macromoleculei necesare. Cu calculatorul lui încorporat şi softurile de comandă. Lucruri costisitoare, Sandii. Dar nu atât de costisitoare pe cât te‑ai dovedit a fi tu pentru Hosaka.<br />
Sper că ai obţinut un preţ bun de la Maas.<br />
Discheta în mâna mea. Ploaia pe râu. Ştiam, totuşi nu puteam recunoaşte adevărul. Am pus codul pentru virusul meningeal înapoi în poşeta ta şi m‑am întins lângă tine.<br />
Astfel încât Moenner a murit, împreună cu alţi cercetători Hosaka. Inclusiv Hiroshi. Chedanne a suferit leziuni cerebrale permanente.<br />
Hiroshi nu‑şi făcuse griji în legătură cu contaminarea. Proteinele introduse de el erau inofensive. Sintetizatorul a bâzâit de unul singur toată noaptea, construind un virus după programul lui Maas Biolab GmbH.<br />
Maas. Mică, iute, nemiloasă. O Chestie.<br />
Şoseaua spre aeroport este lungă şi dreaptă. Caută să rămâi la adăpostul umbrei.<br />
Iar eu zbieram la vocea aceea portugheză, o imploram să‑mi spună ce se întâmplase cu fata, cu femeia lui Hiroshi. A dispărut, mi‑a spus vocea. Cucul din orologiul victorian.<br />
De aceea Vulpoiul a trebuit să cadă, să cadă cu cele trei plăcuţe jalnice de aur şi să‑şi rupă pentru ultima dată şira spinării. Pe podeaua unui magazin din Ginza, toţi cumpărătorii holbaţi în clipa dinainte de a începe să răcnească.<br />
Pur şi simplu, nu te pot urî, fetiţo.<br />
Elicopterul lui Hosaka s‑a întors, cu luminile stinse, vânând în infraroşu, căutând căldura corpului. Un ţiuit înăbuşit când se întoarce, la un kilometru depărtare, legănându‑se înapoi spre noi, spre „Trandafirul Nou". O umbră prea iute peste strălucirea Naritei.<br />
E în regulă, fetiţo. Te rog doar să vii aici. Să mă ţii de mână.Anonymoushttp://www.blogger.com/profile/10323077754526858226noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-3526555465368910251.post-85423962662025067632011-08-20T08:13:00.000-07:002011-08-20T08:13:00.151-07:00William Gibson - Johnny Mnemonic<a href="http://www.blogger.com/"></a><span id="goog_1799426734"><br />
<br />
William Gibson<br />
<br />
Johnny Mnemonic<br />
vol. CHROME (Burning Chrome, 1986)<br />
<br />
<br />
Am băgat arma în geanta Adidas şi am fixat‑o cu patru perechi de şosete de tenis, câtuşi de puţin stilul meu, dar asta şi intenţionam, deoarece dacă ei te cred rudimentar, fii tehnic, iar dacă te cred tehnic, fii rudimentar. Eu sunt un tip extrem de tehnic. De aceea, hotărâsem să fiu cât mai rudimentar cu putinţă. Totuşi, în ziua de azi, trebuie să fii destul de tehnic înainte ca să poţi măcar aspira la rudimentaritate. Am fost nevoit să strunjesc ambele cartuşe de doisprezece dintr‑o bară de alamă, apoi să le încarc singur. Făcusem rost de o microfişă veche, cu instrucţiuni pentru încărcatul manual al gloanţelor; construisem şi o presă cu levier ca să montez amorsele — totul foarte complicat. Ştiam însă că va funcţiona.<br />
Întâlnirea fusese stabilită la Drom, la ora douăzeci şi trei fix, dar am mers cu metroul trei staţii dincolo de peronul cel mai apropiat şi m‑am întors pe jos. Procedură impecabilă.<br />
M‑am privit în peretele cromat al unui chioşc de cafea: chipul de bază, cu trăsături dure, caucaziene, cu un smoc de păr negru şi aspru. Fetele de la „Sub Cuţit" se dădeau în vânt după Sony Mao şi era tot mai greu să le opreşti de‑a adăuga sugestia şic a unei cute epicantice. Probabil că Ralfi Făţosul n‑avea să se lase păcălit, totuşi puteam ajunge până la masa lui.<br />
Dromul este un local îngust, cu barul într‑o parte şi mesele vizavi, plin de peşti şi intermediari, precum şi o mulţime ezoterică de bişniţari. În seara aceea, Surorile Câini Magnetici păzeau uşa şi nu mă încânta defel încercarea de a trece de ele, dacă lucrurile mergeau prost înăuntru. Erau înalte de doi metri şi slabe ca nişte ogari; una neagră, cealaltă albă, însă în rest atât de identice pe cât le putea face chirurgia estetică. Erau amante de ani de zile şi ale dracu' de periculoase în cafteli. Niciodată n‑am ştiut exact care dintre ele fusese bărbat.<br />
Ralfi stătea la masa lui obişnuită. Îmi datora o grămadă de bani. În mintea mea erau stocate sute de megabiţi codificate pe sistem idiot/savant, informaţii la care nu aveam acces în mod conştient. Ralfi le pitise acolo, însă nu se mai întorsese după ele. Doar el le putea scoate, cu o parolă cunoscută numai lui. Serviciile mele nu sunt ieftine, şi timpul suplimentar de stocare se taxează astronomic. Iar Ralfi se făcuse nevăzut.<br />
În plus, auzisem că voia să pună un contract pe capul meu. Aşa încât aranjasem să mă întâlnesc cu el în Drom, dar o făcusem ca fiind Edward Bax, importator clandestin, acţionând în ultimul timp la Rio şi Beijing.<br />
Dromul duhnea a bişniţă, o senzaţie metalică de tensiune nervoasă. Băieţi musculoşi, risipiţi prin mulţime, se încordau unul la celălalt, rânjind subţire şi tăios, unii dintre ei atât de îngropaţi sub suprastructurile de grefe musculare, încât trăsăturile nu le mai erau omeneşti.<br />
Pardon, pardon, prieteni! E doar Eddie Bax. Eddie cel Iute, Importatorul, cu geanta lui profesională de sport, şi, vă rog, ignoraţi deschizătura aceasta, doar atât de largă cât să‑şi poată strecura mâna dreaptă înăuntru.<br />
Ralfi nu era singur. Din scaunul de lângă el se holbau atente optzeci de kilograme de bivol californian blond, cu artele marţiale citindu‑i‑se în fiecare mişcare.<br />
Eddie Bax cel Iute se instală în scaunul din faţa lor, înainte ca mâinile gorilei să se ridice de pe masă.<br />
— Ai centură neagră? l‑am întrebat curios.<br />
El încuviinţă, scanând în mod reflex cu ochii albaştri relaţiile dintre privirea şi palmele mele.<br />
— Şi eu, am rostit. A mea este aici, în geantă.<br />
Am strecurat mâna prin deschizătură şi am ridicat siguranţa. Clic!<br />
— Două ţevi calibrul doisprezece, cu trăgaciurile legate între ele.<br />
— Asta‑i o carabină, făcu Ralfi, punând o mână grăsuţă şi autoritară pe pieptul bombat, acoperit cu nailon albastru, al omului său. Johnny are în geanta lui o armă de foc de pe vremuri.<br />
Se terminase deci cu Edward Bax.<br />
Cred că fusese dintotdeauna Ralfi Cumva, sau Altcumva, dar îşi datora porecla unui capriciu aparte. Având trupul de forma unei pere răscoapte, purta de douăzeci de ani chipul cândva faimos al Creştinului Alb — Creştinul Alb din banda Reggae Ariană, Sony Mao pentru cei din generaţia lui şi ultim celebru cântăreţ de rock rasist. Sunt atoateştiutor în privinţa cancanurilor mondene.<br />
Creştinul Alb: chip pop clasic, cu muşchii de înaltă definiţie ai cântăreţului şi pomeţii obrajilor dăltuiţi. Luminat angelic dintr‑o parte, din alta superb depravat, însă înapoia feţei aceleia sălăşluiau ochii lui Ralfi, mici, reci şi negri.<br />
— Te rog, spuse el, să rezolvăm chestiunea ca între oameni de afaceri.<br />
Glasul îi era marcat de o sinceritate greţos de insinuantă, iar colţurile frumoasei lui guri Creştin Alb erau permanent umede.<br />
— Lewis, continuă el arătând către gorila blondă, este un muşchi. (Lewis rămase impasibil, semănând cu un obiect construit dintr‑o trusă de subansamble.) Tu, Johhny, nu eşti un muşchi.<br />
— Ba sunt, Ralfi, un muşchiuleţ frumos, împănat cu implanturi unde‑ţi poţi depozita rufele murdare, în timp ce tu te duci să târguieşti oameni care să mă ucidă. Dacă priveşti lucrurile din capătul ăsta al genţii mele, Ralfi, se pare că ai de dat nişte explicaţii...<br />
— Totu‑i din cauza ultimului transport, Johnny, suspină el adânc. În calitatea mea de broker...<br />
— Tăinuitor, l‑am corectat eu.<br />
— Ca broker, sunt de obicei foarte atent în privinţa surselor.<br />
— Cumperi numai de la cei care fură cel mai bine. M‑am prins.<br />
Suspină din nou.<br />
— Încerc, rosti el obosit, să nu mă‑ncurc cu proştii. De data asta, mă tem că am făcut tocmai aşa ceva.<br />
Suspină pentru a treia oară şi acela a fost pentru Lewis semnalul de activare al dizlocatorului neural pe care îl fixaseră sub masă, în partea mea.<br />
Am făcut o sforţare supraomenească, căutând să îndoi arătătorul de la mâna dreaptă, dar parcă nu mai eram conectat la el. Simţeam metalul armei şi plasticul gros cu care‑i învelisem plăselele, însă mâinile îmi erau din ceară rece, distante şi inerte. Speram ca Lewis să fie într‑adevăr un simplu muşchi, suficient de tâmp ca să‑mi ia geanta şi să acţioneze degetul meu rigid, dar nu era aşa.<br />
— Am fost foarte îngrijoraţi în legătură cu tine, Johnny. Foarte îngrijoraţi. Ceea ce ai tu acolo este proprietate Yakuza. Le‑a furat‑o un prost. Un prost mort, Johnny.<br />
Lewis chicoti.<br />
Totul căpătă atunci înţeles, un înţeles urât, aidoma unor săculeţi cu nisip ud, căzându‑mi în cap. Asasinatele nu reprezentau stilul lui Ralfi. Nici Lewis. Făţosul fusese prins la mijloc, între Fiii Crizantemei de Neon şi ceva ce le aparţinea — sau mai degrabă ceva care era al lor, dar aparţinuse altora. Bineînţeles, Ralfi putea utiliza fraza parolă, pentru a mă azvârli în starea idiot/savant, iar eu aş fi recitat toate tărăşeniile fără să‑mi pot aminti nici măcar un sfert de ton. Pentru un tăinuitor ca Ralfi, atâta ar fi trebuit să fie suficient. Nu însă şi pentru Yakuza, care ştia, desigur, de Discuri şi nu voia să‑şi facă griji în legătură cu cineva care putea detecta în mintea mea urmele vagi, totuşi permanente, ale programului său. Nu cunoşteam prea multe despre Discuri, deşi auzisem câte ceva, lucruri pe care, de regulă, nu le repetam clienţilor mei. Nu, Yakuza n‑ar fi acceptat aşa ceva, erau aproape nişte dovezi. Or, ei nu ajunseseră acolo unde se aflau acum, lăsând dovezi în urmă. Sau în viaţă...<br />
Lewis rânjea. Cred că privea undeva, îndărătul frunţii mele, şi‑şi imagina cum putea ajunge acolo la modul cel mai anevoios.<br />
— Hei, băieţi, se auzi o voce feminină înapoia umărului meu drept, da' voi nu vă prea distraţi!<br />
— Şterge‑o, jigodie, făcu Lewis fără să‑şi încrunte chipul bronzat.<br />
Ralfi privea totul inexpresiv.<br />
— Fruntea sus! Nu vreţi să cumpăraţi ceva mişto?<br />
Îşi trase un scaun şi se aşeză, înainte ca vreunul dintre ei s‑o poată opri. Abia dacă intra puţin în câmpul meu vizual fix: o fată zveltă, cu ochelari‑oglindă şi păr brunet, tăiat coamă. Purta o jachetă din piele neagră, desfăcută şi lăsând să se vadă un tricou vărgat cu dungi roşii şi negre, diagonale.<br />
— Opt miare gramul.<br />
Lewis pufni exasperat; încercă să‑i dea o palmă şi s‑o azvârle de pe scaun. Cumva, manevra nu reuşi, iar mâna ei se ridică, parcă mângâind în trecere braţul bărbatului. Sângele strălucitor împroşcă masa. Lewis îşi prinse încheietura cu cealaltă mână, sângele prelingându‑se printre degetele ale căror articulaţii se albiseră.<br />
Totuşi fata nu avusese nimic în mâini...<br />
Se părea că gorila va avea nevoie de un capsator de tendoane. Se sculă încet, fără să catadicsească să‑şi împingă scaunul înapoi. Acesta se răsturnă, iar Lewis dispăru tăcut din raza mea vizuală.<br />
— Mai bine s‑ar duce să‑l vadă un medic, comentă fata. E o tăietură nasoală.<br />
— N‑ai idee, replică Ralfi pe un ton dintr‑o dată foarte obosit, cât de mare este rahatul în care te‑ai băgat.<br />
— Nu mai spune! Mister! Dintotdeauna m‑au incitat misterele. De pildă, de ce este aşa de tăcut prietenul tău? Parcă‑i îngheţat. Sau la ce slujeşte asta? ridică ea micuţa telecomandă pe care o luase, nu ştiu cum, de la Lewis.<br />
Ralfi se înverzi.<br />
— Nu vrei, ă‑ă‑ă, nu vrei un sfert de milion să‑mi dai chestia aia şi să te duci să te plimbi?<br />
O mână dolofană se ridică nervoasă, mângâind chipul prelung şi palid.<br />
— Ceea ce vreau, pocni ea din degete, iar telecomanda se învârti şi sclipi, este să muncesc. O slujbă... Băiatul tău s‑a rănit la mână. Totuşi, un sfert merge ca avans.<br />
Ralfi răsuflă exploziv şi începu să râdă, arătându‑şi dinţii care nu fuseseră menţinuţi la standardul Creştinului Alb. Fata întrerupse dizlocatorul.<br />
— Două milioane, am rostit.<br />
— Omul meu, zâmbi ea. Ce‑i în geantă?<br />
— O carabină.<br />
— Rudimentar.<br />
Ar fi putut să fie un compliment.<br />
Ralfi nu zise nimic.<br />
— Îmi zice Milioane. Molly Milioane. Vrei să ieşim de aici, şefule? Tipii au început să se zgâiască.<br />
Se ridică. Purta pantaloni din piele de culoarea sângelui uscat.<br />
Abia atunci mi‑am dat seama că lentilele‑oglindă erau implantate chirurgical, argintul înălţându‑se lin din pomeţii obrajilor şi sigilând ochii în orbite. Am zărit acolo, în două exemplare, noul meu chip.<br />
— Eu sunt Johnny, i‑am spus. Îl luăm cu noi pe domnul Făţos.<br />
Tipul aştepta afară. Semăna cu oricare alt tehnician turist obişnuit, cu sandale din plastic şi o bluză hawaiană ridicolă, imprimată cu reclamele celui mai popular microprocesor al firmei; un individ scund şi blând, genul care se îmbată cu sake într‑un bar ce serveşte sărăţele miniaturale din orez, garnisite cu alge. Părea exact tipul de om care cântă imnul corporaţiei şi plânge, scuturând la nesfârşit mâna barmanului. Iar peştii şi bişniţarii îl lasă în pace, citându‑l drept conservator incoruptibil. Puţin dispus să dea mai mult, mereu atent la creditul personal.<br />
După cum am dedus mai târziu, probabil că îi amputaseră vârful degetului mare de la mâna stângă, undeva înainte de prima articulaţie, înlocuindu‑l cu o proteză, şi apoi scobiseră ciotul, montând un mosor şi o bucşă realizate dintr‑un diamant sintetic Ono Sendai. După aceea, bobinaseră cu atenţie, pe un mosor, trei metri de filament monomolecular.<br />
Molly intră într‑un schimb de replici cu Surorile Câini Magnetici, oferindu‑mi posibilitatea de a‑l scoate pe Ralfi din încăpere, apăsându‑i uşor geanta de spinare. Ea părea că le cunoaşte pe cele două. Am auzit‑o pe negresă râzând.<br />
Am înălţat ochii dintr‑un fel de reflex, poate pentru că nu mă obişnuisem niciodată cu arcurile aeriene de lumină şi cu umbrele domurilor geodezice de deasupra lor. Probabil că asta m‑a salvat.<br />
Ralfi continua să meargă, însă nu cred că se gândea la evadare. Presupun că renunţase deja. Pesemne că bănuia cam ce ne aşteaptă.<br />
Mi‑am coborât privirea la timp ca să‑l văd explodând.<br />
Reluarea cu maximum de memorie îl arată pe Ralfi păşind, în clipa când micuţul tehnician apare, nu se ştie de unde, zâmbind. Schiţează începutul unei plecăciuni şi degetul stâng îi cade. Un truc de scamator... Degetul atârnă suspendat. Oglinzi? Sârme? Ralfi se opreşte cu spatele spre noi, iar la subsuorile costumului său alb de vară apar semiluni întunecate de transpiraţie. Ştie. Trebuie să fi ştiut. Apoi, vârful degetului, greu ca plumbul, descrie un fulgerător arc de yo‑yo şi firul invizibil care‑l leagă de mâna asasinului trece lateral prin ţeasta lui Ralfi, chiar pe deasupra sprâncenelor, se ridică în sus şi coboară, spintecând în diagonală trupul de forma unei pere, de la umăr până la coaste. Inciziile sunt atât de fine, încât nu curge sânge deloc, până ce sinapsele dau rateuri şi primele tremurături lasă trupul în voia gravitaţiei.<br />
Ralfi s‑a desfăcut într‑un nor trandafiriu de fluide, cele trei secţiuni inegale rostogolindu‑se pe dalele trotuarului în cea mai desăvârşită linişte.<br />
Am ridicat brusc geanta de sport şi mâna mi‑a tresărit. Reculul aproape mi‑a frânt încheietura.<br />
<br />
<br />
Probabil că ploua; panglici de apă se revărsau dintr‑un geodezic fisurat, împroşcând pavajul din faţa noastră. Ne‑am ghemuit în spaţiul strâmt dintre un butic chirurgical şi o prăvălie de antichităţi. Molly tocmai azvârlise o privire după colţ şi‑mi anunţase prezenţa unui singur modul Volks înaintea Dromului, fulgerând lumini roşii. Îl adunau cu făraşul pe Ralfi. Puneau întrebări.<br />
Eram acoperit cu scame albe şi pârlite. Şosetele de tenis... Geanta era o manşetă zdrenţuită, din plastic, în jurul încheieturii.<br />
— Nu‑nţeleg cum dracu' l‑am scăpat.<br />
— Pentru că‑i iute, foarte iute. Îşi prinse genunchii cu braţele şi se legănă înainte şi înapoi pe călcâiele cizmelor. Sistemul lui nervos e amplificat. E un model de comandă specială. Zâmbi şi chicoti încântată. O să‑i vin eu de hac. Diseară. Este cel mai bun, numărul unu, cel mai scump, ultimul răcnet.<br />
— Îţi spun eu ce‑o să faci: pentru alea două milioane mă scoţi de‑aici. Amicul tău a fost, cu siguranţă, crescut într‑o cuvă din Chiba City. E un asasin Yakuza.<br />
— Chiba... Mda... Vezi tu, şi Molly a fost în Chiba.<br />
Îşi arătă palmele cu degetele uşor desfăcute, suple, lungi, foarte albe faţă de unghiile lăcuite stacojiu. Zece lame ţâşniră din tecile lor de sub unghii, fiecare lamă un bisturiu îngust, cu două tăişuri, din oţel albăstrui.<br />
<br />
<br />
Nu petrecusem niciodată multă vreme în Oraşul Nopţii. Nimeni de acolo nu avea ceva de ţinut minte pentru care să mă plătească, dimpotrivă, cei mai mulţi plăteau cu regularitate ca să fie uitaţi. Generaţii de franctirori spărseseră neoanele, până când echipele de întreţinere renunţaseră să le mai repare. Chiar şi la amiază, arcurile erau negre ca funinginea pe fundalul sidefiu.<br />
Unde te duci când cea mai bogată organizaţie criminală din lume te caută cu degete calme şi îndepărtate? Unde te ascunzi de Yakuza cea atât de puternică, încât are comsateliţi şi cel puţin trei navete? Yakuza este realmente un trust multinaţional, precum ITT şi Ono‑Sendai. Cu cincizeci de ani înainte de naşterea mea, Yakuza absorbise deja Triadele, Mafia şi Uniunea Corsicană.<br />
Molly avea un răspuns: te ascunzi în iad, în cercul cel mai de jos, unde orice influenţă exterioară generează unde concentrice, rapide, de ameninţare violentă. Te ascunzi în Oraşul Nopţii. Ba, şi mai bine, te ascunzi deasupra Oraşului Nopţii, deoarece iadul este răsturnat şi fundul lui atinge cerul, cerul pe care Oraşul Nopţii nu‑l vede niciodată, asudând sub propriul firmament de răşină acrilică, sus, unde Jo Tekii se pitesc în beznă, ca himerele catedralelor, cu ţigările de contrabandă atârnându‑le între buze.<br />
Ea mai avea şi un alt răspuns.<br />
— Deci eşti încuiat şi sigilat, da, Johnny‑san? Fără gardă, n‑ai cum pune mâna pe program?<br />
Mă conduse în umbrele aflate dincolo de platforma strălucitoare a metroului. Pereţii din beton erau acoperiţi cu inscripţii adunate de ani de zile, într‑o metamâzgăleală de furie şi frustrare.<br />
— Datele stocate sunt introduse prin mai multe proteze antiautistice microchirurgicale, am recitat una din versiunile de rutină ale reclamei mele. Codul clientului este înregistrat pe un cip special. Cu excepţia Discurilor, despre care, în meseria noastră, nu ne place să vorbim, nimeni n‑are acces la gardă. Nici prin drog, nici prin tortură, nici prin operaţie. Eu nu o cunosc şi n‑am cunoscut‑o niciodată.<br />
— Discuri? Ca alea magnetice?<br />
Am ieşit într‑o piaţetă pustie. Câteva figuri umbrite ne urmăreau dinapoia unei tarabe improvizate, acoperite cu capete de peşti şi fructe putrede.<br />
— Detectori de Interferenţe Superconductiv Cuantificaţi. Folosite în timpul războiului pentru descoperirea submarinelor şi depistarea cibersistemelor inamice.<br />
— Da? Materiale de‑ale marinei? Din război? Ele ţi‑ar putea citi cipul?<br />
Molly se opri şi i‑am simţit ochii privindu‑mă dinapoia oglinzilor gemene.<br />
— Chiar şi modelele primitive pot măsura un câmp magnetic cu intensitatea de o miliardime din puterea forţei geomagnetice. Este ca şi cum ai izola o şoaptă din mijlocul unui stadion ovaţionând.<br />
— Gaborii pot face chestii de‑astea, cu microfoane parabolice şi lasere.<br />
— Însă datele rămân în siguranţă, s‑a revoltat mândria mea profesională. Nici un guvern nu va accepta ca poliţiştii să utilizeze Discuri, nici măcar la nivelul securităţii de categorie grea. Prea multe ocazii de giumbuşlucuri interdepartamentale... este foarte posibil să te watergateze.<br />
— Materiale de‑ale marinei, surâse Molly, şi zâmbetul ei sclipi în beznă. Marină... Am un prieten care a fost în marină, unul Jones. Cred c‑ar fi bine să‑l cunoşti. Însă e toxicoman, trebuie să‑i ducem ceva...<br />
— Un dependent?<br />
— Un delfin.<br />
<br />
<br />
Era mai presus decât un delfin, deşi poate că din punctul de vedere al unui delfin era ceva mai puţin. L‑am privit, răsucindu‑se leneş în bazinul lui galvanizat. Apa se revărsă peste margini, udându‑ne pantofii. O rămăşiţă din ultimul război. Un ciborg.<br />
Se ridică din apă, arătându‑ne plăcile blindate de pe coaste, un fel de calambur vizual, cu graţia aproape pierdută sub armura articulată, stângace şi preistorică. De fiecare parte a craniului, două proeminenţe identice adăposteau unităţile senzoriale. Pe porţiunile expuse ale pielii sale alb‑cenuşii sclipeau cicatrici argintii.<br />
Molly fluieră. Jones bătu din coadă şi o altă cascadă de apă se revărsă peste marginile rezervorului.<br />
— Ce‑i aici?<br />
M‑am zgâit la formele vagi din umbră, la lanţurile ruginite şi obiectele acoperite cu prelate. Deasupra bazinului atârna o ramă grosolană din lemn, în interiorul căreia se zăreau şiruri de beculeţe colorate pentru pomul de Crăciun, prăfuite.<br />
— Parc de distracţii. Grădină zoologică şi circ laolaltă. „Vorbiţi cu balena‑soldat." Chestii de‑astea... Ce mai balenă e şi Jones...<br />
Delfinul plescăi iarăşi din coadă şi mă fixă cu un ochi trist şi bătrân.<br />
— Cum comunică?<br />
Brusc, am simţit nevoia să plec.<br />
— Aici e şmecheria. Zi „salut", Jones!<br />
Toate becurile se aprinseră simultan. Străluceau în roşu, alb şi bleumarin.<br />
<br />
RABRABRAB<br />
RABRABRAB<br />
RABRABRAB<br />
RABRABRAB<br />
RABRABRAB<br />
<br />
— Se pricepe la simboluri, înţelegi, dar codul e limitat. În marină îl branşăm la un display audio‑video.<br />
Molly scoase un pacheţel îngust din buzunarul jachetei.<br />
— Praf pur, Jones. Vrei?<br />
Delfinul încremeni în apă şi începu să se scufunde. Am simţit o teamă ciudată, amintindu‑mi că nu era peşte şi se putea îneca.<br />
— Vrem cheia băncii lui Johnny, Jones. Cât mai repede!<br />
Luminile pâlpâiră, apoi se stinseră.<br />
— Dă‑i drumul, Jones!<br />
<br />
B<br />
BBBBBBB<br />
B<br />
B<br />
B<br />
<br />
Becuri bleumarin în cruce.<br />
Întuneric.<br />
— E pur! Şi fără alte probleme. Haide, Jones.<br />
<br />
AAAAAAAAA<br />
AAAAAAAAA<br />
AAAAAAAAA<br />
AAAAAAAAA<br />
AAAAAAAAA<br />
<br />
Lumina albă de sodiu scăldă trăsăturile lui Molly într‑un monocrom total, săpând umbre adânci sub pomeţi.<br />
<br />
R RRRRR<br />
R R .<br />
RRRRRRRRR<br />
R R<br />
RRRRR R<br />
<br />
Braţele zvasticii roşii se curbau în lentilele ei argintii.<br />
— Dă‑i‑l, am spus. M‑am prins.<br />
Ralfi Făţosul... Pic de imaginaţie!<br />
Jones îşi urcă jumătate din corpul mătăhălos pe marginea bazinului şi, pentru o clipă, am crezut că metalul va ceda. Molly înfipse seringa între două plăci ale blindajului. Propulsorul fâsâi. Configuraţii luminoase explodară violent şi haotic prin ramă, apoi se stinseră.<br />
L‑am lăsat plutind şi răsucindu‑se languros în apa întunecată. Poate că visa la războiul său din Pacific, la ciberminele pe care le dezamorsase, strecurându‑se uşurel în circuitul lor cu Discul folosit pentru a culege parola caraghioasă a lui Ralfi, din cipul îngropat în capul meu.<br />
— Înţeleg că au greşit la demobilizare lăsându‑i echipamentul intact, totuşi, cum poate deveni dependent de heroină un delfin cibernetic?<br />
— Războiul, îmi explică fata. Aşa erau toţi. Marina s‑a ocupat de chestia asta. Altfel, cum i‑ar fi ţinut să lucreze pentru ei?<br />
<br />
<br />
— Nu‑s sigur că‑i o afacere prea bună, făcu piratul, căutând să obţină un preţ cât mai mare. Specificaţii de coordonate pentru un comsatelit neoficial...<br />
— Mai iroseşte‑mi tu timpul şi n‑o să mai vezi nici un fel de afacere, zise Molly, aplecându‑se peste biroul din plastic scrijelit şi împungându‑l pe bărbat cu degetul arătător.<br />
— Atunci de ce nu vă cumpăraţi microundele din altă parte?<br />
În spatele chipului Mao, era un tip dur, născut probabil chiar în Oraşul Nopţii.<br />
Mâna ei se deplasă fulgerător în josul hainei individului, spintecându‑i complet un rever, fără măcar să mototolească ţesătura.<br />
— Încheiem târgul, sau nu?<br />
— Îl încheiem, încuviinţă el, privindu‑şi reverul distrus, cu ceea ce intenţiona să fie doar un interes politicos. Batem palma.<br />
În vreme ce studiam cele două casetofoane abia cumpărate, Molly scoase din buzunarul cu fermoar, de la încheietura mâinii, biletul pe care i‑l dădusem. Îl despături şi‑l citi în linişte, mişcând uşor buzele. După aceea, înălţă din umeri:<br />
— Asta‑i tot?<br />
— Dă‑i drumul, i‑am făcut semn şi‑am apăsat simultan pe butoanele ÎNREGISTRARE ale aparatelor.<br />
— Creştinul Alb, rosti ea, şi Banda Reggae Aeriană.<br />
Credinciosul Ralfi, un fan până în ultima clipă...<br />
Tranziţia în starea idiot/savant este întotdeauna mai puţin bruscă decât mă aştept. Paravanul postului pirat era o agenţie turistică falimentară, situată într‑un cub pastelat ce adăpostea un birou, trei scaune şi un poster decolorat cu o staţiune balneară orbitală, elveţiană. Două păsări turnate din sticlă şi cu picioarele din tablă sorbeau monoton dintr‑o ceaşcă de polistiren umplută cu apă, aflată pe un raft, înapoia umărului lui Molly. Când am intrat în transă, şi‑au iuţit treptat mişcările, până ce crestele lor din pene fluorescente s‑au transformat în arcuri solide de culoare. Ledurile care băteau secundele ceasului din plastic de pe perete deveniră grile pulsând fără noimă, iar Molly şi băiatul cu chip de Mao se înceţoşară, braţele lor mişcându‑se uneori cu viteza sacadată a insectelor, în gesturi fantomatice. Apoi totul se topi într‑un peisaj static, rece şi cenuşiu, şi într‑o poezie monotonă, rostită într‑un limbaj artificial.<br />
Am recitat aşa programul furat al răposatului Ralfi, vreme de trei ore.<br />
<br />
<br />
Promenada măsoară patruzeci de kilometri de la un capăt la celălalt, o suprapunere neregulată de domuri Fuller, acoperind ceea ce a fost, cândva, o arteră suburbană. Dacă într‑o zi limpede arcurile se sting, o aproximare cenuşie a luminii solare se filtrează prin straturile de acrilic, un peisaj asemănător cu schiţele din temniţă ale lui Giovanni Piranesi. Ultimii trei kilometri din extremitatea sudică acoperă Oraşul Nopţii. Acolo nu se plătesc taxe sau servicii publice. Arcurile de neon sunt moarte, iar geodezicele s‑au înnegrit de la fumul focurilor de gătit ce ard de decenii. În bezna aproape totală a unei amieze în Oraşul Nopţii, cine mai observă câteva duzini de copii nebuni, pierduţi printre grinzi?<br />
Suiam de două ore pe scări din beton sau oţel, cu trepte făcute din traverse perforate, pe lângă poduri rulante abandonate şi utilaje prăfuite. Pornisem din ceea ce părea a fi un atelier de întreţinere părăsit, plin ochi cu plafoniere triunghiulare. Totul fusese acoperit cu acelaşi strat uniform de graffiti‑uri făcute cu spray: nume de găşti, iniţiale, date vechi de la începutul secolului... Inscripţiile ne însoţeau rărindu‑se treptat, până când se repeta, la intervale, o singură denumire: JO TEK. Cu majuscule din care se prelingea vopseaua.<br />
— Cine‑i Jo Tek?<br />
— Nu noi, şefule. Molly urcă o scară tremurătoare din aluminiu şi dispăru printr‑un orificiu dintr‑o placă de plastic ondulat. Joasă tehnică, joasă tehnologie...<br />
Plasticul îi atenua glasul. Am urmat‑o, frecându‑mi încheietura care mă durea.<br />
— Jo Tekii ar considera carabina aia a ta ceva de‑a dreptul jalnic.<br />
O oră mai târziu, m‑am târât prin altă gaură, tăiată neregulat cu fierăstrăul într‑o foaie de melamină curbată şi am întâlnit primul meu Jo Tek.<br />
— E‑n regulă, făcu Molly punându‑mi mâna pe umăr. Ăsta‑i Câine. Salut, Câine!<br />
În fasciculul îngust al lanternei ei stilou, tipul ne privi cu singurul său ochi, apoi scoase încet o limbă lungă, groasă şi cenuşie, lingându‑şi caninii uriaşi. M‑am întrebat cum de considerau drept joasă tehnologia transplanturilor mugurilor dentari de la dobermani. Imunosupresorii nu cresc chiar în copaci.<br />
— Moll!<br />
Dinţii supradezvoltaţi îi stânjeneau vorbirea. Un fir de salivă îi atârna de buza inferioară, răsucită.<br />
— 'm auzit venind. De mult.<br />
Putea să aibă vreo cincisprezece ani, dar colţii şi un mozaic strălucitor de cicatrici se combinau cu orbita goală, oferind o mască de totală bestialitate. Trebuise timp şi un anumit gen de creativitate pentru a asambla chipul acela, iar atitudinea lui îmi spunea că‑i plăcea să trăiască înapoia acelei înfăţişări. Purta o pereche de blugi mizerabili, negri de funingine şi strălucitori în lungul cutelor. Pieptul şi picioarele îi erau goale. Îşi strâmbă gura într‑un fel de zâmbet.<br />
— 'teţi urmăriţi.<br />
Departe, jos, în Oraşul Nopţii, un vânzător de apă îşi lăuda marfa.<br />
— Merg sârmele, Câine?<br />
Molly deplasă fasciculul în lateral şi‑am zărit nişte cabluri subţiri, prinse de bolţuri cu urechi care dispăreau dincolo de margine.<br />
— Stinge dracu' lumina!<br />
Fata îl ascultă.<br />
— De ce ăla care vă urmăreşte n‑are lumină?<br />
— N‑are nevoie. I‑un tip pe nasoale, Câine. Dacă santinelele tale încearcă să‑i dea vânt, or s‑ajungă acasă în bucăţele uşor manevrabile.<br />
— Ăsta‑i prieten‑prieten, Moll?<br />
Părea agitat. I‑am auzit tălpile foindu‑se pe melamină uzată.<br />
— Nu. Dar e omul meu. Iar ăsta, mă pocni ea pe umăr, e un prieten. Ai înţeles?<br />
— Sigur, încuviinţă băiatul fără prea mare entuziasm.<br />
Se îndreptă către marginea platformei, acolo unde erau bolţurile. Începu să ciupească un fel de mesaj pe cablurile întinse ca nişte strune.<br />
Oraşul Nopţii se întindea sub noi precum un oraş‑jucărie pentru şobolani; ferestruicile erau luminate de lumânări, numai câteva pătrate fiind mai strălucitoare, de la lanterne cu baterii sau lămpi cu carbid. Mi‑am imaginat bătrânii înaintea interminabilelor jocuri de domino, sub picăturile mari şi calde de apă, căzând din rufele ude, întinse pe pilonii dintre cocioabele de melamină. După aceea am încercat să mi‑l închipui pe el, urcând răbdător prin întuneric, cu sandalele şi bluza hidoasă de turist, calm şi fără grabă. Oare cum ne urmărea?<br />
— Simplu, făcu Molly. Ne adulmecă.<br />
<br />
<br />
— Fumezi?<br />
Câine scoase din buzunar un pachet mototolit şi extrase o ţigară turtită. Mi‑am aprins‑o cu un chibrit de bucătărie şi la lumina lui am privit marca. Filtre Yiheyuan. Fabrica de ţigarete Beijing. Am decis că Jo Tekii erau contrabandişti. Câine şi Molly reveniră la discuţia lor, care părea a se învârti în jurul dorinţei fetei de‑a folosi o anumită părticică din proprietatea Jo Tekilor.<br />
— Ţi‑am făcut multe favoruri, gagiule. Vreau podeaua aia. Şi vreau muzica.<br />
— Tu nu eşti Jo Tek...<br />
Cam aşa au vorbit aproape un kilometru întortocheat, Câine conducându‑ne pe pasarele tremurătoare şi în susul unor scări de frânghie. Jo Tekii îşi lipesc plasele şi hogeacurile de pereţii oraşului cu cocoloaşe de epoxid şi dorm deasupra abisului în hamace din plasă. Patria lor este atât de rarefiată, încât în unele locuri nu există altceva decât fante pentru mâini şi picioare, decupate în traversele geodezicelor.<br />
Podeaua Ucigaşă, aşa îi spunea Molly. Târându‑mă după ea, alunecând cu pantofii cei noi ai lui Eddie Bax pe metalul tocit şi melamină umedă, m‑am întrebat cum de putea fi mai periculoasă decât restul teritoriului. În acelaşi timp, am simţit că protestele lui Câine reprezentau un ritual şi că, de fapt, Molly era deja sigură că va obţine ceea ce voia.<br />
Undeva sub noi, Jones dădea roată bazinului său, simţind primele spasme ale mahmurelii post‑drog. Poliţia îi pisa pe obişnuiţii Dromului cu întrebări despre Ralfi. Cu ce se ocupa? Cine‑l însoţise la plecare din local? Iar Yakuza îşi întindea tentaculele fantomatice peste băncile de date ale oraşului, căutând imagini vagi ale mele, reflectate în numere de conturi, tranzacţii de asigurări, note de plată. Suntem o economie a informaţiilor. Asta te învaţă încă din şcoală. Ceea ce nu‑ţi spun este că‑i imposibil să te deplasezi, să trăieşti sau să operezi, indiferent la ce nivel, fără să laşi urme, biţi, fragmente — aparent lipsite de sens — de informaţii personale. Fragmente ce pot fi recuperate, amplificate...<br />
Până acum însă, piratul va fi expediat mesajul nostru pentru transmisia prin cutie neagră spre comsatelitul Yakuza. Un mesaj simplu: Retrageţi‑vă copoii sau vă facem public programul.<br />
Programul... N‑aveam nici o idee ce conţinea. Nu ştiu nici măcar acum. Eu doar recit poezia, fără să pricep nimic. Erau probabil date de cercetare, Yakuza ocupându‑se de formele avansate ale spionajului industrial. O afacere manierată; furi de la Ono‑Sendai, de pildă, apoi le păstrezi datele pentru răscumpărare, ameninţând să distrugi avansul tehnologic de cercetare al conglomeratului, făcându‑l public.<br />
De ce însă nu puteau juca mai mulţi jocul acesta? N‑ar fi fost mai fericiţi să aibă ce revinde lui Ono Sendai, mai fericiţi decât ar fi fost cu moartea unui Johnny din Fundătura Amintirii?<br />
Programul lor luase drumul unei adrese din Sidney, într‑un loc unde se păstra corespondenţa clienţilor şi nu se puneau întrebări, dacă plăteai un mic avans. Îl trimisesem cu poşta de clasa a patra, de suprafaţă. Ştersesem cea mai mare parte din cealaltă copie, iar în locul respectiv înregistrasem mesajul nostru, lăsând din program doar atât cât era necesar ca să fie identificat.<br />
Încheietura mâinii mă durea. Voiam să mă opresc, să mă întind pe jos, să dorm. Ştiam că în curând mâna îmi va ceda şi aveam să mă prăbuşesc, ştiam că pantofii negri şi ascuţiţi, cumpăraţi pentru seara rolului meu de Eddie Bax, urmau să‑şi piardă priza şi să mă trântească în Oraşul Nopţii. Ucigaşul se ridica însă în mintea mea precum o hologramă religioasă ieftină, strălucind, cipul mărit de pe cămaşa lui hawaiană semănând cu fotografia de recunoaştere a unui nucleu urban sortit pieirii.<br />
De aceea, i‑am urmat pe Câine şi pe Molly prin cerul Jo Tek, cu piloni improvizaţi şi construit din resturi pe care nici măcar Oraşul Nopţii nu le mai dorea.<br />
Podeaua Ucigaşă avea latura de opt metri. Un uriaş ţesuse cu cablu de oţel printr‑un depozit de fiare vechi, apoi îl tensionase. Scârţâia la orice mişcare şi se mişca întruna, legănându‑se în sus şi în jos, pe măsură ce Jo Tekii sosiţi se instalau pe băncile înconjurătoare, confecţionate din melamină. Lemnul era argintiu de vechime, lustruit de folosinţa îndelungată şi adânc scrijelit cu iniţiale, ameninţări şi declaraţii pasionale. Gradenele erau suspendate de un set separat de cabluri, ce se pierdeau în bezna de dincolo de lumina albă, crudă, a celor două reflectoare străvechi, agăţate deasupra Podelei.<br />
O fată cu dinţii ca ai lui Câine sări în patru labe pe Podea. Avea sânii tatuaţi cu spirale indigo. Traversă Podeaua râzând, încleştându‑se cu un băiat care bea un lichid întunecat, dintr‑un bidon de un litru.<br />
Cicatricele şi tatuajele erau la modă printre Jo Teki. Şi dinţii... Curentul electric furat pentru iluminarea Podelei Ucigaşe părea să facă excepţie de la estetica lor generală, făcută în numele unui... ritual, sport, artă? Nu ştiam, dar înţelegeam că Podeaua reprezenta ceva special. Părea să fi fost construită pe parcursul câtorva generaţii.<br />
Ţineam sub haină arma inutilă.<br />
Duritatea şi greutatea ei mă reconfortau, deşi nu mai aveam gloanţe. Brusc, mi‑am dat seama că nu înţelegeam ce se întâmplă, sau ce urma să se întâmple. Aceasta era natura jocului meu; îmi petrecusem majoritatea vieţii ca un receptacul orb, aşteptând să fiu umplut cu cunoştinţele altora, apoi golit, bolborosind limbi sintetice pe care nu le pricepusem niciodată. Un tip extrem de tehnic. Sigur că da!<br />
Atunci am constatat că Jo Tekii amuţiseră.<br />
Bărbatul se afla acolo, la marginea zonei luminate, inspectând cu calmul unui turist Podeaua Ucigaşă şi galeria de Jo Teki tăcuţi. Ochii ni s‑au întâlnit pentru prima dată, cu o recunoaştere reciprocă, şi memoria mea a ţăcănit. Paris şi lungile Mercedesuri electrice lunecând în ploaie, spre Notre Dame; sere mobile, chipuri japoneze îndărătul geamurilor şi o sută de Nikonuri înălţându‑se într‑un fototropism orb, flori de oţel şi cristal. Înapoia ochilor săi, după ce mă găsi, se năşteau aceleaşi diafragme zumzăind.<br />
M‑am uitat după Molly Milioane, dar dispăruse.<br />
Jo Tekii se dădură în lături, lăsându‑l să urce pe melamină. El făcu o plecăciune, surâzând, îşi scoase sandalele, aliniindu‑le perfect una lângă cealaltă, apoi coborî pe Podeaua Ucigaşă. Se îndrepta spre mine, traversând plasa aceea oscilantă, făcută din resturi, cu uşurinţa unui turist care străbate mocheta sintetică a oricărui hotel obişnuit.<br />
Molly sări pe Podea, punând‑o în mişcare.<br />
Podeaua zbieră.<br />
Avea pe ea microfoane amplificate, doze acustice pe cele patru arcuri groase din colţuri şi microfoane de contact, lipite aleator cu bandă adezivă de o serie de fragmente metalice ruginite. Pe undeva, Jo Tekii aveau un sintetizator şi un amplificator, şi abia acum am observat formele difuzoarelor atârnate sus, deasupra luminii alb‑orbitoare a reflectoarelor.<br />
O tobă electronică începu să bată regulat, ca un metronom, aidoma unei inimi amplificate.<br />
Molly îşi scoase jacheta din piele şi cizmele; tricoul ei nu avea mâneci, iar pe braţele subţiri se zăreau urmele vagi ale indicatoarelor circuitelor implantate în Chiba City. Blugii de piele luceau în lumina reflectoarelor, începu să danseze.<br />
Făcu o genuflexiune, cu picioarele albe încordate pe un rezervor de benzină turtit, şi Podeaua Ucigaşă porni să salte, răspunzând. Zgomotul pe care‑l producea aducea cu sfârşitul lumii, se părea că sârmele care fixau etajul plesniseră şi şfichiuiau cerul.<br />
Asasinul se balansă câteva clipe, după aceea se mişcă, apreciind perfect ondulările Podelei, aidoma unui om care păşeşte de pe o piatră pe alta, într‑o grădină ornamentală.<br />
Îşi desprinse vârful degetului cu graţia unui individ obişnuit cu eticheta şi‑l azvârli spre Molly. Sub reflectoare, filamentul părea un fir strălucitor de curcubeu. Fata se aruncă pe burtă, rostogolindu‑se, şi sări în picioare când firul monomolecular vâjâi pe lângă ea; ghearele de oţel ţâşniră în lumină cu ceea ce trebuie să fi fost un reflex automat de apărare.<br />
Ritmul tobei se înteţi şi Molly se legănă o dată cu el, părul ei negru fluturând sălbatic în jurul lentilelor mate din argint, gura subţire întinzând buzele concentrate. Podeaua Ucigaşă bubuia şi urla, iar Jo Tekii zbierau aţâţaţi.<br />
Bărbatul retracta filamentul într‑un cerc rotitor, larg de un metru, de o policromie spectrală, şi‑l învârti înaintea lui, cu mâna fără un deget ţinută la nivelul sternului. Un scut.<br />
Atunci Molly păru că declanşează ceva din interior şi acela fu adevăratul început al dansului ei de câine turbat. Sări, răsucindu‑se, fandând lateral şi ateriză cu ambele tălpi pe un bloc motor cablat direct la unul dintre arcurile spirale. Mi‑am dus palmele căuş la ureche şi am căzut în genunchi într‑un vârtej sonor, crezând că Podeaua şi tribunele cădeau spre Oraşul Nopţii şi mi‑am închipuit că treceam prin cocioabe şi rufe ude, explodând pe caldarâm ca nişte fructe putrede. Cablurile nu cedară însă, iar Podeaua Ucigaşă se ridică şi coborî, precum o mare nebună din metal. Şi Molly dansa pe ea.<br />
În cele din urmă, înainte ca el să atace pentru ultima dată cu filamentul, am zărit ceva pe chipul lui, o expresie care parcă nu i se potrivea. Nu era teamă, dar nici furie. Cred că era neîncredere, o neînţelegere uluită, amestecată cu repulsie pur estetică faţă de ceea ce vedea, auzea... şi i se întâmpla. Retractă firul rotitor, micşorând discul fantomatic până la mărimea unei farfurii, apoi duse braţul deasupra capului şi‑l coborî brusc, vârful degetului arcuindu‑se ca o fiinţă vie spre Molly.<br />
Podeaua o purtă în jos, molecula trecându‑i pe deasupra capului; după aceea Podeaua se înălţă, ridicându‑l pe bărbat în calea moleculei‑filament ce revenea. Ar fi trebuit să treacă inofensivă peste el şi să se retragă în cavitatea dură ca diamantul. Îi reteză însă mâna, chiar deasupra încheieturii. În faţa lui, în Podea, era o gaură şi bărbatul plonjă prin ea ca un scufundător, cu o graţie ciudată, deliberată, un kamikaze învins în căderea lui către Oraşul Nopţii. Pe de o parte, cred eu, s‑a azvârlit ca să‑şi cumpere câteva secunde din demnitatea tăcerii. Molly îl ucisese cu şocul altei culturi.<br />
Jo Tekii urlară, dar cineva deconectă amplificatorul şi Molly călări în tăcere Podeaua Ucigaşă, ţinându‑se acum cu mâinile, cu chipul alb şi imobil, până când balansul încetini şi se auzi doar ţiuitul slab al metalului şi scrâşnetul ruginii pe rugină.<br />
Am căutat pe Podea mâna retezată, însă n‑am mai găsit‑o. Am dat numai peste o curbă delicată într‑o bucată de oţel ruginit, pe unde trecuse firul monomolecular. Marginile ei erau strălucitoare, cromate parcă.<br />
<br />
<br />
N‑am aflat niciodată dacă Yakuza ne acceptase termenii, sau dacă măcar primise mesajul nostru. Din câte ştiu eu, programul lor continuă să‑l aştepte pe Eddie Bax, pe un raft, în odaia din dos a unui magazin de cadouri de la nivelul trei al lui Sidney Central 5. Probabil că au revândut lui Ono Sendai originalul cu luni în urmă. Sau poate că au recepţionat transmisiunea piratului, deoarece n‑a mai venit nimeni să mă caute şi a trecut aproape un an. Dacă va veni, îl aşteaptă un urcuş lung, prin beznă, pe lângă santinelele lui Câine, iar eu nu prea mai semăn cu Eddie Bax. Am lăsat‑o pe Molly să aibă grijă de asta, cu un anestezic local. Noii mei dinţi s‑au dezvoltat aproape complet.<br />
M‑am hotărât să rămân aici, sus. Când privisem peste Podeaua Ucigaşă, înainte de sosirea asasinului, înţelesesem cât eram de gol pe dinăuntru. Şi mai ştiam că mă săturasem să fiu un recipient pentru depozitare. Aşa încât acum cobor şi‑l vizitez pe Jones aproape în fiecare noapte.<br />
Suntem parteneri, Jones, eu şi, bineînţeles, Molly Milioane. Molly ne aranjează afacerile în Drom. Jones stă tot în parcul de distracţii, dar are un bazin mai mare, cu apă sărată pe care i‑o aduce săptămânal un camion‑cisternă. Are şi droguri, atunci când simte nevoia. Cu copiii vorbeşte tot prin intermediul ramei cu becuri, însă cu mine discută pe un display nou, într‑o baracă pe care am închiriat‑o acolo, un display mai bun decât cel folosit în Marină.<br />
Face bani frumoşi, mai frumoşi decât câştigam eu înainte, pentru că Discul lui Jones poate citi urmele oricăror date stocate cândva în mine şi mi le oferă pe display, în limbaje pe care le pot înţelege. În felul acesta, aflăm multe despre clienţii mei anteriori. Iar într‑o bună zi, voi pune un chirurg să‑mi scoată tot siliciul din amigdale, ca să trăiesc cu propriile amintiri şi nu cu ale altora, aşa cum fac şi alţi oameni. Dar până atunci mai este...<br />
Între timp, aici sus este realmente bine, stând în beznă, fumând chinezeşti cu filtru şi ascultând picuratul condensului de pe geodezic. Este într‑adevăr linişte — cu excepţia momentelor când o pereche de Jo Taki se hotărăşte să danseze pe Podeaua Ucigaşă.<br />
Este şi educativ în acelaşi timp. Cu ajutorul lui Jones, voi deveni cel mai tehnic tip din oraş.</span><span id="goog_1799426735"></span>Anonymoushttp://www.blogger.com/profile/10323077754526858226noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-3526555465368910251.post-12290535905243030182011-08-19T07:59:00.000-07:002011-08-19T07:59:00.841-07:00William Gibson - Piaţa în iarnă<br />
<br />
William Gibson<br />
<br />
Piaţa în iarnă<br />
<br />
<br />
vol. CHROME (Burning Chrome, 1986)<br />
<br />
<br />
Plouă mult, aici sus; în unele zile de iarnă, soarele nu răzbate deloc, este doar de un cenuşiu neclar, luminos. Sunt însă şi zile când parcă se trage cortina şi eşti orbit de trei minute de soare şi munţi suspendaţi, genericul unui film făcut de însuşi Dumnezeu. Aşa era în ziua când mi‑au telefonat agenţii ei, tocmai din inima piramidei placată cu oglinzi de pe Beverly Boulevard, ca să‑mi spună că ea se contopise cu reţeaua, făcuse pasul final, iar Regii Somnului mergea pe‑a treia distincţie de platină. Eu montasem cea mai mare parte din Regi, alcătuisem harta creierului şi‑o parcursesem cu modulul de transfocare rapidă, aşa încât încasam o parte din drepturi.<br />
Nu, am rostit, nu. După aceea, da, da, şi am întrerupt convorbirea. Mi‑am îmbrăcat haina şi‑am coborât treptele, câte trei o dată, la cel mai apropiat bar şi o rupere de film de opt ore, încheiată pe o terasă din beton, la doi metri deasupra miezului nopţii. Apa lui False Creek. Luminile oraşului, aceeaşi cupolă sură de cer, acum mai mică, iluminată de neoane şi vapori de mercur. Ningea, cu fulgi uriaşi, dar rari, ce dispăreau fără urmă atunci când atingeau undele întunecate. Mi‑am privit picioarele şi am văzut vârfurile lor peste muchia betonului, şi apa dintre ele. Purtam încălţăminte japoneză, nouă şi scumpă, cizmuliţe Ginza din piele de mănuşi, cu bombeurile protejate cu cauciuc. Am rămas acolo multă vreme, înainte să păşesc îndărăt.<br />
Deoarece ea era moartă şi eu o lăsasem să plece. Pentru că acum era nemuritoare şi eu o ajutasem să devină aşa. Şi pentru că ştiam că avea să‑mi telefoneze, dimineaţa.<br />
<br />
<br />
Tata era tehnician audio, maistru tehnician. Intrase în branşă de multă vreme, chiar dinaintea digitalelor. Procesele de care se ocupa erau parţial mecanice, având particularitatea aceea ţăcănitoare, cvasivictoriană, existentă în tehnologia secolului douăzeci. În esenţă, era un fel de strungar. Oamenii îi aduceau înregistrări audio şi el transpunea sunetele în şănţuleţe, pe un disc lăcuit. După aceea, discul era placat electrolitic şi folosit pentru construirea unei matriţe, care ştanţa plăcile, discurile acelea negre din magazinele cu antichităţi. Mi‑l amintesc spunându‑mi odată, cu câteva luni înaintea morţii, că anumite frecvenţe — mi se pare că le numea accidentale — puteau arde cu uşurinţă capul, capul tăietor al strungului. Capetele respective erau incredibil de costisitoare şi distrugerea lor se putea preveni cu ceva denumit accelero‑metru. La asta mă gândeam, stând acolo, cu vârfurile cizmelor deasupra apei: capul acela, arzându‑se.<br />
Deoarece asta îi făcuseră.<br />
Şi asta fusese dorinţa ei.<br />
Pentru Lise nu exista accelerometru.<br />
<br />
<br />
Îndreptându‑mă spre pat, am decuplat telefonul. Am făcut‑o cu capătul util al unui tripod de studio vest‑german, a cărui reparaţie avea să mă coste salariul pe o săptămână.<br />
M‑am trezit, nu ştiu după cât timp, şi‑am luat un taxi înapoi, pe insula Granville, la Rubin.<br />
Într‑un mod de nimeni înţeles pe deplin, Rubin este un maestru, un dascăl, ceea ce japonezii numesc un sensei. De fapt, este un artist al gunoaielor, al resturilor, al deşeurilor, al oceanului acela de obiecte abandonate pe care pluteşte veacul nostru. Gomi no sensei. Maestrul rămăşiţelor.<br />
De data aceasta, l‑am găsit stând ghemuit pe vine între tamburii a două maşini cu aspect malefic, pe care nu le mai văzusem, membre de păianjeni ruginite, pliate deasupra constelaţiilor de conserve goale pescuite din pubelele Richmondului. Niciodată nu‑şi denumeşte încăperea „studio", şi nici el nu se consideră artist. „Mă prostesc şi eu", aşa se autodescrie, apreciindu‑şi activitatea drept un fel de extensie a unei plictisite după‑amiezi de adolescent, petrecută în garajul tatălui. Rătăceşte prin spaţiul acela ticsit şi dezordonat, un soi de mini‑hangar cârpit pe partea dinspre apă a Pieţii, urmat de cele mai inteligente şi agile dintre creaturile sale, precum un Satan vag blajin, aplecat asupra elaborării unor procese şi mai stranii, în Infernul său de gomi. L‑am văzut pe Rubin programându‑şi construcţiile să identifice şi să profere injurii la adresa pietonilor care poartă veşmintele unui anumit designer la modă; altele îndeplinesc misiuni mai obscure, iar câteva par realizate pur şi simplu în scopul de‑a se autodistruge la modul cel mai gălăgios cu putinţă. Rubin este aidoma unui copil; de asemenea, are o cotă ridicată în galeriile de artă din Tokio şi Paris.<br />
I‑am spus despre Lise. Nu m‑a oprit, m‑a lăsat să mă descarc, apoi a încuviinţat.<br />
— Ştiu. Un bulache de la CBC a sunat de vreo opt ori. Sorbi dintr‑o ceaşcă ştirbă. Vrei Wild Turkey cu sifon?<br />
— De ce te‑au sunat pe tine?<br />
— Pentru că numele meu apare la sfârşitul Regilor. Dedicaţie.<br />
— Încă nu l‑am văzut.<br />
— Ea a‑ncercat să te sune?<br />
— Nu.<br />
— Os‑o facă.<br />
— Rubin, e moartă. Deja au incinerat‑o.<br />
— Ştiu, rosti el. Şi‑o să te caute.<br />
<br />
<br />
Gomi.<br />
Unde se opreşte gomi şi unde începe lumea? Acum un secol, japonezii nu mai aveau spaţiu pentru gomi în jurul lui Tokio, aşa că au avut ideea să‑l obţină chiar din gomi. Prin 1969 îşi construiseră în golful Tokio o insuliţă din gomi şi‑o botezaseră Insula Viselor. Oraşul continua să deverseze nouă mii de tone pe zi, de aceea au continuat cu Noua Insulă a Viselor, iar astăzi coordonează întregul proces, şi alte Japonii se înalţă din Pacific. Rubin priveşte toate astea la emisiunile de ştiri şi nu comentează absolut nimic.<br />
N‑are nimic de spus despre gomi Este mediul lui, aerul pe care‑l respiră, unde a înotat toată viaţa. Bântuie prin Marele Rezervor, într‑un soi de camionetă dezaxată, tăiată dintr‑un Mercedes vechi, fost transportor de scară de aeroport, cu acoperişul pierdut sub un sac din cauciuc, care se bălăngăne, pe jumătate umplut cu biogaz. Caută obiecte potrivite ideilor ciudate, mâzgălite în interiorul craniului său de ceea ce‑i slujeşte drept Muză. Aduce a‑casă alt gomi. Parţial, acesta e încă operativ. Parţial, este aidoma Lisei, uman.<br />
Am întâlnit‑o pe Lise la una dintre petrecerile lui. Rubin dădea multe petreceri. El însuşi nu părea că se distrează, însă atmosfera era excelentă. În toamna aceea pierdusem numărul trezirilor pe o placă din poliuretan, în uruitul străvechiului espresso al lui Rubin, un behemoth mătuit deasupra căruia se afla un vultur mare, cromat, zgomotele reflectându‑se din pereţii de tablă ondulată, totuşi extrem de liniştitoare şi aducătoare de siguranţă: se face cafea. Viaţa merge înainte.<br />
Primul loc unde am zărit‑o: Zona Bucătăriei. Nu prea i se potrivea denumirea, doar trei frigidere, o plită şi un cuptor convectiv defect, adus o dată cu gomi. Prima oară când am zărit‑o: deschisese frigiderul de bere, lumina se revărsa dinăuntru şi am văzut pomeţii obrajilor şi linia hotărâtă a gurii, însă am observat şi sclipirea întunecată a policarbonului de la încheietura mâinii, şi bătătura lucioasă, unde freca exoscheletul. Prea beat să analizez, să înţeleg ce era, ştiam doar că nu‑i o distracţie. De aceea, am procedat aşa cum obişnuiau oamenii să‑i facă Lisei şi m‑am comutat în alt film. Am schimbat direcţia spre vin, pe tejgheaua de lângă cuptor. Nici n‑am privit îndărăt.<br />
Dar ea m‑a găsit iarăşi. A venit după mine peste două ore, slalomând printre trupuri şi gunoaie, cu graţia teribilă programată în exoschelet. Atunci, privind‑o cum se apropie, am priceput ce era; prea stânjenit s‑o evit, să fug, să mormăi vreo scuză şi să plec. Ţintuit acolo, cu braţul în jurul unei fete pe care n‑o cunoşteam, în vreme ce Lise înainta — era purtată, cu delicateţea aceea batjocoritoare — drept spre mine, ochii arzându‑i de wizz, iar fata mi se strecurase de sub mână, dispărând cu o panică tăcută, şi Lise s‑a oprit înaintea mea, rigidă în protezele de policarbon de grosimea unui creion. Privind‑o în ochi, îi puteai auzi sinapsele ţiuind, un strigăt imposibil de acut, pe măsură ce wizzul îi deschidea fiecare circuit al creierului.<br />
— Du‑mă acasă, rosti ea, şi cuvintele mă şfichiuiră precum un bici. Cred că am clătinat din cap. Du‑mă acasă.<br />
Existau acolo multe niveluri de durere, şi subtilitate, şi o uimitoare cruzime. Atunci am ştiut că niciodată nu fusesem detestat atât de profund şi amănunţit pe cât mă ura acum fata aceea schiloadă, urându‑mă pentru felul cum o privisem, apoi îmi ferisem ochii, lângă frigiderul plin cu bere al lui Rubin.<br />
De aceea — dacă aceasta e o expresie potrivită — am făcut unul dintre lucrurile despre care nu pricepi niciodată de ce le‑ai făcut, deşi ceva din tine ştie că n‑ai fi putut proceda altfel.<br />
Am dus‑o la mine.<br />
Am două camere într‑un vechi imobil tip stelaj, pe colţul dintre Strada Patru şi MacDonald, la etajul zece. De obicei, ascensoarele funcţionează, iar dacă stai pe balustrada balconului şi te laşi pe spate, în exterior, ţinându‑te de colţul clădirii de alături, poţi zări o feliuţă verticală de ocean şi munte.<br />
Nu rostise nici un cuvânt pe drumul de la Rubin, iar eu mă trezisem îndeajuns ca să să simt extrem de stânjenit, descuind uşa şi poftind‑o înăuntru.<br />
Primul lucru pe care l‑a zărit a fost modulul portabil de transfocare rapidă, adus cu o seară în urmă de la Pilot. Exoscheletul a purtat‑o peste mocheta prăfuită cu acelaşi mers, asemănător cu al unui manechin pe stradă. Departe de hărmălaia petrecerii, îl puteam auzi clincănind încetişor. A rămas locului, privind modulul. În poziţia aceea, întrezăream coastele exoscheletului, le distingeam pe spatele ei, prin pielea neagră, uzată, a jachetei. Una dintre maladiile acelea... Fie una veche, dintre cele pe care nu le‑au dibuit niciodată complet, fie una recentă — tipul vădit ambiental — de‑abia botezată. Lipsită de scheletul suplimentar, nu putea face nici o mişcare, iar acesta îi era cuplat direct la creier, printr‑o interfaţă mioelectrică. Protezele din policarbon, aparent fragile, îi deplasau braţele şi picioarele, însă un sistem mult mai subtil se ocupa de degetele subţiri, prin inserţii galvanice. Mi‑am amintit de nişte picioare de broaşte tresărind, văzute în liceu, pe o casetă de laborator, apoi m‑am detestat pentru asta.<br />
— Este un modul de transfocare rapidă, a rostit ea cu un glas nemaiauzit până atunci, îndepărtat, şi m‑am gândit că poate wizzul îşi pierdea tăria. Ce caută aici?<br />
— Mă ocup de montaj, am răspuns, închizând uşa.<br />
— Auzi, auzi, râse ea. De montaj... Unde?<br />
— Pe Insulă. Îi zice Pilotul Autonom.<br />
Se întoarse; apoi, cu mâna pe şoldul împins în afară, se legănă — fu legănată — şi wizzul, ura şi o teribilă parodie de lascivitate mă străpunseră dinspre ochii aceia cenuşii, decoloraţi.<br />
— N‑ai vrea să fuţi şi tu ceva, maestre?<br />
Am simţit cravaşa coborând iarăşi, dar nu aveam s‑o mai încasez încă o dată. Am privit‑o cu răceală, de undeva din miezul amorţit de bere al trupului meu umblător, vorbitor, cu membre vii şi pe de‑a întregul banal, iar cuvintele au ieşit precum scuipatul:<br />
— Ai putea să simţi, dacă ţi‑aş trage‑o?<br />
Lovit în plin. Poate că a clipit, totuşi a rămas inexpresivă.<br />
— Nu, mi‑a răspuns, însă uneori îmi place să privesc.<br />
<br />
<br />
Rubin stă la fereastră, la două zile după moartea ei în Los Angeles, privind fulgii care cad în False Creek.<br />
— Deci nu v‑aţi culcat niciodată?<br />
Unul dintre trage‑mpingele lui, micuţele şopârle Escher pe rulmenţi, traversează masa prin faţa mea, ondulându‑se.<br />
— Nu, rostesc şi este adevărat. Apoi râd: Totuşi ne‑am cuplat direct. Atunci, în prima noapte...<br />
— Eşti nebun, comentează el oarecum aprobator. Putea să te‑omoare. Ţi s‑ar fi putut opri inima sau respiraţia... Revine la geam: Nu te‑a căutat încă?<br />
<br />
<br />
Ne‑am cuplat direct.<br />
N‑o mai făcusem până atunci. Dacă m‑aţi fi întrebat de ce, v‑aş fi spus că eram monteur, iar aşa ceva nu era profesional.<br />
Adevărul ar fi fost mai degrabă următorul:<br />
În meseria mea, meseria legală — n‑am făcut niciodată porno — produsele brute, neprelucrate, le numim vise oarbe. Visele oarbe sunt creaţii neurale, provenind din niveluri ale conştiinţei la care majoritatea oamenilor n‑au acces decât în timpul somnului. Totuşi, artiştii, cei cu care lucrez la Pilotul Autonom, sunt capabili să străpungă tensiunea superficială, să plonjeze în adânc, în adânc şi‑n afară, în oceanul lui Jung, aducând visele. S‑o scurtez: presupun că anumiţi artişti au făcut dintotdeauna acest lucru, indiferent în ce domeniu, însă neuroelectronica oferă acces la experienţă, iar reţeaua scoate totul pe fir, de aceea le putem împacheta, vinde şi vedea cum se comportă pe piaţă. Cu cât se schimbă mai mult lucrurile... Asta‑i una dintre expresiile favorite ale tatei.<br />
De obicei, primesc materia primă într‑o situaţie de studio, filtrată prin aparatură de câteva milioane, şi nici măcar nu sunt nevoit să‑l văd pe artist. Ceea ce oferim consumatorilor este structurat, echilibrat, transformat în artă. Încă există oameni îndeajuns de naivi pentru a crede că le‑ar plăcea să se cupleze direct cu fiinţa iubită. Bănuiesc că majoritatea adolescenţilor încearcă s‑o facă, măcar o dată. Bineînţeles, este uşor de realizat; magazinele de electronice Radio Shack vă pot vinde cutia, electrozii şi cablurile. Însă eu n‑o făcusem niciodată. Iar acum, gândindu‑mă, nu‑s aşa sigur că pot explica motivul. Sau că măcar doresc să încerc.<br />
Ştiu de ce‑am făcut‑o cu Lise, de ce m‑am aşezat lângă ea pe salteaua mexicană şi‑am conectat legătura optică în mufa de pe spinare, pe muchia dorsală a exoscheletului. Era sus, la baza gâtului, ascunsă de părul negru.<br />
Cauza era că ea se pretindea artistă, iar eu nu înţelesesem că ne încleştasem, cumva într‑o luptă totală, şi nu aveam să pierd. Poate vi se pare lipsit de sens, dar n‑aţi cunoscut‑o niciodată sau aţi cunoscut‑o prin intermediul Regilor Somnului, ceea ce nu‑i acelaşi lucru. N‑aţi simţit niciodată foametea ei, redusă la o nevoie oarbă, hidoasă prin unicitatea ţelului urmărit. Dintotdeauna m‑au înspăimântat oamenii care ştiu exact ceea ce doresc, iar Lise ştiuse de mult timp ce dorea şi nu voia absolut nimic altceva. Şi‑mi era teamă, atunci, recunosc că mă temeam şi vizionasem destule vise străine în cabina de mixaj a Pilotului Autonom, ca să ştiu că monştrii interiori ai celor mai mulţi indivizi nu sunt decât prostii, lucruri ridicole în lumina calmă a propriei conştiinţe. În plus, eram încă beat.<br />
Mi‑am pus trozii şi m‑am întins spre tasta modulului. I‑am închis funcţiile de studio, transformând, temporar, optzeci de mii de dolari de electronică japoneză în echivalentul unei cutiuţe Radio Shack.<br />
— Dă‑i, am spus şi‑am atins tasta.<br />
Cuvinte... Cuvintele nu‑s îndeajuns. Sau, poate, vag, dacă aş fi ştiut măcar cum să‑ncep să descriu ce‑a ieşit din ea, ce‑a făcut...<br />
În Regii Somnului există un segment; ţi se pare că eşti pe o motocicletă, noaptea, fără lumini, dar cumva n‑ai nevoie de ele, gonind pe o autostradă ce şerpuieşte de‑a lungul unei faleze abrupte, atât de rapid încât te afli într‑un con de tăcere, cu tunetul motorului pierdut înapoia ta. Totul pierdut înapoia ta... În Regi durează numai o clipită, dar este unul dintre miile de lucruri pe care ţi le aminteşti, la care revii, pe care le încorporezi în propriul tău vocabular de sentimente. Ceva uluitor... Libertate şi moarte, acolo, chiar acolo, pe muchie de cuţit, marea...<br />
Eu am recepţionat versiunea‑mamă a scenei, o goană dementă, chestie adevărată, nebunia ucigaşă şi neprelucrată, explodând într‑un vid ce duhnea a sărăcie, a lipsă de iubire şi obscuritate.<br />
Iar asta era ambiţia Lisei, goana aceea, văzută dinăuntru.<br />
Totul a durat patru secunde.<br />
Şi, desigur, ea câştigase.<br />
Mi‑am scos trozii şi am fixat peretele, posterele înrămate, cu ochii umezi tremurând.<br />
N‑o puteam privi. Am auzit‑o deconectând legătura optică. Am auzit exoscheletul scârţâind, când a ridicat‑o de pe canapea. L‑am auzit ticăind încetişor, purtând‑o în bucătărie după un pahar de apă.<br />
Apoi am început să plâng.<br />
<br />
<br />
Rubin introduce o sondă subţire în pântecul cu rulment al unui trage‑mpinge leneş şi cercetează circuitul prin ochelari‑lupă cu lămpi miniaturale, fixate pe tâmple.<br />
— Şi? Te‑a prins.<br />
Înalţă din umeri şi ridică privirea. S‑a lăsat întunericul, iar cele două raze gemene îmi împung ochii; se simte o umezeală friguroasă în magazia lui din tablă de oţel, şi o sirenă de ceaţă răsună undeva, departe, peste ape.<br />
— Şi?<br />
Este rândul meu să strâng din umeri.<br />
— Asta‑i... Altceva ce era să fac?<br />
Razele se apleacă înapoi către inima din siliciu a jucăriei defecte.<br />
— Atunci e bine. A fost o alegere adevărată. Adică, ea era hotărâtă s‑ajungă ceea ce este. Tu ai ajutat‑o s‑ajungă acolo unde‑i acum, în aceeaşi măsură în care a făcut‑o modulul ăla. Dacă nu te găsea pe tine, tot ar fi găsit pe cineva...<br />
<br />
<br />
Am căzut la înţelegere cu Barry, monteurul‑şef, pentru douăzeci de minute la ora cinci, într‑o dimineaţă rece de septembrie. Lise a venit şi m‑a iubit cu aceeaşi chestie, însă acum eram pregătit cu filtre şi hărţi ale creierului şi n‑a trebuit să simt nimic. Mi‑a luat două săptămâni să disec minutele în camera de montaj, să tai imaginile ei pentru a obţine ceva ce‑i puteam arăta lui Max Bell, proprietarul Pilotului.<br />
Bell nu fusese încântat când îi explicasem ce făcusem, câtuşi de puţin încântat. Monteurii nonconformişti pot reprezenta o problemă; în cele din urmă, cei mai mulţi dintre ei cred c‑au găsit viitorul star, următorul monstru sacru, şi‑atunci încep să irosească timpul şi banii. Încuviinţase din cap când îmi terminasem pledoaria, apoi îşi scărpinase nasul cu capacul unei carioci roşii.<br />
— Îmhî. M‑am prins. Cel mai tare lucru de când le‑au crescut peştilor picioare, este?<br />
Dar s‑a cuplat, şi când forşpanul soft pe care‑l pregătisem a sărit afară din fanta Braun‑ului de birou, Max fixa peretele cu o privire pierdută.<br />
— Max?<br />
— Îm‑m?<br />
— Ce crezi?<br />
— Ce...? Am... Cum ziceai c‑o cheamă? A clipit: Lise? Pentru cine ziceai c‑a semnat?<br />
— Lise. Pentru nimeni, Max. Deocamdată n‑are nici un contract.<br />
— Iisuse Hristoase... Continua să privească în gol.<br />
<br />
<br />
— Ştii cum am găsit‑o? întrebă Rubin, împleticindu‑se printre cutii scâlciate din carton, în căutarea comutatorului de lumină.<br />
Cutiile sunt umplute cu gomi atent sortat: baterii cu litiu, condensatori de tantal, conectoare FR, plăci de sticlo‑textolit, transformatoare ferorezonante, benzi de semi‑conductori, bare colectoare... O cutie este plină cu capetele retezate a sute de păpuşi Bărbie, alta cu apărătoare blindate industriale, asemănătoare cu mănuşile unor sca‑fandre spaţiale. Lumina inundă încăperea şi un fel de călugăriţă Kandinski, din tablă tăiată manual şi vopsită, îşi răsuceşte capul de mărimea unei mingi de golf spre becul puternic.<br />
— Eram prin Granville, continuă el, după gomi, într‑o fundătură, şi‑am găsit‑o acolo. Am văzut scheletul... ea n‑arăta prea bine şi‑am întrebat‑o dac‑a păţit ceva. Nimic... A‑nchis ochii. Nu‑i genul meu, mi‑am zis. Întâmplător, peste vreo patru ore am trecut iar pe‑acolo şi nici nu se clintise. „Ascultă, păpuşel", i‑am zis, „poate ţi s‑a paradit hardul. Vrei să te‑ajut?" Nimic. „De cât timp stai aici?" Nimic. Atunci am şters‑o.<br />
Se apropie de bancul de lucru şi mângâie, cu un deget albicios, membrele metalice, lungi, ale călugăriţei. Înapoia mesei de lucru, agăţate pe foi vechi de melamină perforată, umflate de umezeală, sunt patente, şurubelniţe, un pistol cu bolţuri, o puşcă Daisy BB ruginită, cabluri coaxiale, cleşti, autosonde logice, letconuri, un osciloscop de buzunar, aparent fiecare unealtă din istoria umană, fără nici o încercare de‑a le ordona, deşi încă nu l‑am văzut pe Rubin ezitând.<br />
— Am revenit mai târziu, urmează el. Am lăsat‑o vreo oră. Leşinase deja, aşa c‑am adus‑o aici şi‑am verificat exoscheletul. Se terminaseră bateriile. Cred c‑atunci când s‑au descărcat, tipa se târâse acolo şi se pregătea să moară de foame.<br />
— Când s‑a întâmplat asta?<br />
— Cu o săptămână înainte de‑a o lua la tine.<br />
— Şi dacă murea? Dacă n‑ai fi găsit‑o?<br />
— Cineva tot ar fi găsit‑o. Ea nu putea cerşi nimic, pricepi? Doar să ia. Nu se putea‑njosi.<br />
<br />
<br />
Max a găsit agenţi pentru ea şi, după o zi, trei funcţionari superiori, extrem de spilcuiţi, au venit cu un Lear pe YVR. Lise n‑a vrut să‑i întâlnească în Pilot, insistând să‑i aducem la Rubin, unde continua să doarmă.<br />
— Bun venit în Couverville, a zis Rubin, când au apărut în uşă. Figura lui prelungă era pătată de unsoare, iar şliţul pantalonilor de salopetă zdrenţuiţi fusese prins cu o agrafă pentru hârtii, răsucită. Băieţii au zâmbit automat, totuşi surâsul fetei era cu o fracţiune mai autentic.<br />
— Domnule Stark, rosti ea, am fost săptămână trecută la Londra. V‑am văzut lucrarea de la Tate.<br />
— Fabrica de Baterii a lui Marcello, încuviinţă Rubin. Englezii zic că‑i scatologic... Ridică din umeri: Englezi... Adică cine ştie?<br />
— Au dreptate. E şi foarte amuzantă.<br />
Băieţii radiau ca nişte faruri de coastă, în costumele impecabile. Forşpanul ajunsese în Los Angeles. Ştiau...<br />
— Iar tu eşti Lise, continuă ea, strecurându‑se printre maldărele de gomi ale lui Rubin. În curând vei fi o persoană celebră, Lise. Avem multe de discutat.<br />
Lise stătea locului, proptită în policarbon, iar privirea de pe faţa ei era cea văzută de mine, în acea noapte, în a‑partamentul meu, când mă‑ntrebase dacă nu vreau să mă culc cu ea. Însă dacă agenţii o observaseră, nu se trădară cu nimic. Erau profesionişti.<br />
Mi‑am spus că şi eu eram un profesionist.<br />
Mi‑am impus să mă relaxez.<br />
<br />
<br />
În jurul Pieţii, focuri din gunoaie pâlpâie în butoaie de tablă. Ninsoarea continuă şi puştii se ghemuiesc deasupra flăcărilor, aidoma unor ciori artritice, ţopăind de pe un picior pe celălalt, cu vântul fluturându‑le hainele întunecate. Sus, în boema de mahala din Fairview, nişte rufe au îngheţat pe sfoară, pătrate roz de cearşafuri, vizibile pe cafeniul din fundal şi pe vălmăşagul de antene pentru sateliţi şi panouri solare. Telul moriştii de vânt a unui ecolog se învârte întruna, se învârte întruna, precum un deget rotitor ce face un semn obscen la adresa taxelor pentru electricitate.<br />
Rubin tropăie în galoşii L.L. Bean stropiţi cu vopsea, capul său masiv ghemuindu‑se între umerii jachetei de armată cu două numere prea mare. La răstimpuri, unul dintre puştii ciuciţi îl arată cu degetul când trecem pe lângă ei, e gagiul care face chestiile alea aiurite, roboţii şi rahaturile.<br />
— Ştii care‑i problema ta? zice el când suntem sub pod, îndreptându‑ne către Strada Patru. Tu eşti genul care întotdeauna consultă manualul. Orice lucru construit de oameni, orice fel de tehonologie trebuie să aibă un scop anume. Trebuie să facă ceva care să fie deja cunoscut cuiva. Dar dacă‑i o tehnologie nouă, va deschide nişte domenii la care nu s‑a mai gândit altcineva. Tu consulţi manualul, moşule, şi nu faci decât ce scrie acolo. Şi te‑apucă năbădăile când altcineva‑l foloseşte ca să facă ceva ce nu ţi‑a trecut prin cap. Aşa, ca Lise...<br />
— N‑a fost ea prima...<br />
Deasupra capetelor noastre uruie traficul.<br />
— Nu, da‑s sigur că‑i prima persoană cunoscută de tine care s‑a translatat într‑un program supercablat. Ai murit de grija ăluia, cum îl cheamă, care‑a făcut‑o acum trei, patru ani, puştiu‑ăla franţuz, scriitorul?<br />
— Nu prea m‑a pus pe gânduri. O vrajă. Reclamă...<br />
— El continuă să scrie. Chestia tare e că va continua să scrie, doar dacă nu‑i distruge cineva mainframe‑ul...<br />
Mă strâmb şi scutur din cap.<br />
— Dar nu‑i el, aşa‑i? E doar un program.<br />
— O remarcă interesantă. Greu de spus... Cu Lise însă putem afla. Ea nu‑i scriitoare.<br />
<br />
<br />
Avea totul acolo, Regii, tăinuiţi în capul ei, aşa cum trupul îi era ascuns în exoschelet.<br />
Agenţii i‑au făcut contractul şi‑au adus o echipă de producţie din Tokio. Ea le‑a spus că la montaj mă voia pe mine. Am refuzat; Max m‑a târât în biroul lui şi m‑a ameninţat cu concedierea imediată. Dacă nu eram băgat şi eu, n‑aveau nici un motiv să facă activităţile de studio în Pilot..Vancouver‑ul nu era centrul lumii şi agenţii o voiau în Los Angeles. Pentru Max însemna o grămadă de bani şi ar fi avansat serios cu Pilotul Autonom. Nu i‑am putut explica de ce refuzasem. Era prea aiurea, prea personal; ea se băga în ultima ei chestie. Sau aşa credeam pe‑atunci. Însă Max vorbea serios. Într‑adevăr, nu mi‑a lăsat nici o şansă. Amândoi ştiam că alt angajament n‑avea să‑mi pice în braţe. Ne‑am întors şi le‑am zis agenţilor că hotărâsem: acceptam.<br />
Ei şi‑au arătat dinţii.<br />
Lise a scos un inhalator plin de wizz şi a tras o doză uriaşă. Mi s‑a părut c‑am văzut‑o pe impresară înălţând o sprinceană perfectă, dar aceea a fost toată dezaprobarea. După semnarea hârtiilor, Lise putea face, mai mult sau mai puţin, orice dorea.<br />
Şi Lise a ştiut mereu ce dorea.<br />
Am terminat Regii în trei săptămâni, înregistrarea de bază. Am găsit o mulţime de motive să evit locuinţa lui Rubin, ba chiar am ajuns să cred în unele dintre ele. Ea continua să locuiască acolo, deşi agenţii nu erau prea încântaţi de ceea ce li se părea a fi o totală lipsă de securitate. Mai târziu, Rubin mi‑a spus c‑a fost nevoit să‑şi pună propriul agent să‑i sune şi să facă scandal, dar apoi se pare că nu şi‑au mai făcut griji. Nu ştiusem că Rubin avea un agent. Era întotdeauna uşor de uitat că Rubin Stark era mai faimos, pe‑atunci, decât orice altă persoană cunoscută mie, cu siguranţă mai faimos decât credeam c‑ar fi putut ajunge Lise. Ştiam că făcea o treabă babană, totuşi niciodată nu poţi avea habar cât de mare poate ajunge cineva.<br />
Însă cât stăteam în Pilot, eram pe treabă. Lise mă uluia.<br />
Parcă fusese născută pentru asta, deşi tehnologia care făcea totul posibil nici nu existase la naşterea ei. Qnd vezi aşa ceva, te întrebi câte mii, poate milioane de artişti fenomenali au murit muţi de‑a lungul veacurilor, oameni care niciodată n‑au putut ajunge poeţi, pictori sau saxofonişti, dar care aveau în ei chemarea respectivă, undele psihice aşteptând circuitul necesar decodificării...<br />
În decursul şedinţelor de studio, am mai aflat câte ceva despre ea. Se născuse în Windsor. Tatăl era american, luptase în Peru şi revenise de‑acolo nebun şi pe jumătate orb. Boala ei era congenitală. Avea bătături deoarece refuzase să‑şi scoată vreodată exoscheletul, fiindcă începuse să se sufoce şi să moară la gândul totalei neputinţe. Avea patima wizzului, iar doza ei zilnică ar fi putut face criţă o echipă de fotbal.<br />
Agenţii au adus medici care i‑au capitonat policarbo‑nul cu plastic spongios şi au acoperit rănile cu leucoplast. Au îndopat‑o cu vitamine şi au încercat să‑i regleze dieta, însă nimeni n‑a încercat vreodată să‑i ia inhalatorul.<br />
I‑au adus coafori şi machiori, recuziteri şi constructori vizuali, precum şi nişte hamsteri mititei şi şcoliţi pentru relaţiile cu publicul, iar ea suporta totul cu ceea ce ar fi putut să fie aproape un zâmbet.<br />
În acele trei săptămâni, n‑am stat deloc de vorbă. Doar discuţii tehnice de montaj; un cod extrem de restrictiv. Imaginile ei erau atât de puternice, atât de aparte, încât niciodată n‑a fost nevoie să‑mi explice un anume efect. Luam produsul brut şi‑l aranjam, apoi i‑l arătam. Lise spunea da sau nu, şi de obicei era da. Agenţii notau, încuviinţau, îl băteau pe spate pe Max Bell şi‑l invitau la restaurant, iar salariul meu creştea.<br />
Eram profesionist până în vârful unghiilor. Meticulos, îndatoritor şi politicos. Hotărâsem să nu mai cedez; nu m‑am mai gândit niciodată la noaptea când plânsesem, în plus ştiam că fac cele mai bune chestii din cariera mea şi asta reprezenta un tonifiant în sine.<br />
Apoi, într‑o dimineaţă, pe la şase, după o şedinţă lungă, lungă — când ea obţinuse pentru prima dată secvenţa cotilionului sinistru, cea pe care puştii o numesc Dansul Stafiilor — Lise mi‑a vorbit. Unul dintre agenţi fusese şi el acolo, arătându‑şi dinţii, dar acum plecase şi Pilotul era cufundat în tăcere, cu excepţia bâzâitului unui ventilator, undeva, prin biroul lui Max.<br />
— Casey, mi‑a zis ea, cu un glas răguşit de wizz, iartă‑mă că te‑am lovit aşa de tare.<br />
Vreme de un minut am crezut că se referea la înregistrarea de‑abia terminată. Am ridicat ochii, am privit‑o şi mi‑am dat seama că eram singuri şi nu mai fusese singuri de când făcusem forşpanul.<br />
Habar n‑aveam ce să‑i răspund. Nu ştiam nici măcar ce simţeam.<br />
Susţinută în exoschelet, arăta mai rău decât în acea primă noapte, la Rubin. Sub fardurile cu care o acoperea echipa de machiaj, wizzul o devora şi uneori ţi se părea că întrevezi un cap de mort răsărind dinapoia chipului unei adolescente nu foarte frumoasă. Habar n‑aveam care era vârsta ei reală. Nici bătrână, nici tânără...<br />
— Efect de pantă, am spus, bobinând un cablu.<br />
— Ce‑i asta?<br />
— Modul naturii de‑a te anunţa să‑ţi termini treaba. Un fel de lege matematică: afirmă că un stimul anume îţi poate oferi numai de „n" ori o senzaţie de satisfacţie, chiar dacă măreşti dozele. Însă niciodată n‑o să fie la fel de bine ca la început. Sau, n‑ar trebui să fie... Ăsta‑i cusurul creatorilor de droguri: sunt prea deştepţi. Chestia asta cu care‑i tragi tu are pe una dintre molecule o codiţă, care te opreşte să transformi adrenalina descompusă în adrenocrom. Dacă n‑ar face aşa, ai fi de‑acum schizofrenică. N‑ai nici o problemă, Lise? Vreo apnee, ceva? Nu te trezeşti din somn cu senzaţia de sufocare?<br />
Dar nici măcar nu eram sigur că simţeam furia pe care mi‑o auzeam în glas...<br />
Lise mă privea cu ochii ei cenuşii, decoloraţi. Recuzi‑terii îi înlocuiseră jacheta cumpărată de la solduri cu un bluzon mătuit, negru şi gălbui, care învelea mai bine coastele din policarbon. Închidea totdeauna fermoarul până sub bărbie, deşi în studio era înăbuşitor de cald. Cu o zi înainte, coaforii încercaseră ceva nou, dar dăduseră greş şi părul ei aspru şi negru era o explozie şuie deasupra chipului supt, triunghiular. Mă privea şi i‑am simţit iarăşi concentrarea aceea asupra unui ţel anume.<br />
— Eu nu dorm, Casey.<br />
<br />
<br />
Abia târziu, mult mai târziu, mi‑am amintit că‑şi ceruse iertare. N‑a mai făcut‑o niciodată, şi a fost singura dată când am auzit‑o spunând ceva care nu părea potrivit pentru ea.<br />
Mesele lui Rubin constau din sandvişuri de la automate, semipreparate pakistaneze şi espresso. Niciodată nu l‑am văzut consumând altceva. Mâncăm samosa într‑o<br />
prăvălie strâmtă de pe Patru, unde există o singură măsuţă din plastic, înghesuită între tejghea şi uşa toaletei. Rubin îşi înfulecă duzina de samose, şase cu carne şi şase cu legume, absorbit, nesinchisindu‑se să‑şi şteargă bărbia. Iubeşte locul acesta. Îl urăşte pe barmanul grec; relaţia este reciprocă, o adevărată legătură. Dacă barmanul n‑ar mai lucra aici, Rubin n‑ar mai frecventa localul. Grecul fixează firimiturile de pe bărbia şi jacheta lui Rubin. Între două samose, Rubin îi răspunde cu priviri tot atât de fioroase, cu ochii îngustaţi înapoia lentilelor pătrate, înrămate în oţel.<br />
Samosele reprezintă prânzul. Dejunul va fi salată de ouă, întinsă pe felii de pâine albă precum pielea de mort, împachetate într‑unui din triunghiuleţele de plastic lăptos, după şase ceşcuţe de espresso, otrăvitor de amară.<br />
— Nu te‑ai prins, Casey. Mă priveşte din adâncimile pătate de amprente ale ochelarilor: Pentru că nu ştii să gândeşti colateral. Tu consulţi manualul. Ce crezi că voia ea? Sex? Mai mult wizz? O călătorie‑n jurul lumii? Trecuse de fazele astea. De‑aia era aşa de puternică. De‑aia Regii Somnului i‑aşa de tare, şi de‑aia‑l cumpără puştii, pentru că cred în el. Ei ştiu. Puştii ăia din Piaţă, care‑şi încălzesc fundurile lângă foc şi se‑ntreabă dac‑o să găsească un culcuş peste noapte, ei cred în el. E cel mai tare soft din ultimii opt ani. Un tip dintr‑o prăvălie din Grainville mi‑a zis că i se fură mai mulţi Regi decât tot ce vinde el. Zicea c‑are necazuri, chiar dacă le ţine‑n magazie... Ea‑i mare pentru c‑a fost ce sunt ei, ba chiar şi mai mult. Ea ştie, moşule. Fără vise, fără speranţe. Tu nu vezi gratiile puştilor, Casey, da' ei prind tot mai mult şpilu' că n‑ajung nicăieri. Îşi îndepărtează de pe bărbie o bucăţică unsuroasă de carne, lăsând altele trei: Şi ea le‑a cântat, le‑a zis‑o aşa cum ei nu pot. Le‑a pictat un tablou. Iar cu banii şi‑a cumpărat evadarea, asta‑i tot.<br />
Privesc aburii condensându‑se şi prelingându‑se pe geam, în picături mari, lăsând dâre. Dincolo de fereastră pot distinge o Lada, parţial vandalizată, cu roţile furate, stând cu osiile direct pe pavaj.<br />
— Câţi au făcut‑o, Rubin? Ai idee?<br />
— Nu prea mulţi. Oricum, e greu de zis, pentru că majoritatea sunt probabil politicieni despre care credem că‑s bine, mersi. Mă fixează straniu: Nu‑i prea plăcută chestia. În tot cazul, ei au fost primii. Continuă să fie prea scump pentru milionarii obişnuiţi, deşi eu am auzit de cel puţin şapte. Se zice că Mitsubishi i‑a făcut‑o lui Wein‑berg, înainte ca sistemul imunitar s‑o ia razna. Era şeful laboratorului lor de hibrizi din Okayama. Oricum, au destule rezerve în monoclonale, aşa că poate‑i adevărat. Dup‑aia, Langlais, puştiu' ăla franţuz, scriitorul. Ridică din umeri: Lise n‑avea bani pentru aşa ceva. Nu i‑ar avea nici acum. Dar s‑a băgat pe fir unde trebuia şi când trebuia. Era pe ducă, era‑n Hollywood şi toţi puteau vedea deja ce‑aveau să facă Regii.<br />
<br />
<br />
În ziua când am terminat, dintr‑o navetă JAL din Londra a debarcat o trupă: patru puşti slăbănogi, evoluând ca o maşinărie bine unsă şi afişând un simţ hipertrofiat al modei, precum şi o totală lipsă de trac. I‑am instalat în linie, în Pilot, pe scaunele Ikea de studio, albe şi identice, i‑am mânjit cu pastă salină pe tâmple, am fixat trozii şi‑am rulat una din versiunile a ceea ce urma să devină Regii Somnului. Când s‑a terminat, toţi au început să vorbească simultan, ignorându‑mă complet, în dialectul britanic al limbajului ezoteric utilizat de muzicieni — patru perechi de mâini albicioase despicând aerul.<br />
Am putut înţelege îndeajuns ca să pricep că erau excitaţi. Li se părea bun. Atunci mi‑am îmbrăcat jacheta şi am plecat. Puteau să‑şi şteargă şi singuri pasta.<br />
În seara aceea, am văzut‑o pentru ultima date pe Lise, deşi nu plănuisem nimic.<br />
<br />
<br />
Întorcându‑ne în Piaţă, cu Rubin digerându‑şi zgomotos cina, stopurile roşii se reflectau pe piatra cubică udă. Dincolo de Piaţă, oraşul — aidoma unei sculpturi din lumină, o minciună, unde cei distruşi şi cei pierduţi se îngroapă în gomi‑ul care sporeşte, precum humusul, la bazele turnurilor din sticlă...<br />
— Mâine plec la Frankfurt, pentru un vernisaj. Nu vrei să vii? Te pot băga ca tehnician. Se strânge şi mai mult în jacheta de armată: Nu te plătesc, da' drumu‑i gratis! Dacă vrei...<br />
O ofertă ciudată, venind din partea lui; ştiu c‑o face pentru că‑mi poartă de grijă, crede că atitudinea mea faţă de Lise e stranie, şi singura lui idee este să mă scoată din oraş.<br />
— La Frankfurt e mai frig ca aici.<br />
— Poate c‑ai nevoie de‑o schimbare, Casey. Nu ştiu...<br />
— Mersi, dar Max are multe pe cap. Pilotu‑i o afacere mare acum, vin fel de fel...<br />
— Asa‑i.<br />
<br />
<br />
După ce‑am lăsat trupa în Pilot, am plecat acasă. Am mers pe strada Patru şi‑am luat troleul, pe lângă vitrinele pe care le văd zilnic, toate ţipătoare şi luminate â giorno, haine, încălţăminte şi software, motociclete japoneze, ghemuite aidoma unor scorpioni din email imaculat, mobilier italienesc. Vitrinele se modifică o dată cu anotimpurile, magazinele apar şi dispar. Acum ne aflam în ajunul sărbătorilor, şi pe stradă erau mai mulţi oameni, multe cupluri, trecând grăbiţi şi preocupaţi pe lângă vitrinele sclipitoare, încercând să rezolve acel micuţ ceva pentru cineva, jumătate dintre fete purtând cizme din nailon, căptuşite, înalte până la şold, apărute iarna trecută la New York, cele despre care Rubin spune că le dă aspectul unor bolnave de elefantiazis. Am surâs amintindu‑mi şi, brusc, mi‑am dat seama: într‑adevăr, se sfârşise, terminasem cu Lise, iar ea avea să fie absorbită de Hollywood, la fel de implacabil de parcă i‑ar fi alunecat piciorul într‑o gaură neagră, atrasă de inimaginabila forţă gravitaţională a Lovelelor Babane. Gândindu‑mă aşa, că ea se dusese — probabil se dusese, de‑acum — mi‑am coborât un fel de gardă interioară şi‑am simţit marginile compătimirii mele. Doar marginile, pentru că nu voiam să‑mi stric seara. Doream să‑mi fac de cap. Trecuse ceva vreme...<br />
Am coborât în staţia mea şi ascensorul a pornit de prima dată. Semn bun, mi‑am spus. Am urcat. M‑am dezbrăcat şi‑am făcut duş, am îmbrăcat o cămaşă curată, apoi am băgat nişte burritos la microunde. Simte‑te normal, mi‑am sfătuit imaginea pe când mă bărbieream. Ai muncit din greu. Cărţile de credit îţi sunt tot mai grase. E timpul să iei măsuri.<br />
Burritos aveau un gust de carton, totuşi am decis că‑mi plăceau tocmai datorită banalului lor agresiv. Lăsasem maşina în Burnaby, să‑mi încarce bateria cu hidrogen defectă, aşa încât n‑aveam grija şofatului. Puteam ieşi să‑mi beau minţile, iar dimineaţa să‑i sun şi să mă dau bolnav. Max n‑avea să facă scandal; eram băiatul lui de aur. Îmi era dator.<br />
Îmi eşti dator, Max, m‑am adresat sticlei brumate de Moskovskaia, pescuită din congelator. Mi‑eşti dator pe viaţă. Am petrecut trei săptămâni, montând visele şi coşmarele unei fiinţe extrem de nefericite, Max. Pentru tine. Ca să prosperi tu, Max. Am turnat trei degete de votcă într‑un pahar din plastic, rămas de la o petrecere dată în urmă cu un an, şi m‑am întors în sufragerie.<br />
Uneori mi se pare că aici nu trăieşte o persoană anume. Nu pentru că ar fi dezordine; sunt ordonat, chiar dacă fac curăţenie în mod automat şi‑mi amintesc că şterg până şi praful de pe ramele posterelor, totuşi, uneori, încăperea îmi dă fiori prin acumularea de bunuri de consum fundamentale. Nu spun că aş dori s‑o umplu cu pisici sau plante ornamentale, însă câteodată văd că aici ar putea locui oricine, oricine poate fi proprietarul acestor obiecte, şi totul îmi pare interschimbabil, viaţa mea cu a voastră, viaţa mea cu a oricui...<br />
Bănuiesc că şi Rubin vede lucrurile la fel, întotdeauna, dar pentru el reprezintă o sursă de tărie. El trăieşte în gunoaiele altora şi tot ce târăşte acasă trebuie să fi fost nou şi strălucitor cândva, trebuie să fi însemnat ceva, oricât de puţin timp, pentru cineva. De aceea încarcă totul în camioneta lui trăsnită şi le duce acasă, unde le lasă să fermenteze până‑i vine vreo idee nouă, ce‑ar putea face din ele. Odată mi‑a arătat un album de artă din secolul douăzeci, care‑i plăcea, şi înăuntru exista fotografia unei sculpturi mecanice denumită Păsările moarte zboară iarăşi, o maşinărie ce rotea păsări într‑adevăr moarte, înşiruite pe sârmă, iar el surâdea şi încuviinţa din cap; şi am înţeles că‑l simţea pe autor ca pe un fel de strămoş spiritual. Totuşi, ce‑ar fi putut face Rubin cu posterele mele înrămate şi cu salteaua mexicană, din Golf, sau cu patul de poliuretan de la Ikea? La urma urmei, mi‑am spus, luând prima sorbitură rece ca gheaţa, s‑ar gândi la ceva, pentru că de‑aia, dintre noi doi, el era faimosul artist.<br />
M‑am apropiat de fereastră şi mi‑am lipit fruntea de geamul la fel de rece ca şi paharul din mână. E timpul să pleci, mi‑am zis. Dovedeşti simptomele de anxietate ale celibatarului citadin. Există remedii. Bea. Pleacă.<br />
În noaptea aceea, n‑am izbutit să mă binedispun. Nici n‑am avut maturul bun‑simţ să renunţ, să merg acasă, să mă uit la vreun film vechi şi să adorm pe saltea. Tensiunea acumulată de trei săptămâni mă conducea precum arcul unui ceas mecanic, şi am pornit ticăind prin oraş, ungându‑mi avansul, mai mult sau mai puţin aleator, cu băutură. Destul de repede, am priceput că era una din acele nopţi când luneci într‑un continuum paralel, într‑un oraş perfect asemănător celui unde trăieşti, cu excepţia neliniştitoarei diferenţe de‑a nu conţine nici măcar o singură persoană iubită, cunoscută, sau cu care măcar să fi discutat vreodată. Nopţi când intri într‑un bar cunoscut şi constaţi că tocmai a fost înlocuit întregul personal; atunci îţi dai seama că adevăratul motiv care te‑a adus acolo a fost, pur şi simplu, nevoia de‑a vedea un chip familiar, o chelneriţă sau un barman, pe oricine... Este ştiut că aşa ceva nu te poate binedispune.<br />
Totuşi am ţinut‑o întruna, prin vreo şapte‑opt localuri, şi‑n cele din urmă am ajuns într‑un club din West End, ce părea că nu mai fusese redecorat din anii nouăzeci. Multă poleială din crom jupuindu‑se peste plastic şi holograme tremurătoare, dându‑ţi dureri de cap când te concentrai asupra lor. Cred că Barry îmi povestise despre locul ăsta, însă nu‑mi pot imagina de ce‑o făcuse. Am privit în jur şi am rânjit. Dacă eram pe urma deprimării, ajunsesem la destinaţie. Da, mi‑am spus, cocoţându‑mă pe unul dintre taburetele barului, era cu adevărat trist, o mizerie reală. Îndeajuns de jalnic pentru a stopa inerţia nopţii mele ratate, ceea ce, neîndoios, era bine. Aveam să mai trag un şnaps, aşa, să mă ţină pe drum, s‑admir grota, apoi s‑o iau spre casă.<br />
Atunci am zărit‑o pe Lise.<br />
Ea nu mă văzuse, nu încă, şi eu continuam să port gulerul hainei din tweed ridicat, apărându‑mă de ger. Stătea tot la bar, ceva mai încolo, cu două pahare goale dinaintea ei, nişte sonde înalte din cele care au înăuntru umbreluţe Hong Kong sau sirene din plastic, iar când şi‑a ridicat privirea spre băiatul de alături, am întrezărit wizzul fulgerându‑i în ochi şi am ştiut că paharele nu avuseseră alcool, deoarece dozele pe care le lua ea nu tolerau amestecul. Puştiul era însă făcut, rânjind beat şi moale, gata să lunece de pe scaun şi bolborosind ceva, străduindu‑se din răsputeri să‑şi focalizeze privirea şi s‑o distingă mai bine pe Lise, care stătea cu bluzonul din piele neagră al recuziterilor încheiat până sub bărbie şi cu oasele craniului gata să ardă prin faţa ei albă, precum un bec de o mie de waţi. Şi, văzând asta, văzând‑o acolo, am înţeles dintr‑o dată o mulţime de lucruri.<br />
Că ea murea cu adevărat, fie datorită wizzului, fie a bolii, fie din combinaţia celor două. Că ea ştia asta al dracului de bine. Că băiatul de alături era prea pilit ca să bănuiască exoscheletul, totuşi nu atât de beat încât să nu fi remarcat jacheta luxoasă şi banii cu care Lise plătise băutura. Iar ceea ce vedeam era exact ceea ce părea.<br />
Cu toate acestea, nu puteam pune lucrurile cap la cap, nu puteam calcula. Înăuntrul meu, ceva se crispa înfiorat.<br />
Ea surâdea sau, oricum, schiţa ceva despre care credea că‑i un zâmbet, o expresie adecvată situaţiei, încuviinţând uneori la aiurelile împleticite ale băiatului, şi atunci mi‑am amintit replica aceea oribilă, că uneori îi place să privească.<br />
Acum mai ştiu ceva. Ştiu că dacă n‑aş fi fost acolo, dacă nu i‑aş fi întâlnit, aş fi putut accepta tot ce s‑a petrecut mai târziu. Aş fi putut găsi chiar un fel de‑a mă bucura pentru ea, sau un fel de‑a mă încrede în ceea ce a devenit ea de atunci sau ce a construit cu imaginea ei, un program ce pretinde că este Lise, mergând până acolo încât chiar crede că este ea. Aş fi putut fi de acord cu părerea lui Rubin că, într‑adevăr, depăşise totul, Sfânta Noastră Ioană Hi‑Tech, arzând pentru contopirea cu divinitatea aceea supercablată din Hollywood, că nimic nu era important pentru ea, cu excepţia momentului plecării. Că a azvârlit, cu un strigăt de uşurare, trupul cel sărman şi trist, eliberat din cătuşele de policarbon, şi carnea blestemată. Ei bine, poate că, la urma urmei, a făcut‑o. Poate că aşa a fost. Eu sunt convins că aşa îşi închipuie ea lucrurile.<br />
Însă zărind‑o acolo, cu degetele puştiului beat în mâna ei, o mână ce nu putea simţi, am priceput, o dată pentru totdeauna, că niciodată o motivaţie umană nu este absolut clară. Până şi Lise, cu pornirea ei corozivă, dementă, spre cariera de star şi nemurirea cibernetică, avea slăbiciuni. Era umană, într‑un mod pe care‑l detestam, fiindcă îl acceptam.<br />
Ştiam că în noaptea aceea ieşise pentru a‑şi lua adio de la ea însăşi. Pentru a găsi pe cineva îndeajuns de criţă ca să i‑o tragă. Întrucât, atunci am înţeles, era adevărat: îi plăcea să privească.<br />
Bănuiesc că m‑a văzut când am ieşit. Practic, alergam. Dacă m‑a observat, cred că m‑a urât mai mult decât oricând, pentru oroarea şi mila de pe chipul meu.<br />
N‑am mai văzut‑o niciodată.<br />
<br />
<br />
Într‑o bună zi, îl voi întreba pe Rubin de ce nu ştie să prepare decât Wild Turkey cu sifon. Băutură de calibru industrial. Îmi întinde ceaşca de aluminiu deformată, în vreme ce, în jurul nostru, încăperea ticăie şi foieşte de activitatea tainică a micilor lui construcţii.<br />
— Ar trebui să vii la Frankfurt, repetă el.<br />
— De ce, Rubin?<br />
— Pentru că‑n curând ea o să te sune. Şi nu cred că eşti pregătit pentru aşa ceva. Eşti încă dat peste cap şi‑o să vorbească exact ca ea, o să gândească exact ca ea, şi‑atunci o să devii şi tu ciudat. Hai cu mine‑n Frankfurt, să schimbi aerul. N‑o să ştie că eşti acolo.<br />
— Ţi‑am spus, rostesc, revăzând‑o în barul acela, am multă treabă. Max...<br />
— Dă‑l dracu' pe Max. Tu l‑ai îmbogăţit. De‑acu' poate să stea cu braţele‑ncrucişate. Şi tu te‑ai îmbogăţit din drepturile tale la Regi, dacă n‑ai fi aşa de încăpăţânat să nu‑ţi verifici contul. Îţi poţi permite un concediu.<br />
Îl privesc şi mă‑ntreb dacă să‑i spun de ultima întâlnire.<br />
— Rubin, mulţumesc, moşule, dar...<br />
Oftează şi bea.<br />
— Da' ce?<br />
— Rubin, dacă mă caută, va fi ea?<br />
Se uită îndelung la mine.<br />
— Dumnezeu ştie! Ceaşca îi clincăne pe masă: Adică, tehnologia există, Casey, şi‑atunci cine, moşule, zău, cine poate şti?<br />
— Tu zici să vin cu tine‑n Frankfurt?<br />
Îşi scoate ochelarii cu rame din oţel şi‑i lustruieşte neîndemânatic pe poalele cămăşii din lână tricotată.<br />
— Aşa zic. Ai nevoie de‑odihnă. Poate că nu‑ti trebuie acum, da' mai târziu o s‑ai nevoie.<br />
— Cum adică?<br />
— Când va trebui să montezi următoarea ei creaţie. Ceea ce, cu siguranţă, se va‑ntâmpla în curând, pentru că are nevoie de bani. Ocupă o grămadă de ROM pe un mainframe de corporaţie şi câştigul de pe urma Regilor n‑ar fi ajuns nici măcar ca şperţ s‑o bage acolo. Iar tu eşti monteurul ei, Casey. Care‑i altul?<br />
Eu îl privesc punându‑şi ochelarii înapoi pe nas şi parcă nici nu mă pot clinti.<br />
— Care‑i altul, moşule?<br />
Şi tocmai atunci, una dintre construcţiile lui clincăne, un sunet micuţ şi cristalin, şi‑mi dau seama că are dreptate.Anonymoushttp://www.blogger.com/profile/10323077754526858226noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-3526555465368910251.post-47263405511992041762011-08-18T07:56:00.000-07:002011-08-18T07:56:00.216-07:00John Shirley şi William Gibson - Specie integrata<div align="left"><br />
<br />
John Shirley şi William Gibson<br />
<br />
Specie integrată<br />
vol. CHROME (Burning Chrome, 1986)<br />
<br />
<br />
Poate că se întâmplase în „Club Justine", în „La Jimbo", în „Tristul Jack" sau în „Podarii"; Coretti nu era sigur unde anume o văzuse întâia dată. Ea putuse fi oricând, în oricare dintre barurile acelea. Înota prin semiviaţa submarină a sticlelor şi paharelor, prin volbura lentă a fumului de ţigară... se deplasa prin elementul ei natural, de la un local la altul.<br />
Acum, Coretti îşi amintea prima lor întâlnire, de parcă ar fi zărit‑o prin celălalt capăt al unui telescop puternic: o imagine minusculă, clară şi foarte îndepărtată.<br />
O remarcase mai întâi în „Prin Spate". Denumirea se datora faptului că accesul se făcea printr‑o fundătură îngustă. Pereţii acesteia erau mâzgăliţi cu graffiti, iar fluturii nopţii împestriţau becurile protejate cu apărători din sârmă. Sub tălpi scrâşneau sfărâmături de la cărămizile vopsite în alb. Pătrundeai după aceea într‑un spaţiu slab iluminat, bântuit de vaga şi derutanta prezenţă a altor şase becuri care încercaseră şi eşuaseră în aceeaşi încăpere, sub conducerea altor patroni. Uneori, Coretti mergea acolo, pentru că‑i plăcea surâsul obosit al barmanului negru şi pentru că puţinii clienţi încercau rareori să fie comunicativi.<br />
Nu se pricepea să flecărească cu persoane necunoscute, nici la petreceri, şi nici în localuri.<br />
Se descurca perfect în comunitatea colegiului, unde ţinea un curs introductiv de lingvistică; putea discuta cu şeful de catedră despre secvenţialitate şi opţionalitate în iniţierea conversaţiilor. Cu toate acestea, era incapabil să tăifăsuiască cu necunoscuţii în baruri sau la petreceri. Nu mergea la multe petreceri. Frecventa însă o mulţime de baruri.<br />
Coretti nu ştia cum să se îmbrace. Hainele reprezentau un limbaj, iar el era un fel de bâlbâit vestimentar, incapabil de cea mai elementară declaraţie coerentă care să‑i destindă pe străini. Fosta lui soţie îi spunea că se îmbracă precum un marţian şi, pur şi simplu, nu părea unul dintre locuitorii oraşului. Lui nu‑i plăcea s‑o audă vorbind aşa, pentru că era adevărat.<br />
Nu avusese niciodată o fată precum cea care stătea cu spinarea uşor arcuită în lumina submarină ce se revărsa pe tejgheaua barului din „Prin Spate". Aceeaşi lumină se înşuruba în lentilele ochelarilor barmanului, străpungea gâturile sticlelor înşiruite pe rafturi şi împroşca oglinda mătuită. Astfel luminată, rochia fetei avea culoarea verde a porumbului crud, a unei păstăi pe jumătate descojite, dezvelind spinarea, decolteul şi, prin despicăturile laterale, cea mai mare parte a coapselor. În seara aceea, părul ei reflecta nuanţele aramei. În seara aceea, ochii îi erau verzi.<br />
Coretti avansă hotărât printre măsuţele pustii din crom şi melamină, până la bar, unde comandă un bourbon sec. Îşi scoase scurta din molton şi în cele din urmă o ţinu în poală, aşezându‑se la un taburet distanţă de fată. „Eşti grozav", urlă în sine şi, „o să creadă că‑ţi ascunzi erecţia." Surprins, constată că într‑adevăr avea ce ascunde. Se examină în oglinda dinapoia tejghelei: un bărbat de treizeci de ani, cu păr negru, rar şi chip palid şi îngust, pe gâtul mult prea lung pentru gulerul descheiat al cămăşii din nailon, imprimată cu reproducerile în trei culori ţipătoare ale unor automobile din 1910. Purta o cravată cu dungi diagonale late, maro şi negre, fără îndoială prea îngustă pentru colţurile gulerului — acum îşi dădea seama — grotesc de lungi. Sau poate culoarea nu era cea potrivită... Oricum, ceva...<br />
Lângă el, în limpezimea întunecată a oglinzii, fata cu ochii verzi semăna cu Irma La Douce. Privind‑o însă mai atent, scrutându‑i figura, Coretti se înfioră. O faţă de animal... O faţă frumoasă, totuşi simplă, vicleană, bidimensională. „Când va simţi că te uiţi la ea", gândi el, „o să‑ţi întoarcă un surâs de dispreţ amuzat — la ce altceva te‑ai aştepta?"<br />
— Pot să... hâm... vă ofer ceva de băut? bâigui bărbatul.<br />
În asemenea situaţii, Coretti era posedat de un îngrozitor de penibil tic lingvistic, specific învăţătorilor. Hâm. Se cutremură. Hâm.<br />
— Dacă puteţi să‑mi... hâm... oferiţi ceva de băut? Vai, dar e foarte amabil din partea dumneavoastră, replică ea uluindu‑l. Ar fi un lucru foarte drăguţ.<br />
Ca prin vis, Coretti observă că răspunsul fetei suna la fel de preţios şi nesigur ca şi oferta lui.<br />
— Cu o asemenea ocazie, continuă ea, un Tom Collins ar merge de minune.<br />
„Cu o asemenea ocazie? De minune?" Zguduit, Coretti comandă două cocteiluri şi plăti. O femeie mătăhăloasă în blugi şi cămaşă de cowboy brodată ateriză lângă el şi‑i ceru barmanului să‑i schimbe nişte fise.<br />
— Mersi, mormăi ea, apoi se apropie ţanţoş de tonomat şi programă pe Conway şi Loretta cu „You're The Reason Our Kids Are Ugly".<br />
Coretti se întoarse către necunoscuta în verde şi murmură ezitant:<br />
— Vă place muzica country‑and‑western?<br />
Vă place...? Gemu în gând faţă de modul de formulare şi se strădui să zâmbească.<br />
— Da, sigur că da, răspunse ea cu o infimă nazalizare, bineînţeles că‑mi place.<br />
Femeia îmbrăcată în blugi se aşeză lângă Coretti, de unde o întrebă, făcându‑i cu ochiul:<br />
— Teroristu' ăsta mic se ţine scai dă tine?<br />
— Ce dracu', replică doamna în verde cu ochi de animal, nici gând, scumpo, io mi‑s cu ochii pă iel.<br />
Şi râse. Exact atât cât trebuia. Partea de dialectolog din bărbat tresări tulburată; schimbarea frazării şi a inflexiunii fusese prea perfectă. Era oare actriţă? O imitatoare talentată? Termenul mimetism îi apăru brusc în minte, dar îl îndepărtă pentru a studia reflexia fetei în oglindă; şirurile de băuturi îi mascau sânii precum un veşmânt din sticlă.<br />
— Mă numesc Coretti, rosti el, poltergeistul său verbal adoptând pe neaşteptate stilul total neconvingător de tip dur. Michael Coretti.<br />
— Încântată de cunoştinţă, zise fata, prea încet ca să poată fi auzită de cealaltă şi revenind din nou la jalnica parodiere a lui Emily Post.<br />
— Conway şi Loretta, vorbi individa în blugi fără să se adreseze cuiva anume.<br />
— Antoinette, continuă cea în verde, înclinând capul.<br />
Îşi termină paharul, se prefăcu că‑şi examinează ceasul, spuse un mulţumesc‑pentru‑trataţie dat dracului de politicos şi plecă.<br />
Zece minute mai târziu, Coretti o urmărea pe Third Avenue. Nu urmărise pe nimeni în viaţa lui, ceea ce îl înspăimânta şi îl excita în aceeaşi măsură. Cincisprezece metri părea un interval discret, dar ce putea face dacă Antoinette ar fi privit întâmplător peste umăr?<br />
Third Avenue nu este o stradă întunecată şi acolo, sub lumina unui felinar, precum sub un reflector de teatru, ea începu să se schimbe. Artera era pustie.<br />
Fata traversa strada. Coborî de pe bordură şi procesul începu. Mai întâi, cu şuviţe de culoare în păr — iniţial Coretti crezuse că erau reflexii de lumină. Nu existau însă tuburi fluorescente care să proiecteze petele colorate ce apăreau, lunecând şi întrepătrunzându‑se aidoma băltoacelor de petrol pe apă. După aceea culorile dispărură şi, trei secunde mai târziu, părul devenise blond‑coliliu. Bărbatul continuă să fie sigur că era vorba de un joc de lumini, până ce rochia ei porni să se contorsioneze, răsucindu‑se pe trup aidoma unei folii de plastic aderent. O parte se desprinse complet şi rămase pe pavaj sub forma unor crâmpeie încreţite, năpârlită ca pielea unei lighioane fabuloase. Când Coretti trecu pe lângă ea, se transformase într‑o spumă verzuie, fâsâind, dizolvându‑se, dispărând. El ridică privirea către fată şi aceasta purta acum o altă rochie, din satin verde cu ape. Pantofii se schimbaseră şi ei. Umerii Antoinettei erau dezgoliţi, cu excepţia bretelelor subţiri care i se încrucişau pe spinare. Părul îi devenise scurt şi adunat în smocuri ascuţite.<br />
Coretti îşi dădu seama că se rezemase de vitrina unui bijutier, iar răsuflarea îi gâfâia neregulat în umezeala serii de toamnă. Auzea cadenţele unei discoteci aflate la două cvartale depărtare. Pe măsură ce se apropia de localul respectiv, mişcările fetei căpătară subtil un ritm nou — o accentuare în legănatul şoldurilor, în modul cum călca trotuarul. Portarul o lăsă să treacă, salutând‑o nesigur din cap. Îl opri pe Coretti, îi examină atent permisul de conducere şi se încruntă spre scurta lui din molton. Nerăbdător, bărbatul cercetă revărsarea de lumini dinspre vârful unei scări din plastic lăptos, aflată înapoia portarului. Fata dispăruse acolo, în fulgerele automate şi tunetele redundante.<br />
Mormăind fără chef, paznicul îl lăsă să treacă şi Coretti se năpusti în susul scării, goana lui perturbând luminile de sub treptele din plastic translucid.<br />
Lingvistul nu mai fusese niciodată într‑o discotecă; se trezi într‑un mediu destinat completei satisfacţii‑prin‑distracţii. Îşi croi drum cu nervozitate printre gesturi, mode şi incantaţii urbane mecanice, ce bubuiau din difuzoarele uriaşe. O căută aproape orbeşte pe ringul de dans cu poziţii încremenite sub luminile stroboscopice.<br />
O găsi la bar, sorbind dintr‑un pahar rece, înalt şi lugubru şi ascultând un tânăr care purta o cămaşă largă de mătase ivorie şi colanţi negri. Încuviinţa din cap la intervale pe care Coretti le aprecie drept corespunzătoare. El însuşi comandă, indicând o sticlă de bourbon. Fata bău cinci sonde înalte, după care îl urmă pe tânăr pe ringul de dans.<br />
Evolua perfect sincronizată cu muzica, trecând de la o postură la alta; parcurse cu graţie, dar fără ostentaţie, întreaga serie obligatorie de figuri, adaptându‑se perfect. Mereu, mereu adaptându‑se perfect. Partenerul ei dansa mecanic, executând cu dificultate ritualul.<br />
Când melodia se încheie, fata se răsuci brusc şi se afundă în grosul mulţimii. Gloata mişcătoare i se închise în jur precum un lichid vâscos.<br />
Coretti se repezi după ea fără s‑o scape din ochi — şi fu singurul care‑i zări metamorfoza. Până să ajungă la scară, era roşcat‑arămie şi purta o rochie lungă, albastră. O floare albă îi îmbobocea înapoia urechii drepte; acum părul îi era lung şi lins. Sânii îi deveniseră ceva mai largi, iar şoldurile puţin mai grele. Coborî treptele câte două o dată şi pe Coretti îl încercă teama pentru ea. La cât băuse...<br />
Alcoolul părea însă că nu are nici un efect asupra fetei.<br />
Fără s‑o slăbească o clipă din ochi, bărbatul o urmă, simţindu‑şi inima bătând mai iute decât pulsaţiile discotecii dinapoia sa, convins că, dintr‑o clipă în alta, Antoinette avea să se întoarcă, să‑l ţintuiască cu privirea şi să strige după ajutor.<br />
La două intersecţii mai jos pe Third Avenue, ea intră în „Lothario". Păşea acum altfel. „Lothario" era un local alcătuit dintr‑o serie de săliţe liniştite, ticsite de ferigi şi oglinzi stil Art Déco. Din tavan atârnau imitaţii de lămpi Tiffany, alternând cu ventilatoare cu pale din lemn care se roteau mult prea lent ca să poată învolbura fuioarele de fum ce pluteau prin murmurul blând al conversaţiilor. După vacarmul discotecii, „Lothario" reprezenta un loc tihnit şi reconfortant. Un pianist de jazz, purtând cămaşă în dunguliţe şi o cravată cu nodul slăbit, concura în surdină discuţiile şi râsetele de la o duzină de mese.<br />
Ea se găsea la bar; doar jumătate din taburete erau ocupate, însă Coretti alese o masă la perete, în umbra unui palmier miniatural, şi comandă bourbon.<br />
Bău paharul şi mai ceru unul. În seara asta, nu prea simţea alcoolul.<br />
Antoinette stătea lângă un tânăr, un alt tânăr, cu aceleaşi trăsături regulate, prietenoase. Purta o cămaşă de golf galbenă şi blugi călcaţi cu dungă. Şoldul ei îl atingea uşor pe al tânărului. Nu păreau că vorbesc, totuşi Coretti simţea că există o comunicare. Se aplecau lent unul spre celălalt, în tăcere. Lingvistul încercă o senzaţie ciudată. Se duse la toaletă şi se stropi cu apă pe faţă. Când se întoarse, făcu în aşa fel încât să treacă la mai puţin de un metru de cei doi. Buzele nu li se clintiră până ce nu intră în raza lor auditivă.<br />
Pe rând, murmurară fleacuri realiste:<br />
— ... văzut anterioarele lui filme, dar...<br />
— Cam autoindulgent, nu crezi?<br />
— Bineînţeles, dar în ideea că...<br />
În clipa aceea, Coretti ştiu pentru prima dată ce erau, ce trebuiau să fie. Indivizi dintre cei pe care‑i vezi în localuri şi care par că s‑au născut acolo, care par cu adevărat în mediul lor natural. Nu nişte drojdieri, ci mobile umane. Funcţii ale barului. Dependinţe... O specie integrată.<br />
Ceva din el îl îmboldea spre o confruntare. Ajunse la masa lui, dar constată că nu se putea aşeza. Se răsuci, inspiră adânc şi porni rigid către bar. Ar fi dorit să atingă umărul neted al fetei şi s‑o întrebe cine era, mai precis ce era, şi să sublinieze nepăsătoarea ironie a sorţii că tocmai el, Coretti, cel îmbrăcat ca un marţian, indiscretul, neadaptatul ale cărui ţinută şi conversaţii nu se potriveau niciodată, el le descoperise în cele din urmă secretul.<br />
Nu avu însă curajul s‑o facă şi se mulţumi să se aşeze pe taburetul de lângă fată şi să comande un bourbon.<br />
— Dar nu crezi, îşi întreba ea vecinul, că toate astea sunt relative?<br />
Curând, locurile de după tânăr au fost ocupate de o pereche care discuta politică. Antoinette şi Cămaşă‑de‑golf preluară perfect tema, reciclând‑o, vorbind doar atât de tare cât să fie auziţi. În timp ce vorbea, chipul fetei rămânea inexpresiv. O pasăre ciripind pe un ram...<br />
Stătea atât de natural pe taburet, de parcă s‑ar fi găsit într‑un cuibuşor. Cămaşă‑de‑golf plătea băuturile. Avea întotdeauna bani potriviţi, cu excepţia cazurilor când voia să lase bacşiş. Coretti îi privi deşertând metodic câte şase cocteiluri fiecare, aidoma unor insecte ce se hrănesc cu nectar. Cu toate acestea, glasurile lor nu‑şi sporiră nici o clipă intensitatea, obrajii nu li se înroşiră şi, când în cele din urmă se sculară, se mişcară fără urmă de ameţeală — o slăbiciune, gândi Coretti, o fisură în camuflajul lor.<br />
Nu‑i acordară absolut nici cea mai mică atenţie, în vreme ce‑i urmări prin trei localuri succesive.<br />
Când intrară în „Waylon", se metamorfozară atât de rapid, încât lingvistului îi veni greu să urmărească fazele transformării. Era unul dintre barurile acelea cu uşile toaletelor inscripţionate cu Pointeri şi Setteri, iar deasupra platourilor cu pastramă şi cârnaţi iuţi exista o plăcuţă din imitaţie de pin pe care scria: Avem o înţelegere cu băncile. Ele nu servesc bere şi noi nu acceptăm cecuri<br />
În „Waylon", fata era durdulie, cu cearcăne întunecate sub ochi. Pe costumul din poliester se vedeau pete de cafea. Tovarăşul ei purta blugi, tricou şi şapcă roşie de basebal, cu o emblemă alb‑roşie Peterbilt. Coretti riscă să‑i piardă, când petrecu un minut disperat în „Ţintaşii", clipind derutat înaintea unui afiş din carton pe care scria de mână: Ţinta noastră este plăcerea dumneavoastră — Plăcerea noastră este să ţintiţi bine.<br />
Third Avenue se pierdea în apropierea portului într‑un ghem pietrificat de cărămidărie. Pe durata ultimului cvartal, vărsături recente însemnau din loc în loc pavajul, iar bătrâni moţăiau în faţa televizoarelor alb‑negru, sigilaţi de‑a pururi îndărătul geamurilor aburite ale hotelurilor decolorate.<br />
Barul pe care‑l descoperiră acolo nu avea nume. Un as de caro se cojea treptat pe fereastra nespălată şi barmanul avea un chip ca un pumn strâns. Un tranzistor FM în carcasă de plastic albicios jelea rockuri digerabile peste şirurile inegale de mese pustii. Băură bere şi cincizeci de tărie. Erau bătrâni acum, două nulităţi care pileau şi fumau sub lumina becurilor goale, tuşind deasupra pachetului de Camel mototolit pe care ea îl scosese din buzunarul unei pelerine cafenii, murdare.<br />
La ora două şi douăzeci şi cinci se găseau în sala de la ultimul etaj al noului complex hotelier ce domina portul. Ea purta o rochie de seară, iar el un costum închis la culoare. Sorbeau din coniac şi se prefăceau că admiră luminile oraşului. Raseră fiecare câte trei coniacuri, în vreme ce Coretti îi spionă dinapoia unui Wild Turkey mic, servit într‑o sondă din cristal Waterford.<br />
Băură până la închidere. Coretti îi urmă în lift. Îi surâseră politicoşi, dar îl ignorară. În faţa hotelului erau două taxiuri; ei se urcară într‑unui, iar Coretti în celălalt.<br />
— Urmăreşte maşina aia, rosti Coretti răguşit, aruncând ultima lui bancnotă de douăzeci de dolari hippie‑ului bătrân de la volan.<br />
— S‑a făcut, moşule, gata...<br />
Şoferul se ţinu de coada celuilalt automobil cale de şase cvartale, până la un alt hotel, mai modest. Cei doi coborâră şi intrară în clădire. Coretti ieşi încet din taxiul său, gâfâind.<br />
Simţea că i se face rău de gelozie: pentru încarnarea conformităţii, pentru această femeie care nu era o femeie, ci un tapet uman. Privi hotelul... şi‑şi pierdu curajul. Îi întoarse spatele.<br />
Merse pe jos până acasă. Şaisprezece cvartale... La un moment dat, îşi dădu seama că nu era beat. Nu era câtuşi de puţin beat.<br />
<br />
<br />
Dimineaţa, sună la colegiu ca să‑şi anuleze prima oră. Cu toate acestea, nu se simţea deloc mahmur. Nu avea gura uscată şi, examinându‑se în oglinda de la baie, văzu că ochii nu‑i erau injectaţi.<br />
După‑amiază dormi şi visă oameni cu chipuri de oi, reflectate în oglinzile dinapoia şirurilor de sticle.<br />
<br />
<br />
În seara aceea ieşi să cineze, singur... şi nu mâncă nimic. Avea sentimentul că mâncarea din farfurie se holba la el. O răscoli puţin, ca să lase impresia că ciugulise ceva, plăti şi merse într‑un bar. Apoi în altul. Şi în altul, căutând‑o. Acum îşi folosea cartea de credit, deşi intrase deja adânc în contul Visa. Dacă o întâlnise cumva, n‑o recunoscuse.<br />
Uneori, supraveghea hotelul în care o văzuse intrând. Examina cu atenţie toate cuplurile care intrau ori ieşeau. N‑ar fi putut s‑o identifice doar după aspect... dar trebuia să existe o senzaţie, un soi de recunoaştere intuitivă. Privi perechile, însă nu fu niciodată sigur.<br />
În următoarele săptămâni, vizită sistematic localurile din oraş. Înarmat la început cu harta străzilor şi cu cinci pagini rupte din cartea de telefon, progresă treptat spre locurile mai obscure, taverne care nu erau menţionate nicăieri. Unele nici nu aveau telefon. Deveni membru al unor cluburi particulare dubioase, descoperi spelunci fără autorizaţie, funcţionând după închiderea celorlalte, unde îţi aduceai trăscăul, şi stătu, intimidat, în odăi întunecate consacrate unor domenii obscure ale sexualităţii, despre care până atunci nici nu ştiuse că existau.<br />
Continuă însă cu ceea ce devenise circuitul său nocturn. Începea întotdeauna din „Prin Spate". Fata nu era niciodată acolo, nici în următorul local, nici în următorul. Barmanii îl cunoşteau şi le făcea plăcere să‑l vadă apărând, deoarece consuma întruna fără să pară că se îmbată vreodată. De acord, se cam holba la ceilalţi clienţi — şi ce dacă?<br />
Coretti îşi pierdu slujba.<br />
Lipsise de la prea multe ore. Începuse să supravegheze hotelul ori de câte ori putea, chiar şi în timpul zilei. Fusese văzut în prea multe baruri. Părea că nu‑şi schimba niciodată hainele. Refuzase să ţină cursuri la seral. Uneori se oprea în toiul unei expuneri, întorcându‑se şi privind pierdut pe fereastră.<br />
În secret, fusese mulţumit de concediere. Colegii îi aruncau căutături ciudate la reuniunile cadrelor, unde nu putea mânca nimic. Iar acum avea mai mult timp disponibil pentru căutare.<br />
Coretti o găsi pe fată într‑o noapte de miercuri, la ora două şi cincisprezece, într‑un bar pentru homosexuali denumit „Hambarul", lambrisat în lemn natur, de care spânzurau căpestre şi unelte agricole ruginite. Totul aici era strident: parfumul, râsetele şi berea. Antoinette era sora veselă a tuturor, îmbrăcată într‑o rochie cu strasuri albastre şi purtând o pană verde în părul castaniu, coafat. Învăluit de o senzaţie de uşurare aproape celulară, Coretti fu conştient de un soi de admiraţie, o mândrie stranie pe care o simţea acum în ea... şi în cei asemenea ei. Fata aparţinea şi locului acesta. Era un arhetip, o hetero‑sexuală care nu reprezenta nici un fel de ameninţare pentru „fetiţe" ori pentru prietenii lor. Tovarăşul ei devenise un bărbat fără vârstă, cu tâmplele grijuliu argintate, purtând un pulover din angora şi pardesiu.<br />
Băură şi iar băură, şi ieşiră în ploaie râzând — râsul perfect adecvat. Un taxi aştepta; ştergătoarele parbrizului său duplicau bătăile inimii lui Coretti.<br />
Ţopăind stângaci peste băltoacele de pe trotuar, el se strecură în maşină, aşteptând temător reacţia lor.<br />
Stătea pe bancheta din spate, alături de fată.<br />
Bărbatul cu tâmplele argintate se adresă şoferului. Acesta murmură ceva în microfon, băgă în viteză şi porni prin ploaie pe străzile întunecate. Peisajul urban nu‑l impresiona deloc pe Coretti, care îşi putea imagina deja taxiul oprindu‑se, bărbatul grizonat şi femeia râzătoare împingându‑l afară şi arătându‑i, zâmbind, poarta unui azil de nebuni. Sau: taxiul frânând şi cuplul coborând, scuturând cu tristeţe din capete. De o duzină de ori îşi închipui maşina staţionând pe o stradă lăturalnică, pustie, unde el era sugrumat metodic. Abandonat mort în ploaie. Fiindcă nu era unul de‑al lor.<br />
Ajunseră însă la hotelul lui Coretti.<br />
În lumina slabă a luminiţei taxiului, îl privi cu atenţie pe cel de lângă el căutând banii pentru cursă. Putea distinge limpede căptuşeala pardesiului, care era una şi aceeaşi cu puloverul din angora. Nu se zărea umflătura unui portofel şi nici vreun buzunar, însă se deschise un soi de fantă care se lărgi când degetele bărbatului rămaseră deasupra ei, apoi vărsă bani. Trei bancnote, împăturite, lunecară lin dinăuntru. Banii erau uşor umezi. Se uscară imediat ce bărbatul îi despături, aidoma aripilor unui fluture abia ieşit din crisalidă.<br />
— Păstrează restul, spuse individul integrat coborând din taxi.<br />
Antoinette se strecură după el şi Coretti îi urmă, văzând înaintea ochilor numai fanta. Crăpătura umedă, tivită cu roşu, ca o branhie.<br />
Holul hotelului era pustiu, iar recepţionerul stătea aplecat deasupra unui careu de cuvinte încrucişate. Perechea pluti în tăcere prin faţa lui şi intră în ascensor, cu Coretti ţinându‑se aproape. La un moment dat, încercă să prindă privirea femeii, însă ea îl ignoră. Iar mai apoi, în vreme ce liftul urca şapte nivele mai sus de etajul unde locuia lingvistul, Antoinette se aplecă şi mirosi scrumiera cromată din perete, tot aşa cum un câine adulmecă solul.<br />
În toiul nopţii, hotelurile nu sunt niciodată cufundate în tăcere. Coridoarele nu sunt niciodată absolut liniştite. Se aud nenumărate suspine neclare, foşnete de cearşafuri şi glasuri înăbuşite vorbind în somn. Cu toate acestea, pe coridorul etajului nouă, Coretti avu senzaţia că se deplasează printr‑un vid perfect, lipsit de zgomote; pantofii săi nu scoteau nici un sunet pe mocheta lipsită de culoare, până şi bătăile inimii lui de intrus erau absorbite de imprimeurile vagi care decorau tapetul.<br />
Încercă să numere micuţele ovaluri din plastic, prinse cu şuruburi în uşi, fiecare gravat cu trei cifre, dar coridorul părea că se întinde la nesfârşit. În cele din urmă, bărbatul se opri în fata unei uşi ca toate celelalte, furniruită cu imitaţie de lemn de trandafir, şi puse palma deasupra broaştei, lipind‑o de metal. Se auzi un râcâit, apoi mecanismul ţăcăni şi uşa se deschise. Când bărbatul îşi retrase mâna, Coretti zări o aşchie osoasă de forma unei chei, roz‑cenuşie, retrăgându‑se umedă în carnea albicioasă.<br />
În cameră nu ardea nici o lumină, însă haloul palid de neoane al oraşului se strecura printre jaluzele, per‑miţându‑i să distingă chipurile a peste o duzină de persoane cocoţate pe marginile patului, canapelei, fotoliilor şi taburetelor din bucătărie. La început, Coretti crezu că aveau ochii deschişi, apoi pricepu că pupilele mate erau acoperite de membrane nictitante, pleoape terţiare ce reflectau slabele tonuri fluorescente dinspre fereastră. Purtau îmbrăcămintea adecvată ultimului local vizitat; mantalele diforme ale Armatei Salvării stăteau alături de coloratele haine sport din suburbii, rochiile de seară lângă salopetele prăfuite de fabrică, hainele din piele ale moto‑cicliştilor lângă tweedul Harris bine periat. În somn, dispăruse orice contrafacere de umanitate.<br />
Erau aciuaţi aici peste noapte.<br />
Cuplul său se instală pe marginea măsuţei de melamină din bucătărie, iar Coretti şovăi, rămas singur în mijlocul covorului. Ani‑lumină de mochetă păreau că‑l despart de ceilalţi, totuşi ceva îl atrăgea din depărtare, promiţându‑i odihnă, pace şi integrare. Continua însă să ezite, tremurând de o indecizie care părea că ia naştere din nucleul genetic al fiecărei celule a trupului său.<br />
Până ce ei deschiseră ochii, cu toţii simultan, membranele lunecând în lateral şi dezvăluind calmul nepământean al locuitorilor din fosa cea mai întunecată a oceanului.<br />
Coretti urlă şi o luă la goană, alergând pe coridoare şi coborând scările din beton răsunător, spre ploaia răcoritoare şi străzile aproape pustii.<br />
Nu reveni niciodată în odaia sa de la etajul trei al imobilului. Plictisitul detectiv al hotelului strânse cărţile de lingvistică şi singurul geamantan de haine, care fură vândute în cele din urmă la licitaţie. Coretti închirie o cameră într‑o pensiune condusă de o baptistă încruntată, antialcoolică, care‑şi obliga chiriaşii să se roage la începutul fiecăreia dintre cinele arse pe plită. N‑o deranja faptul că el nu mânca niciodată în comun; îi explicase că avea masa asigurată la locul de muncă. Minţea acum în mod curent şi cu iscusinţă. Niciodată nu consuma băuturi alcoolice în pensiune şi nici nu venea acasă beat. Domnul Coretti era puţin bizar, dar întotdeauna achita chiria la timp. Şi era foarte liniştit.<br />
Coretti încetă s‑o mai caute pe Antoinette. Încetă să mai frecventeze barurile. Bea dintr‑o sticlă ţinută într‑o pungă de hârtie, când se ducea şi revenea de la slujba lui, în depozitul unei edituri dintr‑un cartier a cărui industralizare permitea existenţa puţinor baruri.<br />
Lucra în schimburile de noapte.<br />
Uneori, spre zori, cocoţat pe marginea patului nedesfăcut, moţăind — acum nu mai dormea niciodată întins — se gândea la ea. La Antoinette. Şi la ei. La specia integrată. Uneori specula visător... Poate că erau aidoma şoarecilor de casă, genul de animale mici care evoluaseră doar pentru a trăi în zidurile structurilor clădite de oameni.<br />
Animale ce se hrănesc exclusiv cu băuturi alcoolice. Dotate cu un metabolism aparte, ele convertesc alcoolul şi diversele proteine din coctailuri, vinuri şi beri în tot ceea ce au nevoie. Îşi pot modifica aspectul exterior, precum cameleonii, pentru protecţie, astfel încât să trăiască printre noi. Şi poate că, se gândi Coretti, se dezvoltă în etape. În primele faze sunt asemănători oamenilor, consumă aceeaşi hrană ca ei şi‑şi percep diferenţa doar sub forma senzaţiei neclare că nu fac parte dintre aceştia.<br />
Animale înzestrate cu o şiretenie proprie, cu un ansamblu propriu şi special de instincte urbane. La care se adaugă capacitatea de a‑i recunoaşte pe cei din aceeaşi specie, atunci când se află în preajmă. Poate...<br />
Sau poate că nu...<br />
Coretti luneca în somn.<br />
<br />
<br />
Într‑o miercuri, la trei săptămâni după ce obţinuse noua slujbă, proprietăreasa deschise uşa camerei — nu ciocănea niciodată — şi‑l anunţă că e căutat la telefon. Glasul ei era crispat de obişnuita suspiciune şi Coretti o urmă pe coridorul întunecat, până în sufrageria comună de la etajul doi, unde se găsea telefonul.<br />
Ducând la ureche receptorul negru, de modă veche, auzi la început doar muzică, apoi un vuiet sonor care se descompuse într‑un amalgam de fragmente de conversaţii. Râsete... Nimeni nu‑i vorbi pe fondul zgomotos al localului, însă melodia din fundal era „You're the Reason Our Kids Are Ugly".<br />
Pe urmă se auzi tonul, când cel care‑i telefonase închise.<br />
<br />
<br />
Mai târziu, singur în odaia lui, ascultând paşii apăsaţi ai proprietăresei în camera de dedesubt, Coretti îşi dădu seama că nu era nevoie să mai rămână aici. Fusese chemat. Gazda impusese însă ca orice plecare din pensiune să fie anunţată cu trei săptămâni înainte. Asta însemna că bărbatul îi datora bani. Instinctul îi spunea să renunţe la ei.<br />
Muncitorul creştin reformat din încăperea vecină tuşi prin somn, când Coretti se sculă şi porni pe hol, spre telefon. Îl anunţă pe şeful schimbului său că părăsea slujba. Închise şi reveni în camera lui, încuie uşa şi se dezbrăcă fără grabă până ce rămase gol‑puşcă în faţa litografiei cu ramă ţipătoare a lui Iisus, aflată deasupra biroului brun din oţel.<br />
După aceea numără nouă bancnote de câte zece dolari şi le aşeză cu atenţie lângă plăcuţa cu două mâini încleştate în rugăciune care orna tăblia biroului.<br />
Erau bani arătoşi. Bani perfect valabili. Îi făcuse el însuşi.<br />
<br />
<br />
De data aceasta, Coretti n‑avea chef să pălăvrăgească. Antoinette avea în faţă o margarita; comandă şi el acelaşi lucru. Ea plăti, scoţând banii cu o mişcare expertă dintre sânii care se legănau în decolteul adânc al rochiei. El întrezări branhia închizându‑se acolo. Se simţi cuprins de o bruscă excitare — care de data aceasta nu se materializă printr‑o erecţie.<br />
După cea de‑a treia margarita, şoldurile li se atingeau şi o senzaţie nouă se răspândea prin el în valuri lente de orgasm. Zona de contact era lipicioasă şi avea mărimea bazei degetului mare, în locul unde ţesătura se deschisese. El era doi oameni: interiorul, contopindu‑se cu ea într‑o totală comuniune celulară, şi învelişul, care stătea neglijent pe taburetul barului, cu coatele de ambele părţi ale paharului, jucându‑se între degete cu paiul cocteilului. Zâmbind binevoitor în gol. Calm, în penumbra răcoroasă.<br />
Şi o dată, însă numai o singură dată, o părticică distantă şi îngrijorată din el îl făcu pe Coretti să‑şi plece privirea spre locul unde pulsau tuburile moi, rubinii, iar cârceii purtând în vârf buze tăioase se mişcau în umbrele dintre ei. Precum tentaculele întrepătrunzându‑se a două anemone stranii.<br />
Se împerecheau, fără ştirea nimănui.<br />
Iar barmanul, când aduse următorul rând, le oferi surâsul lui obosit şi spuse:<br />
— Plouă tare, este? Nu mai vrea să‑nceteze.<br />
— Aşa a ţinut‑o toată săptămâna asta nenorocită, răspunse Coretti. Toarnă cu găleata.<br />
Şi o spusese perfect. Ca un om adevărat.</div>Anonymoushttp://www.blogger.com/profile/10323077754526858226noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-3526555465368910251.post-60962613090777402842011-08-17T07:49:00.000-07:002011-08-17T07:49:00.171-07:00Bruce Sterling şi William Gibson - Stea roşie pe orbită de iarnă<div align="left"><br />
<br />
<br />
<strong> Bruce Sterling şi William Gibson</strong><br />
<br />
<em>Stea roşie pe orbită de iarnă<br />
vol. CHROME (Burning Chrome, 1986)</em><br />
<br />
<br />
Colonelul Korolev se răsuci lent în chingi, visând iarna şi gravitaţia. Tânăr din nou, de‑abia cadet, îşi biciuia calul peste stepele de noiembrie târziu ale Kazahstanului, intrând în peisajele roşii şi aride ale amurgului marţian.<br />
Ceva e‑n neregulă, gândi el...<br />
Şi se trezi — în Muzeul Victoriei Spaţiale Sovietice — în zgomotele scoase de Romanenko şi nevasta KGB‑istului. Erau din nou pe treabă, înapoia paravanului din capătul posterior al Saliutului, chingile şi fuzelajul capitonat scârţâind şi bufnind ritmic. Copite în zăpadă...<br />
Eliberându‑se din chingi, Korolev execută o lovitură de picior îndelung exersată, care‑l propulsă în despărţitura toaletei. Scoţându‑şi salopeta destrămată, îşi fixă closetul în jurul bazinului şi şterse aburii condensaţi de pe oglinda din oţel. Mâna artritică i se umflase din nou în timpul somnului; datorită lipsei de calciu, încheietura avea subţirimea unui os de pasăre. Trecuseră douăzeci de ani de când cunoscuse pentru ultima oară gravitaţia; îmbătrânise pe orbită.<br />
Se bărbieri cu un aparat de ras aspirator. O reţea de vene sparte îi pătau obrazul şi tâmpla drepte, o altă moştenire a exploziei care‑l schilodise.<br />
Când ieşi, adulterii terminaseră. Romanenko îşi aranja hainele. Nevasta ofiţerului politic, Valentina, îşi rupsese mânecile salopetei brune; braţele ei albe străluceau de sudoarea efortului. Părul ei blond‑cenuşiu unduia în briza unui ventilator. Ochii de culoarea celei mai pure albăstrele, puţin cam apropiaţi, aveau o privire jumătate de scuză, jumătate conspirativă.<br />
— Uite ce ţi‑am adus, colonele...<br />
Îi întinse o minusculă sticluţă de coniac. Uluit, Korolev clipi spre emblema Air Force ştanţată pe dopul de plastic.<br />
— A venit cu ultimul Soiuz. Soţul meu zicea c‑au găsit‑o într‑un castravete. Chicoti: Mi‑a dăruit‑o mie.<br />
— Am hotărât să fie a dumitale, colonele, interveni Romanenko, zâmbind larg. La urma urmelor, noi putem pleca în permisie oricând.<br />
Korolev ignoră căutătura furişă, stânjenită, spre coapsele sale stafidite şi labele picioarelor atârnând albicioase. Deschise sticla şi un val furnicător de sânge îi năvăli în obraji, simţind aroma bogată. O ridică grijuliu şi supse câţiva milimetri de brandy. Ardea precum acidul.<br />
— Hristoase, icni el, au trecut ani de zile... O să mă fac praf! continuă, izbucnind în râs, cu lacrimile înceţoşându‑i privirea.<br />
— Tata zicea că pe timpuri beai ca un erou, colonele.<br />
— Da, încuviinţă Korolev şi sorbi din nou. Aşa‑i.<br />
<br />
Coniacul i se răspândea în trup aidoma aurului lichid. Nu‑i plăcuse nici tatăl lui — un fluşturatic membru de partid, de multă vreme dedat unei vieţi de turnee prin ţară, o casă la Marea Neagră, băuturi americane, costume franţuzeşti, pantofi italieneşti... Băiatul avea trăsăturile tatălui, aceiaşi ochi gri şi limpezi, nicicând umbriţi de îndoială.<br />
Alcoolul invadă sângele subţiat al bătrânului.<br />
— Sunteţi foarte generoşi, rosti el. Se împinse o dată, uşor şi ajunse la consolă. Trebuie să luaţi nişte samizdat, emisiuni americane prin cablu, recent interceptate. Lucruri picante! Un moş ca mine n‑are nevoie de ele.<br />
Introduse în fantă o casetă goală şi copie materialul.<br />
— O să le‑o dau băieţilor de la posturile de luptă, rânji Romanenko. Ei o pot rula pe consolele de urmărire din arsenal.<br />
Staţia fasciculului de particule fusese de la început poreclită „arsenalul". Soldaţii de acolo erau extrem de avizi după asemenea casete. Korolev mai trase o copie pentru Valentina.<br />
— Este porno? Femeia părea alarmată şi în acelaşi timp intrigată. Putem reveni, colonele? Joi, la orele douăzeci şi patru fix?<br />
Korolev îi zâmbi. Înainte de a fi selecţionată pentru activităţi spaţiale, Valentina fusese muncitoare în fabrică. Frumuseţea ei o făcea utilă ca instrument de propagandă, ca model pentru proletariat. Acum, cu coniacul curgându‑i prin vene, o compătimea şi constata că îi venea greu să‑i refuze puţină fericire.<br />
— O întâlnire la miezul nopţii în muzeu, Valentina? Cât de romantic!<br />
Ea îi sărută obrazul, legănându‑se în imponderabilitate.<br />
— Mulţumesc, colonelul meu!<br />
— Eşti un prinţ, colonele, spuse Romanenko bătând cu palma, cât putu mai uşor, pe umărul ca o scobitoare al bătrânului. După nenumăratele ore petrecute cu aparatele de gimnastică, muşchii băiatului erau umflaţi aidoma unui fierar.<br />
Korolev îi privi pe amanţi trecând precauţi în sfera centrală de andocare, joncţiunea celor trei bătrâne Saliuturi cu două coridoare. Romanenko porni pe coridorul „nordic", spre arsenal; Valentina o luă în direcţia opusă, către următoarea sferă de joncţiune şi Saliutul unde dormea soţul ei.<br />
În Kosmograd existau cinci sfere de andocare, fiecare formată din trei Saliuturi înlănţuite. În capetele opuse ale complexului se găseau instalaţiile militare şi lansatoarele sateliţilor. Pocnind, bâzâind şi şuierând, complexul orbital lăsa impresia unei staţii de metrou şi avea izul metalic şi umed al unui vapor cu zbaturi.<br />
Korolev mai trase o duşcă din sticluţă. Acum era pe jumătate goală. O ascunse într‑unui din exponatele muzeului, un aparat Hasselblad al NASA, recuperat din locul aselenizării lui Apollo. Bătrânul nu mai băuse alcool de la ultima sa permisie, înainte de explozie. Capul îi înota într‑un curent plăcut şi dureros, de nostalgie cherchelită.<br />
Plutind înapoi la consola sa, accesă o porţiune a memoriei unde discursurile lui Alexei Kosâghin fuseseră şterse pe furiş şi înlocuite cu colecţia personală de samizdat, muzică pop digitalizată, melodiile lui favorite din anii optzeci, pe când era adolescent. Avea grupuri britanice înregistrate de la posturile de radio vest‑germane, heavy metal aparţinând Pactului de la Varşovia şi muzică americană cumpărată de la bursa neagră. Punându‑şi căştile, comandă reggae‑ul Czestochowa cântat de Brygada Cryzis.<br />
După atâţia ani, de fapt nici nu mai auzea muzica, dar imaginile îl asaltau cu o limpezime dureroasă. În anii optzeci fusese unul dintre puştii lăţoşi ai elitei sovietice, funcţia tatălui său plasându‑l efectiv în afara jurisdicţiei miliţiei moscovite. Îşi reamintea feedbackul urlând prin boxe în întunericul fierbinte al unui club dintr‑un beci şi mulţimea ca o neclară tablă de şah formată din blugi şi plete spălăcite. Fumase Marlboro conţinând pulbere de haşiş afgan. Îşi amintea gura fetei unui diplomat american, pe bancheta din spate a Lincolnului negru al tatălui ei. Numele şi chipurile se revărsau asupra lui, copleşindu‑l dintr‑o pâclă caldă de coniac. Nina, est‑germana care‑i arătase copiile ei xerografiate după traduceri din gazetele dizidente poloneze...<br />
Până în noaptea când ea nu mai apăruse la cafenea. Zvonuri despre parazitism, despre activităţi antisovietice, despre grozăviile chimice din puşcării. Scoase căştile.<br />
Trecuseră cincizeci de ani, totuşi spaima îl cuprinsese brusc şi intens. Nu‑şi amintea să mai fi fost vreodată atât de speriat, nici chiar în timpul exploziei care‑i zdrobise şoldul. Tremura violent. Luminile... Luminile din Saliut erau prea puternice, dar nu voia să se ducă la întrerupătoare. O acţiune simplă, una pe care o executa în mod regulat, totuşi... Întrerupătoarele şi cablurile lor izolate erau cumva ameninţătoare. Privi în jur, ameţit. Macheta micuţă a unui vehicul lunar Lunohod, agăţată cu roţile din velcro de peretele curb, părea ghemuită acolo aidoma unei entităţi încordate, aşteptând. Ochii pionierilor spaţiali sovietici din portretele oficiale îl fixau dispreţuitori.<br />
Coniacul... Anii petrecuţi în imponderabilitate îi dăduseră metabolismul peste cap. Nu mai era bărbatul de pe timpuri. Trebuia să rămână calm, încercând să depăşească momentul. Dacă vomita, toţi ar fi râs de el.<br />
Cineva ciocăni la intrarea muzeului şi Nikita Instalatorul, meşterul bun la toate al Kosmogradului, execută un perfect plonjon cu încetinitorul prin chepengul deschis. Tânărul inginer civil părea furios. Korolev se simţi intimidat.<br />
— Te‑ai sculat devreme, Instalatorule, rosti el, căutând cu disperare o faţadă de normalitate.<br />
— O scurgere minusculă în Delta Trei. Se încruntă, apoi continuă: Ştii japoneza?<br />
Instalatorul extrase o casetă din unul dintre cele zece buzunare ce se umflau proeminente pe vesta sa de lucru pătată şi o flutură în faţa lui Korolev. Tânărul purta Levi's prespălaţi cu grijă şi nişte adidaşi vechi.<br />
— Am accesat‑o azi noapte.<br />
Korolev se înfioră ca şi cum caseta era o armă.<br />
— Nu, japoneza n‑o ştiu. (Umilinţa propriului glas îl surprinse.) Doar engleza şi poloneza.<br />
Simţi că roşeşte. Instalatorul îi era prieten; o ştia şi se încredea în el, totuşi...<br />
— Nu te simţi bine, colonele? Inginerul încărcă banda şi, cu degete experte, acoperite de bătături, apelă un program lexicon. Arăţi de parc‑ai fi înghiţit un gândac. Vreau s‑asculţi chestia asta.<br />
Bătrânul privi neliniştit cum banda pâlpâi cu o reclamă pentru mănuşi de baseball. Subtitlurile chirilice ale lexiconului goneau peste monitor în timp ce glasul din off al japonezului trăncănea ca un dement.<br />
— Acum vin ştirile, spuse Instalatorul trăgând cu dinţii de pieliţa unui deget.<br />
Korolev miji ochii, tulburat, spre traducerea care luneca peste chipul cranicului japonez:<br />
GRUPUL DE DEZARMARE AMERICAN AFIRMĂ CĂ... PREGĂTIRILE DE LA COSMODRO‑MUL BAIKONUR... DOVEDESC CĂ RUŞII SUNT ÎN SFÂRŞIT GATA... SĂ ABANDONEZE STAŢIA MILITARĂ SPAŢIALĂ COMIC CITY...<br />
— Cosmic, murmură Instalatorul. O eroare a lexiconului.<br />
CONSTRUITĂ LA SFÂRŞITUL SECOLULUI CA UN CAP DE POD SPRE SPAŢIU... UN PROIECT AMBIŢIOS SCOS DIN UZ DE EŞECUL EXPLOATĂRILOR MINIERE LUNARE... STAŢIE COSTISITOARE DEPĂŞITĂ DE UZINELE NOASTRE ORBITALE ROBOT... CRISTALE, SEMICONDUCTOARE ŞI MEDICAMENTE DE PURITATE MAXIMĂ...<br />
— Ticăloşi îngâmfaţi, pufni tânărul. Îţi zic eu, asta‑i mâna nenorocitului ăla de KGB‑ist, Efremov. El şi‑a băgat nasu' aici!<br />
COLOSALUL DEFICIT COMERCIAL SOVIETIC... NEMULŢUMIREA POPORULUI FAŢĂ DE CHELTUIELILE SPAŢIALE... DECIZIILE RECENTE ALE BIROULUI POLITIC ŞI SECRETARIATULUI COMITETULUI CENTRAL...<br />
— Ne‑nchid staţia! Chipul Instalatorului era contorsionat de furie.<br />
Korolev se răsuci cu spatele la ecran, tremurând fără să se poată stăpâni. Lacrimi neaşteptate i se desprinseră de pe gene, în picături ce plutiră în imponderabilitate.<br />
— Lasă‑mă‑n pace! Nu pot face nimic!<br />
— Ce s‑a‑ntâmplat, colonele? îl prinse de umeri inginerul. Uită‑te‑n ochii mei. Cineva ţi‑a administrat Frica!<br />
— Pleacă, îl imploră Korolev.<br />
— Nenorocitu' ăla mic! Ce ţi‑a dat? Pilule? O injecţie?<br />
— Am băut ceva... se cutremură Korolev.<br />
— Ţi‑a dat Frica! Ţie, un bătrân bolnav! Îl sparg la nas!<br />
Instalatorul ridică brusc genunchii, execută un salt mortal înapoi, se împinse cu tălpile într‑un mâner aflat deasupra capului şi se catapultă afară din cabină.<br />
— Aşteaptă! Instalatorule!<br />
Acesta ţâşnise însă prin sfera de andocare precum o veveriţă, dispărând pe coridor, şi acum Korolev simţea că nu mai rezistă să fie singur. În depărtare se auzeau ecourile metalice ale unor strigăte furioase, distorsionate.<br />
Tremurând, închise ochii şi aşteptă să‑l ajute cineva.<br />
<br />
<br />
Îl rugase pe ofiţerul psihiatru Bâşkov să‑l ajute să se îmbrace cu vechea lui uniformă, cea cu Steaua Ordinului Ţiolkovski cusută deasupra buzunarului stâng de pe piept. Cizmele negre din nailon matlasat, gros, cu tălpile lor de velcro, nu i se mai potriveau în picioarele contorsionate; de aceea, rămase desculţ.<br />
Injecţia lui Bâşkov îl readusese la normal într‑o oră, purtându‑l pe rând între deprimare şi furie. Acum stătea în muzeu, aşteptând ca Efremov să‑i răspundă apelurilor.<br />
Căminul său fusese denumit Muzeul Victoriei Spaţiale Sovietice şi, pe măsură ce mânia i se destrăma, înlocuită de un gol binecunoscut, se simţea tot mai mult un alt exponat. Examina mohorât portretele cu rame aurite ale marilor vizionari spaţiali, chipurile lui Ţiolkovski, Rânin, Tupolev. Dedesubtul lor, în rame ceva mai mici se găseau Verne, Goddard şi O'Neill.<br />
Câteodată, în momentele de extremă deprimare, îşi imaginase că putea detecta o ciudată căutătură comună în ochii lor, mai cu seamă la cei doi americani. Să fi fost oare vorba de o simplă nebunie, aşa cum se gândea uneori, în clipele lui cele mai cinice? Sau era capabil să întrezărească o manifestare subtilă a unei stranii şi dezechilibrate forţe, pe care deseori o suspectase ca fiind evoluţia omenească în acţiune?<br />
O dată, şi numai o dată, Korolev văzuse privirea respectivă în propriii ochi — în ziua când păşise pe solul Bazinului Coprates. Scânteind în interiorul vizorului căştii, razele soarelui marţian îi arătaseră reflecţia a doi ochi ficşi, străini — nefumători, totuşi posedaţi —, iar acel şoc secret şi tăcut, acum îşi dădea seama, fusese momentul cel mai memorabil, chiar transcendental, al vieţii sale.<br />
Deasupra portretelor, unsuros şi inert, se afla un tablou ce prezenta amartizarea în culori ce‑i aminteau de borş şi piftie — peisajul marţian redus la kitschul idealist al realismului socialist sovietic. Artistul reprodusese astronautul în costum de lângă lander cu toată vulgaritatea profund sinceră a stilului oficial.<br />
Simţindu‑se impurificat, aştepta sosirea lui Efremov, KGB‑istul, politrucul Kosmogradului.<br />
Când acesta se ivi în cele din urmă în Saliut, Korolev îi observă buza spartă şi vânătăile proaspete de pe beregată. Purta o salopetă albastră, Kansai, din mătase japoneză şi pantofi sport italieneşti. Tuşi politicos.<br />
— Bună dimineaţa, tovarăşe colonel.<br />
Korolev îl privi fix şi lăsă tăcerea să se prelungească.<br />
— Efremov, rosti el apăsat, nu te pot felicita.<br />
KGB‑istul se înroşi, dar nu‑şi coborî privirea.<br />
— Să vorbim deschis, colonele, ca de la rus la rus. Bineînţeles, sticla nu‑ţi era destinată.<br />
— Frica, Efremov?<br />
— Beta-fenilat, da... Dacă nu le‑ai fi încurajat acţiunile antisociale, dacă nu le‑ai fi acceptat mita, nu s‑ar fi întâmplat aşa ceva.<br />
— Deci sunt un peşte, Efremov? Un peşte şi un beţiv? Tu eşti un încornorat, un contrabandist şi un informator. Ţi‑o zic, adăugă el, ca de la rus la rus.<br />
Acum chipul celuilalt adoptase masca oficială de virtute politicoasă şi netulburată.<br />
— Spune‑mi însă, Efremov, ce urmăreşti de fapt? Ce ai făcut de când ai venit în Kosmograd? Ştim că staţia va fi desfiinţată. Ce‑i aşteaptă pe civilii din echipaj, când vor reveni la Baikonur? Acuzaţii legate de corupţie?<br />
— Bineînţeles că vor urma anchete. În unele cazuri, s‑ar putea să fie vorba de spitalizări. Ce vrei să sugerezi, colonele, că Uniunea Sovietică are vreo vină în eşecurile Kosmogradului?<br />
Korolev tăcu.<br />
— Kosmogradul a fost un vis, colonele. Un vis care a eşuat. La fel ca şi visul despre spaţiu. Nu avem ce căuta aici. Ne aşteaptă o planetă întreagă ce trebuie adusă la ordine. Moscova reprezintă cea mai mare putere a istoriei. Nu putem să ne permitem pierderea perspectivei globale.<br />
— Crezi c‑o putem neglija atât de uşor? Noi reprezentăm o elită, o elită tehnică cu înaltă pregătire.<br />
— O minoritate, colonele, o minoritate desuetă. Cu ce contribuiţi, în afară de a lua spuma de pe otrăvitoarele gunoaie americane? Echipajul de aici trebuia să muncească, nu să se transforme în speculanţi la bursa neagră, făcând contrabandă cu jazz şi pornografie. (Chipul lui Efremov rămăsese calm şi netulburat.) Vor reveni la Baikonur, armamentul poate fi dirijat şi de la sol. Desigur, dumneata vei rămâne şi vor veni cosmonauţi oaspeţi: africani, sud‑americani... Pentru aceşti oameni, spaţiul continuă să deţină un anumit grad din vechiul său prestigiu.<br />
— Ce‑ai făcut cu băiatul? scrâşni din dinţi Korolev.<br />
— Instalatorul tău? se încruntă politrucul. A atacat un ofiţer al Comitetului pentru Securitatea Statului. Va rămâne sub pază până când va putea fi transportat la Baikonur.<br />
— Dă‑i drumul, încercă bătrânul un hohot neplăcut de râs. Tu însuţi vei avea prea multe necazuri ca să mai acuzi pe alţii. O să vorbesc personal cu mareşalul Guba‑rev. Poate că funcţia mea nu‑i decât onorifică, Efremov, dar îmi păstrez o anumită influenţă.<br />
KGB‑istul ridică din umeri.<br />
— Soldaţii din arsenal au primit de la Baikonur ordine să păstreze modulul de comunicaţii permanent încuiat. Cariera lor depinde de asta.<br />
— S‑a instaurat deci legea marţială?<br />
— Aici nu‑i Kabul, colonele. Trecem acum prin momente dificile. Dumneata deţii o autoritate morală — ar trebui să‑ncerci să oferi un exemplu personal.<br />
— O să vedem...<br />
<br />
<br />
Kosmograd ieşi din umbra Pământului în razele directe ale Soarelui. Pereţii Saliutului lui Korolev pocniră şi scârţâiră precum un cuib plin de cioburi. „Dintotdeauna", se gândi absent colonelul pipăindu‑şi venele sparte de pe tâmplă, „hublourile unui Saliut sunt primele care cedează."<br />
Tânărul Grâşkin părea să gândească la fel. Dintr‑un buzunar de la gleznă, scoase un tub ştemuitor şi începu să examineze etanşarea din jurul hubloului. Era ajutorul şi cel mai bun prieten al Instalatorului.<br />
— Propun să trecem la vot, rosti obosit Korolev.<br />
Unsprezece din cei douăzeci şi patru de civili ai echipajului din Kosmograd fuseseră de acord să participe la şedinţă, chiar doisprezece, dacă se punea şi pe el la socoteală. Aşadar rămăseseră treisprezece care fie că nu doreau să rişte implicându‑se, fie erau de‑a dreptul ostili ideii de grevă. Efremov şi cei şase soldaţi din arsenal ridicau la douăzeci numărul total al absenţilor.<br />
— Am prezentat revendicările noastre. Toţi cei care sunt de acord cu actuala listă...<br />
Îşi ridică braţul sănătos. Alţi trei înălţară şi ei mâinile. Atent la hublou, Grâşkin întinse un picior. Korolev oftă:<br />
— Şi aşa suntem destul de puţini. Ar fi preferabil să avem unanimitate. Să vă auzim obiecţiile.<br />
— Expresia custodia militarilor, rosti un tehnician biolog pe nume Korovkin, poate fi interpretată că militarii sunt responsabili pentru situaţie, nu criminalul de Efremov. Bărbatul arăta extrem de stânjenit. Altfel suntem de acord, dar nu vom semna. Suntem membri de partid.<br />
Păru gata să mai adauge ceva, dar amuţi.<br />
— Mama, vorbi încet soţia lui, era evreică...<br />
Korolev încuviinţă, însă nu spuse nimic.<br />
— Toate astea sunt aiureli penale, zise botanistul Gluşko. (Nici el şi nici nevastă‑sa nu votaseră.) O idioţenie. Kosmogradul este terminat, o ştim cu toţii, şi cu cât ajungem mai repede acasă, cu atât mai bine. Ce‑a fost locul ăsta altceva decât o temniţă?<br />
Imponderabilitatea nu convenea metabolismului său; în absenţa gravitaţiei, sângele avea tendinţa să i se acumuleze în faţă şi gât, făcându‑l să semene cu unul dintre dovlecii lui experimentali.<br />
— Tu eşti botanist, Vasili, spuse sec nevastă‑sa, în timp ce eu, dacă mai ţii minte, sunt pilot de Soiuz. Cariera ta nu este periclitată.<br />
— Eu n‑o să susţin idioţenia asta!<br />
Gluşko izbi sălbatic cu piciorul în batardou, propulsându‑se afară din cabină. Soţia îl urmă, plângându‑se cu amărăciune pe tonul acela în surdină pe care membrii echipajului învăţaseră să‑l utilizeze pentru neînţelegerile personale.<br />
— Din echipajul civil de douăzeci şi patru de membri, cinci doresc să semneze, rosti Korolev.<br />
— Şase, spuse Tatiana, al doilea pilot de Soiuz, cu părul negru pieptănat peste cap şi prins cu o bandă împletită din plasă de nailon verde. L‑ai uitat pe Instalator.<br />
— Baloanele solare! strigă Grâşkin, arătând spre Pământ. Priviţi!<br />
Kosmogradul ajunsese deasupra coastei Californiei: ţărmuri distincte, câmpuri de un verde intens, oraşe întinse şi decadente ale căror denumiri răsunau cu o magie stranie. Mult deasupra unei pături de stratocumu‑lus pluteau cinci baloane solare, sfere geodezice din oglinzi ancorate prin cabluri energetice; reprezentaseră înlocuitoarele mai ieftine ale grandiosului plan american de construire a unor sateliţi energetici solari. Korolev bănuia că drăciile dăduseră rezultate, întrucât în ultimul deceniu le văzuse cum se înmulţiseră.<br />
— Ei zic că‑năuntru trăiesc oameni?<br />
Ofiţerul de sistem, Stoiko, i se alăturase lui Grâşkin în faţa hubloului. Korolev îşi aminti pateticul vârtej de bizare propuneri energetice ale americanilor ce urmaseră Tratatului de la Viena. Cu Uniunea Sovietică controlând ferm livrările mondiale de ţiţei, americanii păruseră gata să încerce absolut orice. După aceea, accidentul nuclear din Kansas îi lecuise pentru totdeauna de centrale atomice. Vreme de peste trei decenii, lunecaseră treptat în izolaţionism şi declin industrial. Spaţiul..., se gândi bătrânul cu tristeţe, ar fi trebuit să meargă în spaţiu... Nu pricepuse niciodată ciudata paralizie a voinţei care păruse că le afectase excepţionalele eforturi anterioare. Sau poate că fusese pur şi simplu un eşec al imaginaţiei, al viziunilor. Vedeţi voi, americanilor, le spuse în gând, ar fi trebuit să‑ncercaţi să vă alăturaţi gloriosului nostru viitor, aici, în Kosmograd.<br />
— Cine‑ar vrea să trăiască într‑un asemenea loc? întrebă Stoiko, lovindu‑l pe Gâşkin în umăr şi râzând cu energia tăcută a disperării.<br />
<br />
<br />
— Glumiţi, rosti Efremov. Şi‑aşa avem cu toţii destule necazuri.<br />
— Nu glumim, tovarăşe ofiţer politic, şi acestea sunt revendicările noastre.<br />
Cei cinci dizidenţi se îngrămădiseră în Saliutul pe care KGB‑istul îl ocupa împreună cu Valentina, împingându‑l în ecranul dinspre partea posterioară. Ecranul era împodobit cu o fotografie — meticulos retuşată cu aerograful — a premierului, făcând cu mâna dintr‑un tractor. Korolev ştia că Valentina se afla cu Romanenko în muzeu, scârţâind din chingi. Colonelul se întrebă cum reuşea tânărul să scape aşa frecvent de carturile din arsenal.<br />
Efremov strânse din umeri şi examină lista.<br />
— Instalatorul trebuie să rămână în custodie — am primit ordin direct. În privinţa celorlalte...<br />
— Sunteţi vinovat de utilizarea neautorizată a unor droguri psihice! strigă Grâşkin.<br />
— Aceea a fost o problemă strict personală, replică Efremov calm.<br />
— Un act criminal, interveni Tatiana.<br />
— Tovarăşe pilot, amândoi ştim că Grâşkin, aici de faţă, este cel mai activ pirat de samizdat al staţiei! Cu toţii suntem infractori, nu‑nţelegi? În asta constă frumuseţea sistemului nostru, nu‑i aşa? (Rânjetul său brusc şi strâmb era şocant de cinic.) Kosmograd nu‑i Potemkin, şi voi nu sunteţi revoluţionari. În plus, cereţi să discutaţi cu mareşalul Gubarev? Se află sub stare de arest la Baikonur. Mai cereţi să discutaţi cu ministrul tehnologiei? El personal conduce acţiunea de epurare.<br />
Cu gesturi hotărâte, rupse imprimata în bucăţele — petece gălbui şi fragile, risipindu‑se în imponderabilitate precum nişte fluturi zburând cu încetinitorul.<br />
<br />
<br />
În cea de‑a noua zi a grevei, Korolev se întâlni cu Grâşkin şi Stoiko în Salitul în care Grâşkin locuia de obicei cu Instalatorul.<br />
Timp de patruzeci de ani, locuitorii Kosmogradului duseseră un război antiseptic împotriva mucegaiului şi ciupercilor. În imponderabilitate, praful, grăsimea şi vaporii nu se depuneau, iar sporii apăreau peste tot — în capitonaje, în haine sau ventilaţie. Se răspândeau aidoma petelor de ulei în atmosfera caldă şi umedă de cuve Petri. Acum, în aer se simţea o duhoare de putreziciune uscată, suprapusă izului permanent de izolaţie arsă.<br />
Somnul lui Korolev fusese întrerupt de bufnetul surd al plecării unui lander Soiuz. Probabil Gluşko şi nevastă‑sa, presupuse el. În ultimele douăzeci şi patru de ore, Efremov supraveghease evacuarea acelor membri ai echipajului care refuzaseră să se alăture grevei. Soldaţii rămăseseră în arsenalul lor şi în inelul corpului de gardă, unde continuau să‑l ţină pe Nikita Instalatorul.<br />
Saliutul lui Grâşkin devenise cartierul general al greviştilor. Nici unul dintre bărbaţi nu se bărbierise, iar Stoiko contractase o infecţie stafilococică ce i se răspândise pe antebraţe sub forma unor erupţii dureroase. Înconjuraţi de imagini lugubre preluate de la televiziunea americană, ei aduceau cu un trio degenerat de obsedaţi sexual. Lumina era slabă; Kosmogradul funcţiona cu jumătate din energie.<br />
— După plecarea celorlalţi, spuse Stoiko, atuurile sunt în mâna noastră.<br />
Grâşkin oftă. Avea nările astupate cu tampoane albe de vată medicinală. Era convins că Efremov avea să încerce spargerea grevei folosind aerosoli de beta‑fenilat. Dopurile de vată constituiau unul dintre simptomele nivelului general de stres şi paranoia. Înainte ca ordinul de evacuare să vină de la Baikonur, unul dintre tehnicieni începuse să asculte la nesfârşit, ore de‑a rândul, uvertura 1812 a lui Ceaikovski, la o intensitate sonoră asurzitoare. Gluşko îşi fugărise nevasta goală, învineţită şi zbierând, prin întregul Kosmograd, Stoiko accesase fişierele KGB‑istului şi înregistrările psihiatrice ale lui Bâşkov; metri întregi de imprimate galbene, răsucindu‑se prin coridoare în spirale flasce, unduind în curentul ventilatoarelor.<br />
— Gândiţi‑vă ce ne vor face declaraţiile lor de pe Pământ, murmură Grâşkin. Nici măcar n‑o să mai fim judecaţi. Direct în psikuska!<br />
Porecla sinistră a spitalelor politice părea să‑l galvanizeze de spaimă pe băiat. Korolev ciuguli apatic dintr‑o bucată vâscoasă de chlorella.<br />
Stoiko înhăţă o bucată de imprimată ce plutea prin apropiere şi citi cu glas tare:<br />
— Paranoia cu tendinţă de supraestimare a ideilor! Imaginaţii revizioniste, ostile sistemului social! Mototoli hârtia. Dac‑am putea pune mâna pe modulul de comunicaţie, ne‑am putea cupla la un comsat american şi le‑am trânti totu‑n poală. Poate că asta ar demonstra Moscovei ceva despre ostilitatea noastră!<br />
Korolev dezgropă din budinca de alge o musculiţă de fructe rătăcită. Cele două perechi de aripioare şi toracele bifurcat constituiau dovezi mute ale nivelurilor ridicate de radiaţie din Kosmograd. Insectele evadaseră din vreun experiment de mult uitat; de câteva decenii, generaţii de musculiţe infestaseră staţia.<br />
— Americanii nu sunt interesaţi de noi, vorbi colonelul, iar Moscova nu mai poate fi stânjenită de asemenea revelaţii.<br />
— Decât atunci când se apropie termenele de livrare ale importurilor de cereale, completă Grâşkin.<br />
— America are nevoie să vândă, tot aşa cum noi avem nevoie să cumpărăm. Fără chef, Korolev vârî încă o porţie de chlorella în gură, mestecă mecanic şi înghiţi. Americanii n‑ar putea ajunge la noi, nici dac‑ar vrea s‑o facă. Canaveral este în ruine...<br />
— Noi nu prea avem carburant, spuse Stiko.<br />
— Îl putem lua din landerele care‑au rămas, îi aminti Korolev.<br />
— Şi‑atunci, cum dracu' o să coborâm? Pumnii lui Grâşkin tremurau. Până şi‑n Siberia sunt copaci, copaci peste tot... cerul! S‑o ia dracu'! N‑are decât să se facă bucăţele! Să cadă şi să ardă!<br />
Budinca lui Korolev începu să curgă pe batardou.<br />
— Ah, Hristoase, făcu Grâşkin. Iartă‑mă, colonele. Ştiu că nu te poţi întoarce pe Pământ.<br />
<br />
<br />
Când intră în muzeu, o găsi pe Tatiana, pilotul, plutind dinaintea oribilei reproduceri a amartizării, cu obrajii strălucind de lacrimi.<br />
— Colonele, ştii că în Baikonur există un bust al dumitale? Din bronz. Treceam pe lângă el, când mergeam la cursuri.<br />
Ochii îi era injectaţi de nesomn.<br />
— Întotdeauna vor exista busturi. Academiile au nevoie de ele.<br />
Zâmbi şi o luă de mână.<br />
— Cum a fost atunci? Femeia continua să privească tabloul.<br />
— De‑abia mai ţin minte. Am vizionat de‑atâtea ori benzile, încât acum mi le amintesc doar pe ele. Amintirile mele despre Marte sunt identice cu ale oricărui şcolar. Îi surise din nou: în nici un caz n‑a semănat cu tabloul ăsta urât. În ciuda atâtor ani trecuţi de‑atunci, în privinţa asta sunt sigur.<br />
— De ce s‑au petrecut aşa lucrurile, colonele? De ce se termină totul acum? Când eram mică, am văzut toate astea la televizor. Viitorul nostru în spaţiu era veşnic...<br />
— Poate că americanii au avut dreptate. Japonezii au trimis maşini în loc de oameni, roboţi care să le construiască fabricile orbitale. Noi am eşuat în exploatarea minieră a Lunii, dar am considerat că cel puţin aici va fi un fel de centru permanent de cercetări. Cred că totul e legat de băierile pungii. De oamenii care stau în birouri şi iau decizii.<br />
— Asta‑i decizia finală în privinţa Kosmogradului, îi întinse Tatiana un petec de hârtie împăturit. Am găsit‑o printre ordinele primite de Efremov de la Moscova. În următoarele trei luni, vor permite reducerea treptată a orbitei staţiei.<br />
Korolev constată că acum el privea fix la pictura pe care‑o detesta.<br />
— Oricum, nu mai contează, se auzi vorbind.<br />
Apoi ea izbucni în plâns, cu faţa apăsând cu putere umărul schilod al bătrânului.<br />
— Am însă un plan, Tatiana, continuă el, mângându‑i părul. Fii atentă!<br />
<br />
<br />
Îşi privi Rolexul vechi. Se aflau deasupra Siberiei răsăritene. Îşi aminti cum primise ceasul de la ambasadorul elveţian, într‑o uriaşă sală boltită a Kremlinului.<br />
Era momentul să înceapă.<br />
Pluti afară din Saliutul său, în sfera de andocare, îndepărtând o fâşie de imprimantă care încerca să i se înfăşoare în jurul capului.<br />
Cu mâna sănătoasă putea să lucreze încă rapid şi eficient. Surise, desfăcând o butelie mare de oxigen din chingile care‑o fixau. Împingându‑se într‑un mâner, o azvârli cu toată puterea înspre capătul opus al sferei. Rezervorul ricoşă inofensiv, cu un zăngănit ascuţit. Bătrânul se duse după el, îl prinse şi‑l aruncă din nou.<br />
Apoi izbi alarma de decompresie.<br />
Praful ţâşni din difuzoare, când o sirenă începu să urle. Declanşate de alarmă, ecluzele de andocare se închiseră automat, cu un şuier de hidraulice. Urechile lui Korolev pocniră. Strănută, după care merse iarăşi să prindă butelia de oxigen.<br />
Luminile izbucniră la intensitatea maximă, apoi pâlpâiră, stingându‑se. Korolev surise în beznă, bâjbâind după rezervorul din oţel. Stoiko provocase o avarie generală de sistem. Nu fusese prea dificil. Băncile de memorie erau deja ticsite până aproape de colaps cu programe de televiziune piratate.<br />
— Chestiile cu‑adevărat dure, mormăi bătrânul, lovind butelia de perete.<br />
Lămpile reîncepură să clipească slab, pe măsură ce intrau în funcţiune generatoarele de avarie. Umărul începuse să‑l doară. Continuă cu stoicism, amintindu‑şi zăpăceala cauzată de o explozie reală. Trebuia să fie cât mai bine. Trebuia să‑i poată păcăli atât pe Efremov, cât şi pe soldaţii din arsenal.<br />
Scârţâind, roata manuală a unui chepeng porni să se învârtă. În cele din urmă, bubui, deschizându‑se şi Tatiana privi înăuntru, zâmbind timidă.<br />
— Instalatorul e liber? întrebă colonelul, lăsând butelia de oxigen.<br />
— Stoiko şi Umanski îl conving pe paznic. (Lovi cu pumnul în palma deschisă a celeilalte mâini.) Grâşkin pregăteşte landerul.<br />
El o însoţi până în următoarea sferă de andocare. Stoiko îl ajuta pe Instalator prin uşa dinspre inelul corpului de gardă. Inginerul era desculţ şi cu o faţă vânătă sub tuleiele nerase ale bărbii. Meteorologul Umanski îi urma, târând corpul inert al unui soldat.<br />
— Cum te simţi? îl întrebă Korolev pe Instalator.<br />
— Ameţit... M‑au pompat cu Frică. Nu‑n doze mari, totuşi... În plus, am crezut c‑a fost o explozie adevărată!<br />
Grâşkin lunecă afară din cel mai apropiat lander Soiuz, trăgând după el o legătură de scule şi aparate de măsură fixate pe un şnur.<br />
— Totu‑i verificat. Accidentul a avariat pilotul automat. Le‑am stricat telecomenzile cu şurubelniţa, aşa încât să nu poată fi preluaţi de controlul de la sol. Cum merge, Nikita? se adresă Instalatorului. O să aterizezi în centrul Chinei.<br />
Tânărul se strâmbă, clătină din cap şi se înfioră.<br />
— Nu vorbesc chineza.<br />
— Asta‑i în mandarina fonetică, îi întinse Stoiko o imprimantă. VREAU SĂ DEZERTEZ. DUCEŢI‑MĂ LA CEA MAI APROPIATĂ AMBASADĂ JAPONEZĂ.<br />
Instalatorul zâmbi şi‑şi trecu degetele prin claia de păr năclăit de sudoare.<br />
— Şi voi?<br />
— Crezi că facem asta numai pentru binele tău? se strâmbă Tatiana. Asigură‑te că serviciile chineze de ştiri pun mâna pe restul hârtiei. Fiecare dintre noi are o copie. Vom avea grijă ca lumea să afle ce soartă intenţionează Uniunea Sovietică să‑i asigure colonelului Iuri Vasilievici Korolev, primul om pe Marte!<br />
Suflă o sărutare spre Instalator.<br />
— Ce facem cu Filipcenko? se interesă Umanski.<br />
Câteva globuleţe întunecate, de sânge condensat, pluteau deformate lângă obrazul soldatului inconştient.<br />
— De ce nu‑l iei pe amărât cu tine? făcu Korolev.<br />
— Haide, prostovane, mârâi Instalatorul apucând centura lui Filipcenko şi târându‑l spre trapa Soiuzului. Eu, Nikita Instalatorul, îţi voi oferi cea mai mare favoare din mizerabila ta viaţă.<br />
Korolev privi cum Stoiko şi Grâşkin etanşară trapa după el.<br />
— Unde sunt Romanenko şi Valentina? întrebă el, verificându‑şi ceasul.<br />
— Aici, colonelul meu, rosti femeia cu părul blond plutindu‑i în jurul chipului în chepengul altui Soiuz. L‑am bifat şi p‑ăsta, chicoti ea.<br />
— O s‑aveţi timp destul la Tokio, se răsti Korolev. Peste câteva minute, or să pregătească interceptoarele din Vladivostok şi Hanoi.<br />
Braţul dezgolit şi musculos al lui Romanenko ieşi şi o trase pe Valentina înapoi, în lander. Stoiko şi Grâşkin etanşară trapa.<br />
— Ţăranii‑n cosmos, scuipă Tatiana.<br />
Kosmogradul răsună cavernos când Instalatorul, însoţit de Filipcenko cel inconştient, se lansă în spaţiu. O altă bubuitură şi amanţii îi urmară.<br />
— Haide, prietene, i se adresă Stoiko lui Umanski, şi adio, colonele!<br />
Cei doi porniră pe coridor.<br />
— Eu merg cu tine, zâmbi Grâşkin către Tatiana. La urma urmelor, eşti pilot.<br />
— Nu, clătină ea din cap. Plecăm separat. În felul ăsta, ne dublăm şansele. O să te descurci cu pilotul automat. Ai grijă numai să n‑atingi nimic de pe bord.<br />
Korolev o privi ajutându‑l să se instaleze în sfera ultimului Soiuz.<br />
— Te invit la bal în Tokio, vorbi Grâşkin, apoi femeia etanşă trapa.<br />
O altă bubuitură şi Stoiko împreună cu Umanski se propulsară din sfera de andocare alăturată.<br />
— Du‑te, Tatiana, zise bătrânul. Grăbeşte‑te! Nu vreau să tragă în tine deasupra apelor internaţionale.<br />
— O să rămâi singur aici, colonele, singur cu duşmanii tăi.<br />
— După ce plecaţi, or să plece şi ei. În plus, mă bizui pe publicitatea voastră ca să stânjeniţi în asemenea măsură Kremlinul, încât să mă ţină în viaţă aici.<br />
— Ce vrei să le spun la Tokio, colonele? Ai vreun mesaj pe care să‑l transmiţi lumii?<br />
— Spune‑le..., şi toate clişeele năvăliră asupra lui cu o asemenea precizie, încât îi veni să izbucnească într‑un râs isteric: Un pas mic... Am venit aici în pace... Proletari din toate ţările... Trebuie să le spui că am nevoie de spaţiu — şi‑şi ciupi încheietura mumificată — până‑n măduva oaselor.<br />
Ea îl îmbrăţişă şi o rupse la fugă.<br />
<br />
<br />
Korolev aşteptă singur în sfera de andocare. Tăcerea îi zgâria nervii; avaria dezactivase sistemul de ventilaţie cu al cărui zumzet trăise timp de douăzeci de ani. În cele din urmă, auzi Soiuzul Tatianei decuplându‑se.<br />
Cineva venea prin coridor. Era Efremov, înaintând cu stângăcie într‑un scafandru spaţial. Colonelul zâmbi.<br />
Înapoia vizorului din lexan al căştii, KGB‑istul purta masca lui inexpresivă, oficială; evită totuşi ochii bătrânu‑lui, când trecu pe lângă el. Se îndrepta spre arsenal.<br />
— Nu! strigă Korolev.<br />
Sirena chemă operatorii staţiei la alarmă generală.<br />
Chepengul arsenalului era deschis când Korolev ajunse acolo. În interior, soldaţii se mişcau sacadat, cu reflexele galvanizate ale nenumăratelor repetiţii, fixând centurile late ale scaunelor de consolă peste piepturile costumelor masive.<br />
— N‑o faceţi!<br />
Încleştă mâna într‑o gheară, trăgând de ţesătura rigidă, pliată precum un acordeon, a scafandrului lui Efremov. Unul dintre acceleratoare se activă cu un ţiuit sacadat. Pe un ecran de urmărire, crucea verde a colimatorului se suprapuse unui punct roşu.<br />
Efremov îşi scoase casca. Calm, fără vreo modificare a expresiei, şfichiui cu ea faţa bătrânului.<br />
— Opreşte‑i! gemu Korolev. Pereţii se cutremurară când fascisculul porni cu zgomotul unui harapnic. Nevastă‑ta, Efremov! E acolo!<br />
— Afară, colonele! Bărbatul apucă mâna artritică a lui şi o strânse până când bătrânul urlă. Afară!<br />
Un pumn înmănuşat îl pocni în piept. Korolev izbi zadarnic în costumul presurizat, în vreme ce era împins afară, pe coridor.<br />
— Nici chiar eu, colonele, nu‑ndrăznesc să comentez ordinele Armatei Roşii. Efremov părea îmbătrânit acum, masca i se năruise. Aşa, moşule! Aşteaptă aici până se termină.<br />
În clipa aceea, Soiuzul Tatianei lovi instalaţia fasciculului şi inelul corpului de gardă. În fracţiunea de secundă a dagherotipului cu raze directe de soare, Korolev văzu arsenalul boţindu‑se şi turtindu‑se precum o cutie de bere strivită sub un bocanc; zări trunchiul decapitat al unui soldat rotindu‑se şi îndepărtându‑se de o consolă; îl văzu pe Efremov încercând să vorbească, cu părul ridicându‑i‑se vertical pe măsură ce vidul smulgea aerul din costumul său prin gulerul deschis. Două şuviţe subţiri, gemene, de sânge se arcuiră din nările lui Korolev, vuietul aerului scurs fiind înlocuit de un vâjâit mai profund în capul său.<br />
Ultimul sunet de care îşi amintea era bufnetul chepengului închizându‑se.<br />
Când se trezi, o făcu în beznă, cu durerea pulsându‑i înapoia ochilor, amintindu‑i de nişte cursuri vechi la care asistase. Pericolul era la fel de mare ca şi explozia în sine; azotul fierbea prin sânge, izbind cu o durere paralizantă, alb‑arzătoare...<br />
În realitate însă, totul era atât de îndepărtat, atât de academic... Răsuci rotiţele ecluzelor mai degrabă dintr‑un straniu sentiment de noblesse oblige, atât şi nimic mai mult. Munca era destul de istovitoare şi‑şi dorea foarte mult să se întoarcă în muzeu şi să doarmă.<br />
<br />
<br />
Putea astupa fisurile, dar avaria sistemelor îl depăşea. Avea grădina lui Grâşkin. Cu legume şi alge, nu urma să flămânzească, nici să se sufoce. Modulul de comunicaţii pierise odată cu arsenalul şi inelul corpului de gardă, desprinse de staţie prin impactul Soiuzului sinucigaş al Tatianei. Presupunea că respectiva coliziune perturbase orbita Kosmogradului, însă nu avea cum să prezică ora ultimei întâlniri incandescente a staţiei cu atmosfera superioară. Acum era bolnav în majoritatea timpului şi adesea se gândea că putea muri înainte de arderea finală, ceea ce‑l tulbura.<br />
Petrecea nenumărate ore vizionând biblioteca de benzi a muzeului. O îndeletnicire potrivită pentru Ultimul Om în Spaţiu, care fusese cândva Primul Om Pe Marte.<br />
Devenise obsedat de simbolul lui Gagarin, rulând la nesfârşit imaginile de televiziune granulate din anii şaizeci, jurnalele de actualităţi care duceau atât de invariabil la moartea cosmonautului. În aerul stătut al Kosmogradului, pluteau spiritele martirilor. Gagarin, primul echipaj Saliut, americanii prăjiţi de vii în butucănosul lor Apollo...<br />
Adesea o visa pe Tatiana; privirea ei era leit aceleia pe care şi‑o imaginase în ochii portretelor din muzeu. Iar odată se trezise — sau visase că se trezise — în Saliutul unde dormise femeia; el purta vechea uniformă şi avea fixat pe frunte un proiector de lucru alimentat cu baterii. De la mare distanţă, parcă privind un jurnal de actualităţi pe monitorul muzeului, se vedea smulgându‑şi Steaua Ordinului Ţiolkovski de pe buzunar şi prinzând‑o pe certificatul ei de pilot.<br />
Când auzi ciocăniturile, ştiu că trebuia să fie tot un vis.<br />
Chepengul culisă, deschizându‑se.<br />
În lumina albăstrie, pâlpâitoare, a vechiului film, văzu că femeia avea pielea neagră. Tirbuşoane lungi de păr încâlcit i se înălţau precum nişte cobre în jurul capului. Purta ochelari de protecţie, iar eşarfa din mătase a unui aviator se răsucea înapoia ei, în imponderabilitate.<br />
— Andy, rosti ea în engleză, ia vino să vezi ce‑i aici!<br />
Îndărătul ei apăru plutind un bărbat micuţ, musculos, aproape chel şi purtând doar un suspensor şi o centură zornăitoare cu unelte.<br />
— E viu? întrebă el.<br />
— Sigur că e viu, replică Korolev într‑o engleză abia accentuată.<br />
Bărbatul numit Andy trecu pe deasupra capului negresei.<br />
— Eşti okay, amice? (Bicepsul drept era tatuat cu un balon geodezic, deasupra a două fulgere încrucişate şi a inscripţiei PARCUL SOLAR 15, UTAH.) Nu ne aşteptam să găsim pe cineva.<br />
— Nici eu, clipi bătrânul.<br />
— Am venit să locuim aici, pluti mai aproape femeia.<br />
— Suntem din baloane. Intruşi, cred c‑ai putea spune. Auzisem că locul e pustiu. Ştiai că orbita staţiei tale este regresivă? Execută cu stângăcie un salt mortal şi sculele îi zăngăniră la centură. Imponderabilitatea asta‑i senzaţională!<br />
— Dumnezeule, interveni şi femeia. Pur şi simplu nu mă pot obişnui cu ea! E minunată. Parc‑ai sări fără paraşută, atât că nu există curenţi de aer.<br />
Korolev îl privi pe bărbatul ce avea aspectul neglijent al cuiva pe care libertatea îl îmbătase din naştere.<br />
— Dar n‑aveţi nici măcar un aerodrom, spuse el.<br />
— Aerodrom? chicoti Andy. Păi ştii cum facem noi? Avem nişte surplusuri de trepte auxiliare pe care le ridicăm pe cabluri până la baloane, iar de‑acolo le dăm drumul şi le activăm în aer.<br />
— Asta‑i o nebunie!<br />
— Dar am ajuns aici, nu?<br />
Colonelul încuviinţă din cap. Dacă se afla într‑un vis, atunci era unul cu totul special.<br />
— Eu sunt colonelul Iuri Vasilievici Korolev.<br />
— Marţianu'! bătu femeia din palme. Să vezi când or s‑audă puştii!<br />
Desprinse micuţa machetă a roverului Lunohod de pe batardou şi începu să‑i întoarcă arcul care‑o punea în mişcare.<br />
— Hei, făcu bărbatul, trebuie să m‑apuc de lucru. Avem nişte motoare auxiliare afară. Trebuie să‑ţi ridicăm drăcovenia pe orbita stabilă înainte de‑a începe să ardă.<br />
Ceva zăngăni, lovindu‑se de fuzelaj. Kosmogradul răsună sub impact.<br />
— Ăsta trebuie să fie Tulsa, zise Andy, consultându‑şi ceasul. La fix!<br />
— Dar de ce? Korolev scutură din cap, simţindu‑se complet zăpăcit. De ce‑aţi venit?<br />
— Ţi‑am zis... Ca să locuim aici. Putem lărgi coşmelia asta, poate să mai construim câteva... S‑a zis că n‑o să reuşim niciodată să trăim în baloane, dar am fost singurii care le‑am făcut să funcţioneze. A fost unica noastră şansă s‑ajungem sus pe cont propriu. Cine‑ar vrea să locuiască aici de dragul unui guvern, al unor mahări din armată, sau al unor scârţa‑scârţa pe hârtie? Trebuie să‑ţi doreşti o nouă frontieră — să vrei chestia asta până în măduva oaselor, este?<br />
Korolev zâmbi. Andy îi întoarse surâsul.<br />
— Am înhăţat cablurile energetice şi pur şi simplu ne‑am târât în sus. Iar când ajungi sus, nenică, ori faci saltul cel mare, ori putrezeşti aici. Glasul îi spori în intensitate: Şi nu mai priveşti îndărăt, nu, meştere! Noi am făcut saltul ăla şi ne găsim aici ca să rămânem!<br />
Femeia puse roţile din velcro ale machetei pe peretele curb şi‑i dădu drumul. Roverul porni să meargă pe deasupra capetelor lor, sfârâind fericit.<br />
— Nu‑i drăguţ? Puştii or să se dea în vânt după el.<br />
Korolev privi în ochii lui Andy. Kosmogradul zăngăni din nou, mişcând micuţa machetă a Lunohodului pe o nouă traiectorie.<br />
— Estul Los Angeles‑ului, continuă negresa. Acolo‑s copiii.<br />
Îşi scoase ochelarii şi Korolev îi văzu ochii umplându‑se cu o nebunie minunată.<br />
— Ei bine, zornăi Andy centura de scule, te simţi în formă să ne prezinţi şi nouă locurile?</div>Anonymoushttp://www.blogger.com/profile/10323077754526858226noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-3526555465368910251.post-37040013870018794722011-08-16T07:54:00.000-07:002011-08-16T07:54:00.726-07:00William Gibson - Zonă de frontieră<br />
<br />
<strong>William Gibson<br />
<br />
Zonă de frontieră<br />
vol. CHROME (Burning Chrome, 1986)</strong><br />
<strong><br />
</strong><br />
Când Hiro izbi comutatorul, visam Parisul, visam străzile umede şi întunecoase, iarna... Durerea se înălţă, vibrând, de undeva din fundal capului, explodând înapoia ochilor, într‑un zid de neon albastru. Urlând, am coborât picioarele din hamacul de plasă. Răcnesc întotdeauna, am grijă de asta. Feed‑back‑ul îmi bubuie în ţeastă. Comutatorul de durere este un circuit auxiliar în implantul telefonului, conectat direct la centrii durerii, exact ceea ce‑ţi trebuie să risipeşti pâcla unui surogat barbituric. Au trecut câteva secunde până când viaţa mi s‑a reînchegat, aisberguri de biografie întrevăzându‑se prin ceaţă: cine eram, unde mă aflam, ce făceam acolo, cine mă trezea...<br />
Glasul lui Hiro îmi răsună, pârâind, în cap, prin implantul osului transmiţător.<br />
— La dracu', Toby! Ştii că‑mi spargi urechile, urlând aşa?<br />
— Ştii cât de mult îmi pasă de urechile tale, doctore Nagashima? Îmi pasă la fel ca...<br />
— N‑avem timp de declaraţii de dragoste, băiete! Avem treabă. Ia zi, ce‑i cu maximele astea de cincizeci de milivolţi din temporalii tăi? Ai amestecat ceva cu trunchi, ca să fie mai frumos?<br />
— Electroencefalograma ta e aiurea, Hiro. Eşti nebun! Eu vreau să dorm...<br />
M‑am prăbuşit în hamac şi am încercat să mă acopăr cu bezna, dar vocea lui era tot acolo.<br />
— Scuze, tipule, da' azi ai de lucru. Acum o oră s‑a întors o navă. Ecluziştii sunt deja acolo şi taie motoarele, ca s‑o bage înăuntru.<br />
— Cine‑i?<br />
— Leni Hofmannstahl, chimist‑fizician, cetăţeană vest‑germană. Aşteptă să termin cu gemetele şi adăugă: O cărniţă confirmată.<br />
Am creat un jargon minunat aici. Voia să spună: O navă revenită, cu telemetrie activă, conţinând un (1) corp, cald, cu statut psihologic neconfirmat încă. Am închis ochii şi m‑am legănat în întuneric.<br />
— Se pare că eşti surogatul ei, Toby. Profilul i se sincronizează cu al lui Taylor, da' el e‑n concediu.<br />
Ştiam ce era cu „concediul" lui Taylor. Tipul se găsea afară, în cutiile agro, îndopat cu amitriptilină, făcând exerciţii aerobice ca să contracareze ultimul atac de depresiune clinică. Unul dintre riscurile profesionale ale surogaţilor. Taylor şi cu mine nu ne prea înţelegem. Curios cum treaba asta e mai frecventă atunci când profilul psiho‑sexual al individului aduce prea mult cu al tău.<br />
— Hei, Toby, de unde ai atâtea droguri? De‑acum, întrebarea făcea parte din ritual: De la Charmian?<br />
— De la mă‑ta, Hiro!<br />
El ştie la fel de bine ca mine că‑i vorba de Charmian.<br />
— Mersi, Toby! în cinci minute să fii aici, la ascensorul Raiului — dacă nu, trimit să te ajute infirmierele alea rusoaice. Sau, mai bine, pe infirmieri.<br />
Am rămas legănându‑mă în hamac şi jucând jocul denumit „Locul lui Toby Halpert în Univers". Nu sunt egoist; pun în mijloc Soarele, Astrul, globul zilei. În jurul lui, rotesc planete curăţele: sistemul nostru cel drăgălaş. Iar în locul ăsta, într‑un punct situat cam la o optime din distanţa până la orbita lui Marte, atârn un cilindru gros din metal, aidoma unui model la scara unu pe patru al lui Ţiolkovski 1, Paradisul Muncitorilor, aflat în L5. Ţiolkovski 1 se găseşte în punctul de echilibru dintre atracţia Pământu‑lui şi cea a Lunii, dar aici avem nevoie de o velă solară pentru a ne ţine pe loc: douăzeci de tone de aluminiu ţesute într‑un hexagon cu deschiderea de zece kilometri. Vela ne‑a purtat de pe orbita Pământului, iar acum este ancora noastră. O reglăm sub diferite unghiuri faţă de fluxul fotonilor şi ne menţinem pe loc lângă... punctul, singularitatea căreia îi spunem Autostrada.<br />
Francezii o numesc Le Métro, Metroul, iar ruşii i‑au zis Fluviul, dar cuvântul Metrou nu poate sugera distanţa, în vreme ce Fluviul, pentru americani, nu poate transmite aceeaşi senzaţie de singurătate. Îi puteţi spune Coordonatele de Anomalie Tovieski, dacă nu vă deranjează că pomeniţi de Olga. Olga Tovieski, Doamna Noastră a Singularităţilor, Sfânta Ocrotitoare a Autostrăzii.<br />
Hiro n‑a avut încredere că mă voi scula singur. Chiar înainte de apariţia infirmierilor ruşi, mi‑a aprins prin telecomandă luminile din compartiment, lăsându‑le să pâlpâie şi să clipească neregulat câteva secunde, înainte de a revărsa o strălucire egală peste fotografiile Sfintei Olga, lipite de Charmian pe batardou. Câteva zeci de poze, chipul său repetat în cerneala tipografică şi culorile lucioase ale revistelor. Doamna Noastră a Autostrăzii.<br />
<br />
<br />
Locotenent‑colonelul Olga Tovieski, cea mai tânără femeie cu acest grad din programul spaţial sovietic, se afla în drum spre Marte, singură într‑un Aliut 6 modificat. Modificările respective îi permiteau să transporte prototipul unui nou tip de epurator de aer, ce urma să fie testat în laboratorul orbital marţian de patru oameni al URSS‑ului. Ar fi putut la fel de uşor dirija Aliutul din Ţiolkovski, prin telecomandă, însă Olga voia să adune zile de misiune. Se asiguraseră totuşi că avea să fie ocupată; îi băgaseră pe gât o serie de experimente de rutină, privind emisiile radio în banda hidrogenului, ultima parte dintr‑un schimb ştiinţific sovieto‑australian, de prioritate scăzută. Olga ştia că rolul ei în experimente putea fi îndeplinit de un banal cronometru programabil. Era însă un militar sârguincios; avea să apese butoanele exact la intervalele specificate.<br />
Cu părul ei şaten, pieptănat spre spate şi prins într‑o plasă, trebuie să fi arătat precum un medalion Pravda idealizat al Muncitorului Spaţial, de departe cel mai fotogenic cosmonaut al oricărui sex. Verificase din nou cronometrul Aliutului şi ridicase mâna deasupra butoanelor ce urmau să declanşeze prima emisie. Locotenent‑colonelul Tovieski n‑avea cum să ştie că se apropia de punctul din spaţiu care avea să fie cunoscut, în cele din urmă, ca Autostrada.<br />
În vreme ce apăsa cele şase butoane, deteminând comanda declanşatoare, Aliutul parcursese acei ultimi kilometri şi emisese rafala, un jet continuu de energie radio la 1420 megaherţi, frecvenţa de emisie a atomului de hidrogen. Radiotelescopul din Ţiolkovski o urmărea, retransmiţând semnalul comsateliţilor geosincroni, care îl trimiteau în jos staţiilor din Uralii sudici şi New South Wales. Timp de trei secunde şi opt zecimi, imaginea radio a navei fusese mascată de imaginea remanentă a rafalei.<br />
Când aceasta se topise de pe monitoarele Pământului, Aliutul dispăruse.<br />
În Urali, un tehnician georgian între două vârste îşi înfipse dinţii în muştiucul pipei sale din spumă de mare. În New South Wales, un fizician tânăr începu să izbească în display cu pumnul, aidoma unui jucător de fliper, pro‑testând în faţa afişajului: GRIPAT.<br />
<br />
<br />
Ascensorul care aştepta să mă urce în Rai semăna cu una dintre cele mai bune imagini hollywoodiene a unei vitrine cu mumii în Bauhaus — un sarcofag îngust, aşezat vertical, cu un capac din plexiglas transparent. Dincolo de el, şiruri de console identice se micşorau precum ilustraţiile unei cărţi despre iluzia perspectivei. În jur se foia, preocupată, obişnuita mulţime de tehnicieni în salopete galbene din hârtie, de clovn. L‑am zărit pe Hiro, în blugi; cămaşa de cowboy, cu nasturi perlaţi, era deschisă lăsând să se vadă tricoul UCLA decolorat. Absorbit de cifrele revărsându‑se în josul unui monitor, nu m‑a remarcat. Nici ceilalţi nu m‑au băgat în seamă.<br />
Am rămas locului, privind în sus, către plafon, rundul podelei Raiului. Nu era mare lucru de văzut. Cilindrul nostru cel gros este compus de fapt din doi cilindri, unul în interiorul celuilalt. Aici, în cel exterior — avem propriul „jos", datorită rotaţiei axiale — se găsesc toate accesoriile lumeşti ale activităţii noastre: dormitoare, cantine, puntea cu ecluză pneumatică, unde aducem vehiculele revenite, Comunicaţiile şi Saloanele, unde am grijă să nu ajung niciodată.<br />
Raiul, cilindrul interior, neaşteptata inimă verde a acestui loc, este împlinirea unui Disney despre întoarcere acasă, urechea nesăţioasă a unei economii mondiale înfometată de informaţii. Un torent permanent de date brute curge pulsând către Pământ, o revărsare de zvonuri, şoapte şi remarci ale traficului transgalactic. Obişnuiam să mă întind în hamac, să rămân nemişcat şi să percep presiunea tuturor acelor date, să le simt şerpuind prin cablurile pe care mi le imaginam înapoia batardoului, cabluri aidoma unor tendoane puternice şi bombate, gata să se contracte, gata să mă strivească. Apoi Charmian s‑a mutat cu mine şi, după ce i‑am povestit despre spaimele mele, a rostit descântece împotriva lor şi a atârnat icoanele Sfintei Olga. Iar presiunea a scăzut, a dispărut.<br />
— Îţi bag o translatoare, Toby. S‑ar putea să‑ţi trebuiască germana în dimineaţa asta. Glasul era nisip în craniul meu, o modulare directă a paraziţilor. Hillary...<br />
— Aici, doctore Nagashima, rosti o voce de BBC, clară precum un cristal de gheaţă. Ştii franceză, nu, Toby? Hofmannstahl cunoaşte franceza şi engleza.<br />
— Cară‑te din sufletul meu, Hillary! Vorbeşti când eşti întrebată, ai înţeles?<br />
Tăcerea ei deveni un alt strat în sfârâitul complicat şi permanent al electricităţii statice. Hiro mă fulgeră furios pe deasupra a două duzini de console. Am rânjit.<br />
Începea: exaltarea, năvala adrenalinei. O puteam simţi prin ultimele crâmpeie ale barbituricelor. Un puşti cu figură blondă şi netedă de surfist m‑a ajutat să intru în salopetă. Ţesătura mirosea; era proaspăt învechită, uzată cu grijă, îmbibată în sudoare sintetică şi feromoni legali. Ambele mâneci erau acoperite, de la încheietură până la cot, cu simboluri, majoritatea embleme de corporaţii, finanţatoarele unei imaginare expediţii pe Autostradă, cu marca principalului sponsor mult mai mare, cusută pe umeri — firma care ar fi trebuit să‑l trimită pe HALPERT TOBY în spaţiu, spre întâlnirea lui cu stelele. Măcar numele meu era adevărat, brodat cu majuscule roşii din nailon, chiar deasupra inimii.<br />
Surfistul avea genul de figură standard, plăcută, pe care o asociam stagiarilor CIA, dar pe ecusonul lui scria Nevski, nume repetat şi în chirilice. Deci, KGB. Nu era ţiolnik; nu avea stilul lipsit parcă de încheieturi, conferit de douăzeci de ani petrecuţi în habitatul lor L5. Puştiul era moscovit pur sânge, un controlor politicos, cunoscând probabil opt modalităţi de a ucide cu un ziar făcut sul. Am început ritualul drogurilor şi al buzunarelor; umplu o microseringă cu unul dintre noile euforohalucinogene şi o introduse în buzunarul de pe încheietura mea stingă, se retrase un pas, apoi bifă acţiunea în blocnotesul lui. Pe carneţelul special, conturul tipărit al unui surogat în salopetă arăta ca o ţintă de tir. Din caseta legată de brâu cu un lănţişor, scoase o fiolă conţinând cinci grame de opiu şi găsi buzunarul potrivit. Ţac! Paisprezece buzunare. Cocaina a fost ultima. Hiro apăru exact când termina rusul.<br />
— Poate că are ceva date serioase, Toby, nu uita că‑i chimistă şi fiziciană.<br />
Era ciudat să‑l aud acustic, nu ca o vibraţie a osului dinspre implant.<br />
— Totu‑i serios acolo sus, Hiro!<br />
— Crezi că nu ştiu?<br />
Simţea şi el vibraţia aceea aparte. Se părea că nu prea puteam să ne privim în ochi. Înainte ca stânjeneala să se accentueze, se întoarse şi ridică degetele mari spre unul dintre clovnii galbeni.<br />
Doi dintre ei mă ajutară să intru în sicriul Bauhaus şi se retraseră, în vreme ce capacul şuieră glisând în jos, precum o vizieră uriaşă. Mi‑am început urcuşul spre Rai şi spre întoarcerea acasă a unei străine pe nume Leni Hof‑mannstahl. Un drum scurt, însă care părea că durează o veşnicie.<br />
<br />
* * *<br />
<br />
Olga, prima noastră autostopistă, prima care a întins degetul mare pe lungimea de undă a hidrogenului, a revenit după doi ani. La Tiuratam, în Kazahstan, într‑o dimineaţă mohorâtă de iarnă, i‑au înregistrat întoarcerea, pe optsprezece centimetri de bandă magnetică.<br />
Dacă o persoană religioasă — expertă în tehnologia cinematografică — ar fi urmărit punctul din spaţiu unde dispăruse cu doi ani în urmă Aliutul, ar fi crezut că Dumnezeu montase cadrele cu nava Olgăi imediat după imaginile spaţiului pustiu. Revenise brusc în spaţiul şi timpul nostru, precum jalnicul efect special al unui amator. Cu o săptămână mai târziu, n‑ar mai fi putut să ajungă la timp; Pământul s‑ar fi rostogolit pe orbita lui, lăsând‑o să plutească spre Soare. La cincizeci şi trei de ore după apariţie, prin chepengul Aliutului pătrunsese un voluntar nervos, pe nume Kurtz, purtând un costum de lucru blindat. Era est‑german, specialist în medicină spaţială, iar ţigările americane constituiau viciul lui secret; ducea dorul uneia când deschise ecluza pneumatică, se strecură dincolo de forma dreptunghiulară a epuratorului de aer şi aprinse reflectoarele căştii printr‑o apăsare a bărbiei. Chiar după doi ani, aerul din interiorul Aliutului părea respirabil. În razele paralele de pe casca masivă, bărbatul zări globule minuscule de sânge şi vomă, legănându‑se încetişor pe lângă el, învolburându‑se în urma lui, pe măsură ce‑şi împingea costumul mătăhălos prin coridor, intrând în modulul de comandă. Acolo o găsi.<br />
Olga plutea deasupra displayului de navigaţie, dezbrăcată, ghemuită într‑o poziţie fetus rigidă. Ţinea ochii deschişi, dar aţintiţi asupra unor lucruri pe care Kurtz n‑avea să le vadă niciodată. Pumnii îi erau însângeraţi, încleştaţi precum piatra, iar părul ei castaniu, despletit acum, plutea în jurul capului, aidoma unor alge marine. Încet şi precaut, bărbatul se trase peste tastele albe ale consolei de comandă şi‑şi asigură costumul de display. Decise că femeia încercase să demonteze aparatura de comunicaţie a navei cu mâinile goale. Dezactivă gheara dreaptă a costumului; aceasta se deplie automat, ca fălcile unei menghine care se visează floare. Kurtz întinse braţul, în continuare izolat într‑o mănuşă chirurgicală cenuşie, presurizată.<br />
După aceea, cât putu mai blând, descleştă degetele mâi‑nii stângi a Olgăi. Nimic...<br />
Dar când îi desfăcu pumnul drept, ceva se rostogoli şi se învârti lent la numai câţiva centimetri de cuarţul sintetic al vizorului său. Părea o cochilie.<br />
Olga revenise acasă, însă nu mai revenise niciodată la viaţă înapoia ochilor albaştri. Încercaseră, bineînţeles; totuşi, cu cât se străduiau mai mult, cu atât o reduceau mai mult şi, în lăcomia lor de a afla, o subţiară tot mereu până ce, în martiriul ei, ajunse să umple arhive întregi cu coridoare îngheţate de relicve preţioase. Nicicând un sfânt nu fusese mai fin tăiat; numai în Laboratoarele Pleseţk, Olga era reprezentată de peste două milioane de lame cu ţesut, stocate şi numerotate în subsolul unui complex biologic antiaerian.<br />
Avuseseră mai mult noroc cu cochilia. Brusc, exobio‑logia se trezise pe un teren înspăimântător de solid: unu virgulă şapte grame de informaţie biologică superior organizată, în mod limpede extraterestră. Cochilia Olgăi genera o întreagă subramură a ştiinţei, dedicată exclusiv studiului... cochiliei Olgăi.<br />
Primele descoperiri au lămurit două lucruri. Provenea dintr‑o biosferă necunoscută Terrei şi, pentru că în sistemul solar nu se cunoşteau alte biosfere, rezulta că venise dinspre alt astru. Olga fie că îi vizitase planeta de origine, fie că intrase în contact, indiferent cât de vag, cu ceva care era sau fusese capabil să facă drumul până acolo.<br />
Au trimis în Coordonatele Tovieski un maior, Grosz, într‑un Aliut 9 special echipat. Era urmat de o altă navă. Emisese ultima din cele douăzeci de rafale de hidrogen când dispăruse. Îi înregistraseră plecarea şi aşteptaseră. Apăru după două sute treizeci şi patru de zile. În acest timp, cercetaseră permanent zona, căutând cu disperare orice ar fi putut deveni anomalia specifică, anormalul în jurul căruia s‑ar fi putut dezvolta o teorie. Nu exista nimic; doar nava lui Grosz, rostogolindu‑se lipsită de control. El se sinucisese înainte de a se putea ajunge la el, a doua victimă a Autostrăzii.<br />
Când au remorcat Aliutul înapoi la Ţiolkovski, au constatat că echipamentele sofisticate nu înregistraseră nimic. Toate se găseau în perfectă stare de funcţionare; nici măcar unul nu lucrase. Grosz a fost congelat rapid şi trimis cu prima navetă jos, la Pleseţk, unde buldozerele excavau deja un subsol nou.<br />
După trei ani, în dimineaţa următoare pierderii celui de‑al şaptelea cosmonaut, la Moscova a sunat un telefon. Era directorul Agenţiei Centrale de Informaţii a Statelor Unite ale Americii. A afirmat că era autorizat să facă o propunere de colaborare. În anumite condiţii, extrem de speciale, Uniunea Sovietică putea beneficia de aportul celor mai inteligente creiere ale psihiatriei occidentale. CIA considera, a urmat el, că un asemenea ajutor ar fi binevenit.<br />
Vorbea o rusă perfectă.<br />
<br />
<br />
Paraziţii telefonului erau un simun subliminal. Ascensorul lunecă în sus, în puţul îngust, prin podeaua Raiului. Număram luminile albastre, dispuse la intervale de doi metri. După a cincea lumină, beznă şi nemişcare...<br />
Ascuns în consola de comandă goală, din imitaţia navei de pe Autostradă, aşteptam în lift precum secretul dinapoia raftului fals al bibliotecii dintr‑o carte de aventuri pentru copii. Nava era un decor, o recuzită asemănătoare cabanei bavareze lipită de muntele din ipsos într‑un parc de distracţii — un detaliu subtil, totuşi nu tocmai necesar. Dacă aceia care revin ne acceptă — măcar parţial — dacă ne iau ca atare, scenariile şi decorurile noastre nu par a schimba prea mult lucrurile.<br />
— Drumu‑i liber, rosti Hiro. Nici un intrus.<br />
Cu un gest reflex, am masat cicatricea dindărătul urechii stângi, unde îmi implantaseră telefonul. Peretele lateral al falsei console se deschise, lăsând să pătrundă lumina Raiului, cenuşie ca zorii zilei. Interiorul navei‑imitaţie era în mod simultan familiar şi ciudat, aidoma propriului apartament când nu l‑ai mai văzut de o săptămână. De la ultima mea vizită pe sus, una dintre noile liane braziliene şerpuise peste hubloul din stânga, dar asta părea singura modificare a decorului.<br />
La şedinţele de biotectură se certau în toată regula din cauza lianelor. Ecologii americanii urlau despre posibilele crize de azot. Ruşii fuseseră susceptibili în privinţa biodesignului încă de pe vremea când trebuiseră să solicite ajutorul american la programul biotic din Ţiolkovski 1. O chestie păcătoasă cu putregaiul ce ataca grâul hidroponic; toată ingineria sovietică superfină nu putuse stabili un ecosistem funcţional. Dezastrul acesta netezise obstacolele din calea noastră, ajutându‑ne să ajungem lângă ei. Chestiunea îi irită, aşa că insistă asupra lianelor — de fapt, asupra oricărui lucru ce le oferă şansa unei discuţii în contradictoriu. Mie însă îmi plac lianele alea. Frunzele au forma unor inimioare şi, dacă le freci între degete, miros a scorţişoară.<br />
Am rămas lângă hublou, privind poieniţa conturându‑se, pe măsură ce în Rai pătrundea lumina reflectată a soarelui. Raiul funcţionează după Greenwich Standard; undeva afară, în vidul strălucitor, uriaşele oglinzi Mylar se roteau conform programării unei dimineţi Greenwich Standard. În copaci porniră înregistrările ciripiturilor. Păsările se chinuiau teribil în absenţa gravitaţiei. Nu puteam avea păsări adevărate, deoarece înnebuneau, încercând să se adapteze forţei centrifuge.<br />
Când îl zăreşti pentru întâia oară, Raiul îşi confirmă numele; este luxuriant, luminos şi plăcut, cu iarba înaltă, smălţată cu flori de câmp. Este mai bine dacă nu ştii că majoritatea copacilor sunt artificiali sau n‑ai habar de grija necesară menţinerii unei balanţe optime între algele verzi‑albastre şi cele diatomee din iazuri. Charmian spune că se aşteaptă s‑o vadă pe Bambi ieşind, zbenguindu‑se, din pădure, iar Hiro pretinde că ştie exact câţi ingineri Disney au jurat să nu sufle o vorbă, conform Actului de Securitate Naţională.<br />
— Recepţionăm fragmente de la Hofmannstahl, zise Hiro.<br />
Ar fi putut la fel de bine să vorbească singur; gestaltul surogat‑manevrant începuse să se facă simţit şi, curând, urma să încetăm să mai fim conştienţi unul de celălalt. Efectul adrenalinei se estompa.<br />
— Nimic foarte coerent. Schöne Maschine, nu ştiu cum... maşină frumoasă... Hillary apreciază că pare destul de calmă, însă complet aiurea.<br />
— Nu‑mi mai spune. Nu‑s speranţe, aşa e? Să‑i dăm drumul!<br />
Am deschis ecluza şi am inhalat aerul Raiului; era precum vinul alb, frapat.<br />
— Unde‑i Charmian? Oftă; o pală slabă de paraziţi.<br />
— Charmian ar trebui să fie în Poiana Cinci, ocupându‑se de un chilian întors de trei zile, dar nu‑i acolo, pentru c‑a auzit că vii. Te aşteaptă lângă eleşteul crapilor, încăpăţânata dracului, adăugă el.<br />
<br />
<br />
Charmian azvârlea pietricele în crapul chinezesc. Îşi pusese un bucheţel de flori albe înapoia unei urechi, iar după cealaltă ureche se vedea o ţigară Marlboro îndoită. Era desculţă şi murdară de noroi pe picioare; retezase cracii salopetei la mijlocul gambelor. Părul negru şi‑l strânsese într‑o coadă de cal.<br />
Prima noastră întâlnire fusese la o petrecere în spaţiu, într‑un atelier de sudură, printre glasuri ameţite, răsunând în interiorul sferei din aliaj, bând votcă făcută acolo, în imponderabilitate. Cineva venise cu o pungă de apă, ca să se dreagă, storsese din ea doi pumni şi‑i modelase, expert, într‑un balon rostogolitor şi moale de tensiune superficială. Vechile bancuri despre ruptul apei... Eu însă sunt neîndemânatic în imponderabilitate. Când sfera a venit spre mine, am trecut cu mâna prin ea. Mi‑am scuturat din păr o mie de biluţe argintii, lovindu‑le cu palmele şi răsu‑cindu‑mă, iar lângă mine râdea, dându‑se lent peste cap, o fată zveltă cu părul negru. Purta pantalonii aceia largi, din fire trefilate, pe care‑i cumpără turiştii de pe Tiolkovski şi un tricou NASA decolorat, cu trei măsuri prea mare. După un minut, îmi povestea despre deltaplanorismul cu adolescenţii ţiolniki şi despre mândria simţită atunci când reuşiseră să obţină o varietate mai slabă de marijuana într‑un container pentru grâu. Nu mi‑am dat seama că şi ea era surogat, până ce nu s‑a băgat Hiro să ne spună că petrecerea se terminase. După o săptămână, Charmian s‑a mutat la mine.<br />
— Un minut, da? Hiro scrâşni din dinţi; un sunet oribil: Unu. Uno.<br />
După aceea, dispăru, ieşi complet de pe circuit, poate nici măcar ascultând.<br />
— Cum merge treaba în Poiana Cinci? M‑am ghe‑muit lângă ea şi‑am găsit nişte pietricele.<br />
— Nu grozav... A trebuit să plec pentru a o vreme de lngă el, l‑am îndopat cu hipnotice... Translatoarea mi‑a spus că urci.<br />
Are genul de accent texan tărăgănat şi uşor derutant.<br />
— Credeam că ştii spaniola. Tipu‑i chilian, nu?<br />
Am zvârlit o pietricică în apă.<br />
— Vorbesc mexicana. Lebedele culturale ziceau că n‑o să‑i placă accentul meu. E bine pe de altă parte. Când vorbeşte repede, nu‑l pot urmări. Una din pietrele ei o urmă pe cea aruncată de mine şi se scufundă, încreţind cercuri în jur. Adică mai tot timpul, adăugă Charmian.<br />
Un crap cu căpăţâna mare se apropie să cerceteze dacă piatra era comestibilă.<br />
— N‑o să reuşească...<br />
Nu mă privea. Tonul îi era perfect neutru.<br />
— În mod clar, micuţul Jorge n‑o să reuşească...<br />
Am ales cea mai plată pietricică şi am încercat s‑o fac să sară pe suprafaţa iazului, dar s‑a scufundat. Cu cât cunoşteam mai puţine despre chilianul Jorge, cu atât era mai bine. Ştiam că trăia, unul dintre cei zece la sută. Cei morţi la sosire reprezintă aproximativ douăzeci de procente. Sinucigaşi... Şaptezeci la sută din cărniţe sunt candidaţi automaţi pentru Saloane: cazurile de decădere în infantilism, bolborositorii, cei pierduţi pentru totdeauna. Charmian şi cu mine suntem surogaţi pentru ultimele zece procente.<br />
Mă îndoiesc că Raiul ar mai fi existat dacă primii reveniţi ar fi adus numai cochilii. Raiul a fost construit după ce un francez a revenit mort, strângând în pumnul rece un inel de doisprezece centimetri din oţel codificat magnetic; parodia sinistră a puştiului norocos care câştigă turul gratuit în căluşei. S‑ar putea să nu aflăm niciodată unde sau cum îl găsise, dar inelul acela a fost Piatra Rosetta a cancerului. De aceea, acum este un obiect de cult pentru rasa umană. S‑ar putea ca aici, sus, să dăm peste chestii pe care cercetările nu le‑ar fi descoperit nici într‑o mie de ani. Charmian spune că suntem aidoma amărâţilor ăia de fraieri de pe insula Thier, care‑şi petrec tot timpul construind piste de aterizare, încercând să recheme păsările mari din argint. Charmian mai zice că un contact cu civilizaţii „superioare" reprezintă ceva pe care nu‑l doreşti nici celui mai mare duşman.<br />
— Te‑ai întrebat vreodată cum de s‑au gândit la şmecheria asta, Toby? Mijise ochii înaintea soarelui dinspre est, privind în lungul ţinutului nostru cilindric, verde şi lipsit de orizont. Cred că i‑au adus pe toţi barosanii, elita psihiatrilor, şi i‑au înşiruit pe o bancă lungă din imitaţie reală de lemn de trandafir, mobilier Pentagon standard. Fiecare avea un carneţel imaculat şi un creion nou‑nouţ, special ascuţit în vederea evenimentului. Erau cu toţii acolo: freudieni, jungieni, adlerieni, şobolani Skinner, orice‑ţi trece prin minte... Şi fiecare din nenorociţii ăia ştia în adâncul sufletului că era momentului să‑şi joace atuul. Ca profesiune, nu doar ca reprezentant al unei anu‑mite facţiuni. Ăia erau! încarnarea psihiatriei occiden‑tale! Şi nu se‑ntâmpla nimic! Oamenii ieşeau morţi de pe Autostradă sau reveneau cu balele curgând şi bolborosind poezioare pentru copii. Cei vii o duceau vreo trei zile fără să zică absolut nimic, apoi se împuşcau sau deveneau catatonici.<br />
Charmian luă de la brâu o lanternă mică şi‑i sparse cu indiferenţă carcasa din plastic, extrăgând lentila parabolcă.<br />
— Kremlinul urlă, CIA se suie pe pereţi... Ba chiar mai rău, multinaţionalii, care voiau să finanţeze treaba, dau înapoi: „Astronauţi morţi? Date nu‑s? Nu facem târgul, prieteni!" Toţi superpsihiatrii ăia au început să devină nervoşi, până când vreun diliu, poate un uşchit din Berkeley a zis — şi aici glasul ei tărăgănat parodie împle‑ticeala unei criţe — „Auzi, păi, de ce nu‑i punem pe tipii ăia într‑un loc cu adevărat drăguţ, c‑o grămadă de droguri bune şi cu cineva cu care se pot ei înţelege pe bune, eh?"<br />
Râse şi clătină din cap. Folosi lentila să‑şi aprindă ţigara, focalizând razele soarelui. Nu ne dau chibrituri, focul dă peste cap balanţa oxigen‑bioxid de carbon. Un firicel de fum cenuşiu se înălţă în spirală, îndepărtându‑se de focarul alb‑strălucitor.<br />
— Gata, făcu Hiro, ţi s‑a dus minutul.<br />
Mi‑am privit ceasul; trecuseră mai mult de trei minute.<br />
— Baftă, băiete, şopti ea, prefăcându‑se concentrată asupra ţigării. Domnul fie cu tine!<br />
<br />
<br />
Promisiunea durerii. Se găseşte mereu acolo. Ştii ce se va întâmpla, însă nu ştii când, sau exact cum anume. Încerci să te agăţi de ei; îi legeni în beznă. Dar dacă te încordezi pentru durere, nu poţi funcţiona. Poezia aceea din care citează Hiro: Învaţă‑ne să ne pese şi să nu ne pese.<br />
Suntem aidoma unor muşte inteligente, rătăcind printr‑un aeroport internaţional; unii dintre noi reuşim să ne strecurăm pe zborurile spre Londra sau Rio, poate chiar să supravieţuim drumului şi să ne întoarcem. „Hei", zic celelalte muşte, „ce se întâmplă de cealaltă parte a uşii ăleia? Ce ştiu ei în plus faţă de noi?" La marginea Autostrăzii, fiecare limbaj omenesc ţi se clarifică — excepţând poate graiul şamanului, al cabalistului, limbajul intenţiei mistice de a carta ierarhiile demonilor, îngerilor, sfinţilor.<br />
Autostrada este însă guvernată de legi şi noi am învăţat câteva. În felul acesta, avem de ce să ne agăţăm.<br />
Legea Unu: O călătorie trebuie să conţină o singură entitate; fără echipe sau cupluri.<br />
Legea Doi: Nici un fel de inteligenţe artificiale; indiferent ce se află acolo, nu se va opri pentru o maşină deşteaptă, cel puţin nu pentru cele pe care ştim noi să le construim.<br />
Legea Trei: Aparatele de înregistrare constituie o risipă de spaţiu; întotdeauna revin goale.<br />
În siajul sfintei Olga apăruseră zeci de şcoli noi de fizică, erezii din ce în ce mai bizare şi mai elegante, fiecare sperând să se strecoare înăuntru. Una câte una, toate s‑au năruit. În tăcerea presărată cu şoapte a nopţilor Raiului, îţi închipui că poţi auzi paradigmele sfărâmându‑se, cioburi de teorie transformându‑se în pulbere scânteietoare, în vreme ce munca de o viaţă a vreunui colectiv de creiere al unei corporaţii se reduce la cea mai laconică notă de subsol a istoriei; toate, în timpul necesar călătorului tău vătămat să mormăie un fragment în beznă.<br />
Muşte într‑un aeroport, făcând autostopul pe avioane. Muştele sunt sfătuite să nu pună prea multe întrebări; muştele sunt sfătuite să nu caute Tabloul General. Încercări repetate în direcţia respectivă duc invariabil spre înflorirea lentă, continuă, a paranoiei; mintea proiectează pe zidurile nopţii configuraţii uriaşe, întunecate, structuri care se pot închega, devenind nebunie, devenind religie. Muştele deştepte merg pe teoria Cutiei Negre; Cutia Neagră este metafora aprobată, Autostrada rămânând un x în fiecare ecuaţie sănătoasă. N‑ar trebui să ne facem griji în legătură cu ce anume este Autostrada, sau cine a pus‑o acolo. În loc de aşa ceva, ne concentrăm asupra a ceea ce punem în Cutie şi ce scoatem din ea. Există chestii pe care le trimitem pe Autostradă (o femeie numită Olga, nava ei, atâtea altele care au urmat) şi chestii care ne sosesc (o femeie nebună, o cochilie, artefacte, fragmente ale unor tehnologii necunoscute). Teoreticienii Cutiei Negre ne asigură că principala noastră grijă este optimizarea acestui schimb. Ne aflăm aici pentru a observa dacă specia noastră este recompensată corespunzător. Totuşi, anumite lucruri ne devin tot mai evidente; unul dintre ele este faptul că nu suntem singurele muşte ce au pătruns într‑un aeroport. Am adunat artefacte provenind de la cel puţin şase culturi extrem de diferite. „Alţi ţărănoi", îi numeşte Charmian. Suntem precum şobolanii din cala unui vapor, făcând troc cu şobolanii altor porturi. Visând la luminile strălucitoare, la oraşul cel mare...<br />
Să nu ne complicăm, totu‑i o chestie de Intrări şi Ieşiri. Leni Hofmannstahl: Ieşire.<br />
<br />
<br />
Am aranjat întoarcerea acasă a lui Leni Hofmannstahl în Poaiana Trei, cunoscută şi drept Elizeul. M‑am ghemuit într‑un desiş de reproduceri meticuloase ale unor lăstari tineri de arţari şi i‑am studiat nava. Iniţial arătase ca o libelulă fără aripi, adăpostind reactorul în abdomenul zvelt, lung de zece metri. Acum, cu motorul demontat, semăna cu o pupă albă având ochii larvari holbaţi, ticsiţi cu obişnuita îngrămădeală inutilă de senzori şi roboţi. Zăcea în mijlocul Poienii pe o pantă lină, o colină special proiectată şi amenajată pentru susţinerea multor tipuri de nave. Cele mai recente sunt micuţe, aidoma unor maşini de spălat rufe Grand Prix, celule minime fără pretenţia de‑a fi nave de explorare. Module pentru cărniţe...<br />
— Nu‑mi place, zise Hiro. Asta nu‑mi place. Ceva e‑n neregulă...<br />
Putea să fi vorbit de unul singur, puteam să fi fost chiar eu, vorbindu‑mi mie însumi, ceea ce însemna că gestaltul manevrant‑surogat era aproape operaţional. Întemniţat în rolul meu, nu mai sunt omul de vârf al urechii flămânde a Raiului, o sondă specială, asigurând legătura radio cu un psihiatru şi mai special; când gestaltul face clic, Hiro şi cu mine ne contopim în ceva cu totul diferit, ceva ce nu putem recunoaşte unul faţă de celălalt, mai ales când nu se petrece. Relaţia noastră ar provoca u‑nui freudian coşmaruri. Ştiam însă că are dreptate; acum, ceva se simţea complet în neregulă.<br />
Poiana era aproximativ circulară. Trebuia să fie aşa; de fapt, e un disc de cincisprezece metri decupat în podeaua Raiului, un ascensor rotund, deghizat ca un mini‑luminiş alpin. Retezaseră motorul lui Leni, introduseseră nava în cilindrul exterior şi după aceea coborâseră poiana până la puntea cu ecluză pneumatică, înălţând‑o în cele din urmă în Rai, pe o tipsie gigantică, presărată cu iarbă şi flori de câmp. Îi înăbuşiseră senzorii cu emisiuni de bruiaj şi sigilaseră hublourile şi chepengul; Raiul trebuie să constituie o surpriză pentru noii sosiţi.<br />
M‑am pomenit întrebându‑mă dacă Charmian se întorsese deja la Jorge. Poate că‑i gătea ceva, unul dintre peştii pe care‑i „prindem" atunci când sunt trimişi în mâinile noastre din acvariile de pe fundul iazului. Mi‑am imaginat mirosul peştelui fript, am închis ochii şi mi‑am închipuit‑o pe Charmian deplasându‑se prin apa puţin adâncă, picături strălucitoare sclipindu‑i pe coapse, aidoma unor mărgele; o fată cu picioare lungi, într‑un eleşteu din Rai.<br />
— Mişcă, Toby! Acum!<br />
Ţeasta mi‑a ţiuit de intensitatea strigătului: antrenamentul şi reflexul gestalt mă purtaseră deja peste jumătate de poiană.<br />
— La dracu'! La dracu'! La dracu'...<br />
Este mantra lui Hiro şi‑atunci ştiu că totul e în neregulă. Hillary, translatoarea, avea un ton ascuţit şi îndepărtat, detaşarea BBC‑ului dizolvându‑se, în vreme ce turuia cu maxim de viteză despre planşe anatomice. Pesemne că Hiro a desigilat intrarea prin telecomandă, dar n‑a mai aşteptat să se autodeşurubeze. A declanşat şase bolţuri explozive amplasate în blindaj şi a aruncat în aer întregul mecanism al chepengului. Acesta trecuse de puţin pe lângă mine. Instinctiv, mă ferisem. Apoi, m‑am‑năpustit în susul fuzelajului neted, înhăţând lonjeroanele fagure aflate imediat după intrare; mecanismul chepengului rupsese şi scara din aliaj.<br />
Am încremenit locului, ghemuit în mirosul de plastique al bolţurilor, deoarece acolo m‑a găsit Frica, m‑a găsit cu adevărat, pentru prima dată.<br />
Simţisem Frica şi mai înainte, însă numai franjurile, marginile îndepărtate... Acum era uriaşă, însăşi adâncimea nopţii, o pustietate rece şi implacabilă. Erau ultimele cuvinte, imensitatea spaţiului, fiecare adio din istoria speciei noastre. Mă făcea să mă chircesc, scâncind. Tremuram, mă târam, plângeam. Ne instruiesc în legătură cu asta, ne avertizează, încearcă s‑o explice şi s‑o minimalizeze ca fiind agorafobie temporară, inevitabilă în munca noastră, dar noi ştim ce este; surogaţii ştiu, iar manevranţii nu pot înţelege. Până acum n‑a existat nici o explicaţie cât de cât acceptabilă.<br />
Este pur şi simplu Frica, degetul cel lung al Nopţii Uriaşe, bezna ce‑i îndeasă pe damnaţii bolborositori în fălcile albe şi blânde ale Saloanelor. Olga a cunoscut‑o prima. Sfânta Olga. A încercat să ne ferească de ea, năpustin‑du‑se cu mâinile goale asupra echipamentului radio, însângerându‑şi degetele pentru a distruge capacitatea de emisie a navei, rugându‑se ca Pământul s‑o piardă, s‑o lase să moară...<br />
Hiro era înnebunit, totuşi trebuie să fi înţeles şi ştia ce trebuie să facă.<br />
Mă lovi cu comutatorul de durere. Tare. O dată şi încă o dată, precum o vită mânată cu biciul. Mă împinse în navă. Mă conduse prin Frică.<br />
Dincolo de Frică exista o încăpere. Tăcere şi un miros străin, mirosul unei femei.<br />
Modulul strâmt era uzat, aproape familiar, plasticul obosit al fotoliului de acceleraţie cârpit cu fâşii de bandă argintie care se dezlipeau. Totul părea însă modelat în jurul unei absenţe. Femeia lipsea. După aceea am zărit friza dementă de zgârieturi, simboluri ilizibile, mii de dreptunghiuri micuţe şi strâmbe, încrucişându‑se şi suprapunându‑se. Pătată cu urme de degete, grotescă, acoperea cea mai mare parte a batardoului pupa.<br />
Hiro pârâia static, şoptind, implorând: Găseşte‑o, Toby, acum, te rog, Toby, găseşte‑o, găseşte‑o, gă...<br />
Am găsit‑o în cabinetul medical — o nişă îngustă în peretele coridorului. Deasupra ei scânteia Schöne Maschine, manipulatorul chirurgical, cu braţele lui înguste şi strălucitoare pliate, membre cromate ale unui crab‑păianjen, având în vârfuri hemostatice, forcepsuri, bisturie laser. Hillary era isterică, pe jumătate pierdută pe un canal neclar, îndrugând ceva despre anatomia braţului omenesc, tendoane, artere, taxonomie elementară. Hillary zbiera.<br />
Nu exista nici un pic de sânge. Manipulatorul este o maşină curată, capabilă să opereze în imponderabilitate fără să murdărească, aspirând sângele. Leni murise înainte ca Hiro să arunce în aer chepengul, cu braţul drept întins peste suprafaţa operatorie din plastic alb, aidoma unei gravuri medievale, jupuită, cu muşchii şi celelalte ţesuturi ţintuite, într‑o etalare perfect simetrică, cu o duzină de ace din oţel inoxidabil. Murise din cauza hemoragiei. Un manipulator chirurgical este astfel programat încât să evite sinuciderile, însă poate fi folosit ca robot de disecţie, preparând eşantioane biologice pentru conservare.<br />
Femeia găsise o modalitate de a‑l păcăli. De obicei, poţi trişa maşinile, dacă ai timp la dispoziţie. Ea avusese opt ani.<br />
Zăcea acolo, într‑o structură metalică pliabilă, asemănătoare cu scheletul unui scaun dentar; prin ea îi puteam întrezări desenul colorat de pe spatele salopetei, emblema unui conglomerat de electronică vest‑german. Am încercat să‑i vorbesc. Am rostit:<br />
— Te rog, eşti moartă. Iartă‑ne, am venit să‑ncercăm să te ajutăm, Hiro şi cu mine. Înţelegi? El te cunoaşte, vezi, Hiro e aici, în capul meu. Ţi‑a citit dosarul, profilul sexual, culorile preferate, îţi cunoaşte spaimele copilăriei, primul iubit, numele unui profesor de care‑ţi plăcea... Iar eu am exact feromonii corespunzători şi sunt un depozit ambulant de droguri: imposibil să nu am ceva care să nu‑ţi placă. Şi puteam minţi. Hiro şi cu mine suntem aşi în minciuni. Te rog! Trebuie să vezi. Suntem complet străini, dar pentru tine, eu şi Hiro alcătuim străinul perfect!<br />
Era o femeie micuţă, blondă; părul moale şi neted îi era presărat cu şuviţe prematur încărunţite. I‑am atins părul, o dată, şi‑am ieşit în poiană. Pe când stăteam acolo, iarba lungă a tremurat, florile sălbatice s‑au legănat graţioase şi am început coborârea, cu nava în centrul discului ascensor. Poiana a lunecat în jos din Rai şi lumina soarelui s‑a pierdut în strălucirea uriaşelor lămpi cu vapori ce azvârleau umbre distincte pe puntea largă a ecluzei pneumatice. Siluete în salopete roşii, alergând. Un Dinky Toy roşu coti brusc pe anvelopele mari din cauciuc, ferindu‑se din calea noastră.<br />
Nevski, surfistul KGB, aştepta la piciorul pasarelei pe care au împins‑o pe rotile lângă marginea poienii. Nu l‑am văzut până n‑am ajuns jos.<br />
— Acum trebuie să‑ţi iau drogurile, domnule Halpert.<br />
Am rămas locului, dătinându‑mă, clipind ca să‑mi alung lacrimile din ochi. Întinse mâna să mă sprijine. M‑am întrebat dacă ştia măcar de ce se află aici, jos, pe puntea ecluzei; o salopetă galbenă într‑un teritoriu roşu. Probabil însă că nu‑i păsa; nu părea să‑l deranjeze ceva cu adevărat; avea notesul pregătit.<br />
— Trebuie să le iau, domnule Halpert.<br />
Mi‑am dezbrăcat costumul, l‑am făcut ghemotoc şi i l‑am întins. L‑a înghesuit într‑un Ziploc din plastic, a pus Ziplocul într‑o casetă legată de încheietura lui stângă şi a format combinaţia.<br />
— Nu le lua pe toate o dată, puştiule, am rostit, apoi am leşinat.<br />
<br />
<br />
Mai târziu, în aceeaşi noapte, Charmian a adus în odăiţa mea un întuneric special, doze individuale sigilate în folie groasă. Nu semăna câtuşi de puţin cu bezna Nopţii Uriaşe, întunericul conştient ce pândeşte şi aşteaptă să‑i târască pe autostopişti în Saloane, întunericul ce cloceşte Frica. O beznă asemănătoare umbrelor mişcându‑se pe bancheta din spate a maşinii părinţilor tăi, într‑o noapte ploioasă, când ai cinci ani şi te simţi la căldură şi‑n siguranţă. Charmian este mult mai şmecheră decât mine, atunci când trebuie să treacă pe lângă cei ce bifează în carneţele — indivizi precum Nevski.<br />
N‑am întrebat‑o de ce se întorsese din Rai şi nici ce se întâmplase cu Jorge. Ea nu mi‑a pus nici o întrebare despre Leni.<br />
Hiro dispăruse complet din emisie. Îl văzusem în după‑amiaza aceea, la raport; ca de obicei, ne‑am evitat privirile. Nu conta. Ştiam că avea să se întoarcă. De fapt, fuseseră lucruri obişnuite. O zi grea în Rai, dar niciodată nu‑i uşor. Este greu când simţi Frica pentru prima oară; totuşi, ştiusem mereu că aşteaptă acolo... Au discutat despre diagramele lui Leni şi despre schiţele, zgâriate de ea, ale lanţurilor moleculare care se deplasează la comandă. Molecule ce pot funcţiona aidoma unor comutatoare, elemente logice, ba chiar şi un fel de cablaje, dispuse stratificat, într‑o singură moleculă foarte mare, un calculator minuscul. Probabil nu vom şti niciodată cu ce s‑a întâlnit ea acolo; probabil nu vom cunoaşte niciodată detaliile tranzacţiei. S‑ar putea să ne pară rău, dacă vom afla vreodată. Nu suntem singurul trib din zona de frontieră, singurii care caută resturi.<br />
S‑o ia dracu' pe Leni, să‑l ia dracu' pe francezul ăla, să‑i ia dracu' pe toţi cei care aduc lucruri acasă, cei care vin cu leacuri pentru cancer, cochilii, obiecte fără nume — aceia care ne ţin aici aşteptând, care umplu Saloane, care ne aduc Frica! Agaţă‑te însă de întunericul ăsta cald şi apropiat, de răsuflarea înceată a lui Charmian, de ritmul oceanului. Te droghezi îndeajuns aici; vei auzi oceanul, jos, în adânc, dincolo de electricitatea statică şi constantă a telefosului. Este ceva ce purtăm cu noi, indiferent cât de departe suntem de casă.<br />
Charmian se foi lângă mine, murmurând un nume necunoscut, numele vreunui călător nefericit, de mult coborât în Saloane. Ea deţine actualul record; a reuşit să păstreze în viaţă un bărbat vreme de două săptămâni, până când şi‑a scos ochii cu degetele mari. Charmian a urlat tot timpul coborârii, rupându‑şi unghiile pe capacul din plastic al ascensorului. După aceea, i‑au administrat sedative.<br />
Cu toate acestea, amândoi avem impulsul, chemarea aceea aparte, dinamica dementă care ne permite să revenim în Rai. Amândoi am căpătat‑o în acelaşi fel, zăcând săptămâni întregi acolo, afară, în navetele micuţe, aşteptând să ne ia Autostrada. Iar când ultimul nostru jet a dispărut, remorcherele ne‑au adus înapoi, aici. Pur şi simplu, unii oameni nu sunt luaţi, însă nimeni nu ştie motivul. Oricum, nu vei căpăta niciodată o a doua şansă. Se zice că‑i prea costisitor, dar, de fapt, privindu‑ţi bandajele de la încheieturi, vor să spună că acum eşti prea valoros, le poţi fi extrem de util ca surogat potenţial. Nu‑ţi face griji în legătură cu încercarea de sinucidere, îţi vor zice; aşa se întâmplă mereu. Perfect logic: sentimentul de respingere totală. Dar eu voiam să merg, doream atât de mult... Charmian la fel... Ea a încercat cu pilule. Ne‑au lucrat însă, ne‑au sucit puţin, ne‑au reglat imboldurile, au implantat telefoasele şi ne‑au cuplat cu manevranţi.<br />
Cumva Olga trebuie să fi ştiut, trebuie să fi prevestit totul; încercase să ne oprească de‑a găsi drumul spre locul unde fusese ea. Înţelesese că, dacă‑l găseam, aveam să fim siliţi să mergem. Până şi acum, ştiind ceea ce ştiu, tot vreau să plec într‑acolo. N‑o voi face niciodată. Mă pot însă legăna aici, în noaptea asta ce se înalţă cu mult deasupra noastră, ţinând palma lui Charmian în palma mea. Între degetele noastre, folia ruptă a ambalajului drogului. Iar Sfânta Olga ne zâmbeşte de pe pereţi; o poţi simţi, toate reproducerile după aceeaşi fotografie publicitară, rupte şi lipite pe zidurile nopţii, zâmbetul ei sclipitor, veşnic.Anonymoushttp://www.blogger.com/profile/10323077754526858226noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-3526555465368910251.post-80712348764599397032011-08-15T07:36:00.000-07:002011-08-15T07:36:00.648-07:00William Golding - Împăratul muştelor<div align="center"><br />
<br />
<br />
WILLIAM GOLDING<br />
<br />
Împăratul muştelor<br />
<br />
<br />
<br />
<br />
<br />
<br />
I<br />
Vuietul scoicii<br />
<br />
Băiatul blond îşi dădu drumul pe ultimul metru de stîncă şi începu să-şi croiască drum spre lagună. Deşi îşi scosese jerseul de şcoală şi-l tîra acum într-o mînă, cămaşa cenuşie îi asudase pe trup şi părul i se lipise de frunte. De jur împrejur, brazda lungă trasă prin junglă devenise o baie fierbinte. Se trudea să-şi facă loc printre liane şi printre trunchiurile zdrobite, cînd o pasăre, o apariţie roşie şi galbenă, ţîşni cu un ţipăt de vrăjitoare; ţipătului îi răspunse un altul.<br />
― Hei! se auzi. Stai o clipă!<br />
Desişurile din marginea brazdei se scuturară şi picături de ploaie căzură grindină.<br />
― Stai niţel! zise vocea. M-am încurcat în liane.<br />
Blondul se opri şi îşi trase ciorapii cu un gest automat, de parcă ar fi fost acasă, nu în junglă.<br />
Vocea se auzi iar:<br />
― De-abia mă pot mişca printre lianele astea.<br />
Cel ce vorbise ieşi cu spatele dintre desişuri, iar crăcile îi zgîriară hanoracul slinos. Mărăcinii se agăţaseră şi îi zgîriaseră rotulele goale şi plinuţe ale genunchilor. Se aplecă, scoase cu grijă ţepii mărăcinilor şi se întoarse. Era mai scund decît băiatul blond şi foarte gras. Înaintă, uitîndu-se atent pe unde calcă, apoi înălţă capul şi privi prin lentilele groase ale ochelarilor.<br />
― Unde-i omul cu megafonul?<br />
Blondul clătină din cap.<br />
― E o insulă. Cel puţin, aşa cred, zise el. Uite un colţ de stîncă în apă. Te pomeneşti că n-o fi nici un om mare pe aici.<br />
Grăsanul păru uimit.<br />
― A fost pilotul ăla. Dar nu era în compartimentul pasagerilor, ci în carlingă.<br />
Blondul făcu ochii mici şi scrută colţul de stîncă.<br />
― Ce s-o fi întîmplat cu puştii? continuă el. Trebuie să fi scăpat cîţiva. Sînt convins. Tu ce crezi?<br />
Blondul porni degajat spre malul mării. Încerca să se poarte cît mai firesc şi nu se arătă prea indiferent la cele auzite, dar grăsanul se grăbi să-l urmeze.<br />
― Nu-i absolut nici un om mare?<br />
― Nu cred.<br />
Blondul vorbise solemn; apoi îl copleşi bucuria unei ambiţii împlinite. Se aşeză în mîini, cu capul în jos, chiar în mijlocul brazdei şi îi rînji grăsanului, pe care îl vedea de-a-ndărătelea.<br />
― Nu-i nici un om mare!<br />
O clipă grasul rămase pe gînduri.<br />
― Şi pilotul?<br />
Blondul reveni la poziţia normală şi se aşeză pe pămîntul jilav.<br />
― O fi zburat mai departe, după ce ne-a dat drumul. Nici n-ar fi putut să aterizeze aici. În orice caz, nu cu un avion cu roţi.<br />
― Am fost atacaţi!<br />
― Nu-ţi fie frică, are să se întoarcă.<br />
Grăsanul clătină din cap.<br />
― Pe cînd coboram, m-am uitat printr-o fereastră. Am văzut cealaltă parte a avionului. Era în flăcări.<br />
Măsură din ochi brazda din junglă.<br />
― Uite ce-a făcut fuzelajul...<br />
Blondul întinse mîna şi pipăi trunchiul mutilat al unui arbore. Preţ de o clipă, păru interesat.<br />
― Ce s-o fi întîmplat cu avionul? Unde-o fi? <br />
― L-a împins uraganul în larg. Era foarte primejdios, fiindcă toate trunchiurile se prăbuşeau. Trebuie să mai fi rămas nişte copii în avion.<br />
Ezită un moment, apoi vorbi din nou:<br />
― Cum te cheamă?<br />
― Ralph.<br />
Grăsanul aşteptă să fie întrebat şi el cum se numeşte, dar propunerea de prezentare nu avu loc; blondul pe nume Ralph zîmbi vag, se ridică şi porni iar spre lagună. Grăsanul se ţinu scai de el.<br />
― Cred că mai sînt mulţi copii împrăştiaţi pe-aici. N-ai văzut pe nimeni?<br />
Ralph clătină din cap şi iuţi pasul. Apoi se împiedică de o cracă şi căzu cu o buşitură.<br />
Grăsanul se opri lîngă el, suflînd din greu.<br />
― Mătuşica mi-a spus să nu fug, fiindcă sufăr de astmă, explică el.<br />
― Aşa, mă?<br />
― Chiar aşa. Mi se taie răsuflarea. Eram singurul băiat din şcoală care avea astmă, rosti grăsanul plin de mîndrie. Şi port ochelari de la trei ani.<br />
Îi scoase şi-i întinse lui Ralph, clipind şi zîmbind, apoi începu să-i şteargă de hanoracul jegos. O expresie de durere şi concentrare îi schimonosi trăsăturile slab conturate. Îşi şterse sudoarea de pe obraji şi îşi puse repede ochelarii pe nas.<br />
― Fructele alea.<br />
Se uită în jurul brazdei.<br />
― Fructele alea, zise el. Cred...<br />
Îşi potrivi ochelarii, se îndepărtă de Ralph, călcînd prin desişuri, şi se ghemui în frunzişul încîlcit.<br />
― Mă întorc numaidecît...<br />
Ralph se desprinse prudent dintre liane şi se strecură mai departe printre ramuri. Îl lăsă repede în urmă pe grăsan cu gîfîielile lui şi o apucă grăbit spre perdeaua care se afla încă între el şi lagună. Trecu peste trunchiul unui arbore zdrobit şi ieşi din junglă.<br />
Ţărmul era străjuit de palmieri. Stăteau drepţi, înclinaţi sau sprijiniţi, scăldaţi în lumina soarelui şi cu frunzişul verde la o înălţime de treizeci de metri. Ţărmul de sub ei, presărat cu nuci de cocos putrezite, cu vlăstari de palmieri şi acoperit cu iarbă aspră, era răscolit pretutindeni de pomi dezrădăcinaţi şi prăbuşiţi. Îndărătul lor se întindea bezna adevăratei păduri şi brazda deschisă prin ea. În picioare, cu o mînă sprijinită de un trunchi cenuşiu, Ralph îşi strînse pleoapele în faţa mării sclipitoare. În depărtare, poate la un kilometru şi jumătate, talazurile albe lingeau nişte stînci de coral, iar dincolo de ele marea era de un albastru închis. În arcul neregulat al stîncilor de coral, laguna stătea liniştită ca un lac de munte şi colorată în toate nuanţele albastrului, în verde tulbure şi în purpuriu. Plaja dintre terasa cu palmieri şi ţărm era un arc subţire, aparent nesfîrşit, căci la stînga lui Ralph liniile palmierilor, ale plajei şi ale mării se adunau într-un punct la infinit; şi, veşnic, aproape vizibilă, arşiţa.<br />
Sări de pe lespedea de piatră. Pantofii negri i se înfundară în nisip, iar căldura îl lovi. Simţi toată greutatea hainelor şi, cu un gest sălbatic, îşi azvîrli pantofii din picioare, apoi, dintr-o singură mişcare, îşi smulse ciorapii cu jartiere cu tot. Sări iar pe lespede, îşi scoase cămaşa şi rămase în picioare printre cojile de nuci de cocos, ca nişte cranii, iar pe trup i se prelinseră umbrele verzi ale palmierilor şi ale pădurii. Îşi desfăcu catarama în formă de şarpe a curelei, îşi trase pantalonii scurţi şi chiloţii şi rămase gol, cu ochii ţintă la plajă şi la marea orbitoare.<br />
Era destul de mare, avea doisprezece ani şi cîteva luni, aşa încît îşi pierduse burtica plinuţă din copilărie; nu era totuşi destul de mare pentru ca adolescenţa să-i dea sentimentul pudorii. Judecînd după lăţimea şi greutatea umerilor, ar fi putut deveni boxer, deşi gura trăda o anume moliciune, iar în privire nu i se citea arţagul. Bătu uşor cu mîna trunchiul palmierului; apoi, forţat să recunoască în cele din urmă existenţa insulei, rîse din nou încîntat şi stătu în mîini. Reveni mlădios pe picioare, sări pe plajă, îngenunche şi adună cu braţele la piept două mormane de nisip. După aceea se lăsă niţel pe spate şi privi cu ochi vii şi nerăbdători marea.<br />
― Ralph...<br />
Grăsanul coborî dintre palmieri şi se aşeză atent pe marginea lespezii.<br />
― Îmi pare rău c-am stat aşa de mult. Fructele alea...<br />
Îşi şterse ochelarii şi-i potrivi pe nasul turtit. Rama îi imprimase la rădăcina nasului un "V" adînc şi roz. Se uită cu invidie la trupul bronzat al lui Ralph, apoi la propriile haine. Prinse capătul fermoarului, întins pe tot pieptul.<br />
― Mătuşica...<br />
Trase apoi energic de fermoar şi îşi scoase hanoracul peste cap.<br />
― Aşa!<br />
Ralph îi aruncă o privire piezişă şi nu-i răspunse.<br />
― Mă gîndesc c-ar trebui să aflăm cum îi cheamă pe toţi şi să facem o listă, zise grăsanul. N-ar strica să ne adunăm.<br />
Ralph ignoră propunerea, iar grăsanul se văzu silit să continue:<br />
― Nu-mi pasă cum au să-mi spună, cît timp n-au să mă strige ca la şcoală, îi mărturisi el.<br />
Ralph arătă oarecare interes.<br />
― Şi cum te strigau la şcoală?<br />
Grăsanul aruncă o privire peste umăr şi se aplecă spre Ralph.<br />
― Îmi spuneau "Piggy", şopti el.<br />
Ralph izbucni în hohote de rîs. Sări în picioare:<br />
― Piggy! Piggy!<br />
― Ralph... te rog!<br />
Piggy îşi încleştă mîinile, cuprins de teamă.<br />
― Am spus că nu vreau să...<br />
― Piggy! Piggy!<br />
Ralph ţopăi în aerul fierbinte de pe plajă, apoi se întoarse în viraj ca un avion de vînătoare cu aripile strînse şi îl mitralie pe Piggy.<br />
― Vîîîîj!<br />
Plonjă în nisipul de la picioarele lui Piggy şi rămase acolo rîzînd.<br />
― Piggy!<br />
Piggy zîmbi reticent, măgulit fără să vrea de dramul acela de preţuire.<br />
― Cîtă vreme n-o să le spui ălorlalţi...<br />
Ralph chicoti pe nisip. Expresia de durere şi concentrare reveni pe faţa lui Piggy<br />
― Stai niţel.<br />
Se întoarse iute în pădure. Ralph se ridică şi o luă la dreapta.<br />
Un element pătrat al peisajului întrerupea plaja; o platformă uriaşă de granit trandafiriu îşi croia drum necruţător prin pădure, prin terasă, prin nisip şi prin lagună, ca un chei suspendat, înalt de peste un metru. Platforma era acoperită cu un strat subţire de pămînt şi iarbă aspră, şi umbrită de palmieri tineri care ― neputînd să crească la înălţimea maximă, rădăcinile fiind lipsite de sol adînc ― se prăbuşeau şi se uscau cînd ajungeau de vreo şapte metri, iar trunchiurile lor devălmăşite erau numai bune să şezi pe ele. Palmierii încă în picioare formau un plafon verde, pe care jucau reflexiile amestecate ale lagunei.<br />
Ralph se urcă pe platformă, simţi răcoarea şi umbra, închise un ochi şi se convinse că umbrele de pe trupul lui erau cu adevărat verzi. Se îndreptă spre marginea dinspre mare a platformei şi rămase cu privirea la apă. Era limpede pînă la fund şi strălucea de eflorescenta ierburilor marine tropicale şi a coralului. Un banc de peştişori lucioşi săgeta ici-colo. Ralph vorbi singur, articulîndu-şi încîntarea pe corzile de bas ale vocii.<br />
― Aaah!<br />
În spatele platformei se iviră alte minuni. O forţă necontrolată a naturii ― un taifun, poate, sau o furtună dezlănţuită o dată cu venirea lui Ralph aici ― îngrămădise nisip în lagună, astfel încît pe plajă se formase un bazin lung şi adînc, îngrădit la capătul cel mai îndepărtat de un perete înalt de granit trandafiriu. Ralph, pe care aspectul de falsă adîncime a bazinelor de pe plajă îl mai înşelase şi înainte, se apropie, gata de o nouă dezamăgire. De data asta însă, insula îşi ţinu făgăduiala, iar bazinul, inundat evident doar în timpul fluxului, era, lucru de necrezut, atît de adînc la un capăt, încît arăta verde-închis. Ralph îl cercetă cu atenţie pe toată lungimea celor treizeci de metri, apoi se aruncă în el. Apa era mai caldă decît sîngele lui şi avu impresia că înoată într-o baie uriaşă.<br />
Piggy apăru din nou, se aşeză pe marginea cornişei stîncoase şi urmări cu invidie trupul verde şi alb al lui Ralph.<br />
― Dar bine mai înoţi!<br />
― Piggy!<br />
Piggy îşi scoase pantofii şi ciorapii, îi întinse cu grijă pe stîncă şi încercă apa cu degetul mare de la picior.<br />
― E fierbinte!<br />
― Dar cum te aşteptai să fie?<br />
― Nu mă aşteptam la nimic. Mătuşica...<br />
― Ia mai dă-o dracului pe mătuşă-ta!<br />
Ralph plonja din nou şi înotă pe sub apă cu ochii deschişi; îngrăditura de nisip a bazinului se înălţă ameninţătoare ca o costişă de deal. Se întoarse pe spate, ţinîndu-şi nasul cu degetele, şi pe faţă îi juca şi se sfărîmă o rază aurie. Piggy păru că se hotărăşte şi începu să-şi scoată pantalonii scurţi. Imediat rămase gol ― palid şi gras în goliciunea lui. Coborî pe vîrful picioarelor taluzul nisipos al lacului, intră pînă la gît în apă şi îi zîmbi mîndru lui Ralph.<br />
― N-ai de gînd să înoţi?<br />
Piggy clătină din cap.<br />
― Nu ştiu să înot. Nu mi-au dat voie. Astma mea...<br />
― Ia mai dă-o dracului de asta-a-mea!<br />
Piggy primi afrontul cu un fel de răbdare umilă.<br />
― Dar bine mai înoţi! <br />
Ralph lipăi spre mal, îşi băgă capul la fund şi împroşcă apoi printre buze o şuviţă de apă. Îşi înălţă bărbia şi zise:<br />
― Înot de la cinci ani. M-a învăţat tăticu. E comandor de marină. Cînd o să intre în concediu, o să vină să ne salveze. Tatăl tău ce-i?<br />
Piggy roşi brusc.<br />
― Tăticu a murit, zise el repede, iar mămica...<br />
Îşi scoase ochelarii, căutînd zadarnic în jur ceva cu care să-i şteargă.<br />
― Am stat cu mătuşica. Ţinea o cofetărie. Aveam prăjituri berechet. Cîte voiam. Cînd o să ne salveze tăticul tău?<br />
― De îndată ce-o să poată.<br />
Piggy ieşi şi rămase gol, şiroind de apă; îşi şterse ochelarii cu o şosetă. Prin arşiţa dimineţii, nu ajungea pînă la ei decît mugetul lung al talazurilor ce se zdrobeau de stînci.<br />
― Da' de unde ştie că sîntem aici?<br />
Ralph se bălăcea în apă. Somnul îl cotropi ca mirajele ce se străduiau să învăluie strălucirea lagunei.<br />
― Da' de unde ştie că sîntem aici?<br />
"Fiindcă, îşi spuse Ralph, fiindcă, fiindcă."<br />
Mugetul de pe stîncile din mare se îndepărtă mult de tot.<br />
― Au să-i spună la aeroport.<br />
Piggy clătină sceptic din cap, îşi puse ochelarii cu lentilele sclipitoare şi îşi coborî privirea spre Ralph.<br />
― În nici un caz n-au să-i spună cei de acolo. N-ai auzit ce-a zis pilotul? Despre bomba atomică? Au murit toţi.<br />
Ralph ieşi din apă şi rămase în faţa lui Piggy, gîndindu-se la această problemă neobişnuită.<br />
― Sîntem pe-o insulă, nu-i aşa? insistă Piggy.<br />
― M-am cocoţat pe-o stîncă şi cred că-i o insulă, răspunse Ralph încet.<br />
― Au murit toţi şi sîntem pe o insulă, zise Piggy. Nici dracu' nu ştie că sîntem aici. Tăticu tău nu ştie, nimeni nu ştie...<br />
Îi tremurau buzele, iar ochelarii i se aburiseră de ceaţă.<br />
― S-ar putea să rămînem aici pînă murim.<br />
La acest ultim cuvînt, li se păru că arşiţa se înteţeşte, ca o apăsare ameninţătoare, iar laguna îi copleşeşte cu scînteieri orbitoare.<br />
― Mă duc să-mi iau hainele, bombăni Ralph. Uite-le colo.<br />
O rupse la fugă pe nisip, sub razele neîndurătoare ale soarelui, traversă platforma şi dădu peste hainele risipite. Îmbrăcatul cămăşii cenuşii îi produse o nouă şi stranie plăcere. Se urcă pe marginea platformei şi se aşeză la umbra verde, pe un trunchi din apropiere. Piggy se săltă şi el, strîngînd la subsuoară aproape toate hainele. Se aşeză grijuliu pe un trunchi prăbuşit, lîngă stîncă micuţă, îndreptată spre lagună; pe trup îi tremurau reflexiile razelor încîlcite.<br />
― Trebuie să dăm de ceilalţi, spuse Piggy. Trebuie să facem ceva.<br />
Ralph nu-i răspunse. Se aflau pe o insulă de coral. Se lăsă pradă viselor plăcute, apărat de soare şi ignorând ce cobea Piggy.<br />
― Cîţi om fi? insistă Piggy<br />
Ralph înaintă şi se opri lîngă grăsan.<br />
― Habar n-am.<br />
Pe apele lucioase, sub pîcla arşiţei, se strecurau ici şi colo brize uşoare. Cînd ajungeau la platformă, frunzele de palmieri porneau să şoptească, iar pete neclare de soare alunecau pe trupul băieţilor sau se mişcau la umbră, ca nişte fiinţe strălucitoare şi înaripate.<br />
Piggy îşi înălţă privirea spre Ralph. Pe faţa acestuia umbrele se inversaseră; deasupra erau verzi, iar jos strălucitoare, proiectate de lagună. Prin păr i se furişă o rază tulbure de soare.<br />
― Trebuie să facem ceva.<br />
Ralph nu-i dădu nici o atenţie. Iată, în sfîrşit, locul mult visat, dar niciodată înţeles pe deplin, prinzînd brusc o viaţă adevărată. Deschise buzele într-un zîmbet de încîntare, iar Piggy, luînd surîsul lui drept o dovadă că era acceptat, rîse încîntat.<br />
― Dacă-i într-adevăr o insulă... <br />
― Dar asta ce-o mai fi?<br />
Ralph încetă să zîmbească şi arătă cu degetul spre lagună. Printre ierburile marine şi ferigi se vedea un obiect alb-gălbui.<br />
― E o piatră.<br />
― Nu. E o scoică.<br />
Piggy nu-şi mai găsea locul, cuprins de un entuziasm frenetic.<br />
― Aşa e. E o scoică! Am mai văzut una la fel. Pe zidul din spatele casei cuiva. Zicea că-i o cochilie. Sufla în ea şi-atunci venea mămica lui. Costă o groază de bani...<br />
Aproape de cotul lui Ralph, vlăstarul unui palmier se apleca peste lagună. Greutatea trunchiului făcuse să se ridice o moviliţă de pămînt sterp, afînat, şi palmierul avea să se prăbuşească în curînd. Ralph smulse tulpina şi începu s-o vînture prin apă, în timp ce peşti sclipitori fulgerau în toate părţile. Piggy se aplecă riscant.<br />
― Ai grijă. Ai s-o spargi...<br />
― Gura!<br />
Ralph vorbi cu gîndul aiurea. Scoica era interesantă, frumoasă, o adevărată jucărie scumpă; dar plăsmuirile vii din visul lui diurn stăruiau încă între el şi Piggy, care, în această împrejurare, se dovedi o fiinţă fără importanţă. Tulpina palmierului se îndoi şi Ralph împinse scoica printre ierburi, întinse mîna ca o pîrghie şi apăsă cu cealaltă, pînă cînd cochilia ieşi la suprafaţă picurînd şi Piggy reuşi s-o apuce.<br />
Acum, că scoica nu mai era doar un obiect vizibil dela distanţă şi intangibil, Ralph se entuziasma şi el.<br />
― ...o cochilie face o groază de bani, bolborosi Piggy. Sînt sigur că, dac-ai vrea să cumperi una, ar trebui să dai pe ea o mulţime de bani... Ala o ţinea pe zidul grădinii, iar mătuşica...<br />
Ralph îi luă scoica şi pe braţ i se prelinse puţină apă. De un alb-gălbui închis, scoica avea ici-colo pete trandafirii decolorate, între vîrful ei ros, niţel găurit, şi valvele roz ale gurii, corpul lung de patruzeci de centimetri, acoperit cu un desen fin şi cizelat, se răsucea uşor în spirală. Ralph o scutură, golind de nisip tubul adînc.<br />
― ...mugeşte ca o vacă, spuse Piggy Avea şi nişte pietre albe, şi mai avea o colivie cu un papagal verde. Fireşte, nu sufla în pietrele albe, zicea...<br />
Se opri să-şi tragă răsuflarea şi mîngîie obiectul strălucitor din mîinile lui Ralph.<br />
― Ralph!<br />
Băiatul îl privi.<br />
― Cu ajutorul ei, îi putem chema pe ceilalţi. Ca să ne adunăm. Cînd or să ne audă, or să vină toţi...<br />
Îl privi radios pe Ralph.<br />
― Asta urmăreai, va să zică? De asta ai scos cochilia din apă?<br />
Ralph îşi dădu peste cap părul blond.<br />
― Cum sufla prietenul tău din cochilie?<br />
― Parcă scuipa, răspunse Piggy. Mătuşica nu voia să mă lase să suflu, din cauza astmei. Băiatul zicea că trebuie să sufli prin capătul de jos.<br />
Piggy îşi puse mîna pe abdomenul umflat.<br />
― Hai, încearcă, Ralph. Cheamă-i!<br />
Neîncrezător, Ralph duse la gură capătul mic al scoicii şi suflă. Prin gura cochiliei ieşi doar un şuierat. Ralph se şterse pe buze de apa sărată şi suflă iar, dar scoica rămase tăcută.<br />
― Parcă scuipa.<br />
Ralph îşi strînse buzele şi suflă în scoică, provocînd un sunet jos, ca un pîrţ. Băieţii se amuzară atît de tare, încît Ralph, între hohote de rîs, mai suflă un timp.<br />
― Suflă pe aici, pe jos.<br />
Ralph pricepu şi suflă cu toată forţa în scoică. Scoica răsună pe dată. O notă aspră şi adîncă vui pe sub palmieri, se răspîndi prin pădurea încîlcită şi reveni ca un ecou din granitul trandafiriu al muntelui. Stoluri de păsări se înălţară din vîrful pomilor, iar prin desişuri un animal guiţă şi o rupse la fugă.<br />
Ralph îşi dezlipi scoica de la gură.<br />
― Măiculiţă!<br />
După nota aspră a cochiliei, vocea lui obişnuită suna ca o şoaptă. O duse din nou la buze, trase adînc aer în piept şi mai suflă o dată. Sunetul răsună din nou: apoi, la o încercare mai energică, sunetul urcă o octavă şi deveni un zgomot strident şi mai pătrunzător. Piggy striga ceva încîntat, iar lentilele îi sclipeau. Păsările ţipau, animalele mici fugeau să se ascundă. Ralph obosi; sunetul coborî o octavă şi deveni un gîlgîit, un şuierat.<br />
Scoica tăcu ― un colţ strălucitor de elefant. Văzduhul insulei se umplu de ţipetele păsărilor şi de ecouri, iar faţa lui Ralph se umbri de o emoţie covîrşitoare.<br />
― Sînt sigur că se poate auzi la kilometri.<br />
Ralph îşi recăpătă suflul şi smulse scoicii o serie de sunete scurte şi violente.<br />
― Ia te uită! exclamă Piggy. A apărut unul!<br />
Printre palmieri, la vreo sută de metri de plajă, se ivise un copil. Era un băieţel de vreo şase ani, voinic şi blond, cu hainele în zdrenţe şi mînjit pe faţă de fructele terciuite. Îşi lăsase pantalonii pe vine într-un scop anume şi nu-i mai ridicase decît pe jumătate. Sări de pe terasa cu palmieri pe nisip, iar pantalonii îi căzură în jurul gleznelor; ieşi din ei şi se îndreptă spre platformă. Piggy îl ajută să se salte. Între timp, Ralph suflă de zor pînă cînd în pădure răsunară voci. Băieţelul se ghemui înaintea lui Ralph, privindu-l cu ochi strălucitori. Pe măsură ce se convingea că sunetul avea un scop precis, păru tot mai mulţumit şi-şi vîrî în gură singurul deget curat, degetul mare trandafiriu.<br />
Piggy se aplecă spre el.<br />
― Cum te cheamă?<br />
― Johnny.<br />
Piggy bombăni pentru sine numele, apoi i-l strigă lui Ralph care, ocupat să sufle, nu arătă nici un interes. Plăcerea violentă stîrnită de acest sunet uluitor îi întunecase faţa, iar bătăile inimii îi înfiorau cămaşa scorţoasă. Strigătele din pădure se apropiau.<br />
Pe plajă se observau semne de viaţă. Nisipul, palpitînd în pîcla arşiţei, ascundea multe siluete de-a lungul cîtorva kilometri. Prin nisipul fierbinte şi mut se îndreptau spre platformă mai mulţi băieţi. Trei copii, cît Johnny de mici, aproape că răsăriseră din pădurea unde se îndopaseră cu fructe. Unul brunet, ceva mai mic ca Piggy, îşi croi drum prin desiş, se îndreptă spre platformă şi le zîmbi vesel tuturor. Veneau tot mai mulţi. Urmînd exemplul inocentului Johnny, se aşezară pe trunchiurile prăbuşite ale palmierilor şi aşteptară. Ralph continuă să sufle, scoţînd sunete scurte şi pătrunzătoare. Piggy se mişca printre ei, întrebîndu-i cum îi cheamă şi încruntîndu-se în efortul de a le memora numele. Copiii vădeau faţă de el acelaşi respect firesc, ca în faţa oamenilor cu megafoane. Unii erau goi şi-şi duceau hainele în mînă; alţii erau pe jumătate dezbrăcaţi, cum se nimerise, în uniforme de şcoală cenuşii, albastre, gălbui, în haine sau jersee. Aveau insigne, chiar şi embleme, pulovere şi ciorapi în dungi. Se adunaseră ciorchine peste trunchiurile palmierilor, în umbra verde: capete cu păr şaten, blond, brunet, castaniu, nisipiu, cenuşiu deschis; capete care murmurau şi şopteau; capete cu ochi care îl pîndeau pe Ralph, făcînd speculaţii de tot felul. Se petrecea ceva.<br />
Copiii care veneau de-a lungul plajei, singuri sau cîte doi, apărură brusc la vedere cînd ieşiră din pîcla arşiţei şi păşiră pe nisipul din apropiere. Atenţia îţi era în primul rînd atrasă de o fiinţă întunecată, ca un liliac, ce dansa pe nisip, precedînd un trup care încă nu se vedea. Era umbra unui copil care, sub razele verticale ale soarelui, se micşorase, ajungînd o pată între picioarele grăbite. Cînd şi ultima pereche, înaintînd sub o pată neagră şi tremurătoare, ajunse la platformă, Ralph îi observă, în vreme ce sufla din cochilie. Cei doi băieţi, cu capete rotunde ca nişte bile şi cu păr cînepiu, se aruncară la pămînt şi rămaseră acolo, rînjindu-i lui Ralph şi suflînd din greu, ca nişte cîini. Erau gemeni şi dubletul arăta atît de nostim, încît te uluia, nevenindu-ţi să-ţi crezi ochilor. Respirau împreună, rînjeau împreună, vînjoşi şi plini de viaţă, îşi ridicară spre Ralph buzele umede: se părea că pielea fetei nu-i încăpea, aşa încît profilurile le erau turtite, iar gurile şi le ţineau deschise. Piggy aplecă spre ei ochelarii cu lentile strălucitoare şi, printre şuierăturile stridente ale scoicii, se auzi cum le repetă numele.<br />
― Sam, Eric! Sam, Eric!<br />
Apoi se încurcă; gemenii clătinară din cap şi se arătară cu degetul, iar copiii rîseră.<br />
În cele din urmă, Ralph încetă şi rămase nemişcat, cu scoica într-o mînă şi bărbia rezemată de genunchi. Ecourile şi rîsetele se stinseră în depărtare şi se aşternu tăcerea.<br />
Prin ceaţa diamantină a plajei se opintea o făptură întunecată. Ralph o văzu primul şi o urmări pînă cînd forţa privirii lui atrase toţi ochii într-acolo. Făptura păşi din miraj, ajunse pe nisipul curat şi ceilalţi observară că aspectul ei întunecat nu se datora atît umbrelor, cît hainelor. Un grup de băieţi mergînd aproape la pas, în două şiruri paralele, şi îmbrăcaţi în veşminte stranii şi excentrice, iată ce era de fapt creatura. Duceau în mînă pantaloni scurţi, cămăşi şi haine felurite. Fiecare purta o şapcă neagră şi pătrată, cu o insignă de argint. Pelerine negre, cu o cruce lungă de argint în dreptul inimii şi încheiate la gît cu un jabou gălbui, le ascundeau trupurile de la gît şi pînă la călcîie. Arşiţa tropicelor, coborîrea, căutarea hranei, iar acum acest marş obositor de-a lungul plajei fierbinţi îi făcuseră să semene la faţă cu nişte prune proaspăt spălate. Băiatul care îi comanda era îmbrăcat la fel, avînd însă pe şapcă o insignă de aur. Cînd grupul lui ajunse la vreo zece metri de platformă, le dădu un ordin, iar băieţii se opriră, trăgîndu-şi suflarea, transpiraţi şi unduindu-se în lumina nemiloasă. Cu pelerina fluturînd, comandantul păşi înainte, se îndreptă hotărît spre platformă şi scrută bezna care i se părea de nepătruns.<br />
― Unde-i trompetistul?<br />
Ralph, înţelegînd că pe cel din faţa lui îl orbise lumina soarelui, răspunse:<br />
― Nu-i nici un trompetist. Eu am suflat!<br />
Băiatul se apropie şi mai mult, îşi miji ochii şi se uită atent la Ralph. Puştiul blond pe care îl văzu, cu o cochilie alb-gălbuie pe genunchi, nu păru să-l mulţumească. Se întoarse repede, învăluit în pelerina neagră.<br />
― Da' nu-i nici un vapor?<br />
Înăuntrul pelerinei înfoiate se vedea un trup înalt, subţirel şi ciolănos; de sub şapca neagră ieşea un păr roşcat. Băiatul avea o figură boţită şi pistruiată, urîtă, însă fără a fi stupidă. Ochii de un albastru-deschis te măsurau nemulţumiţi şi furioşi, sau gata să devină furioşi.<br />
― Nu-i nici un om mare pe aici?<br />
― Nu-i nici unul, îi răspunse Ralph. Avem o întrunire. Veniţi şi voi.<br />
Grupul de băieţi cu pelerine începu să se destrame din şirul strîns. Băiatul înalt le strigă:<br />
― Corul! Drepţi!<br />
Corul se regrupa, respectînd resemnat ordinul, şi rămase clătinîndu-se în soare. Cu toate acestea, unii din ei începură să protesteze slab:<br />
― Ascultă, Merridew. Te rugăm, Merridew... n-am putea...?<br />
Unul dintre băieţi căzu cu faţa în nisip, iar şirul se risipi, îl suiră pe platformă pe băiatul căzut şi îl lăsară întins acolo. Merridew aruncă fulgere din priviri, dar se sili să iasă cu bine din această situaţie penibilă.<br />
― Foarte bine atunci. Staţi jos. Lăsaţi-l în pace.<br />
― Dar, Merridew...<br />
― Leşină mereu, răspunse Merridew. A leşinat la Gibraltar, la Addis-Abeba şi la slujba religioasă de dimineaţă, în faţa dirijorului corului. <br />
La acest ultim amănunt răutăcios, membrii corului chicotiră, se aşezară ca nişte corbi pe trunchiurile devălmăşite şi îl studiară curioşi pe Ralph. Piggy nu-i întrebă de nume. Superioritatea impusă de uniforme şi autoritatea firească a vocii lui Merridew îl intimidau. Se strînse de cealaltă parte a lui Ralph şi îşi făcu de lucru cu ochelarii.<br />
Merridew se întoarse spre Ralph.<br />
― Nu-i nici un om mare pe aici?<br />
― Nu.<br />
Merridew se aşeză pe un trunchi şi se uită în jur.<br />
― Atunci o să trebuiască s-avem singuri grijă de noi.<br />
Piggy, aflat în siguranţă de cealaltă parte a lui Ralph, vorbi timid:<br />
― De-asta a convocat Ralph întrunirea. Ca să hotărîm ce-i de făcut. Ştim şi unele nume. Ăsta-i Johnny. Ăştia doi... sînt gemeni, Sam şi Eric? Care-i Eric? Tu eşti? Nu... tu eşti Sam...<br />
― Eu sînt Sam...<br />
― Şi eu îs Eric...<br />
― Să spună mai bine fiecare cum îl cheamă, zise Ralph. Pe mine mă cheamă Ralph.<br />
― Ştim aproape toate numele, zise Piggy. Tocmai le-am aflat.<br />
― Astea-s nume de ţînci, spuse Merridew. De ce să fiu Jack? Mă cheamă Merridew.<br />
Ralph se întoarse brusc. Vocea băiatului arăta că ştie ce vrea.<br />
― Pe urmă, continuă Piggy, pe ăla... am uitat...<br />
― Vorbeşti prea mult, spuse Jack Merridew. Gura, Fatty.<br />
Izbucniră rîsete.<br />
― Nu-l cheamă Fatty! strigă Ralph, numele lui adevărat e Piggy!<br />
― Piggy!<br />
― A, Piggy!<br />
Pînă şi ţîncii ţinură isonul hohotelor de rîs. Printre băieţi se formă o vreme un circuit închis de simpatie, lăsîndu-l pe Piggy în afară; grăsanul se îmbujora, înclină capul şi îşi şterse din nou ochelarii.<br />
În cele din urmă, rîsul se domoli şi apelul continuă. Printre cei din cor, Maurice era primul ca înălţime după Jack; era lat în umeri şi zîmbea tot timpul. Mai era şi un băiat slăbuţ, cu mişcări furişe, pe care nu-l cunoştea nici unul; stătea izolat şi firea lui ascunsă arăta limpede că nu voia să aibă de-a face cu nimeni. Murmură că se numea Roger şi tăcu. Bill, Robert, Harold, Henry; băiatul din cor care leşinase se sprijini în capul oaselor de trunchiul unui palmier, îi zîmbi uşor lui Ralph şi spuse că se numeşte Simon.<br />
― Trebuie să hotărîm cum vom fi salvaţi, zise Jack.<br />
Băieţii se foiră. Unul dintre puşti, Henry, spuse că voia să plece acasă.<br />
― Gura! îi zise Ralph şi ridică absent cochilia. Cred c-ar trebui s-avem un şef care să ia hotărîri.<br />
― Un şef! Un şef!<br />
― Eu trebuie să fiu şeful, zise Jack cu o obrăznicie sfruntată, fiindcă sînt coristul principal şi şeful clasei. Ştiu să cînt în do diez.<br />
Băieţii se foiră din nou.<br />
― Foarte bine atunci, spuse Jack. Eu...<br />
Ezită. Băiatul brunet, Roger, se trezi în sfîrşit şi vorbi răspicat:<br />
― Să votăm.<br />
― Da!<br />
― Să votăm pentru şef!<br />
― Să votăm...<br />
Jocul de-a votatul era aproape la fel de plăcut ca şi cel cu cochilia. Jack încercă să protesteze, dar în hărmălaia iscată, dorinţa tuturor de a avea un şef se transformă în alegere, prin aclamarea lui Ralph. Nici unul dintre băieţi n-ar fi putut găsi o justificare serioasă alegerii. Doar Piggy dăduse dovadă de bun simţ, în vreme ce faptele îl desemnau clar pe Jack ca şef. Nemişcarea lui Ralph le atrăsese atenţia: apoi înălţimea şi aspectul lui plăcut; şi, ca un element tainic, dar foarte puternic ― cochilia. Cel care suflase în cochilie, cel care stătuse şi îi aşteptase pe platformă cu scoica delicată bălăbănindu-i-se pe genunchi, făcea o figură aparte.<br />
― Pe cel cu scoica!<br />
― Ralph! Ralph!<br />
― Să-l alegem şef pe cel cu trompeta!<br />
Ralph ridică mîna, impunînd tăcere.<br />
― Foarte bine. Cine-l vrea pe Jack ca şef?<br />
Cu o supunere obosită, corul înălţă mîinile.<br />
― Cine mă vrea ca şef?<br />
Toate mîinile, în afară de cele ale coriştilor şi a lui Piggy, se ridicară imediat. Apoi Piggy o ridică şi el, vrînd-nevrînd.<br />
― Atunci eu sînt şeful, numără Ralph.<br />
Cercul izbucni în aplauze. Pînă şi corul aplaudă; pistruii de pe faţa lui Jack dispărură sub roşeaţa jignirii. Se ridică, apoi se răzgîndi şi se aşeză la loc, în timp ce văzduhul vuia. Ralph îl privi, gata să-i ofere ceva.<br />
― Fireşte, corul e al tău.<br />
― Am putea face o armată din el...<br />
― Sau vînători...<br />
― Am putea...<br />
Îmbujorarea dispăru de pe faţa lui Jack. Ralph ceru din nou cu mîna să se facă tăcere.<br />
― Jack e şeful corului. Băieţii ar putea... ce-ai vrea să fie?<br />
― Vînători.<br />
Jack şi Ralph schimbară zîmbete de afecţiune timidă. Ceilalţi începură să vorbească înfocat.<br />
― Foarte bine, corul. Scoateţi-vă pelerinele, zise Jack şi se ridică. <br />
Băieţii din cor, ca şi cum ar fi scăpat de şcoală, se ridicară, începură să trăncănească şi îşi aşezară pelerinele negre pe iarbă la grămadă. Jack şi-o puse pe-a lui pe trunchiul de lîngă Ralph. Pantalonii scurţi şi cenuşii i se lipiseră de trup din cauza transpiraţiei. Ralph îi privi cu admiraţie, iar cînd Jack observă, îi explică:<br />
― Am încercat să mă caţăr pe dealul ăla ca să văd dacă e apă împrejur. Da' ne-a chemat scoica ta.<br />
Ralph îi zîmbi şi ridică scoica, impunînd tăcere.<br />
― Ascultaţi-mă cu toţii. Trebuie să am timp ca să văd cum stau lucrurile. Nu pot hotărî pe loc ce-i de făcut. Dacă nu-i o insulă, o să fim salvaţi imediat. Aşa că trebuie să hotărîm dacă e sau nu o insulă. Rămîneţi cu toţii pe loc, aşteptaţi şi nu vă îndepărtaţi. Trei dintre noi ― dacă luăm mai mulţi, o să ne încurcăm şi-o să ne rătăcim ― trei dintre noi o să plecăm în cercetare. O să merg eu, Jack şi...<br />
Se uită împrejur la feţele aprinse de emoţie. Nu ducea lipsă de băieţi dintre care să aleagă.<br />
― Şi Simon.<br />
Băieţii din jurul lui Simon chicotiră, iar el se ridică şi rîse scurt. Paloarea leşinului îi dispăruse; era un băieţel subţirel, vioi, privind pe sub o claie de păr drept, negru şi aspru, care îi atîrna în laţe.<br />
Dădu din cap spre Ralph.<br />
― Bine.<br />
― Şi eu...<br />
Jack înşfăcă un cuţit lung din buzunarul de la spate şi-l înfipse într-un trunchi. Murmurul se stîrni iar, apoi se stinse.<br />
Piggy se foi.<br />
― Vin şi eu.<br />
Ralph se întoarse spre el.<br />
― Nu eşti bun la aşa ceva.<br />
― Dar...<br />
― N-avem nevoie de tine, i-o tăie Jack. Trei sîntem de-ajuns.<br />
Ochelarii lui Piggy scînteiară.<br />
― Am fost cu el cînd a găsit cochilia. Am fost cu el înaintea celorlalţi.<br />
Nici Jack şi nici restul nu-i dădură vreo atenţie. Se împrăştiară cu toţii. Ralph, Jack şi Simon săriră de pe platformă şi o luară de-a lungul plajei, trecînd de bazin. Piggy se ţinu bombănind în urma lor.<br />
― Dacă Simon merge între noi, atunci o să vorbim peste capul lui, zise Ralph.<br />
Cei trei începură să meargă la pas. Din cînd în cînd, Simon trebuia să facă doi paşi mici şi repezi ca să-i ajungă. Ralph se opri brusc şi se întoarse spre Piggy.<br />
― Ascultă!<br />
Jack şi Simon se prefăcură că nu observă nimic, îşi văzură de drum.<br />
― Nu poţi să vii cu noi!<br />
Ochelarii lui Piggy se aburiră iar ― de data asta de umilinţă.<br />
― Tu le-ai spus! După ce că te-am rugat.<br />
Se înroşi, iar buzele îi tremurară.<br />
― După ce te-am rugat că nu vreau...<br />
― Despre ce dracu' vorbeşti?<br />
― De faptul că mi se spune Piggy Ţi-am zis că nu-mi pasă cîtă vreme n-au să mă strige Piggy; te-am rugat să nu le zici, dar te-ai apucat şi le-ai spus imediat...<br />
Se aşternu tăcerea. Ralph îl privi pe Piggy cu mai multă înţelegere, îşi dădu seama că îl jignise şi că îl zdrobise sufleteşte. Ezită între două căi ― de a-şi cere scuze sau de-a continua cu jignirile.<br />
― Mai bine Piggy decît Fatty, conchise el cu brutalitatea conducătorului înnăscut, dar, oricum, îmi pare rău dacă te simţi jignit. Întoarce-te, Piggy, şi strînge numele băieţilor. Asta-i treaba ta. La revedere.<br />
Se întoarse şi o rupse la fugă după cei doi. Piggy rămase nemişcat, iar indignarea de pe faţă îi dispăru treptat. Reveni la platformă.<br />
<br />
<br />
Cei trei băieţi păşeau repede pe nisip. Fluxul scăzuse, iar ierburile marine întăriseră o fîşie a plajei, făcînd-o tare ca o şosea. Un fel de splendoare se răspîndi asupra lor şi asupra peisajului; îi pătrunse şi se simţiră fericiţi. Se întoarseră unul spre celălalt, rîseră tare şi vorbiră fără să se asculte. Văzduhul sclipea. Ralph, simţind nevoia de-a găsi o explicaţie, stătu în mîini şi căzu. Cînd încetară să rîdă, Simon îi mîngîie timid braţul lui Ralph; trebuiră să rîdă din nou.<br />
― Hai, zise imediat Jack, sîntem exploratori.<br />
― Mergem pînă la capătul insulei şi ne uităm după colţ, zise Ralph.<br />
― Dacă o fi într-adevăr o insulă...<br />
Acum, aproape de sfîrşitul după-amiezei, mirajele se mai domoleau. Găsiră capătul insulei, care apărea foarte desluşit, fără să-şi fi pierdut, prin magia mirajelor, forma sau realitatea. O îngrămădire obişnuită de blocuri cubice, cu o stîncă imensă înălţîndu-se din lagună. Pe stîncă îşi aveau cuibul păsările marine.<br />
― Parcă-i glazura de pe o prăjitură roz, zise Ralph.<br />
― Nu-i nimic de văzut după colţ, fiindcă nu există un colţ, zise Jack. E o mică îndoitură ― şi, vă daţi seama, stîncile sînt tot mai greu de urcat...<br />
Ralph îşi puse mîna streaşină la ochi şi urmări conturul zdrenţuit al colţilor stîncoşi ce înaintau spre munte. Această parte a plajei era mai aproape de munte decît toate celelalte.<br />
― O să încercăm să ne căţărăm pe munte de aici, zise el. Cred că-i calea cea mai uşoară. E mai puţină vegetaţie de junglă şi mai multă stîncă trandafirie. Haideţi.<br />
Cei trei băieţi începură să se caţere. O forţă necunoscută smulsese şi sfărîmase aceste cuburi, astfel că zăceau strîmb, claie peste grămadă, ca o piramidă. Cele mai răspîndite erau stîncile trandafirii, încălecate de un bloc pus pieziş; iar peste bloc un altul, şi aşa mai departe, pînă cînd masa trandafirie devenea o aglomerare de stînci în echilibru, izbucnind din fantastica încrengătură a lianelor din pădure. Printre stîncile rozalii erau adeseori şi cărări înguste, şerpuind în sus. Băieţii reuşiră să se strecoare de-a lungul lor cu faţa la stîncă, pătrunzînd adînc în universul plantelor.<br />
― Cine-a făcut cărarea asta?<br />
Jack se opri şi îşi şterse faţa de sudoare. Ralph rămase alături, gîfîind.<br />
― Oamenii?<br />
Jack clătină sceptic din cap. <br />
― Animalele, zise el.<br />
Ralph cercetă bezna de sub pomi. Pădurea vibra subtil.<br />
― Haideţi.<br />
Ascensiunea abruptă pe tancurile de stîncă nu se dovedi atît de grea ca trecerile ocazionale prin tufişuri, pentru a da de urma cărării în continuare. Rădăcinile şi tulpinile lianelor erau atît de încîlcite, încît băieţii trebuiau să se furişeze printre ele ca nişte ace flexibile. Singurul lor ghid, în afară de solul cafeniu şi de razele întîmplătoare prin frunziş, era direcţia pantei: dacă o gaură, de pildă, acoperită de dantela lianelor era mai sus sau mai jos decît o alta.<br />
Într-un fel, reuşiră să urce.<br />
Prins în păienjenişul lianelor, poate în cea mai grea clipă, Ralph se întoarse cu ochi strălucitori spre ceilalţi.<br />
― Ţuţ!<br />
― Meserie!<br />
― Mişto!<br />
Greu de ghicit de ce se bucurau. Toţi trei se înfierbîntaseră, erau murdari şi frînţi de oboseală. Ralph se zgîriase rău. Lianele, groase ca pulpele lor, nu le îngăduiau să înainteze decît prin nişte tunele. Ralph strigă de probă şi ascultară cu toţii ecourile înăbuşite.<br />
― Asta-i o adevărată explorare, zise Jack. Sînt sigur că n-a mai călcat nimeni pe aici.<br />
― Ar trebui să desenăm o hartă, propuse Ralph. Ce păcat că n-avem hîrtie. <br />
― Am putea să zgîriem pe coajă de copac şi să umplem dungile cu lut negru, zise Simon.<br />
Privirile lor învăpăiate se adunară din nou, solemn, în beznă.<br />
― Meserie!<br />
Nu aveau destul loc ca să stea cu capul în jos. Ralph îşi exprimă de data asta intensitatea emoţiei prefăcîndu-se că-l doboară pe Simon cu o lovitură; în curînd, în penumbră se văzu doar un morman de trupuri fericite şi agitate.<br />
Cînd se despărţiră, Ralph vorbi primul:<br />
― Trebuie să ne vedem de drum.<br />
Granitul trandafiriu al stîncii următoare se afla mult dincolo de liane şi de pomi, aşa că reuşiră să urce repede poteca. Drumul îi conduse în pădurea tot mai rară şi întrezăriră întinderea mării. O dată cu spaţiul deschis apăru şi soarele; le usca sudoarea ce le pătrunsese hainele în arşiţa întunecată şi umedă. Calea spre vîrf le părea, în sfîrşit, un fel de căţărare peste stîncile trandafirii, fără să se mai cufunde în beznă. Băieţii îşi croiră drumul prin defilee şi printre bucăţile ascuţite de stîncă.<br />
― Ia uitati-vă! Ia uitaţi-vă!<br />
Sus, deasupra acestui capăt al insulei, stîncile sfărîmate se ridicau ca nişte clăi şi coşuri de casă. Cea de care se sprijinea Jack se mişca şi, cînd o împinse, hurui.<br />
― Haideţi...<br />
Porniră însă nu spre vîrf. Asaltul culmii trebuia să mai aştepte; acum, cei trei băieţi acceptaseră o altă provocare. Stîncă era cît un mic automobil.<br />
― Împingeţi!<br />
Se legănară înainte şi înapoi, pentru a ţine ritmul.<br />
― Împingeţi!<br />
Accelerarea mişcării de pendul, accelerare, accelerare, ridicare, apăsare în punctul final de echilibru... mai tare... mai tare...<br />
― Împingeţi!<br />
Stînca uriaşă se clătină, pivotă pe un punct de sprijin, hotărî să nu se întoarcă, se balansa în aer, se desprinse, căzu, se rostogoli, sări şuierînd prin văzduh şi sapă o groapă adîncă prin bolta pădurii. Ecouri şi păsări îşi luară zborul, un praf alb şi roz pluti în aer, pădurea de sub ei se zgudui, ca şi cum ar fi trecut prin ea un monstru turbat: apoi insula se linişti.<br />
― Ţuţ!<br />
― Ca o bombă!<br />
― Ura!<br />
Cinci minute nu se clintiră de la locul triumfului, în cele din urmă însă, plecară.<br />
Mai departe, drumul spre vîrf se dovedi uşor. Cînd mai aveau cîţiva paşi, Ralph se opri.<br />
― Dumnezeule!<br />
Se aflau pe buza unui golf, sau a unei jumătăţi de golf, în peretele muntelui. Locul era plin cu flori albastre, un fel de plante de stîncă; vegetaţia atîrna peste deschizătura din stîncă şi se răspîndea abundent prin bolta pădurii. Prin aer roiau fluturi, ridicîndu-se de pe plante, zburînd şi aşezîndu-se la loc.<br />
Dincolo de golf se zărea culmea pătrăţoasă a muntelui şi în curînd ajunseră pe ea.<br />
Ghiciseră că era o insulă: tot căţărîndu-se printre stîncile trandafirii, străjuite de mare, şi prin aerul cristalin al înălţimilor, înţeleseseră parcă instinctiv că marea îi înconjura. Dar nu voiau să-şi spună ultimul cuvînt decît odată ajunşi în vîrf, cînd vor fi avut o perspectivă panoramică asupra mării.<br />
Ralph se întoarse spre ceilalţi.<br />
― Tot ce-i aici ne aparţine.<br />
Insula semăna oarecum cu o barcă; cocoşată la un capăt, cobora în spate, anevoios, spre ţărm. De ambele părţi ― stînci, recife, vîrfuri de pomi şi o costişă abruptă; înaintea lor, în lungimea bărcii, o coborîre mai domoală, îmbrăcată de pomi şi cu sclipiri trandafirii, apoi întinderea plată a junglei din insulă, de un verde intens, dar termina la la capăt printr-o coadă trandafirie, în locul unde insula pătrundea în mare se găsea o alta; o stîncă aproape izolată, ca un fort, înfruntîndu-i peste frunziş asemenea unui bastion rozaliu şi îndrăzneţ.<br />
Băieţii cercetară totul, apoi se uitară în largul mării. Erau sus de tot, iar după-amiaza trecuse de mult; mirajele nu răpeau perspectivei nimic din limpezimea ei.<br />
― Uite un recif. Un recif de coral. Am văzut poze cu stînci de-astea.<br />
Reciful situat cam la un kilometru depărtare, şi mergînd paralel cu aşa-zisa lor plajă, îngrădea mai multe laturi ale insulei. Aşa cum se ivea schiţat pe mare, părea opera unui uriaş care se aplecase pentru a reproduce forma insulei, trăgînd o linie continuă cu creta, dar obosind înainte de-a fi terminat. Apa din golf era albastru-verzuie, iar stîncile şi plantele marine se vedeau ca într-un acvariu; dincolo de brîul de recife lucea albastrul întunecat al mării. Fluxul înainta, dîre lungi de spumă se spărgeau de stînci şi, pentru o clipă, băieţii simţiră că barca se mişca încet la pupa.<br />
Jack arătă în jos.<br />
― Uite unde am aterizat.<br />
În spatele prăpăstiilor şi al stîncilor se deschidea o spărtură printre pomi; trunchiuri zdrobite, apoi brazda, lăsînd între ea şi mare franjuri de palmieri. Tot acolo, înfiptă în lagună, era şi platforma alături de care se foiau ca nişte insecte siluetele copiilor.<br />
Ralph schiţă cu degetul o linie şerpuitoare, pornind din locul sterp unde stăteau, pe pantă, în josul defileului, printre flori, ocolind în cercuri stîncă de la care pornea brazda.<br />
― Ăsta-i drumul cel mai scurt înapoi.<br />
Cu ochii strălucitori, cu gurile deschise, triumfători, savurau dreptul de a domina. Se simţeau înălţaţi: erau prieteni.<br />
― Nu văd nici o dîră de fum de la vreun sat, sau vreo barcă, remarcă Ralph. O să ne asigurăm mai tîrziu; dar nu cred că insula-i locuită.<br />
― O s-avem ce mînca! strigă Jack. O să vînăm! O să prindem animale... pîn-au să vină să ne ia de-aici.<br />
Simon îi privi tăcut, dădu din cap, iar părul negru îi căzu pe frunte şi pe ceafă; faţa îi strălucea.<br />
Ralph se uită în jos, în direcţia opusă, unde nu se vedea nici un recif.<br />
― E mai abrupt, zise Jack.<br />
Ralph îşi făcu palmele căuş.<br />
― Bucăţica aia de pădure de acolo, de jos... o ţine muntele.<br />
Fiecare loc vizibil de pe munte era împădurit ― doar flori şi pomi. Pădurea fremăta, mugi şi plesni ca un bici. Florile de stîncă din apropiere tresăriră şi briza aduse o clipă răcoarea pe feţele lor.<br />
― Totul ne aparţine, spuse Ralph şi îşi întinse braţele.<br />
Rîseră, făcură salturi şi urlară pe munte.<br />
― Mi-e foame!<br />
Cînd Simon pomeni că îi era foame, îşi dădură seama că şi lor le era.<br />
― Haideţi, zise Ralph, am aflat ce voiam.<br />
Coborîră pe o costişă de stîncă, căzură printre flori şi îşi croiră drum pe sub pomi. Se opriră şi cercetară curioşi desişurile dimprejur.<br />
Simon vorbi primul.<br />
― Parcă sînt nişte lumînări. Tufişuri de lumînare. Muguri de lumînare.<br />
Erau tufişuri de tuia întunecate şi frumos mirositoare, iar mugurii, de un verde ca ceara, stăteau strînşi la lumină. Jack spintecă unul cu briceagul şi zeama îi împroşcă.<br />
― Muguri de lumînare.<br />
― Nu-i poţi aprinde, zise Ralph. Doar seamănă cu lumînările.<br />
― Sînt luminări verzi, spuse Jack dispreţuitor, nu le putem mînca. Haideţi.<br />
Se aflau la marginea pădurii dese şi păşeau obosiţi pe o potecă, cînd deodată auziră zgomote ― guiţături ― şi zgomotul sacadat al unor copite pe o potecă. Pe cînd înaintau, guiţăturile crescură, devenind disperate. Găsiră un purceluş prins într-o plasă de liane, zbătîndu-se, pradă unei spaime demente, ca să iasă din plasa elastică. Guiţa subţire, foarte ascuţit şi insistent. Cei trei băieţi se repeziră, iar Jack îşi scoase cuţitul cu un gest larg. Ridică braţul. Urmă o tăcere scurtă după care porcul continuă să guiţe, lianele continuară să se smucească, iar lama continuă să strălucească la capătul braţului osos. Pauza dură atît cît animalul să priceapă ce îngrozitoare va fi lovitura ce i se pregătea. Apoi purceluşul se smulse dintre liane şi o zbughi prin tufişuri. Băieţii se uitară unii la alţii, iar apoi la locul dramei. Jack pălise sub pistrui. Dîndu-şi seama că ţinea încă în aer cuţitul, îşi coborî braţul şi vîrî lama la loc în teacă. Ruşinaţi, izbucniră toţi trei în hohote de rîs şi porniră să coboare înapoi pe potecă.<br />
― Alegeam locul, zise Jack. Aşteptam să mă hotărăsc unde să-l împung.<br />
― Porcii se înjunghie, nu se împung, îl corectă Ralph violent. Se spune întotdeauna înjunghiatul unui porc.<br />
― Îl înţepi în grumaz şi laşi să se scurgă sîngele, zise Jack, altfel nu poţi mînca din carnea lui.<br />
― De ce n-ai...?<br />
Ştiau cu toţii motivul pentru care Jack nu lovise: din pricina spaimei imense stîrnite de cuţitul ce cobora şi avea să taie în carne vie; din pricina sîngelui de nesuportat.<br />
― Eram gata, zise Jack.<br />
Mergea înaintea lor şi nu-i vedeau chipul.<br />
― Alegeam locul. Data viitoare...!<br />
Îşi smulse cuţitul din teacă şi-l înfipse într-un pom. Data viitoare avea să fie fără milă. Se uită împrejur fioros, sfidîndu-i să-l contrazică. Ieşiră la lumina soarelui, se apucară să caute şi să devoreze hrana, apoi înaintară pe brazdă spre platformă şi spre adunarea băieţilor.<br />
<br />
<br />
<br />
II<br />
Focul de pe munte<br />
<br />
Nici nu apucă Ralph să termine cu suflatul în cochilie, că platforma se şi umplu, întrunirea de acum se deosebea de cea de dimineaţă. Soarele după-amiezei cădea pieziş de pe cealaltă parte a platformei şi majoritatea copiilor, simţind prea tîrziu arsura razelor, îşi puseseră hainele. Băieţii din cor, care nu mai formau un grup compact, îşi scoseseră pelerinele.<br />
Ralph stătea pe un trunchi prăbuşit, cu partea stîngă a trupului la soare. La dreapta lui se găsea grosul corului; la stîngă băieţii mai mari, care nu se cunoscuseră înainte de evacuare; în faţă, pe iarbă, se ghemuiau ţîncii.<br />
Tăcere. Ralph ridică pe genunchi scoica trandafiriu-gălbuie şi o briză bruscă împrăştie lumină pe platformă. Nu era decis dacă să se ridice sau să rămînă jos. Se uită la stînga, spre bazin. Piggy stătea alături, dar nu-l ajuta.<br />
Ralph îşi drese glasul.<br />
― Aşa.<br />
Îşi dădu seama că putea să vorbească fluent şi să le spună ce-avea de spus. Îşi trecu mîna prin părul blond şi vorbi:<br />
― Sîntem pe o insulă. Ne-am suit pe vîrful muntelui şi-am văzut apă de jur împrejur. N-am văzut nici case, nici fum, nici urme de paşi, nici bărci şi nici oameni. Sîntem pe o insulă nelocuită, fără alţi oameni pe ea.<br />
― Cu toate astea, e nevoie de o armată... ca să vînăm, îl întrerupse Jack. Ca să vînăm porci...<br />
― Da. Sînt porci pe insulă.<br />
Toţi trei încercară să descrie animalul roz ce se zbătuse în liane.<br />
― Am văzut...<br />
― Guiţa...<br />
― A scăpat...<br />
― Înainte de a-l putea omorî... dar... data viitoare!<br />
Jack înfipse cuţitul într-un trunchi şi se uită în jur provocator.<br />
Întrunirea se linişti.<br />
― Aşa că, vedeţi, zise Ralph, avem nevoie de vînători ca să facem rost de carne. Şi mai e ceva.<br />
Ridică scoica de pe genunchi şi se uită la feţele vărgate de soare.<br />
― Nu există nici un om mare. Va trebui s-avem singuri grijă de noi.<br />
Întrunirea murmură, apoi tăcu.<br />
― Şi încă un lucru. Nu se poate să vorbim toţi odată. Va trebui să ridicăm mîna, ca la şcoală.<br />
Ţinu scoica în faţă şi se uită la gura ei.<br />
― Am să-i dau cochilia celui care vorbeşte.<br />
― Cochilia?<br />
― Aşa se cheamă scoica. Am să-i dau cochilia primului care vorbeşte. S-o ţină cînd vorbeşte.<br />
― Dar...<br />
― Ascultă...<br />
― Şi nu-l va întrerupe nimeni. Doar eu.<br />
Jack se ridică în picioare.<br />
― Să facem reguli! strigă el nervos. O groază de reguli! Iar dacă le încalcă cineva...<br />
― Ura!<br />
― Ţuţ!<br />
― Bang!<br />
― Bong!<br />
Ralph simţi că i se ia scoica din poală. Piggy, în picioare, strînse la piept marea cochilie gălbuie şi strigătele se stinseră. Jack rămase în picioare, se uită nesigur la Ralph, care îi zîmbi, şi mîngîie buşteanul. Jack se aşeză. Piggy îşi scoase ochelarii şi clipi des, în timp ce-i ştergea de cămaşă.<br />
― Îl încurcaţi pe Ralph. Nu-l lăsaţi să ajungă la lucrul cel mai important.<br />
Se întrerupse pentru a urmări efectul.<br />
― Cine ştie că sîntem aici? Ia spuneţi!<br />
― Se ştie la aeroport.<br />
― Ala cu trompeta...<br />
― Tăticu.<br />
Piggy îşi puse ochelarii.<br />
― Nimeni nu ştie unde sîntem, zise Piggy.<br />
Era mai palid decît înainte şi se emoţionase.<br />
― Poate că ştiau unde mergem; dar poate că nu. Şi nu ştiu unde sîntem, fiindcă n-am ajuns la destinaţie.<br />
Îi urmări o clipă cu ochi mari, apoi se răsuci pe călcîie şi se aşeză. Ralph îi luă cochilia din mînă.<br />
― Asta voiam şi eu să spun, continuă el, cînd voi toţi, voi toţi...<br />
Se uită la feţele lor atente.<br />
― Avionul a fost doborît de tir şi s-a prăbuşit în flăcări. Nimeni nu ştie unde sîntem. Am putea să rămînem aici vreme îndelungată.<br />
Tăcerea era atît de desăvîrşită, încît auzeau gîfîiturile lui Piggy. Soarele se strecură şi se aşternu auriu pe jumătate din platformă. Briza care se ţinuse scai de ei pe lagună, ca o pisicuţă, se furişă pe platformă şi se pierdu în pădure. Ralph dădu în lături smocul de păr blond care îi atîrna pe frunte.<br />
― Aşa că s-ar putea să rămînem aici vreme îndelungată.<br />
Tăcere. Deodată, Ralph zîmbi.<br />
― Sîntem însă pe o insulă bună. Jack, Simon şi cu mine ne-am căţărat pe munte. E grozav. Am găsit hrană şi băutură şi... <br />
― Stînci...<br />
― Şi flori albastre...<br />
Piggy, revenindu-şi oarecum, arătă spre cochilia din mîinile lui Ralph, iar Jack şi Simon tăcură. Ralph continuă.<br />
― Dacă tot trebuie să aşteptăm, ne-am putea distra pe insulă.<br />
Făcu un gest larg.<br />
― E ca într-o carte.<br />
Se iscă hărmălaie.<br />
― Comoara din insulă...<br />
― Rîndunici şi amazoane...<br />
― Insula coralilor...<br />
Ralph scutură cochilia.<br />
― E insula noastră. E o insulă bună. Pînă vin oamenii mari să ne ia de-aici, ne putem distra.<br />
Jack întinse mîna după cochilie.<br />
― Sînt şi porci, zise el. Si hrană; şi apă în care să ne scăldăm, în rîuleţul de colo ― tot ce vrei. A mai descoperit cineva ceva?<br />
Îi dădu înapoi cochilia lui Ralph şi se aşeză. Se părea că nimeni nu mai descoperise altceva.<br />
Băieţii mai mari îl observară primii pe băieţelul care se opunea. Un grup de copii mici îl împingeau, iar el nu voia să înainteze. Un nichipercea de vreo şase ani, care pe o parte a feţei avea o pată, un semn din naştere, de culoarea dudei. Stătea în picioare, scăldat de lumina violentă a atenţiei generale; scurma în iarba aspră cu degetul mare de la picior. Bombănea şi era gata să izbucnească în plîns.<br />
Ceilalţi băieţei, care şopteau, dar erau serioşi, îl împinseră spre Ralph.<br />
― Foarte bine, zise Ralph, haide, apropie-te.<br />
Băieţelul se uită împrejur, cuprins de panică.<br />
― Vorbeşte!<br />
Băieţelul întinse mîna după cochilie, iar adunarea hohoti; îşi retrase brusc mîinile şi începu să plîngă.<br />
― Daţi-i cochilia! strigă Piggy. Daţi-i cochilia!<br />
În cele din urmă, Ralph îl convinse să ţină scoica, dar între timp hohotele îi curmaseră băieţelului vocea. Piggy îngenunche alături de el cu scoica într-o mînă, ascultînd şi traducînd adunării cele auzite.<br />
― Vrea să ştie ce-aveţi de gînd cu şarpele ăla.<br />
Ralph rîse, iar ceilalţi băieţi îl imitară. Băieţelul se ghemui şi mai mult.<br />
― Care şarpe?<br />
― Spune că există o fiară.<br />
― O fiară?<br />
― Ca un şarpe. Foarte mare. A văzut-o.<br />
― Unde?<br />
― În pădure.<br />
Briza rătăcitoare, sau poate apusul soarelui, strecură niţică răcoare pe sub pomi. Băieţii o simţiră şi se foiră stingheriţi.<br />
― Nu există nici o fiară şi nici un şarpe pe o insulă ca asta, explică Ralph prietenos. Nu trăiesc decît în ţările mari, ca Africa sau India.<br />
Murmure; capetele confirmară printr-o mişcare gravă.<br />
― Zice că fiara a venit pe întuneric.<br />
― Atunci n-a putut s-o vadă!<br />
Rîsete şi strigăte de bucurie.<br />
― Aţi auzit? Zice c-a văzut-o pe întuneric...<br />
― Susţine cu încăpăţînare c-a văzut-o. Fiara a venit şi pe urmă a plecat, s-a întors şi-a vrut să-l mănînce...<br />
― A visat.<br />
Ralph rîse şi se uită împrejur, aşteptînd confirmarea din partea băieţilor. Cei mai mari fură de acord; dar ici şi colo, printre ţînci, stăruia o neîncredere care trebuia risipită altfel decît prin asigurări raţionale.<br />
― Probabil c-a visat urît, după ce s-a tot opintit printre lianele alea.<br />
Aprobară din nou grav; auziseră de coşmaruri.<br />
― Zice c-a văzut fiara, şarpele ăla, şi vrea să ştie dacă o să se întoarcă din nou astă-seară. <br />
― Da' nu-i nici o fiară!<br />
― Zice că dimineaţa s-a transformat într-o liană, una de-aia din pomi, groasă ca frînghia şi care atîrnă de pe ramuri, întreabă dacă o să se mai întoarcă astă-seară.<br />
― Da' nu-i nici o fiară!<br />
Nu mai rîdea nimeni, toţi urmăreau discuţia cu un aer grav. Ralph îşi trecu mîinile prin păr şi se uită la băieţel amuzat, dar şi enervat.<br />
Jack luă cochilia.<br />
― Ralph are dreptate, fireşte. Nu-i nici un şarpe. Chiar dac-ar fi, o să-l vînăm şi-o să-l omorîm. O să vînăm porci şi-o s-avem carne pentru toţi. Şi-o să ne uităm şi după şarpe...<br />
― Da' nu-i nici un şarpe!<br />
― O să vedem cînd o să mergem la vînătoare.<br />
Ralph se enervă şi, pentru o clipă, se simţi învins. Părea confruntat cu un lucru intangibil. Din ochii care îl priveau atît de concentrat dispăruse orice veselie.<br />
― Da' nu-i nici o fiară!<br />
O forţă de care nu fusese conştient îl îmboldi să declare din nou răspicat:<br />
― Vă spun că nu-i nici o fiară.<br />
Adunarea tăcea.<br />
Ralph ridică din nou cochilia şi buna dispoziţie îi reveni cînd se gîndi la ce avea să le spună.<br />
― Ajungem acum la lucrul cel mai important. M-am gîndit. M-am gîndit la el în timp ce ne căţăram pe munte.<br />
Le aruncă celorlalţi doi un zîmbet larg şi complice.<br />
― Şi chiar acum pe plajă. Uite la ce m-am gîndit. Trebuie să ne distrăm. Şi trebuie să fim salvaţi.<br />
Strigătele aprobatoare ale adunării îl loviră ca un val şi îşi pierdu şirul. Se gîndi din nou.<br />
― Trebuie să fim salvaţi; şi, fireşte, vom fi salvaţi.<br />
Bombănituri. Simpla afirmaţie, nesprijinită de vreo dovadă, ci doar de greutatea noii autorităţi a lui Ralph, stîrni uşurare şi veselie. Trebui să scuture cochilia înainte de a se face auzit. <br />
― Tatăl meu e în marină. A zis că nu mai există nici o insulă necunoscută. Zice că regina are o cameră mare, plină de hărţi, pe care sînt desenate toate insulele din lume. Aşa că are şi o fotografie a insulei ăsteia.<br />
Din nou veselie şi bună dispoziţie.<br />
― Şi, într-o bună zi, au să trimită aici un vapor. S-ar putea să fie chiar vaporul lui tăticu. Aşa că vedeţi, într-o bună zi tot o să fim salvaţi.<br />
Se opri, încîntat de concluzie. Adunarea se simţi mai în siguranţă în urma cuvintelor lui. Acum ţineau la el şi îl respectau. Izbucniră în aplauze şi în curînd platforma răsuna de zgomotul lor. Ralph roşi, se uită într-o parte la Piggy, care plesnea de admiraţie, şi apoi în cealaltă la Jack, care rînjea, arătînd că şi el ştia să bată din palme.<br />
Ralph scutură cochilia.<br />
― Tăceţi! Aşteptaţi! Ascultaţi!<br />
Continuă în tăcere, purtat de propriul triumf.<br />
― Mai e ceva. Să-i ajutăm să ne găsească. Dacă se apropie un vapor de insulă, poate că n-o să ne observe. Aşa că trebuie să facem fum pe vîrful muntelui! Să aprindem un foc!<br />
― Un foc! Să aprindem un foc!<br />
Toţi băieţii se ridicară brusc în picioare. Jack răcnea printre ei, uitînd de cochilie.<br />
― Haideţi! După mine!<br />
Pe sub palmieri se stîrni un zgomot care anunţă fojgăiala. Ralph se sculase şi el, ţipînd să se facă linişte, dar fără să-l audă cineva. Gloata se îndreptă deodată spre înălţimile insulei şi dispăru în urma lui Jack. Chiar şi ţîncii plecară, croindu-şi drum printre frunzele şi crăcile rupte. Nu rămaseră decît Ralph, cu cochilia în mînă, şi Piggy.<br />
Piggy îşi regăsise răsuflarea.<br />
― Ce ţînci! zise el dispreţuitor. Se poartă ca nişte ţînci!<br />
Ralph îl privi bănuitor şi lăsă cochilia pe trunchiul unui copac.<br />
― Sînt sigur c-a trecut ora ceaiului, zise Piggy. Ce-şi închipuie c-au să facă pe muntele ăla? <br />
Mîngîie cu respect scoica, apoi se opri şi îşi înălţă privirea.<br />
― Ralph! Ei! Unde te duci?<br />
Ralph înainta din greu peste primele valuri ale brazdei. Departe, înaintea lui, răsunau trosnituri şi rîsete. Piggy îl privi dezgustat.<br />
― Ca nişte ţînci...<br />
Suspină, se aplecă şi îşi înnodă şireturile. Zgomotul adunării în mişcare se pierdu pe munte. Apoi, cu expresia de martir a unui tată pus să îndure scrîntelile copiilor, luă cochilia, se îndreptă spre pădure şi trecu peste brazdă.<br />
<br />
<br />
Sub cealaltă parte a vîrfului muntelui se afla o platformă împădurită. Ralph se trezi din nou că repetă gestul de a-şi face mîinile căuş.<br />
― Uite, acolo jos avem lemne de foc.<br />
Jack îi dădu dreptate şi se trase de buza inferioară. Cam la treizeci de metri mai jos de ei, pe peretele mai abrupt al muntelui, platforma părea locul ideal pentru obţinerea combustibilului. Pomii, sub arşiţa umedă, nu aveau destul pămînt ca să crească, se prăbuşeau prematur şi putrezeau; lianele îi cotropeau, dar alte vlăstare căutau să iasă la lumină.<br />
Jack se întoarse spre corul gata să-i execute ordinele. Sepcile lor negre, simbolice, le alunecaseră pe ureche, ca nişte berete.<br />
― O să facem un morman de vreascuri. Haideţi!<br />
Găsiră o potecă potrivită şi începură să tragă de vreascuri. Pînă şi copiii care ajunseseră în vîrf îşi dădură drumul la vale, apucîndu-se cu toţii de treabă. Doar Piggy nu muncea. Aproape toate vreascurile erau atît de putrede, încît cînd trăgeai de ele se rupeau, stîrnind un nor de aşchii, de viermi şi de putreziciuni; cîteva trunchiuri ieşiră însă întregi. Gemenii Sam şi Eric fură primii care găsiră un buştean bun, dar nu reuşiră să-l scoată pînă cînd Ralph, Jack, Simon, Roger şi Maurice nu-l apucară şi ei.<br />
Încetul cu încetul, traseră lemnul mort şi grotesc pe stîncă şi îl rostogoliră peste ea. Fiecare grup de băieţi îşi aduse contribuţia, mare sau mică, şi mormanul de vreascuri crescu. La întoarcere, Ralph se trezi că duce un buştean împreună cu Jack şi îşi zîmbiră, împărţind greutatea. Din nou, prin briză, prin strigăte şi printre razele piezişe ale soarelui se răspîndi acea splendoare, acea stranie şi nevăzută lumină a prieteniei, a aventurii şi a mulţumirii.<br />
― E îngrozitor de greu.<br />
― Nu pentru noi doi, zise Jack şi îi întoarse zîmbetul.<br />
Împreună, unindu-şi eforturile sub povară, înaintară din greu pe ultima parte abruptă a muntelui. Intonară: Unu! Doi! Trei! şi zvîrliră buşteanul peste mormanul uriaş de crăci. Apoi se dădură înapoi, rîzînd cu mare chef, iar Ralph stătu în mîini. Mai jos, pe munte, băieţii încă munceau, deşi unii dintre cei mici pierduseră interesul şi căutau fructe prin noua pădure. Gemenii, cu o inteligenţă nebănuită, urcară muntele cu braţele pline de frunze uscate şi le aruncară peste morman. Rînd pe rînd, dîndu-şi seama că mormanul crescuse destul, băieţii încetară să plece după vreascuri şi rămaseră înconjuraţi de vîrfurile trandafirii şi zdrobite ale muntelui. Respirau regulat şi transpiraţia li se zvîntase.<br />
Ralph şi Jack se priviră, în timp ce restul de băieţi se odihneau alături, îi cuprinse treptat un sentiment de ruşine şi nu ştiau cum să-şi înceapă mărturisirile.<br />
Ralph vorbi primul, roşu la faţă.<br />
― Vrei?<br />
Îşi drese glasul şi continuă.<br />
― Vrei să aprinzi focul?<br />
Acum, cînd absurditatea situaţiei devenise limpede, Jack roşi şi el. Începu să se bîlbîie.<br />
― Freci două beţişoare. Le freci...<br />
Îi aruncă o privire lui Ralph, care îşi mărturisi confuz incompetenţa.<br />
― Are cineva chibrituri?<br />
― Faci un arc şi învîrteşti săgeata, zise Ralph.<br />
Îşi frecă mîinile, imitînd mişcarea.<br />
― Pssst! Pssst!<br />
Deasupra muntelui sufla slab briza. Piggy se apropie, îmbrăcat în pantaloni scurţi şi cămaşă; ieşi cu greu şi atent din pădure, în timp ce lumina soarelui de seară i se reflecta pe ochelari. Ţinea cochilia sub braţ.<br />
― Piggy, ai cumva chibrituri? îi strigă Ralph.<br />
Ceilalţi băieţi reluară strigătul pînă cînd tot muntele vui. Piggy clătină din cap şi se apropie de mormanul de vreascuri.<br />
― Dumnezeule! Ce mai morman!<br />
Jack arătă brusc cu mîna.<br />
― Ochelarii lui ― să-i folosim ca lupe!<br />
Îl înconjurară mai înainte ca Piggy să poată da înapoi.<br />
― Hei, lăsaţi-mă în pace!<br />
Scoase un urlet de groază cînd Jack îi smulse ochelarii.<br />
― Aveţi grijă! Daţi-mi-i înapoi! De-abia mai văd! O să spargeţi cochilia!<br />
Ralph îl împinse cu cotul şi îngenunche lîngă morman.<br />
― La o parte din lumină!<br />
Băieţii se împingeau şi se trăgeau, oferind o mînă de ajutor. Ralph mişcă ochelarii înainte şi înapoi, dintr-o parte într-alta, pînă cînd imaginea albă şi lucioasă a soarelui în asfinţit se aşternu pe o bucată de lemn putred. Aproape imediat, un fir subţire de fum se înălţă şi îl făcu să tuşească. Jack îngenunche şi el şi suflă încet, pînă cînd fumul se împrăştie, se îngroşă şi apăru o flăcăruie. Flacăra, aproape invizibilă la început în lumina vie a soarelui, cuprinse o ramură, crescu, prinse timid culoare şi ajunse la o cracă unde explodă cu o trosnitură violentă. Se prelinse în sus şi băieţii izbucniră în strigăte de veselie.<br />
― Ochelarii! urlă Piggy. Daţi-mi ochelarii!<br />
Ralph se îndepărtă de morman şi lăsă ochelarii în mîinile întinse nesigur de Piggy Vocea acestuia se transformă într-un murmur.<br />
― Totu-i neclar. Nici nu-mi văd mîna... !<br />
Băieţii ţopăiau de fericire. Mormanul era putred şi uscat ca iasca, încît crăci întregi se predau cu voluptate flăcărilor galbene care se avîntau în sus, aruncînd o jerbă mare de foc la şapte metri. Căldura bătea la mare distanţă în jur, iar briza era un rîu de scîntei. Trunchiurile se fărîmiţau într-o pulbere albă.<br />
― Mai aduceţi lemne! Aduceţi cu toţii lemne! strigă Ralph.<br />
Viaţa deveni o întrecere cu focul, iar băieţii se risipiră prin pădurea de pe costişă, înălţarea unui drapel de flăcări fîlfîind permanent pe munte, iată sarcina imediată; nimeni nu se gîndea la urmări. Pînă şi copiii cei mai mici, cînd nu se lăsau ademeniţi de fructe, aduceau vreascuri şi le aruncau în foc. Aerul se mişcă puţin mai repede, transformîndu-se într-un vînt uşor, încît părţile adăpostite şi cele din care bătea vîntul se deosebeau limpede, într-o parte aerul era răcoros, în cealaltă focul azvîrlea un braţ sălbatic de arşiţă, care făcea ca părul copiilor să se zbîrlească pe loc. Băieţii simţiră vîntul serii pe feţele umede şi se opriră să se bucure de prospeţimea lui; atunci descoperiră că erau frînţi de oboseală. Se aruncară jos la umbră, printre stîncile sparte. Pala se micşoră repede; apoi mormanul se prăbuşi pe dinăuntru cu un zgomot moale, de cenuşă, aruncînd o nouă jerbă de scîntei, care se aplecă şi se risipi în vînt. Băieţii zăceau suflînd din greu, ca nişte cîini.<br />
Ralph îşi înălţă fruntea de pe braţe.<br />
― N-a fost bine!<br />
Roger scuipă la ţintă în cenuşa fierbinte.<br />
― Ce vrei să spui?<br />
― N-a ieşit fum. Doar o pălălaie.<br />
Piggy se aşezase între două stînci, ţinînd cochilia pe genunchi.<br />
― N-a fost un foc care să ne fie de folos, zise el. Nici n-am putea să-l ţinem aprins, chiar dac-am încerca.<br />
― Ce să zic, grozav ai mai încercat, zise Jack dispreţuitor. Te-ai mulţumit să stai.<br />
― L-am aprins cu ochelarii lui, spuse Simon, ştergîndu-se cu braţul pe obrajii negri. Ăsta a fost ajutorul lui.<br />
― Am cochilia, răspunse Piggy indignat. Lăsaţi-mă să vorbesc!<br />
― Cochilia nu mai contează pe vîrful muntelui, aşa că taci din gură, zise Jack.<br />
― Am cochilia.<br />
― Să punem crăci verzi, zise Maurice. E cel mai bun mijloc de-a scoate fum.<br />
― Am cochilia...<br />
Jack se întoarse furios.<br />
― Gura!<br />
Piggy se posomori. Ralph îi luă cochilia şi se uită la cercul de băieţi.<br />
― Trebuie să alegem pe cîţiva care să se îngrijească de foc. Oricînd poate să treacă un vapor în depărtare ― arătă cu mîna înspre linia întinsă a orizontului ― iar dacă semnalăm, o să vină şi-o să ne ia. Şi mai e ceva. Ar trebui să fixăm mai multe reguli. Ne întâlnim unde e cochilia. Aceeaşi regulă aici, sus, ca şi jos pe plajă.<br />
Băieţii îşi dădură asentimentul. Piggy vru să vorbească, surprinse privirea lui Jack şi renunţă. Jack se ridică, întinse braţele să primească cochilia şi ţinu obiectul delicat în mîinile murdare de funingine.<br />
― De acord cu Ralph. Trebuie să fixăm reguli şi să le respectăm. La urma urmei, nu sîntem sălbatici. Sîntem englezi; iar englezii sînt cei mai buni la toate. Aşa că trebuie să ne purtăm civilizat.<br />
Se întoarse către Ralph.<br />
― Ralph... am să împart corul, adică pe vînătorii mei, în două grupe, şi-o să ne ocupăm noi cu întreţinerea focului...<br />
Acest act generos stîrni un val de aplauze; Jack le zîmbi şi agită cochilia, cerînd tăcere.<br />
― Acum lăsăm focul să se stingă. Tot nu vede nimeni fumul noaptea. Şi-o să-l aprindem iar, cînd o să vrem. Altos ― tu ai să te îngrijeşti ca focul să ardă săptămîna asta; săptămîna viitoare, îl facem în trei locuri.<br />
Adunarea aprobă grav.<br />
― Va trebui să avem grijă şi de veghe. Dacă zărim un vapor pe-acolo ― îi urmăriră direcţia braţului osos ― o să punem pe foc ramuri verzi. O să iasă şi mai mult fum.<br />
Se uitară concentrat la albastrul intens al orizontului, ca şi cum în orice clipă ar fi putut să apară acolo o mică siluetă.<br />
La asfinţit, soarele ― o picătură de aur arzător ― alunecă tot mai mult spre pragul lumii. O dată cu încetarea luminii şi a căldurii, îşi dădură brusc seama de venirea serii.<br />
Roger luă cochilia şi se uită posac împrejur.<br />
― M-am uitat pe mare. Nici urmă de vapor. Poate că n-o să fim niciodată salvaţi.<br />
Se iscă un murmur, care apoi se stinse. Ralph îi luă cochilia.<br />
― Am mai spus că-ntr-o bună zi vom fi salvaţi. Trebuie doar să aşteptăm, asta-i tot.<br />
Sfidîndu-i, cuprins de indignare, Piggy luă cochilia.<br />
― Asta am spus şi eu! Am vorbit de întrunirile noastre şi de altele, iar tu mi-ai zis să tac...<br />
Vocea i se înălţă într-un urlet de imputări. Băieţii se foiră şi încercară prin strigăte să-l reducă la tăcere.<br />
― Aţi zis că vreţi un foc mic, dar v-aţi dus şi-aţi strîns un morman de surcele cît o claie. Dacă zic ceva, strigă Piggy, cu un realism amar, îmi spuneţi să tac; dar dacă Jack, sau Maurice, sau Simon...<br />
Se opri în mijlocul tumultului, rămase în picioare, uitîndu-se peste ei, de-a lungul laturii ostile a muntelui, spre locul întins unde găsiseră vreascurile. Apoi izbucni într-un rîs atît de ciudat, încît tăcură cu toţii, privindu-i uimiţi ochelarii lucitori, îi urmăriră privirea şi descoperiră gluma amară. <br />
― Aţi reuşit într-adevăr să aprindeţi un foc mic.<br />
Fumul se înălţa ici şi colo printre lianele atîrnate de pomii uscaţi sau pe cale de-a se usca. Între timp, o limbă de foc răsări la rădăcina unui smoc de ierburi, iar apoi fumul se înteţi. Flăcări mici apărură la rădăcina unui copac, se strecurară prin frunze şi prin tufişuri, crescînd mereu şi deschizînd drum. O jerbă plesni un trunchi şi se caţără pe el ca o veveriţă viu colorată. Fumul crescu, se cernu printre ramuri şi se rostogoli într-o parte. Veveriţa sări pe aripile vîntului, se agăţă de un alt pom rămas în picioare şi ronţăi de sus în jos. Sub bolta întunecată a frunzelor şi a fumului, focul se înstăpîni pe pădure şi începu s-o roadă. Hectare de fum galben şi negru alunecară lent spre mare. La vederea flăcărilor şi la asaltul irezistibil al focului, băieţii urlară de bucurie şi de entuziasm. Flăcările, cuprinse parcă de o energie sălbatică, se tîrau ca un jaguar pe burtă spre liziera de palmieri tineri ca nişte mesteceni, care străjuiau întinderea de stînci trandafirii. Atinseră primul pom, şi pe ramuri se ivi un frunziş de foc. Inima flăcărilor sări sprinten între arbori, apoi se undui şi învăpăie întregul şir. Mai jos de copiii care ţopăiau de bucurie, vreo patru sute de metri pătraţi de pădure căzuseră pradă fumului şi flăcărilor. Zgomotele izolate ale focului se amestecau într-un răpăit de tobă, care părea că zguduie muntele.<br />
― Aţi reuşit într-adevăr s-aprindeţi un foc mic.<br />
Ralph tresări şi îşi dădu seama că băieţii rămîneau tăcuţi şi nemişcaţi, conştienţi de măreţia şi de spaima forţei dezlănţuite sub ei. Revelaţia, spaima şi măreţia spectacolului îl înfuriară.<br />
― Mai taci din gură!<br />
― Am cochilia, răspunse Piggy jignit. Am dreptul să vorbesc.<br />
Îl priviră indiferenţi şi traseră cu urechea la răpăitul de tobă al focului. Piggy urmări nervos iadul de flăcări şi strînse cochilia în braţe.<br />
― Va trebui să-l lăsăm să ardă. Şi era lemnul nostru de foc.<br />
Se linse pe buze.<br />
― N-avem nimic de făcut. Va trebui să fim mai atenţi. Mi-e teamă...<br />
Jack îşi mută ochii de la foc.<br />
― Ţi-e întotdeauna teamă! Huo, Fatty!<br />
― Am cochilia, răspunse Piggy trist, şi se întoarse spre Ralph. Am cochilia, nu-i aşa, Ralph?<br />
Ralph se întoarse cu părere de rău de la spectacolul splendid şi măreţ.<br />
― Ce spui?<br />
― Cochilia. Am dreptul să vorbesc.<br />
Gemenii chicotiră.<br />
― Am vrut fum...<br />
― Ia uitaţi-vă!<br />
O perdea de fum se întindea la o depărtare de mai mulţi kilometri de insulă. Toţi băieţii, cu excepţia lui Piggy, începură să chicotească; nu trecu mult şi se tăvăleau de rîs.<br />
Piggy îşi ieşi din sărite.<br />
― Am cochilia! Vă rog, ascultaţi-mă! în primul rînd, ar fi trebuit să facem adăposturi jos, pe plajă. Noaptea e foarte frig acolo. Dar nici n-a apucat Ralph să spună: "Foc!", şi-aţi pornit cu zbieretele şi urletele aici pe munte. Ca nişte ţînci!<br />
Începură să-i asculte tirada.<br />
― Cum credeţi c-o să fiţi salvaţi, dacă nu vă ocupaţi de lucrurile importante şi nu vă purtaţi civilizat?<br />
Îşi scoase ochelarii şi se prefăcu că lasă cochilia jos; dar mişcarea bruscă a celor mai mulţi dintre băieţii mai mari spre cochilie îl făcu să se răzgîndească. O vîrî la subsuoară şi se ghemui din nou pe stîncă.<br />
― Nici n-aţi ajuns bine aici, c-aţi aprins un foc de tabără inutil. Uite, aţi dat foc la întreaga insulă. N-o să fim caraghioşi dacă arde insula? Fructe fierte, asta o să mîncăm, şi porc fript. Nu-i de rîs! Aţi spus că Ralph e şeful, dar nu i-aţi dat timp să se gîndească. Iar cînd zice ceva, o rupeţi la fugă ca...<br />
Se opri să-şi tragă răsuflarea, iar focul mugi spre ei.<br />
― Şi asta nu-i tot. Pustii ăia! Cei mici! Cine i-a luat în seamă? Cine ştie cîţi sînt?<br />
Ralph făcu brusc un pas înainte.<br />
― Ţi-am spus. Ţi-am spus să faci o listă de nume.<br />
― Cum s-o fac singur? strigă Piggy indignat. Au aşteptat două minute, apoi s-au aruncat în mare; s-au dus în pădure; s-au risipit peste tot. De unde să ştiu cum îl cheamă pe fiecare?<br />
Ralph îşi linse buzele palide.<br />
― Deci, nu ştii cîţi sîntem?<br />
― De unde să ştiu, dacă pustii se risipesc în toate părţile ca furnicile? Cînd v-aţi întors voi trei şi-aţi apucat să le spuneţi s-aprindă focul, au fugit cu toţii şi n-am mai apucat...<br />
― Ajunge! se răsti Ralph şi îi smulse cochilia. Treaba ta dacă nu i-ai numărat.<br />
― ...pe urmă ai venit şi mi-ai luat ochelarii...<br />
Jack se întoarse la el.<br />
― Gura!<br />
― ...iar ţîncii rătăcesc pe unde arde focul. De unde ştii că nu sînt tot acolo?<br />
Piggy se ridică în picioare şi arătă cu mîna spre fum şi foc. Printre băieţi se stîrni un murmur, care apoi se stinse. Se întîmpla un lucru ciudat cu Piggy, căci se înăbuşea, încercînd să respire.<br />
― Piciul ăla... vorbi el gîtuit... cel cu semnul pe faţă, nu-l mai văd. Unde-o fi?<br />
Mulţimea tăcea mîlc.<br />
― Cel care a pomenit de şarpe. Era acolo...<br />
Un pom explodă în foc ca o bombă. Jerbe înalte de liane se înălţară o clipă la vedere, agonizară şi căzură la loc. Băieţii ţipară de frică:<br />
― Şerpii! Şerpii! Uite şerpii!<br />
La asfinţit, neobservat, soarele se odihnea aproape deasupra mării. Feţele băieţilor erau roşii, luminate de jos. Piggy se prăbuşi peste o stîncă şi o prinse cu braţele.<br />
― Puştiul care avea semnul pe faţă... unde-i... unde-i? Vă spun c-a dispărut!<br />
Băieţii se priviră cu teamă, fără să le vină să creadă.<br />
― ...unde-i?<br />
Ralph bombăni un răspuns, parcă de ruşine.<br />
― Poate că s-a întors la... la...<br />
Sub ei, pe partea ostilă a muntelui, răpăiala de tobă continua.<br />
<br />
<br />
<br />
III<br />
Colibele de pe plajă<br />
<br />
Jack stătea frînt de şale. Se aplecase ca un alergător, cu nasul aproape de pămîntul jilav. Trunchiurile şi lianele care le împodobeau ca nişte ghirlande se pierdeau în bezna verde, la zece metri deasupra; iar de jur împrejur ― tufişuri. Nu se vedea decît o slabă urmă de cărare; o rămurică plesnită şi conturul vag al unei copite. Jack îşi lăsă bărbia în jos şi le cercetă, ca şi cum ar fi vrut să le silească să-i vorbească. Apoi, ca un cîine, înaintă anevoie în patru labe, fără să-i pese de poziţia lui incomodă, se furişă vreo cîţiva metri şi se opri. Văzu un laţ de liană, cu un cîrcel atîrnat de o cracă noduroasă. Cîrcelul era lustruit pe dedesubt: porcii, trecînd pe dedesubt, îl frecaseră cu ţepii lor.<br />
Jack se ghemui cu faţa la cîţiva centimetri de urmă, apoi scrută penumbra tufişurilor. Părul de culoarea nisipului, mult mai lung decît cînd săriseră din avion, se decolorase, iar spinarea goală i se acoperise cu o puzderie de pistrui întunecaţi şi se cojise, arsă de soare. Tîra în mîna dreaptă un băţ de vreun metru şi jumătate; n-avea pe el decît nişte pantaloni scurţi zdrenţuiţi, susţinuţi de cureaua în care înfipsese cuţitul, închise ochii, ridică fruntea şi respiră uşor, cu nările larg deschise, prelucrînd informaţiile aduse de curentul de aer cald. Şi el, şi pădurea erau absolut nemişcaţi.<br />
În cele din urmă, respiră adînc, într-un suspin lung, şi deschise ochii. Erau de un albastru-strălucitor, şi în accesul lui de furie păreau că-i ies din cap, aproape înnebuniţi. Îşi linse buzele uscate şi cercetă pădurea necomunicativă. Apoi se furişă mai departe şi o apucă la întîmplare.<br />
Tăcerea pădurii era mai apăsătoare decît arşiţa, iar la acea oră nu se auzea nici măcar bîzîitul insectelor. Jack trezi o pasăre frumos colorată dintr-un cuib primitiv de rămurele şi atunci tăcerea se sfărîmă şi un ţipăt ascuţit, ce părea că vine din abisul secolelor, stîrni ecouri. Pînă şi Jack se trase înapoi la acest ţipăt, ţinîndu-şi cu un şuierat respiraţia; o clipă, se simţi mai degrabă o fiinţă temătoare ― o maimuţă ascunsă de crăcile încîlcite ale pomilor ― decît un vînător. Apoi însă, urma aceea şi nemulţumirea surdă îi rechemară atenţia, iar el cercetă concentrat solul. Se opri lîngă trunchiul unui arbore uriaş, cu flori palide pe scoarţa cenuşie, închise ochii şi trase din nou în piept aerul cald; respiră scurt, pe faţă i se aşternu o paloare, apoi sîngele îi năvăli la loc. Păşi ca o umbră prin bezna de sub pomi şi se ghemui, uitîndu-se la pămîntul bătătorit pe care călca.<br />
Excrementele de animale erau calde. Zăceau grămadă printre brazde. Erau verzi ca măslina, netede şi scoteau aburi uşori. Jack înălţă fruntea şi privi masa impenetrabilă de liane întinsă de-a lungul potecii. Ridică suliţa şi se strecură înainte. În dosul lianelor, poteca se unea cu o cărare deschisă de porci, destul de largă şi de bătătorită ca să fie un drum. Solul se întărise prin bătătoreala zilnică, iar cînd Jack îşi îndreptă trupul, auzi ceva mişcîndu-se pe drum. Trase braţul drept înapoi şi aruncă suliţa cu toată forţa. De pe potecă răzbătu răpăitul rapid şi aspru al unor copite ― un zgomot de castaniete, seducător, înnebunitor ― promisiunea că vor avea carne. O zbughi din tufiş şi înşfacă suliţa. Răpăitul copitelor de porc se pierdu în depărtare.<br />
Jack rămase pe loc, scăldat în sudoare, mînjit cu dungi de pămînt cafeniu ― victima greutăţilor unei zile de vînătoare. Înjură, ieşi de pe potecă şi îşi urmă drumul pînă cînd pădurea se deschise vag şi în locul trunchiurilor goale, susţinînd acoperişul întunecat, se iviră trunchiuri de un cenuşiu-deschis, încoronate cu frunze de palmier, în spatele lor, marea sclipea şi Jack auzi voci. Ralph stătea în faţa lagunei, lîngă un adăpost din trunchiuri şi frunze de palmieri, o colibă grosolană care părea gata să se prăbuşească. Nu-l observă pe Jack decît cînd vorbi.<br />
― Aveţi cumva apă?<br />
Ralph, încruntat, înălţă privirea din masa de frunze, îşi plimbă ochii peste Jack, dar nu-l observă.<br />
― Am întrebat dacă are cineva nişte apă. Mi-e sete.<br />
Ralph îşi mută atenţia de la adăpost şi-l observă, tresărind, pe Jack.<br />
― Ei, salut! Apă? Acolo, lîngă pom. Trebuie să mai fi rămas.<br />
Jack luă dintr-un grup de coji aşezate la umbră o tigvă de nucă de cocos, plină ochi cu apă proaspătă, şi bău. Apa i se prelinse pe bărbie, pe gît şi pe piept. Respiră zgomotos cînd termină.<br />
― Simţeam nevoia să beau.<br />
― Mai înalţ-o puţin, vorbi Simon din adăpost.<br />
Ralph se întoarse spre adăpost şi ridică o cracă plină de frunze.<br />
Frunzele se desprinseră şi căzură fluturînd. În gaura făcută, se ivi chipul nedumerit al lui Simon.<br />
― Iartă-mă.<br />
Ralph contemplă nemulţumit dezastrul.<br />
― N-am să reuşesc niciodată să-l repar.<br />
Se trînti la picioarele lui Jack. Simon rămase pe loc, uitîndu-se prin gaura din adăpost. Odată întins la pămînt, Ralph explică:<br />
― Am lucrat zile întregi. Şi uite rezultatul!<br />
Ridicaseră două adăposturi şubrede. Unul din ele se deteriorase complet.<br />
― Şi trag chiulul întruna. Ţii minte întrunirea? Cînd s-a spus că toată lumea trebuie să muncească din greu pînă terminăm adăposturile? <br />
― Afară de mine şi de vînătorii mei...<br />
― Afară de vînători. Ei bine, ţîncii sînt... <br />
Gesticulă, căutînd un cuvînt.<br />
― Nu-i nimic de făcut cu ei. Nici cei mai mari nu sînt mai breji. Vezi? Am muncit toată ziua cu Simon. Nu ne-a ajutat nimeni. S-au dus să se scalde, să mănînce sau să se joace.<br />
Simon îşi scoase prudent capul.<br />
― Tu eşti şeful. Dă-le ordin.<br />
Ralph şedea culcat şi se uita la palmieri şi la cer.<br />
― Întruniri. Cui nu-i plac întrunirile? Zilnic. De două ori pe zi. Discutăm.<br />
Se ridică într-un cot.<br />
― Sînt sigur că, dacă suflu acum în cochilie, or să vină cu toţii în fugă. Şi atunci, ştii bine, o să fim foarte solemni, iar cineva o să spună c-ar trebui să construim un avion, un submarin sau un televizor. La sfîrşitul întrunirii, or să lucreze cinci minute şi pe urmă or să se ripisească sau or să plece la vînătoare.<br />
Jack roşi.<br />
― Vrem carne.<br />
― Deocamdată n-avem deloc. Şi ne trebuie şi adăposturi, în afară de asta, vînătorii tăi s-au întors de mai multe ore. S-au scăldat.<br />
― M-am dus să explorez, zise Jack. Eu le-am dat drumul. A trebuit să mă duc. M-am...<br />
Încercă să evoce impulsul covîrşitor de a depista urme de animale şi de a le omorî.<br />
― M-am dus să explorez. M-am gîndit că singur... <br />
Nota de nebunie îi reapăru în ochi.<br />
― M-am gîndit c-aş putea să ucid.<br />
― Dar n-ai făcut-o.<br />
― Am crezut c-o să reuşesc.<br />
În vocea lui Ralph vibra o energie ascunsă. e<br />
― Dar n-ai făcut-o încă.<br />
Insinuarea lui ar fi putut trece ca neintenţionată, dacă n-ar fi fost intonaţia. <br />
― Bănuiesc că n-ai de gînd să ne ajuţi la adăposturi, nu?<br />
― Ne trebuie carne...<br />
― Şi n-o avem.<br />
Duşmănia era limpede.<br />
― O s-avem! Data viitoare! Trebuie să pun un vîrf de fier la suliţă! Am rănit un porc, dar a căzut suliţa din el. Dacă am reuşi să facem vîrf uri...<br />
― Avem nevoie de adăposturi!<br />
Deodată, pe Jack îl apucă furia.<br />
― Mă acuzi...?<br />
― Nu spun decît c-am lucrat din răsputeri. Doar atît.<br />
Se roşiseră amîndoi şi le venea greu să se mai uite unul la altul. Ralph se rostogoli pe burtă şi începu să se joace cu iarba.<br />
― Dacă mai plouă ca atunci cînd ne-au dat drumul, o să avem sigur nevoie de adăposturi. Şi mai e ceva. Avem nevoie de adăposturi din pricina...<br />
Se opri o clipă şi mînia i se stinse. Continuă să discute despre acest nou subiect mai puţin primejdios.<br />
― Ai băgat de seamă, nu?<br />
Jack lăsă suliţa şi se aşeză pe vine.<br />
― Ce anume?<br />
― Ei bine, le e teamă.<br />
Se răsuci în iarbă şi se uită la faţa fioroasă şi murdară a lui Jack.<br />
― Vorbesc de ce se întîmplă. Copiii visează. E uşor să-i auzi. Ai fost treaz azi-noapte?<br />
Jack clătină din cap.<br />
― Vorbesc şi ţipă în somn. Ţîncii. Chiar şi unii dintre cei mari. Ca şi cum...<br />
― Ca şi cum ar fi o insulă primejdioasă.<br />
Uimiţi de întrerupere, îşi ridicară privirea spre faţa serioasă a lui Simon.<br />
― Ca şi cum, reluă Simon, fiara sau şarpele ăla ar exista cu adevărat. Ţineţi minte?<br />
Cei doi băieţi mai mari tresăriră cînd auziră cuvîntul detestat. Şerpii nu erau pomeniţi, nu trebuiau pomeniţi.<br />
― Ca şi cum ne-am afla pe o insulă primejdioasă, zise Ralph încet. Da, aşa e.<br />
Jack se ridică în capul oaselor şi îşi întinse picioarele.<br />
― Sînt scrîntiţi.<br />
― Nebuni de-a binelea. Ţineţi minte cînd ne-am dus în explorare?<br />
Îşi zîmbiră unul altuia, amintindu-şi de măreţia primei zile. Ralph continuă.<br />
― Aşa că ne trebuie adăposturi, ca un fel de...<br />
― Cămin.<br />
― Exact.<br />
Jack îşi strînse picioarele, îşi prinse genunchii în mîini şi se încruntă ca să înţeleagă limpede situaţia.<br />
― Cu toate acestea... în pădure... Vreau să spun, cînd vînezi... nu cînd culegi fructe, fireşte, cînd eşti singur...<br />
Se opri o clipă, nesigur dacă Ralph îl ia în serios.<br />
― Zi-i mai departe.<br />
― Dacă vînezi, te trezeşti uneori că...<br />
Roşi brusc.<br />
― Fireşte, nu-i nici o primejdie. Doar o impresie. Simţi că nu vînezi... ci că eşti vînat; ca şi cum te-ar urmări tot timpul ceva în junglă.<br />
Tăcură din nou: Simon concentrat, Ralph neîncrezător şi vag indignat. Se ridică în capul oaselor şi se frecă pe umăr cu o mînă murdară.<br />
― Păi, nu ştiu.<br />
Jack sări în picioare şi vorbi foarte repede.<br />
― Aşa te simţi în pădure. Fireşte, nu-i nimic la mijloc. Doar... doar...<br />
Făcu cîţiva paşi rapizi spre plajă, apoi se întoarse.<br />
― Doar eu ştiu cum se simt. Înţelegi? Asta-i tot.<br />
― Cel mai bun lucru e să fim salvaţi.<br />
Jack trebui să reflecteze o clipă înainte de a-şi aminti ce însemna salvarea.<br />
― Salvaţi? A, da, desigur. Deşi aş vrea să prind mai întîi un porc...<br />
Înşfăcă suliţa şi o azvîrli în pămînt. Expresia opacă şi dementă îi reveni în priviri. Ralph îl examina prin claia de păr blond.<br />
― Atîta vreme cît vînătorii tăi au grijă de foc...<br />
― Tu şi focul ăla!<br />
Cei doi băieţi coborîră pe plajă, se întoarseră şi se uitară peste umăr la muntele roz. Şuviţa de fum schiţă o linie încreţită pe albastrul compact al cerului, tremură, se înălţă şi dispăru. Ralph se încruntă.<br />
― Mă întreb cît de departe se vede.<br />
― La cîţiva kilometri.<br />
― Nu iese destul fum.<br />
Rădăcina de jos a şuviţei, conştientă parcă de privirea lor, se îngroşă, deveni tulbure şi alb-gălbuie, iar apoi se caţără pe coloana firavă.<br />
― Au pus pe foc ramuri verzi, murmură Ralph. Aşa o fi?<br />
Ridică ochii şi se întoarse brusc, scrutînd orizontul.<br />
― Acum văd!<br />
Jack strigă atît de tare, încît Ralph tresări violent.<br />
― Ce? Unde? Un vapor?<br />
Jack arăta însă spre prăpăstiile înalte care coborau de pe munte spre partea mai plană a insulei.<br />
― Fireşte! Acum stau întinşi acolo sus... n-au încotro, cît soarele e prea puternic...<br />
Ralph privi uimit faţa extaziată a lui Jack.<br />
― ...se duc sus, sus de tot, ca să stea la umbră, să se odihnească în timpul arşiţei, ca vacile acasă...<br />
― Am crezut c-ai văzut un vapor!<br />
― Am putea să ne apropiem pe furiş... să ne vopsim feţele, ca să nu ne vadă... poate să-i înconjurăm şi atunci...<br />
Ralph nu-şi mai putu stăpîni indignarea.<br />
― Vorbeam de fum! Nu vrei să fii salvat? Nu ştii să vorbeşti decît de porci, porci şi iar porci!<br />
― Dar avem nevoie de carne! <br />
― Muncesc toată ziua doar eu cu Simon, iar tu te întorci şi nici măcar nu observi c-am ridicat colibe?<br />
― Şi eu am muncit...<br />
― Tu faci ce-ţi place! strigă Ralph. Vînezi! În timp ce eu...<br />
Se înfruntară pe plaja strălucitoare, uimiţi de sentimentul duşmăniei. Ralph îşi mută primul privirea, prefăcîndu-se că se interesează de un grup de tînci pe nisip. De după platformă se auziră ţipetele vînătorilor care se scăldau în bazin. La capătul platformei zăcea culcat Piggy, cu ochii la apa sclipitoare.<br />
― Băieţii nu-s de mare folos.<br />
Voia să spună că nimeni nu-i chiar aşa cum ţi-l închipui.<br />
― Simon! El e de folos, continuă el şi arătă spre adăposturi. Toţi ceilalţi s-au cărat. Simon a muncit ca şi mine. Doar că...<br />
― Simon e întotdeauna gata să dea o mînă de ajutor.<br />
Ralph se întoarse la adăposturi, cu Jack alături.<br />
― Am să te ajut niţel, înainte de-a mă scălda, murmură Jack.<br />
― Nu te deranja.<br />
Cînd ajunseră însă la adăposturi, Simon dispăruse. Ralph vîrî capul în gaura dintre frunze, şi-l retrase şi se întoarse spre Jack.<br />
― A întins-o.<br />
― S-o fi săturat, zise Jack, şi s-a dus să se scalde şi el.<br />
Ralph se încruntă.<br />
― E un băiat ciudat. E neobişnuit.<br />
Jack îi dădu dreptate, mai mult de dragul de a fi de acord cu el, şi, printr-un consemn tacit, părăsiră adăpostul şi se îndreptară spre bazin.<br />
― Iar pe urmă, zise Jack, după ce mă scald şi mănînc, am să mă duc în partea ailaltă a muntelui, să văd dacă nu găsesc vreo urmă. Vii şi tu?<br />
― Dar soarele aproape c-a asfinţit...<br />
― Poate mai am timp. <br />
Se plimbară împreună ― două lumi de experienţe şi sentimente diferite, incapabile să comunice.<br />
― Dac-aş putea să prind un porc!<br />
― Eu mă întorc să continuu lucrul la adăposturi.<br />
Se priviră nedumeriţi, cu dragoste şi ură. Toată apa caldă şi sărată a bazinului, strigătele, stropeala şi rîsetele reuşiră cu greu să-i unească din nou.<br />
Simon, pe care se aşteptau să-l găsească, nu se afla la bazin.<br />
<br />
<br />
Cînd ceilalţi doi porniseră de-a lungul plajei ca să se uite la munte, Simon îi urmărise la cîţiva paşi, apoi se oprise. Rămăsese pe loc şi se încruntase la o movilă de nisip pe plajă, unde cineva încercase să ridice o căsuţă sau o colibă. Apoi se întorsese cu spatele şi intrase hotărît în pădure. Era un băiat mic şi osos, cu bărbia ascuţită; ochii foarte strălucitori îl înşelaseră pe Ralph cînd îl socotise încîntător de vesel şi de maliţios. Claia de păr negru şi aspru atîrna lungă, acoperindu-i aproape fruntea joasă şi lată. Purta nişte pantaloni scurţi în zdrenţe şi era în picioarele goale, ca şi Jack. Pielea, destul de închisă la culoare, se bronzase puternic, lucind de transpiraţie.<br />
Îşi croi drum în susul brazdei, trecu de marea stîncă pe care se cocoţase Ralph în prima dimineaţă şi o apucă la dreapta, printre pomi. Călca cu paşi regulaţi prin hectarele de pomi fructiferi, unde şi cei mai neajutoraţi îşi găseau uşor hrană, chiar dacă era nesatisfăcătoare. Florile şi fructele creşteau împreună pe aceiaşi pomi, pretutindeni plutea mirosul de fructe coapte şi se auzea bîzîitul a milioane de albine adunînd miere. Aici îl ajunseră din urmă puştii care fugiseră după el. Vorbeau, scoteau strigăte de neînţeles şi îl trăgeau spre pomi. Apoi, în bîzîitul albinelor, în lumina soarelui de după-amiază, Simon le culese fructele la care nu puteau ajunge, le alese pe cele mai frumoase din frunziş şi le împărţi mîinilor întinse şi nenumărate. Cînd îi sătură, se opri şi se uită împrejur. Puştii îl pîndeau cu o expresie ciudată peste mîinile pline cu fructe coapte.<br />
Simon plecă de lîngă ei şi o luă pe poteca de-abia vizibilă. În curînd, jungla înaltă îl înghiţi. Trunchiuri lungi purtau flori de un albastru pal, neobişnuite, pînă sus, în bolta întunecată, unde viaţa continua zgomotos. Aerul de aici era întunecat, iar lianele îşi lăsau braţele în jos, ca un cordaj de vas cu pînze scufundat. Paşii i se imprimau în pămîntul moale, iar lianele tremurau pe toată lungimea cînd le lovea.<br />
Ajunse în sfîrşit într-un loc unde lumina se revărsa din plin. Neavînd nevoie să urce prea mult ca să găsească soarele, lianele ţesuseră un covor uriaş, atîrnat într-o latură a luminişului din junglă; o puzderie de stînci ieşeau aproape la suprafaţă şi nu lăsau să crească decît plantele mici şi ferigile, întregul spaţiu era îngrădit de tufişuri întunecate şi frumos mirositoare ― un amfiteatru de arşiţă şi de lumină. Un pom imens, prăbuşit de-a lungul unui colţ, se sprijinea de cei încă în picioare, iar o liană sprintenă arunca raze galbene şi roşii pînă în vîrf.<br />
Simon se opri. Se uită peste umăr, ca şi Jack, la cărările ascunse în urmă şi aruncă repede o privire împrejur, pentru a se încredinţa că era complet singur. O clipă, se mişcă aproape pe furiş. Apoi se aplecă şi pătrunse în centrul covorului. Lianele şi tufişurile erau atît de aproape, încît le pată de transpiraţie; după trecerea lui, se strînseră la loc. Ajuns înăuntru, se pomeni într-o colibă mică, despărţită de luminiş prin cîteva frunze. Se ghemui, desfăcu frunzele şi se uită. Nimic nu se mişca, în afara unei perechi de fluturi frumos coloraţi, care dansau unul în jurul altuia în aerul fierbinte, îşi ţinu răsuflarea şi ciuli urechile la zgomotele de pe insulă. Seara înainta repede; strigătele păsărilor strălucitoare şi fantastice, bîzîitul albinelor, pînă şi ţipătul pescăruşilor ce se întorceau la cuiburile lor dintre stîncile pătrate, descrescuseră. În larg, marea spărgîndu-se la kilometri depărtare, pe recife, scotea un sunet mai puţin perceptibil decît pulsaţia sîngelui.<br />
Simon dădu drumul perdelei de frunze. Suliţele piezişe ale soarelui de culoarea mierii se micşorară; alunecară pe vîrful tufişurilor, trecură pe deasupra bobocilor verzi ca nişte luminări, urcară spre boltă, iar bezna se adună pe sub pomi. O dată cu dispariţia treptată a luminii, muriră şi culorile stridente, iar arşiţa şi agitaţia se domoliră. Bobocii ca nişte luminări fremătară. Sepalele lor verzi se desfăcură puţin şi vîrfurile albe ale florilor se înălţară gingaş în întîmpinarea aerului curat.<br />
Lumina soarelui se ridicase definitiv din spaţiul deschis şi se retrăsese de pe cer. Bezna potopi totul, inundînd drumurile dintre pomi, pînă cînd acestea deveniră obscure şi stranii, ca fundul mării. Bobocii ca lumînarea îşi deschiseră florile largi şi albe, sticlind în lumina ce picura de pe primele stele. Parfumul lor se răspîndi în aer şi se înstăpîni pe insulă.<br />
<br />
<br />
<br />
IV <br />
Feţe vopsite şi păr lung<br />
<br />
Primul ritm cu care se obisnuiră fu ciclul lent din zori pînă la înserarea bruscă. Acceptară plăcerile dimineţii, soarele strălucitor, marea impunătoare şi aerul plăcut, ca momente cînd te puteai juca frumos, iar viaţa era atît de plină, încît speranţa devenea de prisos, fiind prin urmare dată uitării. Spre amiază, cînd torentele de lumină cădeau mai aproape de verticală, culorile rigide ale dimineţii se îndulceau, prinzînd reflexe de perlă şi opal; iar arşiţa ― ca şi cum înălţimea ameninţătoare a soarelui i-ar fi dăruit un impuls ― se transforma într-o lovitură de care se fereau, fugind la umbră şi stînd acolo culcaţi, poate chiar dormind.<br />
La prînz se petreceau lucruri ciudate. Marea sclipitoare se umfla, despicîndu-se în suprafeţe plane, enervante prin mişcarea lor imposibilă; reciful de coral şi cîţiva palmieri piperniciţi, agăţaţi de porţiunile mai ridicate, se înălţau spre cer, tremurau, se rupeau în bucăţi, alergau ca picăturile de ploaie pe sîrmă, sau se multiplicau ca într-o stranie succesiune de oglinzi. Uneori, se întrezărea ameninţător uscatul, acolo unde nu exista uscat, destrămîndu-se ca un balon, în timp ce copiii îl urmăreau din ochi. Piggy, cu un aer savant, denunţă fenomenul ca fiind un "miraj"; şi cum nici un băiat nu reuşea să ajungă măcar pînă la reciful de pe întinderea marină unde pîndeau rechinii cu botul deschis, se obisnuiră cu aceste mistere şi le ignorară, aşa cum ignorau stelele miraculoase şi pîlpîitoare. La amiază, iluziile se destrămau pe cer şi soarele îi aţintea feroce, ca un ochi mînios. Apoi, spre sfîrşitul după-amiezei, mirajele se împuţinau, iar orizontul se uniformiza, devenind albastru şi dens, o dată cu asfinţitul. Era un alt moment de răcoare relativă, ameninţat însă de venirea întunericului. După ce soarele apunea, bezna se prăbuşea asupra insulei ca spuma unui stingător de incendii şi în scurt timp, sub stelele îndepărtate, adăposturile se umpleau de neastîmpăr.<br />
Cu toate acestea, tradiţia nord-europeană a muncii, a jocului şi a hranei le făcu imposibilă, tot timpul zilei, adaptarea completă la acest nou ritm. Puştiul pe nume Percival se furişase de la început într-un adăpost şi rămăsese acolo două zile, vorbind, cîntînd şi plîngînd, pînă crezuseră că se ţicnise şi se distraseră reţinut pe seama lui. De atunci slăbise, avea ochii roşii şi era foarte trist; un puşti care se juca puţin şi plîngea des.<br />
Băieţii mai mici erau cunoscuţi acum sub numele generic de "puştii". Descreşterea în înălţime, de la statura lui Ralph în jos, avea loc treptat; şi, cu toate că exista o categorie confuză, cuprinzînd pe Simon, Robert şi Maurice, nimănui nu-i era greu să-i recunoască pe cei mari la un capăt şi pe cei mici la celălalt. Puştii neîndoielnici, cei de vreo şase ani, duceau o viaţă a lor, foarte distinctă, dar în acelaşi timp intensă. Mîncau mai toată ziua, culegînd fructe de unde reuşeau să ajungă, fără să strîmbe din nas, dacă erau sau nu coapte sau bune. Se obişnuiseră cu durerile de stomac şi cu un fel de diaree cronică. Sufereau spaime nemărturisite în beznă şi se ghemuiau unul într-altul, căutînd încurajare, în afară de hrană şi de somn, îşi găseau timp pentru jocuri stupide şi banale printre dunele de nisip alb de la ţărmul mării strălucitoare. Plîngeau după mămicile lor mult mai puţin decît te-ai fi putut aştepta; se bronzaseră puternic şi erau extrem de murdari. Ascultau chemările cochiliei, mai ales fiindcă în ea sufla Ralph, care, fiind destul de mare, reprezenta o legătură cu universul adult al autorităţii; şi, într-o oarecare măsură, fiindcă le făcea plăcere distracţia de a se aduna. Altfel însă, rareori le păsa de cei mari şi duceau o viaţă a lor, în comun şi plină de emoţii.<br />
Ridicaseră castele de nisip la stăvilarul rîuleţului. Aceste castele, înalte cam de treizeci de centimetri, erau împodobite cu scoici, flori ofilite şi pietre interesante, în jurul castelelor se afla o mulţime de semne, cărări, ziduri, şine de cale ferată, care nu căpătau sens decît dacă le priveai de la nivelul plajei. Aici se jucau puştii, poate nu prea fericiţi, dar cel puţin adînc preocupaţi de distracţiile lor, iar adeseori jucau cîte trei împreună acelaşi joc.<br />
Tot trei se jucau şi acum ― Henry fiind cel mai înalt. Era rudă îndepărtată cu celălalt băiat, cel cu pata de culoarea dudei pe faţă, care dispăruse încă din seara marelui foc; nu era însă destul de mare ca să priceapă şi, dacă i s-ar fi spus că băiatul plecase acasă cu un avion, ar fi acceptat afirmaţia fără să crîcnească sau să se îndoiască.<br />
În acea după-amiază, Henry deveni un fel de conducător, fiindcă ceilalţi doi copii erau Percival şi Johnny, cei mai mici băieţi de pe insulă. Percival avea părul cenuşiu şi nu-i fusese foarte simpatic nici măcar mamei lui; Johnny era bine făcut, blond şi belicos din naştere. Acum devenise ascultător, fiindcă jocul îl interesa: cei trei copii, îngenuncheaţi în nisip, stăteau cuminţi.<br />
Roger şi Maurice ieşiră din pădure. Fuseseră înlocuiţi la corvoada de la foc şi coborîseră să se scalde. Roger îi conduse direct prin castele, dărîmîndu-le cu piciorul, îngropînd florile şi risipind pietrele alese. Maurice îl urmări rîzînd, mărind dezastrul. Cei trei puşti se opriră din joc şi îşi ridicară privirile, întîmplător, semnele făcute de ei, şi care îi preocupau în mod special, rămaseră neatinse, aşa că nu protestară. Doar Percival începu să scîncească, fiindcă îi intrase nisip în ochi, iar Maurice se grăbi să treacă mai departe. Mai înainte, acasă, Maurice fusese pedepsit deoarece aruncase cu nisip în ochii unui băiat mai mic. Acum, deşi nu exista nici un părinte ca să-i tragă cîteva la fund, simţi totuşi căinţa în urma unui gest urît. Prin minte îi trecu o scuză. Murmură ceva în legătură cu scăldatul şi o rupse la fugă.<br />
Roger rămase cu ochii la puşti. Nu era cu mult mai bronzat decît atunci cînd sărise din avion, dar claia de păr negru, lăsată pe ceafă şi pe frunte, părea să meargă de minune cu faţa lui mohorîtă, făcînd ca atitudinea lui iniţială de izolare să devină de-a dreptul respingătoare. Percival încetă cu scîncitul şi îşi văzu mai departe de joacă, fiindcă lacrimile îi spălaseră nisipul din ochi. Johnny îl urmări cu ochii albaştri de porţelan; apoi reîncepu să-l împroaşte cu nisip şi în curînd Percival izbucni iar în plîns.<br />
Henry obosi cu joaca şi o luă agale spre plajă, iar Roger îl urmă, ţinîndu-se pe sub palmieri şi apucînd-o ca din întîmplare în aceeaşi direcţie. Henry depăşi palmierii şi umbra, fiind prea tînăr ca să evite soarele. Coborî pe plajă şi îşi găsi de lucru pe ţărm. Fluxul uriaş al Pacificului înainta, iar la fiecare cîteva secunde apa relativ liniştită a lagunei se umfla şi pătrundea treptat pe mal. În acel ultim ostrov al mării trăiau creaturi minuscule şi transparente, venite în explorare o dată cu apa pe nisipul fierbinte şi uscat. Cu organele lor delicate, cercetau noul tărîm. Poate că apăruse hrană acolo unde la ultima lor incursiune nu existase; excremente de păsări, poate insecte, orice fel de rămăşiţe ale vieţii terestre de pe insulă. Ca o puzderie de dinţi mititei ai unui ferăstrău, creaturile transparente curăţau plaja, asemenea unor gunoieri.<br />
Pe Henry spectacolul îl fascină. Scormoni în apă cu un băţ găsit întîmplător, ros şi albit de valuri, încercînd să controleze mişcările gunoierilor. Sapă în nisip canale mici, pe care fluxul le umplu, şi încercă să le populeze cu acele creaturi. Operaţiunea îl captivă, producîndu-i o bucurie imensă, căci simţea că exercita control asupra unor alte vieţuitoare. Vorbi cu ele, le îmboldi, le dădu ordine. Acoperite de reflux, urmele paşilor săi deveniră golfuleţe în care creaturile erau ţinute prizoniere, lăsîndu-i iluzia unei mari îndemînări. Se ghemui pe ţărm, se aplecă, o şuviţă îi căzu pe frunte şi în ochi, iar soarele după-amiezei îşi goli în el tolba de săgeţi invizibile.<br />
Roger aşteptă şi el. La început se ascunse pe după trunchiul unui palmier uriaş; dar Henry se concentrase atît de mult asupra creaturilor transparente, încît în cele din urmă se ridică în picioare, la vedere. Se uită de-a lungul plajei. Percival plecase plîngînd, iar Johnny rămăsese stăpînul singur şi triumfător al castelelor. Stătea lîngă ele, fredona încet şi azvîrlea cu nisip într-un Percival imaginar. Roger vedea în spatele lui Henry platforma şi sclipirea jerbelor de apă pe cînd Ralph, Simon, Piggy şi Maurice săreau în bazin. Ascultă cu atenţie, dar îi auzi slab.<br />
O briză neaşteptată scutură marginile palmierilor, iar frunzele lor se mişcară şi tremurară. La douăzeci de metri deasupra lui Roger, un mănunchi de nuci de cocos ― bucăţi fibroase, mari ca nişte mingi de rugby ― se desprinseră de pe crăci. Căzură în jurul lui, cu buşituri înfundate, fără să-l lovească. Roger nu se gîndi să fugă, ci se uită de la nucile de cocos la Henry şi înapoi.<br />
Pe sub palmieri se întindea o plajă înaltă; milioane de valuri împrăştiaseră pietrele aflate odinioară pe nisipul altor plaje. Roger se aplecă, ridică o piatră, ţinti şi o aruncă în Henry ― dar greşi ţinta. Piatra, rămăşiţă a unor vremuri absurde, ricoşă la cinci metri în dreapta lui Henry şi căzu în apă. Roger adună o mînă de pietre şi începu să le arunce. Totuşi, în jurul lui Henry rămînea un spaţiu cu un diametru de vreo şase metri, unde nu îndrăznea să arunce. Invizibile şi puternice, legile necruţătoare ale vieţii de mai înainte domneau şi aici. În jurul copilului ghemuit se afla protecţia părinţilor, a şcolii, a poliţiei şi a legii. Braţul lui Roger era dirijat de o civilizaţie ruinată, care nu ştia nimic despre el.<br />
Plescăiturile din apă îl surprinseră pe Henry. Părăsi creaturile transparente şi tăcute şi se concentră, ca un cîine de vînătoare, asupra centrului cercurilor concentrice, pietrele cădeau într-o parte şi într-alta, iar Henry se întorcea ascultător, dar veşnic prea tîrziu ca să le vadă în aer. în sfîrşit, zări una şi rîse, căutîndu-şi prietenul care îl necăjea, însă Roger se ascunsese din nou în dosul trunchiului de palmier, sprijinit de el, suflînd repede şi clipind des. Henry pierdu interesul asupra pietrelor şi plecă.<br />
― Roger!<br />
Jack stătea cam la zece metri depărtare sub un pom. Cînd Roger deschise ochii şi îl văzu, pe pielea brunetă se strecură o umbră întunecată; Jack nu observă însă nimic. Era neastîmpărat, nerăbdător, îi făcea semn cu mîna să vină, aşa că Roger se îndreptă spre el.<br />
La capătul rîului se afla un bazin mic de tot, stăvilit de nisip şi plin de nuferi albi şi de trestii ca nişte ace. Aici aşteptau Sam, Eric şi Bill. Jack se feri de soare, îngenunche lîngă bazin şi deschise cele două frunze mari pe care le ducea în mînă. Într-una era argilă albă, în cealaltă argilă roşie. Lîngă ei găsiră o bucată de mangal rămasă de la foc.<br />
Jack îi explică lui Roger, în timp ce lucra.<br />
― Porcii nu mă miros. Cred însă că mă văd. Un lucru roz pe sub pomi.<br />
Se mînji cu argilă.<br />
― De-aş avea nişte argilă verde!<br />
Întoarse spre Roger o faţă ascunsă pe jumătate şi răspunse privirii lui uimite.<br />
― Ca să vînez. Ca la război. Ştii... vopsea de camuflaj. Ca lucrurile alea care vor să arate altfel...<br />
Se schimonosi, încercînd să explice.<br />
― ...ca fluturii de noapte pe pomi.<br />
Roger îl înţelese şi îl aprobă grav. Gemenii se apropiară de Jack şi începură să protesteze timid, într-o anumită problemă. Jack le făcu semn să-l lase în pace.<br />
― Gura!<br />
Frecă bucata de cărbune între petele roşii şi albe de pe faţă. <br />
― Nu. Voi doi veniţi cu mine.<br />
Se uită la reflexia lui în apă şi îi displăcu.<br />
Se aplecă, ridică o mînă de apă călduţă şi îşi spălă murdăria de pe faţă. Sprîncenele de culoarea nisipului şi pistruii apărură la loc.<br />
Roger zîmbi fără să vrea.<br />
― Dar murdar mai eşti!<br />
Jack voia să-şi aranjeze altfel faţa. Îşi vopsi cu alb un obraz şi o orbită, apoi se mînji cu roşu pe cealaltă jumătate a feţei şi trase cu bucata de cărbune o dîră neagră de la urechea dreaptă la falca stingă. Se uită în bazin ca într-o oglindă, dar răsuflarea tulbură luciul apei.<br />
― Sam şi Eric. Aduceţi-mi o nucă de cocos. Una goală.<br />
Îngenunche, ţinînd în mîini coaja plină cu apă. O pată rotundă de soare îi căzu pe faţă şi în adîncurile apei se răspîndi o strălucire. Se uită uimit, nu atît la sine, cît la un străin impunător. Vărsă apa, sări în picioare şi rîse emoţionat. Lîngă bazin, trupul lui musculos susţinea o mască menită să le atragă privirile şi să-i înspăimînte. Începu să danseze, iar rîsul lui răsună ca un lătrat însetat de sînge. Porni ţopăind spre Bill, şi masca părea un lucru de sine stătător, în spatele căruia se ascundea Jack, eliberat de ruşine şi de timiditate. Faţa cu culori roşii, albe şi negre se clătină prin aer şi ţopăi spre Bill. Acesta rîse; apoi, deodată, tăcu şi se strecură în desişuri.<br />
Jack se repezi la gemeni.<br />
― Ceilalţi fac un şir. Hai!<br />
― Dar...<br />
― ... noi...<br />
― Haideţi! Am să mă furişez şi-am să-l înjunghii...<br />
Masca îi forţă să-l urmeze.<br />
Ralph ieşi din bazin, o apucă pe plajă şi se aşeză la umbra palmierilor, îşi dădu peste cap părul blond, lipit de sprîncene. Simon făcea pluta, bătînd apa cu picioarele, în timp ce Maurice se antrena la sărituri. Piggy se plimba îngîndurat, ridicînd diverse lucruri la întîmplare şi aruncîndu-le apoi. Fluxul acoperise bălţile dintre stînci care îl fascinaseră, aşa că nu era nimic interesant de văzut pînă la reflux. Deodată îl zări pe Ralph pe sub palmieri şi se duse să se aşeze alături.<br />
Piggy avea nişte pantaloni scurţi ferfeniţiţi, trupul gras i se bronzase şi, indiferent la ce se uita, lentilele ochelarilor sclipeau. Era singurul băiat de pe insulă al cărui păr părea că nu creşte. Restul aveau adevărate clăi, dar părul lui Piggy îi atîrna în şuviţe rare, ca şi cum chelia ar fi fost condiţia lui firească, acest strat protector urmînd totuşi să dispară repede, ca stratul moale de catifea de pe coarnele cerbilor tineri.<br />
― M-am gîndit la un ceas, zise el. Am putea să facem un cadran solar. Să înfigem un băţ în nisip şi pe urmă...<br />
Efortul de a explica procesul matematic necesar se dovedi prea mare. În schimb, flutură mîna de mai multe ori.<br />
― Şi un aeroplan, şi un aparat de televiziune, zise Ralph acru, şi un motor cu aburi.<br />
Piggy clătină din cap.<br />
― Trebuie să ai multe materiale din metal pentru astfel de obiecte, şi n-avem metal. Avem însă un băţ.<br />
Ralph se întoarse şi zîmbi involuntar. Piggy te scotea din sărite; grăsimea lui, astma asta-mă şi ideile lui practice te enervau; aveai întotdeauna o mică plăcere să-ţi baţi joc de el, chiar dacă n-o făceai înadins.<br />
Piggy îi văzu zîmbetul şi îl interpretă greşit, ca pe un semn de prietenie. Printre copiii mari se stabilise tacit consemnul că Piggy era un intrus, nu numai din cauza accentului, care nu conta, cît mai ales a grăsimii, a asta-mei, a ochelarilor şi a unei oarecare lipse de înclinare pentru munca manuală. Acum, înţelegînd că o parte din cuvintele lui îl făcuseră pe Ralph să zîmbească, se bucură şi încercă să cîştige teren.<br />
― Avem o groază de beţe. Am putea să facem un cadran solar cu fiecare. Atunci am şti cît e ceasul.<br />
― Mare scofală! <br />
― Ai zis că vrei să facem ceva. Ca să fim salvaţi.<br />
― Ia mai taci!<br />
Sări în picioare şi fugi spre bazin, chiar în clipa cînd Maurice executa o săritură nu prea reuşită. Ralph se bucură că se ivise prilejul să schimbe discuţia. Cînd Maurice apăru la suprafaţă, îi strigă:<br />
― Ai sărit pe burtă! Ai sărit pe burtă!<br />
Maurice îi zîmbi şi Ralph se lăsă uşor în bazin. Dintre toţi băieţii, el se simţea cel mai bine în apă; astăzi însă, agasat de faptul că se pomenise de salvare ― inutila şi caraghioasa lor salvare ― nici adîncurile verzi ale apei şi nici soarele auriu şi zdrobit nu-l mai consolau, în loc să rămînă şi să se joace, înotă cu mişcări regulate pe sub trupul lui Simon şi ieşi la celălalt capăt al bazinului, unde se întinse mlădios şi ud ca o focă. Piggy, veşnic neîndemînatic, se sculă şi se apropie de el, dar Ralph se întoarse pe burtă şi se prefăcu că nu-l vede. Mirajele se destrămaseră, iar el şi îşi plimbă posac privirea de-a lungul orizontului întins şi albastru.<br />
În clipa următoare, sări în picioare şi strigă:<br />
― Fum! Fum!<br />
Simon, care încercă să iasă din bazin, luă o gură de apă. Maurice, gata să plonjeze, se întoarse pe călcîie, o zbughi spre platformă şi o coti spre iarba de sub palmieri. Acolo începu să-şi tragă chiloţii în zdrenţe, gata pentru orice eventualitate.<br />
Rămas în picioare nemişcat, Ralph îşi ţinea părul peste cap cu o mînă, iar pe cealaltă o încleştase. Simon se strecură pe brînci afară din apă. Piggy îşi frecă ochelarii de chiloţi şi clipi spre mare.<br />
Maurice îşi vîrî amîndouă picioarele printr-un crac al chiloţilor. Dintre toţi, doar Ralph stătea liniştit.<br />
― Nu văd nici urmă de fum, zise Piggy cu neîncredere. Nu văd nici urmă de fum, Ralph, unde-o vezi?<br />
Ralph nu răspunse, îşi încleştase mîinile pe frunte pentru ca părul blond să nu-i cadă pe ochi.<br />
Se aplecă înainte, iar sarea începu să-i înălbească trupul.<br />
― Ralph, unde-i vaporul?<br />
Simon, care stătea alături, se uită de la Ralph la orizont, pantalonii lui Maurice se rupseră cu un suspin şi-i abandonă ca pe o epavă; se repezi spre pădure, apoi se întoarse.<br />
Fumul ― un ghem mic şi strîns la orizont ― se desfăcea încet în fuioare. Sub fum apăru o pată minusculă, care ar fi putut fi un coş de vapor. Ralph era palid şi vorbea singur.<br />
― Au să vadă fumul nostru...<br />
Piggy se uita acum în direcţia bună.<br />
― Nu mi se pare c-ar fi ceva.<br />
Se întoarse şi scrută muntele. Ralph continua să urmărească vaporul cu ochi lacomi. Faţa lui îşi recăpătase culoarea. Simon stătea alături tăcut.<br />
― Nu văd prea bine, zise Piggy, dar la noi se înalţă vreun fum?<br />
Ralph se mişcă nerăbdător, pîndind încă vaporul.<br />
― Fumul de pe munte.<br />
Maurice veni în fugă şi se holbă la mare. Atît Simon, cît şi Piggy se uitau în sus pe munte. Piggy îşi făcu ochii mici, dar Simon strigă, ca şi cum ar fi fost rănit:<br />
― Ralph! Ralph!<br />
La vibraţia din glasul lui, Ralph se răsuci pe nisip.<br />
― Spune-mi, zise Piggy neliniştit, se vede vreun semnal?<br />
Ralph urmări fumul ce se destrăma la orizont, apoi se uită în sus pe munte.<br />
― Ralph, te rog! Se vede vreun semnal?<br />
Simon întinse timid mîna ca să-l atingă pe Ralph; acesta însă o rupse la fugă, dădu buzna prin apa mică de la capătul bazinului, peste nisipul alb şi fierbinte şi pe sub palmieri. Se luptă o clipă cu desişurile care începuseră să acopere brazda. Simon fugi după el, apoi Maurice. Piggy strigă: <br />
― Ralph! Te rog, Ralph!<br />
Începu şi el să fugă, dar, înainte de-a ajunge pe terasă, se împiedică de chiloţii aruncaţi de Maurice. În spatele celor patru băieţi, fumul se mişca uşor la orizont; pe plajă, Henry şi Johnny aruncau cu nisip în Percival, care plîngea din nou în tăcere; toţi trei ignorau cu desăvîrşire agitaţia celor mai mari.<br />
Cînd Ralph ajunse la capătul brazdei, îşi trase sufletul ca să înjure, îşi chinui cu disperare trupul gol printre lianele înţepătoare şi se umplu de şuviţe de sînge. Ralph se opri în locul unde începea ascensiunea abruptă a muntelui. Maurice se afla la doar cîţiva paşi în urmă.<br />
― Ochelarii lui Piggy! strigă Ralph. Dacă s-a stins focul o s-avem nevoie de ei...<br />
Încetă să strige şi se clătină. Piggy de-abia se vedea, urcînd din greu de pe plajă.<br />
Ralph se uită la orizont, apoi în susul muntelui. Merita s-aduci ochelarii lui Piggy, cînd vaporul avea să dispară între timp? Însemna să se caţere şi să găsească focul stins, dar atunci nu le mai rămînea decît să-l urmărească pe Piggy cum suie costişa, în timp ce vaporul dispărea la orizont, în culmea disperării şi ros de nehotărîre, Ralph strigă:<br />
― O, Dumnezeule! O, Dumnezeule!<br />
Simon, luptîndu-se cu tufişurile, îşi ţinu răsuflarea şi se schimonosi. Ralph o porni orbeşte mai înainte, ca un sălbatic, în vreme ce şuviţa de fum a vaporului se îndepărta.<br />
Focul se stinsese. Văzură imediat; înţeleseseră ceea ce ştiuseră încă de jos de pe plajă cînd li se arătase fumul bine cunoscut al salvării. Focul se stinsese de tot, nu mai scotea fum, era mort; paznicii dispăruseră. O grămadă de combustibil se găsea acolo la îndemînă.<br />
Ralph se întoarse spre mare. Orizontul se întindea din nou, impersonal, golit de orice, în afară de dîra uşoară de fum. Ralph o rupse la fugă din greu printre stînci, se aşeză pe marginea recifului roz şi ţipă la vapor.<br />
― Întoarce-te! Întoarce-te! <br />
Fugi încoace şi încolo de-a lungul recifului, cu chipul<br />
Îndreptat tot timpul spre mare, iar vocea i se înălţă demenţial.<br />
― Întoarce-te! Întoarce-te!<br />
Apărură Simon şi Maurice. Ralph îi privi fără să clipească. Simon se întoarse, ştergîndu-şi apa de pe obraji. Ralph căută în minte cea mai îngrozitoare înjurătură pe care o cunoştea.<br />
― Au lăsat să se stingă blestematul ăsta de foc!<br />
Se uită în jos, la partea ostilă a muntelui. Se ivi şi Piggy, cu răsuflarea tăiată şi scîncind ca un puşti. Ralph îşi încleştă pumnii şi roşi violent. Îşi concentră privirea şi, cu toată amărăciunea din voce, li se adresă:<br />
― Uite-i!<br />
Jos, departe, printre stîncile roz sfărîmate de lîngă malul mării apăru o procesiune. Cîţiva dintre băieţi purtau şepci negre, iar în rest erau aproape goi. Ridicau beţele simultan cînd dădeau de un petic de pămînt mai uşor de străbătut. Psalmodiau ceva în legătură cu o boccea purtată cu mare grijă de gemenii rătăcitori. Ralph îl identifică de la distanţă pe Jack ― înalt, cu părul roşcat şi, inevitabil, în fruntea procesiunii.<br />
Simon se uită de la Ralph la Jack, la fel cum se uitase de la Ralph la orizont, şi spectacolul îl înspăimîntă. Ralph nu mai spunea nimic, aştepta să se apropie procesiunea. Psalmodierea se distingea, deşi la acea distanţă cuvintele erau încă de neînţeles, în spatele lui Jack mergeau gemenii, ducînd pe umeri un par lung. Un porc curăţat de măruntaie se clătina greoi pe par, în timp ce gemenii se opinteau pe solul accidentat. Capul porcului atîrna cu gîtul despicat, de parcă ar fi căutat ceva pe jos. În cele din urmă, cuvintele melopeei ajunseră prin aer pînă la ei, peste căldarea din munte plină de lemne înnegrite şi cenuşă.<br />
― Înjunghie porcul! Taie-i gîtul! Să lase sînge!<br />
În timp ce cuvintele începeau să se distingă, procesiunea ajunse la porţiunea cea mai abruptă a muntelui, apoi melopeea se stinse. Piggy se smiorcăi, iar Simon sîsîi la el să tacă, de parcă ar fi vorbit tare în biserică.<br />
Cu chipul mînjit de argilă, Jack ajunse primul în vîrf şi, ridicînd suliţa, îl salută entuziasmat pe Ralph.<br />
― Uite! Am omorît un porc... ne-am furişat peste el... l-am încercuit...<br />
Dintre vînători izbucniră voci.<br />
― L-am încercuit...<br />
― Ne-am strecurat...<br />
― Porcul a guiţat...<br />
Gemenii stăteau locului, iar porcul se clătina între ei, lăsînd să cadă picături negre pe stîncă. Cei doi păreau să se contopească în acelaşi zîmbet larg şi extatic. Jack avea prea multe lucruri să-i spună urgent lui Ralph. În schimb, ţopăi cîţiva paşi, apoi îşi aminti de demnitatea lui şi rămase liniştit şi zîmbitor. Observă că avea sînge pe mîini, se strîmbă de greaţă, căută ceva cu care să şi le cureţe, apoi le şterse pe chiloţi şi rîse.<br />
― Aţi lăsat să se stingă focul! zise Ralph.<br />
Jack recunoscu, uşor enervat, această scăpare, dar era prea încîntat ca să se necăjească.<br />
― O să-l aprindem din nou. Ar fi trebuit să vii cu noi, Ralph. Ne-am distrat nemaipomenit. Gemenii au fost trîntiţi...<br />
― Am lovit porcul...<br />
― ...eu am căzut peste el...<br />
― I-am tăiat grumazul, zise Jack mîndru, dar tresărind. Pot să iau briceagul tău, Ralph, ca să fac o crestătură pe mîner?<br />
Băieţii trăncăneau şi ţopăiau. Gemenii continuară să zîmbească.<br />
― Au curs rîuri de sînge, zise Jack, rîzînd şi cutremurîndu-se, ar fi trebuit să vezi!<br />
― O să mergem la vînătoare în fiecare zi...<br />
Ralph vorbi din nou, răguşit.<br />
― Aţi lăsat să se stingă focul! <br />
Repetarea îl nelinişti pe Jack. Se uită la gemeni, apoi din nou la Ralph.<br />
― A trebuit să-i iau cu mine la vînătoare, căci n-am fi fost destui ca să încercuim porcul, zise el.<br />
Roşi, conştient că făcuse o greşeală.<br />
― Focul nu s-a stins decît de o oră sau două. O să-l aprindem iar...<br />
Observă că Ralph era gol şi zgîriat pe trup, iar apoi sesiză tăcerea sumbră a celor patru. Încercă, mărinimos în bucuria lui, să-i ia părtaşi la cele întîmplate. Avea o mulţime de amintiri, amintirile senzaţiei cînd încercuiseră porcul ce se zbătea, senzaţia că fuseseră mai dibaci decît o altă fiinţă, că îi impuseseră voinţa lor şi că îi luaseră viaţa, aşa cum ar fi înghiţit o băutură plăcută.<br />
Îşi desfăcu larg braţele.<br />
― Ar fi trebuit să vezi sîngele!<br />
Vînătorii erau mai tăcuţi acum, dar la aceste cuvinte zumzetul se iscă iar. Ralph îşi dădu părul peste cap. Arătă cu braţul spre orizontul pustiu. Vorbi violent şi sălbatic, reducîndu-i la tăcere.<br />
― A trecut un vapor!<br />
Confruntat brusc cu toate implicaţiile ameninţătoare ale situaţiei, Jack se feri din faţa lor. Puse o mînă pe porc şi îşi trase din el cuţitul. Ralph coborî braţul cu pumnul încleştat, iar vocea îi tremură.<br />
― A trecut un vapor. Pe-acolo. Ai spus c-ai să ţii focul aprins şi l-ai lăsat să se stingă!<br />
Păşi spre Jack, care se întoarse, înfruntîndu-l.<br />
― Ar fi putut să ne vadă. Am fi putut să ne întoarcem acasă...<br />
Cuvintele lui se dovediră prea amare pentru Piggy, care, disperat de ocazia pierdută, uită de timiditate, începu să strige tare, strident:<br />
― Tu şi animalele tale ucise, Jack Merridew! Tu şi vînătoarea ta! Am fi putut să plecăm acasă...<br />
Ralph îl îmbrînci pe Piggy. <br />
― Sînt şeful; şi trebuia să faceţi ce v-am spus. Numai gura e de voi. Nu sînteţi în stare nici măcar să ridicaţi nişte colibe; pe urmă plecaţi la vînătoare şi lăsaţi focul să se stingă...<br />
Se îndepărtă şi tăcu o clipă. Apoi glasul îi răsună din nou, într-o izbucnire de mînie.<br />
― A trecut un vapor...<br />
Unul dintre vînătorii mai mici începu să se vaiete. Tristul adevăr pătrundea în fiecare. Jack roşi puternic, în timp ce ciopîrţea şi smulgea halci din porc.<br />
― Treaba era prea grea. Am avut nevoie de toţi vînătorii.<br />
Ralph se întoarse.<br />
― N-aveai decît să-i iei cînd se termina construcţia adăposturilor. Dar ţi-a venit chef să vînezi...<br />
― Aveam nevoie de carne.<br />
La aceste cuvinte, Jack se ridică în picioare, ţinînd cuţitul plin de sînge. Cei doi băieţi se înfruntară, într-o parte se afla lumea strălucitoare a vînătorii, a tacticii, a bucuriilor sălbatice, a îndemînării; în cealaltă, lumea nostalgiei, a bunului simţ ultragiat. Jack îşi trecu cuţitul în mîna stîngă şi se mînji cu sînge pe frunte cînd îşi trase în jos părul care i se lipise de ţeastă.<br />
― N-ar fi trebuit să lăsaţi focul să se stingă. Aţi zis c-o să aveţi grijă să iasă mereu fum... reîncepu Piggy.<br />
Reproşul lui Piggy, ca şi smiorcăiturile de aprobare din partea unora dintre vînători, îl împinseră pe Jack la acte violente, în ochii lui albaştri luci o luminiţă ameninţătoare. Făcu un pas, iar apoi, capabil în cele din urmă să lovească pe cineva, îi trase un pumn lui Piggy în stomac. Piggy căzu şi gemu. Jack se aplecă peste el. Simţindu-se umilit, vocea îi trăda ura.<br />
― Asta ai vrut, nu? Fatty!<br />
Ralph păşi şi el înainte, iar Jack îl plesni pe Piggy în cap. Ochelarii lui Piggy zburară şi zdrăngăniră pe stînci. Piggy strigă îngrozit:<br />
― Ochelarii!<br />
Porni în patru labe să-i caute pe stînci, dar Simon, care ajunse primul, îi găsi. Pe vîrful muntelui, ura, bătînd din aripi ameninţătoare, îl înconjura pe Simon.<br />
― S-a spart o lentilă...<br />
Piggy înşfacă ochelarii şi şi-i puse pe nas. Se uită duşmănos la Jack.<br />
― Îmi trebuie ochelarii. Acum nu mai am decît un ochi. Las' că vezi tu...<br />
Jack făcu o mişcare spre Piggy, care o rupse la fugă, pînă cînd între ei se afla o stîncă mare. Îşi scoase capul pe deasupra ei şi îl privi fioros pe Jack cu o lentilă sclipitoare.<br />
― ...Acum am un singur ochi. Aşteaptă numai...<br />
Jack îi maimuţări smiorcăitul şi fuga.<br />
― Tu să aştepţi... dobitocule!<br />
Piggy şi întreaga parodie erau atît de comici, încît vînătorii începură să rîdă. Jack se simţi încurajat. Continuă să se caţere şi rîsul deveni isteric. Fără să vrea, Ralph simţi că buzele îi tresar; era furios că se lăsa influenţat de vînători.<br />
― A fost o glumă proastă, murmură el.<br />
Jack se opri din strîmbături şi rămase cu faţa la Ralph. Cuvintele îi izbucniră ca un strigăt.<br />
― Foarte bine! Foarte bine!<br />
Se uită la Piggy, la vînători, la Ralph.<br />
― Îmi pare rău. În privinţa focului, vreau să spun. Te asigur, îmi...<br />
Îşi îndreptă trupul.<br />
― ...îmi cer iertare.<br />
În faţa acestei purtări cavalereşti, vînătorii se foiră plini de admiraţie. Evident, erau de părere că Jack procedase aşa cum se cuvine şi că, cerîndu-şi generos iertare, dobîndise un fel de superioritate asupra lui Ralph, care se plasase într-o poziţie inferioară. Aşteptau un răspuns politicos şi potrivit.<br />
Şi totuşi, gîtlejul lui Ralph refuză să-l articuleze. Se simţea jignit, în afara purtării condamnabile a lui Jack, şi de această şmecherie verbală. Focul se stinsese, vaporul plecase. Nu-şi dădeau seama? În locul cuvintelor politicoase, izbucni mînia:<br />
― A fost o şmecherie urîtă.<br />
Rămaseră tăcuţi pe vîrful muntelui; în ochii lui Jack se ivi o lumină opacă, apoi se stinse.<br />
Ultimele cuvinte ale lui Ralph răsunară ca un murmur neplăcut.<br />
― Foarte bine. Aprindeţi focul!<br />
În faţa unei acţiuni utile, tensiunea scăzu puţin. Ralph tăcu, nemişcat, cu ochii la cenuşa din jurul picioarelor. Jack era zgomotos şi activ. Dădea ordine, cînta, fluiera, îi făcea observaţii lui Ralph, care tăcea, observaţii ce nu necesitau răspuns şi nu puteau deci să-i aducă o replică dispreţuitoare; şi totuşi, Ralph tăcea. Nimeni, nici chiar Jack, nu îndrăznea să-i ceară să se mişte, iar în cele din urmă trebuiră să aprindă focul la trei metri mai încolo, într-un loc mai puţin potrivit. Astfel, Ralph îşi afirma rolul de conducător şi, chiar dacă s-ar fi gîndit zile întregi, n-ar fi reuşit să găsească o cale mai bună. Împotriva acestei arme, atît de vagă şi de eficientă, Jack era neputincios şi turba de mînie, fără să ştie exact de ce. Pînă să se ridice mormanul de crăci, se aflau pe poziţii complet diferite.<br />
Cînd să aprindă focul, se produse o nouă criză. Jack n-avea cu ce să-l aprindă. Atunci, spre surprinderea lui, Ralph se duse la Piggy şi îi luă ochelarii. Nici măcar el nu-şi dădu seama cum legătura care se rupsese între el şi Jack se reînnodă în cu totul altă parte.<br />
― Am să ţi-i aduc înapoi.<br />
― Vin şi eu.<br />
Piggy rămase în spatele lui, izolat într-o mare de culori fără sens, în timp ce Ralph îngenunchea şi aţintea lentila lucioasă, în clipa cînd focul se aprinse, Piggy întinse mîinile şi îşi luă înapoi ochelarii.<br />
În faţa acestei flori fantastic de atrăgătoare, violetă, roşie şi galbenă, duşmănia se risipi. Erau un cerc de băieţi în jurul unui foc de tabără, aşa că pînă şi Piggy şi Ralph fură aproape cîştigaţi. Cîţiva băieţi o rupseră la fugă pe costişă ca să mai aducă lemne de foc, în timp ce Jack ciopîrţea porcul, încercară să-l ţină într-un proţap, deasupra focului, dar lemnul arse mai înainte ca porcul să se rumenească, în cele din urmă, înfipseră halci de carne în crăci şi le ţinură la foc; chiar şi aşa, jarul îi pîrli aproape pe toţi o dată cu carnea de porc.<br />
Ralph ezită. Voia să refuze, dar regimul alcătuit doar din fructe şi nuci de cocos, iar uneori din cîte un peşte sau un crab, îl întrema prea puţin. Acceptă o bucată de carne pe jumătate friptă şi o înfulecă.<br />
Piggy, ezitînd şi el, spuse:<br />
― Mie nu-mi daţi?<br />
Jack intenţionase să-l lase în nesiguranţă, ca o afirmare a puterii; Piggy însă, subliniind omisiunea, stîrni o înteţire a cruzimii.<br />
― Tu n-ai vînat!<br />
― Nici Ralph n-a vînat, zise Piggy cu lacrimi în ochi, şi nici Simon.<br />
Ridică puţin glasul.<br />
― Într-un crab e foarte puţină carne!<br />
Ralph se foi jenat. Simon, aşezat între gemeni şi Piggy, se şterse la gură şi împinse pe deasupra stîncilor porţia lui de carne spre Piggy, care o apucă iute. Gemenii chicotiră, iar Simon îşi coborî fruntea ruşinat.<br />
Atunci Jack sări în picioare, tăie o halcă şi-o aruncă la picioarele lui Simon.<br />
― Mănîncă. Du-te dracului!<br />
Se uită furios la Simon.<br />
― Ia-o!<br />
Se răsuci pe călcîie, în mijlocul cercului de copii uimiţi.<br />
― Ţi-am dat carne!<br />
Accesul lui de furie înspăimîntătoare ascundea nenumărate şi inexprimabile complexe.<br />
― Mi-am vopsit faţa... m-am strecurat. Acum mîncaţi... toţi... iar eu...<br />
Încet, tăcerea de pe vîrful muntelui se întinse pînă cînd trosnetele focului şi sfîrîitul moale al cărnii prăjite se auziră limpede. Jack se uită împrejur, solicitînd înţelegere, dar găsi doar respect. Ralph, rămas în cenuşa focului de semnalizare, stătea cu carnea în mîini, fără să vorbească.<br />
Maurice rupse, în sfîrsit, tăcerea. Schimbă subiectul şi-l alese pe singurul care putea să unească majoritatea băieţilor.<br />
― Unde-ai găsit porcul?<br />
Roger arătă spre partea ostilă a insulei.<br />
― Erau acolo... lîngă mare.<br />
Jack îşi reveni, nesuportînd ca altcineva să-i spună povestea. Interveni repede.<br />
― Ne-am răspîndit. M-am furişat pe mîini şi pe genunchi. Suliţele au căzut din el fiindcă n-aveau vîrfuri de fier. Porcul a fugit, guiţînd groaznic...<br />
― S-a întors, a pătruns în cercul nostru şi, plin de sînge...<br />
Toţi băieţii vorbeau în acelaşi timp, uşuraţi sufleteşte şi plini de entuziasm.<br />
― L-am încercuit...<br />
― Prima lovitură i-a paralizat picioarele din spate, aşa că cercul s-a strîns, l-am lovit, şi-am ţinut-o într-una...<br />
― I-am tăiat gîtul...<br />
Gemenii, rînjind identic, săriră şi fugiră unul după altul. Apoi participară la joc şi ceilalţi, guiţînd ca nişte porci pe moarte şi strigînd:<br />
― Dă-i una în cap!<br />
― Arde-o la mir!<br />
Maurice făcu pe porcul şi fugi guiţînd în centru, iar vînătorii îl înconjurară şi se prefăcură că-l lovesc. Cîntau în timp ce ţopăiau.<br />
― Înjunghie porcul! Taie-i grumazul! Zdrobeşte-i capul!<br />
Ralph îi privi cu invidie şi ură. Obosiră şi cîntecul lor se stinse. Ralph vorbi. <br />
― Convoc o adunare.<br />
Se opriră treptat şi rămaseră cu ochii la el.<br />
― Am cochilia. Cer să aibă loc o întrunire, chiar dacă o s-o ţinem pe întuneric. Jos pe platformă. Cînd am să suflu în cochilie. Acum.<br />
Se întoarse şi coborî muntele.<br />
<br />
<br />
<br />
V<br />
Fiara din apă<br />
<br />
Fluxul înainta, iar între apă şi stîncile albe şi fărîmicioase de lîngă terasa cu palmieri se întindea doar o fîşie subţire de plajă solidă. Ralph o apucă pe fîşia care semăna cu o cărare; trebuia să reflecteze, şi doar aici putea merge în voie, fără să se uite pe unde calcă. Deodată, în timp ce păşea pe lîngă apă, îl copleşi uimirea, înţelese brusc plictiseala acestei vieţi, unde fiecare potecă era o improvizaţie, iar o bună parte din viaţa trează ţi-o petreceai urmărindu-ţi picioarele. Se opri, cu faţa la fîşia de uscat; şi, amintindu-şi de prima explorare entuziastă ca de un amănunt dintr-o copilărie încîntătoare, zîmbi batjocoritor. Apoi se întoarse cu chipul în soare şi o luă înapoi spre platformă. Venise vremea să se ţină adunarea şi, în timp ce înainta printre razele soarelui care ascundeau decorul splendid, revăzu atent fiecare punct al discursului. Nu trebuia să facă nici o greşeală la această adunare, să evite gîndurile trecătoare şi fanteziste...<br />
Se pierdu în labirintul lor, căci lipsa cuvintelor care să le exprime le făcea vagi. Se încruntă şi încercă din nou.<br />
Adunarea nu avea să fie o distracţie, ci o treabă serioasă.<br />
Începu să meargă mai repede, conştient deodată de importanţa ei, de soarele în asfinţit, ca şi de vîntul slab, care îi sufla în faţă, stîrnit de paşii lui grăbiţi. Vîntul îi lipi cămaşa cenuşie de piept şi îşi dădu seama ― în această nouă dispoziţie ― că faldurile ei se făcuseră ţepene ca de carton şi neplăcute la purtat; îşi dădu iarăşi seama că marginile zdrenţuite ale chiloţilor îl rodeau şi-i lăsau o tăietură roză supărătoare pe pulpe. Cuprins de scîrbă, Ralph descoperi murdăria şi descompunerea; înţelese cît de neplăcut era să-şi îndepărteze mereu de pe ochi părul încîlcit, iar după apusul soarelui să se întindă cu zgomot printre frunzele uscate ca să se odihnească, începu să grăbească pasul.<br />
Plaja de lîngă bazin se umpluse de grupuri de copii care aşteptau să înceapă adunarea, îi făcură loc cu toţii, conştienţi de aerul lui posomorît şi de greşeala cu focul.<br />
Adunarea se ţinea într-un fel de triunghi grosolan, neregulat şi strîmb, ca tot ce făceau ei. O latură era alcătuită de buşteanul pe care şedea el ― un pom prăbuşit, mult prea voluminos pentru ca să fi crescut pe platformă. Poate că una dintre furtunile legendare ale Pacificului îl adusese acolo. Trunchiul zăcea paralel cu plaja, iar cînd Ralph se aşeză pe el, se trezi cu faţa la insulă, deşi copiii nu vedeau decît o siluetă întunecată, proiectată pe laguna sclipitoare. Celelalte două laturi ale triunghiului, a cărui bază o reprezenta buşteanul, se delimitau şi mai puţin clar. În dreapta, un buştean lustruit fiindcă se aşezaseră pe el prea mulţi băieţi nerăbdători, dar mai puţin larg şi confortabil decît al şefului. La stînga, alţi patru buşteni mai mici, unul dintre ei ― cel mai îndepărtat ― groaznic de instabil. Nenumărate adunări se întrerupseseră în hohote de rîs, cînd un băiat se aplecase prea mult pe spate, iar buşteanul alunecase şi răsturnase vreo şase copii pe iarbă. Şi totuşi, acum Ralph înţelese că nimănui nu-i venise în minte ― nici măcar lui, lui Jack sau lui Piggy ― să aducă un bolovan şi să-l vîre sub buştean. Vor avea deci de înfruntat instabilitatea buşteanului, fiindcă, fiindcă... Se cufundă din nou în gînduri.<br />
În faţa fiecărui trunchi iarba se tocise, dar în centrul triunghiului creştea înaltă şi necălcată. La vîrf se îndesea din nou, fiindcă nimeni nu se aşeza acolo. Locul de adunare era înconjurat de trunchiuri cenuşii, drepte sau aplecate, susţinînd acoperişul scund de frunze, în lături ― plaja; în spatele ei ― laguna; în faţă ― bezna insulei.<br />
Ralph se întoarse pe locul şefului. Nu ţinuseră niciodată o întrunire la o oră atît de tîrzie. De aceea totul părea deosebit. De obicei, interiorul acoperişului verde era luminat de o încîlceală de reflexe aurii, iar luminile cădeau de sus în jos pe chipurile lor, ca atunci, îşi spuse Ralph, cînd ţii un felinar. Acum însă, soarele aluneca pieziş, iar umbrele se asterneau firesc.<br />
Îl cuprinse din nou o dispoziţie ciudată, foarte neobişnuită. Dacă feţele arătau altfel cînd erau luminate de deasupra sau de dedesubt ― ce mai era o faţă? Ce sens avea totul?<br />
Ralph se foi nerăbdător. Din nenorocire, fiind şef, trebuia să gîndească, să fie înţelept. Altfel, pierdea ocaziile şi trebuia neapărat să ia hotărîri. Trebuia să reflecteze; iar reflectatul era preţios, avea urmări...<br />
Aşezat pe locul şefului, Ralph conchise că nu putea reflecta. Nu ca Piggy.<br />
În acea seară, Ralph trebui din nou să-şi revizuiască valorile. Piggy ştia să gîndească, Piggy ştia să judece pas cu pas, cu scăfîrlia aia grasă, atîta doar că nu era şef. Cu tot trupul lui caraghios, Piggy era deştept. Ralph devenise specialist în gîndire şi putea să recunoască acest proces la un altul.<br />
Soarele care îi venea în ochi îi reaminti de trecerea timpului. Desprinse cochilia din pom şi o cercetă. Expunerea la aer îi decolorase culoarea gălbuie şi roz, făcînd-o aproape albă şi transparentă. Ralph simţi un fel de respect şi de afecţiune pentru ea, chiar dacă o scosese singur din lagună. Se îndreptă spre locul adunării şi duse cochilia la buze.<br />
Ceilalţi aşteptau semnalul şi se apropiară imediat. Cei conştienţi de faptul că un vapor trecuse pe lîngă insulă în timp ce focul se stinsese erau tăcuţi la gîndul mîniei lui Ralph; alţii, în schimb, printre care şi puştii care nu aflaseră, erau impresionaţi de atmosfera solemnă. Locul se umplu repede; Jack, Simon, Maurice şi majoritatea vînătorilor se aşezară la dreapta lui Ralph; restul în stînga, la soare. Piggy veni şi el şi rămase în afara triunghiului. Gestul lui trăda că voia să asculte, nu să vorbească; Piggy îl intenţionase ca pe un gest de dezaprobare.<br />
― Uite cum stau lucrurile. Trebuie să ţinem o adunare.<br />
Nimeni nu răspunse şi feţele întoarse spre Ralph se concentrară. Ralph scutură cochilia. Ştia că pentru o reuşită practică erau necesare declaraţiile fundamentale, rostite cel puţin de două ori pînă să le priceapă bine toţi. Trebuia să stai jos, să atragi toate privirile spre cochilie şi să laşi cuvintele să cadă ca nişte pietre rotunde şi grele printre grupuleţele ghemuite sau pe vine. Căută în minte cuvinte simple, ca şi puştii să înţeleagă despre ce era vorba la adunare. Mai încolo, poate că participanţii şmecheri la dezbateri ― ca Jack, Maurice sau Piggy ― aveau să folosească toată arta ca să răstălmăcească sensul întrunirii: acum însă, la început, obiectul dezbaterii trebuia expus limpede.<br />
― E nevoie să ne întrunim. Nu ca să ne distrăm. Nu ca să rîdem şi să cădem de pe buştean ― grupul de puşti, aşezat pe trunchiul instabil, chicoti şi copiii se priviră între ei ― nu ca să glumim, sau ― ridică cochilia într-un efort de a găsi cuvîntul convingător ― ca să fim deştepţi. Nu pentru aşa ceva. Ci ca să facem ordine.<br />
Se opri o clipă.<br />
― Am întîrziat mult. M-am plimbat singur, reflectînd la situaţie. Ştiu ce ne trebuie. O adunare care să facă ordine. Şi, în primul rînd, eu am cuvîntul.<br />
Se opri o clipă şi îşi dădu automat părul peste cap. Piggy se apropie tiptil de triunghi după protestul lui inutil Şi li se alătură celorlalţi.<br />
― Am ţinut o groază de adunări, continuă Ralph. Tuturor vă place să vorbiţi şi să vă adunaţi. Luăm hotărîri, însă ele nu se pun însă în aplicare. Hotărîsem să se aducă apă de la rîu şi să rămînă în cojile alea de nuci de cocos, acoperite cu frunze proaspete. Aşa a mers cîteva zile. Cojile sînt goale. Copiii beau din rîu.<br />
Un murmur de aprobare.<br />
― Nu înseamnă că am ceva împotrivă să beţi din rîu. Desigur că e preferabil să bem apă de acolo ― ştiţi de unde ― din lacul în care se varsă cascada ― decît dintr-o coajă de nucă de cocos veche. Dar am hotărît să se aducă apă. Şi n-am spus-o prima oară. În după-amiaza asta nu mai sînt decît două coji pline.<br />
Se linse pe buze.<br />
― Apoi colibele. Adăposturile.<br />
Murmurul crescu din nou şi se stinse.<br />
― Dormiţi aproape toţi în adăposturi. La noapte, cu excepţia lui Sam şi Eric, cei de sus, de la foc, o să doarmă toţi în adăposturi. Cine a făcut adăposturile?<br />
Iarăşi se iscă hărmălaie. Toţi făcuseră adăposturile. Ralph scutură din nou cochilia.<br />
― Staţi niţel! Ia spuneţi, cine le-a ridicat pe toate trei? Primul adăpost l-am făcut cu toţii, pe cel de-al doilea doar patru dintre noi, pe-al treilea doar eu şi Simon. De-asta-i aşa de şubred. Nu. Să nu rîdeţi. Dacă plouă iar, se poate prăbuşi. Aşa că avem mare nevoie de adăposturi.<br />
Se opri şi îşi drese glasul.<br />
― Şi mai e ceva. Am hotărît ca la stîncile alea din dosul bazinului de scăldat să facem o latrină. Ne-am gîndit bine. Fluxul curăţă locul. Puştilor, voi ştiţi despre ce-i vorba.<br />
Cîţiva bombăniră şi schimbară priviri rapide.<br />
― Unii îşi fac nevoile peste tot. Chiar şi lîngă adăposturi şi pe platformă. Puştilor, cînd mîncaţi fructe şi vă apucă nevoile...<br />
Adunarea izbucni în hohote.<br />
― Am spus că, dacă v-apucă nevoile, nu mai mîncaţi fructe. Asta-i murdărie!<br />
Rîsul răsună din nou.<br />
― Am spus că e o murdărie!<br />
Îşi apucă deodată cămaşa ţeapănă şi cenuşie.<br />
― Faceţi într-adevăr murdărie. Dacă nu vă puteţi abţine, duceţi-vă pe plajă la stînci. Aţi priceput?<br />
Piggy întinse mîna după cochilie, dar Ralph clătină din cap. Discursul trebuia urmat punct cu punct.<br />
― Să folosim stîncile. Altminteri, murdărim totul împrejur.<br />
Se opri. Adunarea, simţind că intervenise o criză, aştepta cu sufletul la gură.<br />
― Apoi, în privinţa focului.<br />
Ralph răsuflă adînc, se sufocă uşor, iar adunarea fremăta. Jack, care cioplea cu briceagul o bucată de lemn, îi şopti ceva lui Robert, care întoarse capul.<br />
― Focul e lucrul cel mai important pe insulă. Cum o să fim salvaţi, dacă nu ţinem focul aprins? Poate doar din noroc. E aşa de greu de făcut focul?<br />
Întinse un braţ.<br />
― Ia uitaţi-vă la noi! Sîntem o droaie! Şi totuşi, nu reuşim să ţinem un foc aprins ca să scoată fum. Nu pricepeţi? Nu pricepeţi că... mai bine să murim decît să lăsăm focul să se stingă?<br />
Vînătorii chicotiră jenaţi. Ralph se întoarse spre ei cu violenţă.<br />
― Voi, vînătorilor! N-aveţi decît să rîdeţi. Dar, ascultaţi-mă pe mine, focul e mai important decît porcul, indiferent cîţi porci omorîţi. Înţelegeţi?<br />
Îşi deschise larg braţele şi se întoarse spre întreg triunghiul.<br />
― Trebuie ca acolo sus să iasă fum... altminteri murim.<br />
Se opri, căutînd punctul următor al discursului.<br />
― Şi mai e ceva.<br />
― Vrei prea multe, strigă cineva.<br />
Se auziră murmure aprobatoare. Ralph îşi continuă nepăsător cuvîntarea.<br />
― Şi mai e ceva. Aproape c-am dat foc la întreaga insulă. Ne pierdem vremea, rostogolind stînci şi aprinzînd focuri mici ca să gătim. Vreau să stabilim o regulă, fiindcă eu sînt şeful. Nu se va mai face foc decît sus pe munte. Doar acolo.<br />
Începură să protesteze. Se ridicară, strigară, iar Ralph le răspunse tot cu strigăte.<br />
― Dacă vreţi să faceţi un foc ca să gătiţi peşte sau crabi, n-aveţi decît să vă suiţi pe munte. Doar aşa vom fi siguri.<br />
Cîteva mîini se înălţară după cochilie în lumina soarelui de asfinţit. Ralph se opri şi sări pe trunchi.<br />
― Asta am vrut să vă spun. Acum aţi aflat. M-aţi votat şef. O să faceţi cum spun eu.<br />
Se liniştiră treptat şi, în cele din urmă, îşi reluară locurile. Ralph se aşeză şi el şi vorbi cu glasul lui obişnuit.<br />
― Nu uitaţi. Folosiţi stîncile ca latrină. Ţineţi focul aprins, ca să se vadă semnalul fumului. N-aduceţi focul de pe munte. Duceţi-vă hrana acolo.<br />
Jack se ridică, se schimonosi pe întuneric şi îşi ridică mîinile.<br />
― N-am terminat încă.<br />
― Dar vorbeşti întruna!<br />
― Am cochilia.<br />
Jack se aşeză bombănind.<br />
― Un ultim lucru. Despre asta n-aveţi decît să discutaţi.<br />
Aşteptă pînă cînd pe platformă se aşternu o tăcere desăvîrsită.<br />
― Situaţia s-a înrăutăţit. Nu pricep de ce. Am pornit bine: eram fericiţi. Apoi...<br />
Mişcă scoica uşor şi se uită peste ei în gol, amintindu-şi de fiară, de şarpe, de foc şi de discuţiile despre frică.<br />
― Apoi unii au început să se sperie.<br />
Se auzi un murmur, aproape un geamăt, care se stinse repede. Jack se opri din cioplit. Ralph continuă pe neaşteptate:<br />
― Astea-s copilării. Noi trebuie să lămurim situaţia. Aşadar, acum mai e ceva de discutat împreună, şi anume ce-i de făcut cu frica.<br />
Părul îi alunecă din nou în ochi.<br />
― Trebuie să discutăm despre ea şi să hotărîm că e neîntemeiată. Şi eu mă sperii uneori; numai că-i o prostie. Gogoriţe. Dacă ajungem să luăm o hotărîre în această privinţă, putem să ne ocupăm şi de altele, cum ar fi focul ― prin minte îi trecu fulgerător imaginea a trei băieţi mergînd de-a lungul plajei strălucitoare ― şi să fim iar fericiţi.<br />
Ralph puse, cu un gest ceremonios, cochilia pe trunchiul de alături, semn că discursul se terminase. Puţinele raze de soare cădeau asupra lor orizontal.<br />
Jack se ridică şi luă cochilia.<br />
― Aşadar, ne-am adunat ca să hotărîm cum stau lucrurile. Am să vă spun şi eu cum stau lucrurile. Voi, puştii, sînteţi vinovaţi, cu trăncăneala voastră despre frică. Fiara! De unde fiare? Fireşte că uneori ne e frică, dar ne-am obişnuit. Ralph spunea că urlaţi noaptea, înseamnă deci că visaţi urît. Şi unde mai pui că nici nu vînaţi, nici nu faceţi adăposturi şi nici nu ne ajutaţi ― nişte plîngăcioşi, nişte mototoli! Asta-i! În ce priveşte frica ― o să vă obişnuiţi cu ea, ca noi toţi.<br />
Ralph se uită cu gura căscată. Dar Jack nu-i dădu nici o atenţie.<br />
― Uite ce-i, frica nu vă poate căşuna mai mult decît visele. Pe insulă nu e nici o fiară, de care să vă fie frică.<br />
Se uită la şirul de puşti care şuşoteau.<br />
― N-ar strica s-o păţiţi plîngăcioşilor, neputincioşilor! Nu-i nici un animal...<br />
Ralph îl întrerupe scos din sărite.<br />
― Cum adică? Cine a pomenit de-un animal?<br />
― Tu ai pomenit, acum cîteva zile. Ai zis că visează şi ţipă. Acum trăncănesc ― nu numai puştii, dar uneori şi vînătorii mei ― trăncănesc despre o fiinţă, o fiinţă întunecată, o fiară, un fel de animal. Am auzit. Nu v-aţi gîndit, nu? Ascultaţi-mă! Pe insulele mici nu trăiesc animale mari. Numai porci. Lei şi tigri există doar în ţările mari, ca Africa şi India... <br />
― Şi la Grădina Zoologică.<br />
― Am cochilia. Nu vorbesc de frică. Ci de fiară. N-aveţi decît să vă speriaţi, dacă vă place. Cît priveşte fiara...<br />
Jack se opri, strînse cochilia la piept şi se întoarse spre vînătorii lui cu şepci negre şi murdare.<br />
― Sînt sau nu vînător?<br />
Dădură din cap cu un gest simplu. Era, fireşte, vînător. Nimeni nu se îndoia.<br />
― Foarte bine... am bătut toată insula. Singur. Dac-ar fi existat o fiară, aş fi văzut-o... N-aveţi decît să vă speriaţi dar nu-i nici o fiară în pădure.<br />
Jack lăsă cochilia şi se aşeză, întreaga adunare aplaudă uşurată. Piggy întinse mîna.<br />
― Nu sînt de acord cu tot ce-a spus Jack, ci doar cu o parte. Fireşte, nu există nici o fiară în pădure. Cum să existe? Ce-ar mînca?<br />
― Porci.<br />
― Noi mîncăm porci.<br />
― Piggy!<br />
― Am sau nu cochilia? strigă Piggy indignat... Ralph... ar trebui să tacă din gură, nu? Puştilor, ia mai tăceţi! Uite ce e, nu sînt de acord cu Jack în ce priveşte frica de care vorbiţi. Fireşte că nu-i nimic în pădure de care să ne fie frică. Păi, n-am fost chiar eu acolo? Data viitoare o să pomeniţi de stafii şi alte năzbîtii de-astea. Ştim cum stau lucrurile şi, dacă merge ceva prost, se găseşte cine să le îndrepte.<br />
Îşi scoase ochelarii şi clipi la ei. Soarele dispăruse, de parcă s-ar fi întrerupt lumina de la comutator. Continuă explicaţiile.<br />
― Dacă vă doare burta şi vă trece o nevoie mare sau una mică...<br />
― Pe tine te trece o nevoie mare...<br />
― Cînd o să terminaţi cu rîsul, poate c-o să continuăm adunarea. Iar dacă puştii se cocoaţă iar pe buşteanul ăla, au să se răstoarne pe loc. Aşa c-aţi face bine să staţi jos pe pămînt şi să ascultaţi. Avem leacuri pentru orice, chiar şi pentru minte. Doar nu vă gîndiţi serios că ar trebui să ne fie frică tot timpul? Viaţa, spuse Piggy, lărgind subiectul, e ştiinţifică, asta e. Într-un an sau doi, cînd o să se termine războiul, oamenii or să zboare pînă la planeta Marte şi înapoi. Ştiu că nu-i nici o fiară ― una cu gheare sau altfel, mă înţelegeţi ― dar mai ştiu că există şi frica...<br />
Piggy se opri.<br />
― Dacă nu cumva...<br />
Ralph se foi neastîmpărat.<br />
― Dacă nu cumva, ce?<br />
― Dacă nu cumva ne speriem de oameni.<br />
Un hohot, pe jumătate de rîs, pe jumătate de batjocură, se ridică din mijlocul băieţilor aşezaţi. Piggy îşi aplecă capul şi continuă grăbit.<br />
― Hai s-auzim ce spune puştiul care a pomenit de fiară, şi poate c-o să reuşim să-i arătăm cît e de prost.<br />
Puştii începură să se consulte cu voce scăzută, apoi unul se ridică şi păşi în faţă.<br />
― Cum te cheamă?<br />
― Phil.<br />
Pentru un puşti, avea destulă încredere în el. Întinse mîinile, strînse cochilia în braţe, exact ca Ralph, şi se uită de jur împrejur, ca să atragă atenţia înainte de a vorbi.<br />
― Azi-noapte am avut un vis, un vis groaznic, în care mă luptam cu nişte lucruri. Mă aflam singur afară din adăpost şi mă luptam cu nişte lucruri, cu lianele alea tremurătoare din pomi.<br />
Se opri, iar ceilalţi puşti rîseră, înfioraţi de plăcere.<br />
― Atunci m-am speriat şi m-am trezit. Mă aflam afară din adăpost, iar lucrurile tremurătoare dispăruseră.<br />
Oroarea vie din povestea lui despre acele lucruri atît de posibile şi de urîte le tăie glasul. Vocea copilului continuă piţigăiată din dosul cochiliei albe.<br />
― M-am speriat tare şi-am dat să-l strig pe Ralph, apoi am văzut că se mişcă ceva printre pomi, ceva mare şi îngrozitor.<br />
Se întrerupse, oarecum speriat de amintire, dar şi mîndru de efectul stîrnit.<br />
― A fost un vis urît, zise Ralph, te-ai plimbat în somn.<br />
Adunarea murmură o aprobare reţinută.<br />
Puştiul clătină din cap cu încăpăţînare.<br />
― Dormeam cînd lianele tremurătoare se luptau, şi cînd au plecat m-am trezit şi-am văzut ceva mare şi îngrozitor mişcîndu-se printre pomi.<br />
Ralph ridică mîna să ia cochilia, iar puştiul se aşeză.<br />
― Dormeai. N-a fost nimeni. Cum putea să rătăcească cineva prin pădure noaptea? A fost vreunul dintre voi? A ieşit vreunul?<br />
Se aşternu o tăcere lungă, timp în care adunarea zîmbi la gîndul că cineva ar fi avut curajul să iasă în beznă. Apoi Simon se ridică, iar Ralph îl privi uimit.<br />
― Tu! Ce-ai căutat afară în beznă?<br />
Simon înşfacă cochilia cu un gest violent.<br />
― Voiam să mă duc într-un loc... într-un loc pe care îl ştiu.<br />
― Ce loc?<br />
― Un loc pe care îl ştiu. Un loc din junglă.<br />
Ezită.<br />
Jack lămuri problema, vorbind cu un dispreţ care suna extrem de ciudat şi de categoric.<br />
― L-a apucat burta.<br />
Umilit de purtarea lui Simon, Ralph reluă cochilia şi îl privi sever pe Simon drept în faţă.<br />
― Ei bine, să n-o mai faci. Ai priceput? Nu noaptea. Sînt destule discuţii prosteşti despre fiare, fără ca puştii să te mai şi vadă cum te furişezi de ici-colo ca un...<br />
Rîsul batjocoritor al băieţilor le trăda frica şi nemulţumirea faţă de cele întîmplate.<br />
Simon deschise gura să vorbească, dar Ralph avea cochilia, aşa că reveni la loc.<br />
Cînd adunarea se linişti, Ralph se întoarse spre Piggy.<br />
― Ei, Piggy?<br />
― Mai e unul. Ăsta. <br />
Puştii îl împinseră pe Percival înainte, apoi îl lăsară singur. Rămase înfundat pînă la genunchi în iarba din centrul triunghiului, cu privirile la picioarele ascunse, şi încercă să-şi închipuie că se afla într-un cort. Ralph îşi aminti de un alt băieţel, care stătuse la fel, şi izgoni gîndul. Îl izgoni departe, în fundul sufletului, de unde doar un prilej ca acesta putea să-l readucă la suprafaţă. Puştii nu mai fuseseră număraţi, în primul rînd fiindcă nu exista nici un mijloc ca să se asigure că nu lipsea nici unul, şi în al doilea rînd fiindcă Ralph cunoştea răspunsul la cel puţin o întrebare pusă de Piggy pe vîrful muntelui, în faţa lui se înşirau băieţi blonzi, bruneţi, pistruiaţi şi murdari, dar nici unul dintre ei nu purta pe faţă un semn din naştere. Pe băiatul cu semnul din naştere de culoarea dudei nu-l mai văzuse nimeni. Atunci, însă, Piggy se împăunase şi îi ameninţase. Recunoscînd tacit că-şi amintea de ceva imposibil de pomenit, Ralph dădu din cap spre Piggy.<br />
― Continuă. Întreabă-l.<br />
Piggy îngenunche, ţinînd cochilia.<br />
― Ei, ia spune, cum te cheamă?<br />
Băieţelul se repezi înapoi în cortul imaginar.<br />
Piggy se întoarse neputincios spre Ralph, care vorbi răstit:<br />
― Cum te cheamă?<br />
Chinuită de tăcere şi de refuzul puştiului de a vorbi, adunarea reluă în cor.<br />
― Cum te cheamă? Cum te cheamă?<br />
― Linişte!<br />
În lumina asfinţitului, Ralph se uită lung la copil.<br />
― Hai, spune. Cum te cheamă?<br />
― Percival Wemys Madison, Casa Parohială, Harcourt St. Anthony, comitatul Hampshire, telefon, telefon, tele...<br />
Ca şi cum această ştire ar fi fost adînc înrădăcinată în izvoarele durerii, puştiul izbucni în plîns. Lacrimile îi ţîşneau pe faţa boţită, iar gura i se deschise pînă cînd reuşiră să vadă o gaură neagră şi pătrată. La început semăna cu o efigie tăcută a durerii; apoi însă bocetul crescu puternic şi susţinut, ca vuietul cochiliei.<br />
― Gura! Gura!<br />
Percival Wemys Madison nu voia să tacă. Se declanşase un resort pe care nu-l puteau controla nici autoritatea şi nici intimidarea fizică. Plînsul continuă, cu fiecare respiraţie, părînd că-l susţine drept, ca şi cum ar fi fost răstignit pe el.<br />
― Gura! Gura!<br />
Căci cei mici încetaseră şi ei să fie liniştiţi. Li se amintise de durerile personale; şi poate că simţeau că participă şi ei la durerea universală, începură să plîngă molipsiţi, doi dintre ei aproape la fel de tare ca Percival.<br />
Maurice îi salvă. Strigă din răsputeri:<br />
― Ia uitaţi-vă la mine!<br />
Se prefăcu că se prăbuşeşte. Se frecă la fund, se aşeză pe butucul instabil şi se rostogoli în iarbă. Se maimuţări stîngaci, iar Percival şi ceilalţi îl văzură, chicotiră şi rîseră. În curînd, rîdeau cu toţii atît de absurd, încît băieţii mari le ţinură isonul.<br />
Jack se făcu auzit primul. Nu avea cochilia şi vorbi încălcînd regulile; dar nu-i mai păsa nimănui.<br />
― Ce-i cu fiara?<br />
Cu Percival se petrecea un lucru ciudat.<br />
Căscă şi se împletici, aşa încît Jack îl prinse şi îl zgflţîi.<br />
― Unde stă fiara?<br />
Percival se lăsă moale în braţele lui Jack.<br />
― E o fiară dibace, zise Piggy în bătaie de joc, dacă reuşeşte să se ascundă pe insula asta.<br />
― Jack a fost pretutindeni.<br />
― Unde poate să trăiască o fiară?<br />
― Nici vorbă de vreo fiară!<br />
Percival bombăni ceva, iar adunarea rîse din nou. Ralph se aplecă înainte.<br />
― Ce-a zis?<br />
Jack ascultă răspunsul, apoi îi dădu drumul lui Percival. Scăpat din braţele lui, Percival căzu în iarba înaltă şi adormi.<br />
Jack îşi drese glasul, apoi raportă degajat:<br />
― Zice că fiara iese din mare.<br />
Ultimul val de rîsete se risipi. Ralph se întoarse involuntar, o siluetă întunecată, cocîrjată, proiectată pe lagună. Adunarea se uită împreună cu el; priviră vastele întinderi de apă, marea umflată din depărtare, de un violet ciudat, cu infinite posibilităţi: auziră stins foşnetul şi şoaptele de pe recif.<br />
Maurice vorbi atît de tare, încît tresăriră cu toţii.<br />
― Tăticu zicea că nu s-au descoperit încă toate animalele din mare.<br />
Cearta porni din nou, Ralph îi întinse cochilia strălucitoare, iar Maurice o luă ascultător, întrunirea se linişti.<br />
― Vreau să spun că, atunci cînd Jack zice că te poţi speria, fiindcă oamenii se sperie întotdeauna, are dreptate. Cred că are dreptate şi cînd spune că nu există decît porci pe insulă, dar nu ştie, nu e chiar sigur, vreau să spun...<br />
Maurice respiră adînc.<br />
― Tăticu zice că există fiinţe, cum se cheamă, alea care fac cerneală, sepii, lungi de sute de metri, care mănîncă balene întregi.<br />
Se opri din nou şi rîse vesel.<br />
― Fireşte, eu nu cred în fiară. Cum zice şi Piggy, viaţa are un caracter ştiinţific, dar noi nu ştim, nu-i aşa? Nu e ceva sigur, vreau să spun...<br />
― Sepia nu poate să iasă din apă! strigă cineva.<br />
― Ba poate!<br />
― Ba nu!<br />
Într-o clipă, platforma se umplu de umbre ce se certau şi gesticulau. Lui Ralph, care şedea pe butuc, izbucnirea i se părea de domeniul nebuniei. Teama, fiarele, lipsa generală de înţelegere că focul era elementul cel mai important. Cînd încercai să lămureşti lucrurile, discuţia degenera, scotea la iveală alte probleme neplăcute.<br />
Văzu o pată albă în bezna de lîngă el, aşa că smulse cochilia de la Maurice şi suflă cu toată forţa. Adunarea tăcu uluită. Simon, care se afla aproape, puse mîna pe cochilie. Simţi o nevoie primejdioasă de-a vorbi; dar era o experienţă îngrozitoare să se adreseze unei adunări.<br />
― Poate, zise el ezitînd, poate că există o fiară.<br />
Adunarea urlă sălbatic, iar Ralph se ridică uluit.<br />
― Tu, Simon? Tu crezi asta?<br />
― Nu ştiu, răspunse Simon, sufocat de bătăile propriei inimi. Dar...<br />
Furtuna izbucni.<br />
― Stai jos!<br />
― Taci!<br />
― Ia cochilia!<br />
― Du-te dracului!<br />
― Gura!<br />
― Ascultaţi-l. Are cochilia! strigă Ralph.<br />
― Vreau să spun că... poate că fiara sîntem noi.<br />
― Prostii!<br />
Cel care vorbi fusese Piggy, revoltat de lipsa de seriozitate.<br />
― Am putea fi un fel de... continuă Simon.<br />
Simon deveni incoerent, încercînd să explice boala esenţială a omenirii, îi veni o inspiraţie.<br />
― Care e cel mai murdar lucru?<br />
Drept răspuns, Jack, în tăcerea nedumerită care urmă, pronunţă un cuvînt scurt, expresiv şi brutal. Se destinseră ca după un orgasm. Puştii aşezaţi din nou pe buşteanul instabil căzură şi nici nu le pasă. Vînătorii ţipau de încîntare.<br />
Eforturile lui Simon se irosiră; rîsul celorlalţi îl înfrînse cu cruzime, iar el se întoarse fără apărare la locul lui.<br />
În cele din urmă, adunarea tăcu. Cineva spuse pe neaşteptate: <br />
― Poate că vorbeşte de-un fel de stafie.<br />
Ralph ridică cochilia şi se uită lung prin beznă. Plaja palidă îi apăru ca singurul lucru mai luminos. Desigur, puştii erau aproape. Da, fără îndoială, stăteau ghemuiţi, ca un ghemotoc de trupuri pe iarba din centrul triunghiului. O pală de vînt făcu să foşnească palmierii, iar tăcerea şi bezna părură să amplifice zgomotul, să-l scoată în evidenţă. Două trunchiuri cenuşii se frecară cu un scîrţîit sinistru, pe care nimeni nu-l remarcase în timpul zilei.<br />
Piggy îi luă cochilia din mînă. Vorbi indignat. <br />
― Nu cred deloc în stafii!<br />
Jack se ridică şi el, inexplicabil de furios<br />
― Cui îi pasă de ce crezi tu, Fatty?<br />
― Am cochilia!<br />
Răsună zgomotul unei scurte încăierări, iar cochilia se mută dintr-o mînă într-alta.<br />
― Dă-mi înapoi cochilia!<br />
Ralph se vîrî între ei şi primi un ghiont în piept. Smulse cochilia de la cineva şi se aşeză cu răsuflarea tăiată.<br />
― Vorbim prea mult despre stafii. Ar trebui să discutăm asta în timpul zilei.<br />
― Poate că asta e fiara, o stafie, interveni o voce înăbuşită şi anonimă.<br />
Adunarea se clătină ca lovită de vînt.<br />
― Discutăm prea mult şi nu mai respectăm ordinea, zise Ralph. Nu putem ţine adunări ca lumea dacă nu respectaţi regulile.<br />
Se opri din nou. Planul bine chibzuit al acestei adunări se destrămase.<br />
― Ce vreţi să spun? Am făcut o greşeală cînd am ţinut adunarea atît de tîrziu. O să votăm; vreau să spun că o să votăm dacă există sau nu stafii; apoi o să mergem la colibe fiindcă sîntem cu toţii obosiţi. Nu ― Jack, aşa e? ― stai o clipă. Susţin sus şi tare că nu cred în stafii. Şi nici nu vreau să las impresia c-aş crede. Nu vreau să mă gîndesc la ele. În orice caz, nu acum, pe întuneric. O să hotărîm ce-i de făcut. <br />
Ridică cochilia.<br />
― Foarte bine, atunci. Presupun că problema e dacă există sau nu stafii...<br />
Reflectă preţ de o clipă şi formulă întrebarea.<br />
― Cine crede c-ar putea exista stafii?<br />
Se aşternu o tăcere lungă şi nimeni nu se clinti. Ralph scrută întunericul şi zări mîinile ridicate. Spuse sec:<br />
― Înţeleg.<br />
Lumea, lumea dominată de legi şi de raţiune, se ducea de rîpă. Odată lucrurile fuseseră limpezi; însă acum... pînă şi vaporul plecase.<br />
Piggy îi smulse cochilia din mînă şi glasul lui răsună strident:<br />
― Nu votez pentru stafii!<br />
Se întoarse spre adunare.<br />
― S-o ţineţi cu toţii minte, continuă el şi bătu din picior. Ce sîntem noi? Oameni? Animale? Sălbatici? Ce-au să-şi închipuie oamenii mari? Nu ne facem datoria ― vînăm porci ― lăsăm focul să se stingă ― iar acum...<br />
O umbră îl înfruntă violent.<br />
― Gura! Vierme gras!<br />
Urmă o luptă scurtă, iar cochilia sclipitoare se smuci de colo-colo. Ralph sări în picioare.<br />
― Jack! Jack! N-ai cochilia! Lasă-l să vorbească!<br />
Faţa lui Jack se ivi aproape.<br />
― Să taci! Cine eşti, la urma urmei? Stai aici şi le spui ce să facă. Nu vînezi, nu ştii să cînţi...<br />
― Sînt şef. Am fost ales.<br />
― Crezi că alegerea are vreo importanţă? Te mulţumeşti să dai ordine fără cap...<br />
― Piggy are cochilia.<br />
― E adevărat... favorizează-l pe Piggy, ca întotdeauna.<br />
― Jack!<br />
Vocea lui Jack îl maimuţări acru.<br />
― Jack! Jack!<br />
― Regulile! striga Ralph, încălcaţi regulile!<br />
― Cui îi pasă?<br />
Ralph îşi reveni.<br />
― Regulile sînt singurul lucru pe care-l avem!<br />
Jack i se împotrivi.<br />
― Dă-le dracului de reguli! Sîntem puternici, vînăm! Dacă există o fiară, o s-o vînăm! O s-o înconjurăm, o s-o lovim, o s-o lovim, o s-o lovim...!<br />
Scoase un ţipăt sălbatic şi sări pe nisipul gălbui. Platforma se umplu imediat de zgomote şi de agitaţie, înghionteală, urlete şi rîsete. Adunarea se risipi, iar băieţii alergară la întîmplare, trăncănind, de la palmieri la malul apei, de-a lungul plajei, înecaţi în beznă. Ralph se pomeni că atinge cochilia cu obrazul şi o luă din mîna lui Piggy<br />
― Ce-au să spună oamenii mari? strigă Piggy din nou. Uită-te la ei!<br />
De pe plajă răsunară zgomote de vînătoare fictivă, de rîs isteric şi de spaimă.<br />
― Ralph, suflă în cochilie.<br />
Piggy se afla atît de aproape, încît Ralph îi vedea sticlind singura lentilă de la ochelari.<br />
― Pe urmă focul. Nu-şi dau seama?<br />
― Trebuie să fii brutal. Sileşte-i să facă ce vrei tu.<br />
Ralph răspunse cu glasul prudent al celui care repetă o teoremă.<br />
― Dacă am să suflu în cochilie, iar ei n-au să se întoarcă, am stricat totul. N-o să mai putem ţine focul aprins. O să fim ca animalele. N-o să fim salvaţi niciodată.<br />
― Dacă nu sufli, o să ajungem şi mai repede ca animalele. Nu văd ce fac, dar îi aud.<br />
Siluetele risipite se adunaseră pe nisip şi formau o masă neagră, care se rotea. Fredonau, iar puştii, obosiţi, se îndepărtaseră încet, cu urlete. Ralph îşi duse cochilia la buze, apoi o lăsă jos.<br />
― Uite care e problema, Piggy: sînt sau nu stafii? Sau fiare?<br />
― Fireşte că nu. <br />
― De ce nu ?<br />
― Fiindcă n-are sens. Casele, străzile, televiziunea ― n-ar putea exista.<br />
Băieţii care ţopăiau şi cîntau erau acum atît de departe, încît zgomotul se auzea doar ca un ritm mut.<br />
― Şi ce dacă n-are sens? Vorbesc de ce se întîmplă pe această insulă. Să presupunem oare că există fiinţe care ne pîndesc şi ne aşteaptă?<br />
Ralph tresări violent, se apropie de Piggy, iar cei doi se ciocniră rău unul de altul.<br />
― Încetează cu discuţia asta! Avem destule necazuri, Ralph, şi nu mai pot răbda prin cîte am trecut. Dacă există stafii...<br />
― Ar trebui să renunţ la şefie. Ascultă-i.<br />
― O, Dumnezeule! O, nu!<br />
Piggy îl înşfacă pe Ralph de braţ.<br />
― Dacă ar fi Jack şeful, nu ne-am ocupa decît cu vînatul şi nu cu focul. Am rămîne aici pînă la moarte.<br />
Glasul i se ascuţi.<br />
― Cine-i ăla care stă acolo?<br />
― Eu sînt, Simon.<br />
― Nu sîntem buni de nimic, zise Ralph. Trei şoareci orbi. Eu unul renunţ.<br />
― Dacă renunţi, zise Piggy, într-o şoaptă înfiorată, ce se va mai întîmplă cu mine?<br />
― Nimic.<br />
― Mă urăşte. Nu ştiu de ce. Dacă ar putea face ce vrea... tu eşti un om întreg, pe tine te respectă, în afară de asta, tu ai putea să-l baţi.<br />
― Am văzut că şi tu te-ai bătut cu el mai de mult.<br />
― Aveam cochilia, zise Piggy simplu. Aveam dreptul să vorbesc.<br />
Simon se foi în beznă.<br />
― Fii mai departe şeful nostru.<br />
― Gura, pustiule! De ce n-ai spus că nu există fiare?<br />
― Mă tem de el, zise Piggy, şi de-asta îl cunosc. Dacă te temi de cineva, îl urăşti, dar nu te poţi împiedica să nu te gîndeşti la el. Te înşeli, spunîndu-ţi că de fapt e un băiat cumsecade, iar apoi, cînd îl vezi iar... e ca astma, nu poţi să respiri. Ascultă-mă. Şi pe tine te urăşte, Ralph...<br />
― Pe mine? De ce?<br />
― Nu ştiu. L-ai prins c-a lăsat să se stingă focul; şi tu eşti şeful, iar el nu e.<br />
― Dar el este, este Jack Merridew!<br />
― Eu am stat mult în pat şi-am reflectat. Cunosc oamenii. Mă cunosc şi pe mine. Şi pe el. Ţie n-are ce-ţi face; dar, dacă îl eviţi, are să sară pe următorul. Şi acela sînt eu.<br />
― Piggy are dreptate, Ralph. Numai tu şi Jack contaţi. Fii mai departe şef.<br />
― Fiecare trage în altă parte şi lucrurile merg prost. Acasă exista întotdeauna un om mare. Vă rog, domnule; vă rog, domnişoară; şi primeai răspunsul. Cum aş mai vrea să fie aşa!<br />
― Aş vrea să fie aici mătuşica.<br />
― Eu aş vrea să fie tata... Dar la ce bun?<br />
― Ar ţine focul aprins.<br />
Ţopăiala se încheiase şi vînătorii se întorceau la adăposturi.<br />
― Oamenii mari ştiu multe, zise Piggy. Lor nu le e frică de întuneric. Se întîlnesc, beau ceai şi discută. Lucrurile ar merge de minune...<br />
― Ei n-ar da foc la insulă. Şi n-ar provoca...<br />
― Ar construi un vapor...<br />
Cei trei băieţi stăteau în beznă, străduindu-se zadarnic să evoce viaţa minunată a adulţilor.<br />
― Nu s-ar certa.<br />
― Şi nu mi-ar sparge ochelarii...<br />
― Şi n-ar discuta despre fiară...<br />
― Dac-ar reuşi să ne trimită un mesaj! strigă Ralph cu disperare. Dac-ar putea să ne trimită un om mare... un semn, ori altceva.<br />
Din beznă răsună un urlet subţire, care îi îngheţă, făcîndu-i să se caute cu mîinile. Urletul se înălţă depărtat şi nepămîntean, devenind o bolboroseală.<br />
Întins în iarba înaltă, Percival Wemys Madison, de la casa parohială Harcourt, St. Anthony, trecea prin împrejurări în care evocarea solemnă a adresei de acasă se dovedea incapabilă să-l ajute.<br />
<br />
<br />
<br />
VI<br />
Fiara din văzduh<br />
<br />
Nu se mai vedea decît lumina stelelor. Cînd pricepură de unde venea acel zgomot lugubru, iar Percival se linişti, Ralph şi Simon îl ridicară brutal şi-l duseră într-un adăpost. Piggy se ţinea pe lîngă ei, în ciuda cuvintelor lui curajoase, iar cei trei băieţi mai mari se îndreptară împreună spre adăpostul cel mai apropiat. Copiii zăceau neliniştiţi şi gălăgioşi printre frunzele uscate, privind grupul de stele care luminau laguna. Uneori, din celelalte adăposturi ţipa cîte un puşti, iar o dată un băiat mai mare vorbi în întuneric. Apoi adormiră cu toţii.<br />
O felie subţire de lună se înălţă la orizont, destul de mare ca să lase o dîră de lumină cînd poposi pe apă; pe cer însă existau şi alte lumini ce se mişcau repede, clipeau sau se stingeau, deşi nici o licărire cît de slabă nu ajunse pînă la ei de la lupta ce se desfăşura la zece mile înălţime. Din lumea adulţilor sosi un semn, deşi nici un copil n-a fost treaz ca să-l observe. Izbucni o explozie de lumină, desfundînd cerul ca un tirbuşon; apoi, din nou, bezna şi stelele. Deasupra insulei se întinse o pată, o siluetă ce cobora rapid sub o paraşută, o siluetă care atârna, cu picioarele bălăbănindu-se. Vînturile schimbătoare de la diferite înălţimi duceau silueta în voia lor. Apoi, la aproape cinci kilometri înălţime, vîntul se domoli, purtă silueta într-o curbă ce cobora de pe cer şi o tîrî pieziş, departe, peste recife şi lagună, în direcţia muntelui. Silueta căzu şi se ghemui printre florile albastre de pe coastă. Sufla un vînt slab, iar paraşuta bufni, se lovi şi-şi trase încărcătura. Atunci silueta, cu picioarele vînturîndu-i-se în urmă, alunecă pe munte. Metru cu metru, la fiecare adiere, briza împingea silueta printre florile albastre, peste bolovani şi pietrele roşii, pînă rămase ghemuită printre stîncile sfărîmate de pe culme. Aci briza suflă capricios, încurcă sforile paraşutei şi le împodobi cu flori; silueta rămase cu capul acoperit de cască între genunchi, neclintită şi cu sforile încîlcite. Cînd vîntul sufla, sforile se întindeau şi atunci presiunea întîmplătoare ridica fruntea siluetei şi îi îndrepta pieptul, de parcă ar fi scrutat peste coama muntelui. De fiecare dată cînd vîntul se oprea, sforile se înmuiau, iar silueta se apleca din nou înainte şi se cufunda cu capul între genunchi, în vreme ce stelele alunecau pe cer, silueta stătea pe vîrful muntelui, se apleca şi se înfunda, se apleca iar...<br />
În bezna dimineţii timpurii, lîngă o stîncă, ceva mai jos pe coasta muntelui, răsunară zgomote. Doi băieţaşi ieşeau dinţr-un morman de crăci uscate şi de frunze moarte, două umbre întunecate, vorbind somnoros. Erau gemenii, la datorie lîngă foc. Teoretic, unul ar fi trebuit să doarmă, iar celălalt să stea de veghe. Dar nu reuşeau niciodată să facă ceva ca lumea dacă lucrau izolat, şi cum era cu neputinţă să stea treji toată noaptea, se culcaseră amândoi. Se apropiară acum de pata neagră unde fusese focul de semnal, căscară, se frecară la ochi şi păşiră sigur. Cînd ajunseră acolo, încetară să caşte, iar unul se întoarse în fugă, ca să mai aducă vreascuri şi frunze.<br />
Celălalt îngenunche.<br />
― Cred că s-a stins.<br />
Aranja crenguţele care i se vîrau în mînă.<br />
― Nu.<br />
Se culcă la pământ, îşi apropie buzele de pată şi suflă uşor. Îi apăru faţa, luminată în roşu. O clipă, încetă să mai sufle.<br />
― Sam, dă-mi... <br />
― ...nişte iască.<br />
Eric se aplecă şi suflă încet, pînă cînd pata de lumină crescu. Sam puse o bucată de iască pe locul fierbinte, apoi o cracă. Strălucirea se intensifică, iar craca luă foc. Sam aşeză şi alte vreascuri.<br />
― Nu le pune pe toate, vîri prea multe.<br />
― Să ne încălzim.<br />
― Va trebui să mai aducem vreascuri.<br />
― Mi-e frig.<br />
― Şi mie.<br />
― În afară de asta e...<br />
― ...întuneric. Foarte bine, mai pune atunci.<br />
Eric se ghemui în spate şi-l urmări pe Sam cum aprinde focul. Ridică o mică piramidă de vreascuri şi focul începu să ardă bine. m<br />
― Aproape că se...<br />
― Ar fi fost...<br />
― Turbat...<br />
― Valeu!<br />
Gemenii priviră cîteva clipe focul în tăcere. Apoi Eric chicoti.<br />
― Aşa-i că era turbat?<br />
― Cînd cu...<br />
― Cînd cu focul şi cu porcul.<br />
― Din fericire, l-a ocărit pe Jack, în loc să ne ocărască pe noi.<br />
― Aşa e. Îl ţii minte pe turbatul ăla de la şcoală?<br />
― "Băiete, tu-mă-mbolnăveşti-încetul-cu-încetul-de-nervi!"<br />
Gemenii izbucniră într-un rîs identic, apoi, amintindu-şi de beznă şi de altele, se uitară nesiguri împrejur. Flăcările, arzînd în piramida de lemne, le atraseră privirile. Eric urmări carii, tîrîndu-se înnebuniţi fiindcă nu reuşeau să scape de flăcări, şi se gîndi la primul foc ― departe, pe panta mai abruptă a muntelui, unde domnea acum o beznă completă. Nu-i plăcea să-şi amintească şi se uită la vîrful muntelui.<br />
Focul începu să radieze căldură şi să se reverse plăcut asupra lor. Sam se distra, vîrînd cît mai multe crăci în foc. Eric îşi întinse mîinile, căutînd distanţa la care căldura era mai suportabilă. Cînd privi nepăsător dincolo de foc, stîncile risipite cu umbrele lor turtite îşi recăpătară conturul real văzut la lumina zilei. Acolo se afla stînca cea mare, celelalte trei pietre, stînca plesnită, iar dincolo de ea, gaura ― acolo...<br />
― Sam.<br />
― Ce-i?<br />
― Nimic.<br />
Flăcările puseseră stăpînire pe crăci, scoarţa se chircea şi se descojea, lemnul exploda. Cortul se prăbuşi pe dinăuntru, azvîrlind un cerc larg de lumină peste vîrful muntelui.<br />
― Sam.<br />
― Ce-i?<br />
― Sam! Sam!<br />
Sam se uită enervat la Eric. Intensitatea privirii lui făcea ca direcţia în care se uita să pară îngrozitoare, căci Sam era întors cu spatele la ea. Se repezi în jurul focului, se ghemui lîngă Eric şi se uită. Rămaseră nemişcaţi, unul în braţele celuilalt ― patru ochi care priveau ţintă şi nu clipeau, două guri deschise.<br />
Departe, sub ei, pomii din pădure foşniră, apoi mugiră. Părul de pe frunte le flutură, iar flăcările focului se aplecară. La cincisprezece metri de ei se auzi zgomotul înfundat al unei materii ce se umfla.<br />
Nu ţipă nici unul, dar se îmbrăţişară mai tare şi gurile li se strînseră. Zece secunde se ghemuiră astfel, în timp ce grindina de foc trimitea fum, scîntei şi valuri de lumină neregulată peste vîrful muntelui.<br />
Apoi, de parcă i-ar fi apucat pe amîndoi aceeaşi groază, o rupseră la fugă peste stînci.<br />
Ralph visa. Adormise după ce i se păruse că trecuseră ore, tot sucindu-se şi răsucindu-se zgomotos printre frunzele uscate. Nu mai auzea nici măcar zgomotele viselor din celelalte adăposturi, fiindcă se întorsese acasă, şi dădea zahăr căluţilor, peste zidul grădinii. Apoi cineva îl trase de braţ, spunîndu-i că era vremea să-şi bea ceaiul.<br />
― Ralph, trezeşte-te!<br />
Frunzele foşneau violent, ca marea.<br />
― Ralph, trezeşte-te!<br />
― Ce s-a întîmplat?<br />
― Am văzut...<br />
― ...fiara...<br />
― ...clar...<br />
― Cine sînteţi? Gemenii?<br />
― Am văzut fiara...<br />
― Linişte. Piggy!<br />
Frunzele continuau să foşnească violent. Piggy se lovi de el, iar unul dintre gemeni îl înşfacă, în clipa cînd se îndrepta spre grupul stelelor ce păleau.<br />
― Nu ieşi ― e îngrozitor!<br />
― Piggy ― unde sînt suliţele?<br />
― Aud...<br />
― Taci atunci. Stai liniştit.<br />
Stăteau şi ascultau, la început cu îndoială, apoi cu spaimă, descrierea făcută de gemenii ce-şi trăgeau sufletul în mijlocul unei tăceri depline, în curînd, bezna se umplu de gheare, de puncte necunoscute şi de ameninţări. Zori nesfîrşiţi şterseră stelele şi lumina, tristă şi cenuşie, se cernu în sfîrşit prin adăpost, începură să se foiască, deşi lumea din afara adăpostului era plină de primejdii. Labirintul de întuneric se destrăma, apăruseră lucrurile apropiate şi îndepărtate, iar în punctul cel mai înalt al cerului marginile norilor mici dobîndiră o culoare caldă. O pasăre de mare bătu din aripi sus, cu un ţipăt răguşit, al cărui ecou răsună imediat, iar în pădure se auzi un strigăt strident. Dungile de nori de lîngă orizont începură să lucească trandafiriu, iar coamele penate ale palmierilor se înverziră. <br />
Ralph îngenunche la intrarea adăpostului şi scrută atent peisajul de jur împrejur.<br />
― Sam şi Eric. Chemaţi-i pe băieţi, în linişte. Hai.<br />
Gemenii, lipiţi unul de altul şi tremurînd, îndrăzniră să facă cei cîţiva paşi pînă la adăpostul alăturat, unde împrăştiară ştirile îngrozitoare. Ralph se ridică şi se plimbă spre platformă, doar pentru a le da curaj, deşi îl treceau fiorii pe şira spinării. Piggy şi Simon îl urmară, iar ceilalţi băieţi se furişară după ei.<br />
Ralph luă cochilia de la locul ei de pe butucul lustruit şi o duse la buze: apoi ezită şi nu suflă. O ridică în schimb în aer, le-o arătă, iar ei înţeleseră.<br />
Razele soarelui, desfăcîndu-se ca un evantai sub orizont, coborîră la nivelul privirii. Ralph se uită o clipă la felia de aur în creştere, care îi lumina din dreapta şi părea că le dă forţa să vorbească. Cercul de băieţi din faţa lui formase un mănunchi strîns de suliţe de vînătoare.<br />
Îi dădu cochilia lui Eric, geamănul cel mai apropiat de el.<br />
― Am văzut fiara cu ochii noştri. Nu... nu dormeam...<br />
Sam reluă povestirea. Din obişnuinţă, o cochilie era acum de ajuns pentru amîndoi gemenii, căci omogenitatea lor fusese recunoscută.<br />
― Era păroasă. I se mişca ceva în dosul capului... aripi. Fiara se mişca...<br />
― A fost îngrozitor. Parcă s-a ridicat în capul oaselor...<br />
― Focul lumina bine...<br />
― Tocmai îl aprinseserăm...<br />
― .. .mai multe vreascuri...<br />
― Avea ochi...<br />
― Colţi...<br />
― Gheare...<br />
― Am fugit cît am putut...<br />
― Ne-am lovit de liane...ou<br />
― Fiara ne-a urmărit... ss<br />
― Am văzut-o cînd ne-am pitulat după pomi.<br />
― Era cît pe aci să mă atingă...<br />
Ralph arătă îngrozit spre faţa lui Eric, brăzdată de zgîrieturile lăsate de tufişuri.<br />
― Cum ai păţit asta?<br />
Eric se pipăi pe faţă.<br />
― Sînt zgîriat tot. Sîngerez?<br />
Cercul de băieţi se trase înapoi înspăimîntat. Johnny, căscînd încă, izbucni în lacrimi violente, iar Bill îl pălmui pînă îl linişti. Dimineaţa luminoasă răspîndea multe ameninţări, iar cercul începu să-şi schimbe forma. Se lărgi în loc să se strîngă, iar suliţele de lemn ascuţit semănau cu un gard. Jack îi chemă înapoi în centru.<br />
― O să fie o vînătoare adevărată. Cine vine?<br />
Ralph se foi nerăbdător.<br />
― Suliţele sînt de lemn. Nu fi caraghios.<br />
― Ţi-e frică? zise Jack şi îl privi dispreţuitor.<br />
― Fireşte. Cui nu-i e?<br />
Se întoarse spre gemeni, implorîndu-i, dar fără speranţe.<br />
― Sper că nu vă bateţi joc de noi.<br />
Răspunsul fu prea apăsat ca să se mai îndoiască cineva de ei. Piggy luă cochilia.<br />
― N-am putea... într-un fel... să rămînem aici? Poate că fiara n-o să se apropie.<br />
Dacă n-ar fi avut sentimentul că-i pîndeşte ceva, Ralph s-ar fi răstit la el.<br />
― Să stăm aici? Şi să ne cocoloşim pe bucăţica asta de insulă, mereu la pîndă? Cum o să găsim hrana? Şi ce se întîmplă cu focul?<br />
― Hai să plecăm, zise Jack nerăbdător, ne pierdem vremea.<br />
― Nu, nu ne-o pierdem. Ce facem cu puştii?<br />
― Dă-i dracului!<br />
― Trebuie să aibă cineva grijă de ei.<br />
― Pînă acum n-a avut nimeni. <br />
― N-a fost nevoie. Acum e. Piggy o să aibă grijă de ei.<br />
― Aşa. Fereşte-l pe Piggy de primejdie.<br />
― Judecă şi tu. Ce poate să facă Piggy doar cu un ochi?<br />
Ceilalţi băieţi se uitau curioşi cînd la Jack, cînd la Ralph.<br />
― Şi mai e ceva. Nu putem porni la o vînătoare obişnuită, fiindcă fiara nu lasă urme. Dac-ar fi lăsat, le-am fi văzut. Nu e exclus să se strecoare printre pomi, ca Ducă-se pe pustii.<br />
Băieţii dădură din cap.<br />
― Aşa că trebuie să ne gîndim.<br />
Piggy îşi scoase ochelarii stricaţi şi şterse lentila.<br />
― Ce facem, Ralph?<br />
― N-ai cochilia. Uite-o.<br />
― Vreau să spun... ce facem? Să presupunem că fiara vine cînd aţi plecat cu toţii. Eu nu văd prea bine, şi dacă mă sperii...<br />
― Ţie ti-e întotdeauna frică, interveni dispreţuitor Jack.<br />
― Am cochilia...<br />
― Cochilia! Cochilia! strigă Jack. Nu mai avem nevoie de cochilie. Ştim cine trebuie să vorbească. La ce i-a folosit lui Simon să vorbească, sau lui Bill, sau lui Walter? E vremea ca unii să priceapă că trebuie să tacă şi să lase hotărîrile pe seama noastră...<br />
Ralph nu-i mai putu ignora cuvintele. Sîngele îi năvăli în obraji.<br />
― N-ai cochilia, zise el. Stai jos.<br />
Jack se înălbi la faţă, iar pistruii îi apărură clar, ca nişte pete cafenii. Se linse pe buze şi rămase în picioare.<br />
― E o treabă de vînător.<br />
Restul băieţilor îl urmăriră cu atenţie. Piggy, trezindu-se într-o încurcătură neplăcută, împinse cochilia spre genunchii lui Ralph şi se aşeză. Tăcerea deveni apăsătoare şi Piggy îşi ţinu răsuflarea.<br />
― E mai mult decît o treabă de vînător, zise Ralph în cele din urmă, fiindcă nu puteţi da de urma fiarei. Nu vreţi să fiţi salvaţi? <br />
Se întoarse spre adunare.<br />
― Nu vreţi să fiţi cu toţii salvaţi?<br />
Îşi întoarse privirea spre Jack.<br />
― Am mai spus că focul e lucrul cel mai important. Acum focul trebuie să se fi stins...<br />
Vechea enervare îl salvă, dîndu-i energia de a porni la atac.<br />
― V-aţi pierdut capul cu toţii? Trebuie să aprindeţi din nou focul. Nu te-ai gîndit niciodată la asta, Jack, nu? Sau nu vreţi nici unul să fiţi salvaţi?<br />
Ba da, voiau să fie salvaţi, nu încăpea îndoială; şi, trecînd repede de partea lui Ralph, evitară criza. Piggy răsuflă uşurat, încercă să respire din nou adînc, dar nu reuşi. Se sprijini de un butuc, cu gura deschisă şi în jurul buzelor îi mijiră umbre albastre. Nimeni nu-l băgă în seamă.<br />
― Gîndeşte-te, Jack. E vreun loc pe insulă unde n-am fost?<br />
― Nu-i decît... Ba da, răspunse fără chef Jack. Ţii minte? Partea aia din insulă în formă de coadă, unde sînt grămezile de stînci. Am fost prin apropiere. Stîncile fac un fel de pod. Nu-i decît un drum de urcare.<br />
― Iar creatura ar putea sta acolo.<br />
Vorbiră cu toţii în acelaşi timp.<br />
― Aşa e! Foarte bine. O să căutăm. Dacă fiara nu-i acolo, o să ne suim pe munte, o s-o căutăm şi-o să aprindem focul.<br />
― Hai să mergem.<br />
― Să mîncăm mai întîi. Plecăm după aia, zise Ralph şi adăugă: N-ar strica să luăm suliţele.<br />
După ce mîncară, Ralph şi băieţii mai mari porniră de-a lungul plajei, îl lăsară pe Piggy sprijinit de platformă. Ziua promitea, ca şi celelalte, să fie o baie de soare sub o cupolă albastră. Plaja se întindea înaintea lor într-o curbă dulce, pînă cînd perspectiva o contopea cu pădurea; ziua nu înaintase destul pentru a fi umbrită de voalurile schimbătoare ale mirajului. Sub conducerea lui Ralph, îşi croiră cu atenţie drum de-a lungul terasei cu palmieri, neîndrăznind să calce pe nisipul fierbinte de lîngă apă. Ralph îl lăsă pe Jack în frunte; iar Jack păşea cu o prudenţă teatrală, deşi ar fi văzut inamicul de la douăzeci de metri. Ralph mergea în urmă, mulţumit că scăpase o vreme de răspundere.<br />
Simon, înaintînd în faţa lui Ralph, simţea o slabă neîncredere ― o fiară cu gheare care zgîriau, aşezată pe vîrful unui munte, fără să lase urme, nefiind totuşi destul de iute ca să-i înhaţe pe Sam şi Eric. Indiferent cum îşi închipuia Simon fiara, cu ochii minţii vedea imaginea unei făpturi umane, eroice şi bolnave.<br />
Suspină. Alţii se dovedeau în stare să se ridice şi să vorbească adunării, fără să lase impresia că-i apasă senzaţia îngrozitoare a propriei personalităţi; erau în stare să spună ce voiau, ca şi cum ar fi vorbit unuia singur. Se trase într-o parte şi se uită în urmă. Ralph înainta cu suliţa pe umăr. Simon încetini sfios pasul pînă ajunse alături de el şi îl cercetă prin părul negru şi aspru care îi cădea în ochi. Ralph se uită într-o parte, zîmbi silit, ca şi cum ar fi uitat că Simon se făcuse de rîs, apoi se uită din nou în gol. Cîteva clipe, Simon se bucură că fusese acceptat şi încetă să se gîndească la sine. Cînd Simon se ciocni de un pom, Ralph schimbă nerăbdător privirea, iar Robert chicoti. Simon se răsuci pe picioare, pata albă de pe frunte se roşi şi i se prelinse o şuviţă de sînge. Ralph nu-i mai dădu atenţie şi se întoarse la problemele sale groaznice. Aveau să ajungă la castelul de stînci în curînd; iar şeful trebuia să meargă mai departe.<br />
Jack se întoarse în fugă.<br />
― Am găsit un punct de observaţie.<br />
― Foarte bine. O să ne apropiem cît putem.<br />
Îl urmări pe Jack spre castelul unde terenul se ridica uşor. În stînga se afla încîlceala impenetrabilă a lianelor şi a pomilor.<br />
― De ce nu s-ar putea ca fiara să fie acolo? <br />
― Nu vezi de ce? Fiindcă nu poate intra şi nici ieşi.<br />
― Ce facem atunci cu castelul?<br />
― Ia uită-te.<br />
Ralph desfăcu paravanul de frunze şi se uită. În faţa lor se întindeau doar cîţiva metri de teren stîncos, iar apoi cele două laturi ale insulei se îmbucau, de parcă ar fi fost un promontoriu. O ridicătură strimtă de recife, lată de cîţiva metri şi lungă de aproape cincisprezece, prelungea însă insula în mare. Se vedea şi una dintre acele stînci pătrate şi trandafirii care susţineau baza insulei. Această latură a castelului, înaltă poate de treizeci de metri, era bastionul trandafiriu pe care îl văzuseră de pe vîrful muntelui. Baza recifului plesnise, iar pe vîrf se aflau risipiţi bolovani mari, ce păreau că se clatină.<br />
În spatele lui Ralph, vînătorii tăcuţi se adunaseră în iarba înaltă. Ralph se uită la Jack.<br />
― Eşti vînător.<br />
Jack roşi.<br />
― Ştiu. Foarte bine.<br />
Ralph prinse curaj.<br />
― Eu sînt şeful. Am să merg. Nu comenta.<br />
Se întoarse spre ceilalţi.<br />
― Hei, voi. Ascundeţi-vă aici. Aşteptaţi-mă.<br />
Îşi dădu seama că glasul lui risca să nu se mai audă, sau să răsune prea tare. II privi pe Jack.<br />
― Ce părere ai?<br />
― Am fost pretutindeni. Fiara trebuie să fie aici, bombăni Jack.<br />
― Înţeleg.<br />
― Nu cred că există fiara, se bîlbîi încurcat Simon.<br />
Ralph îi răspunse politicos, ca şi cum i-ar fi dat dreptate în privinţa vremii.<br />
― Nu, nici eu nu cred.<br />
Îşi strînse buzele care i se albiseră, îşi netezi părul peste cap cu o mişcare înceată de tot.<br />
― Ei bine, la revedere. <br />
Îşi sili picioarele să se mişte pînă îl duseră la promontoriu.<br />
Prăpăstii de aer îl înconjurară din toate părţile. N-avea unde să se ascundă, chiar dacă n-ar fi trebuit să înainteze. Se opri pe promontoriul strimt şi se uită în jos. La un moment dat, peste cîteva secole, marea avea să transforme castelul într-o insulă. La dreapta se găsea laguna, mişcată de marea deschisă; iar la stînga...<br />
Ralph se cutremură. Laguna îi apăra de Pacific; şi, dintr-un motiv greu de ştiut, doar Jack se dusese pînă la malul mării, pe cealaltă parte. Avea perspectiva celui de pe uscat asupra valurilor umflate şi i se păru la fel ca respiraţia unei creaturi uluitoare. Valurile se cufundau încet printre stînci, dezgolind mese trandafirii de granit, tufişuri ciudate de coral, polipi şi iarbă marină. Jos, jos de tot, apele se prăbuşeau şi şopteau ca vîntul prin coroana pădurii. Văzu acolo o stîncă plată, întinsă ca o masă, iar apele retrăgîndu-se de pe cele patru margini acoperite de iarbă marină le făceau să semene cu nişte recife. Apoi, leviatanul adormit răsuflă, apele se umflară, ierburile marine se încovoiară, iar apa clocoti mugind deasupra masei de stîncă. Nu-ţi dădeai seama de mişcarea valurilor, ci doar de această prăbuşire, urcare şi iar prăbuşire, care ţinea un minut.<br />
Ralph se întoarse spre reciful roşu. Băieţii îl aşteptau în iarba înaltă, undeva în spate, ca să vadă ce-avea de gînd. Observă că transpiraţia din palme i se uscase; îşi dădu seama cu surprindere că nu se aştepta să întîlnească vreo fiară şi nici nu ştia ce-ar fi făcut dacă ar fi întîlnit-o.<br />
Îşi dădu seama că se putea cocoţa pe recif, deşi nu era nevoie. Forma pătrată a stîncii îngăduia un fel de plintă în jur, aşa încît la dreapta, deasupra lagunei, putea înainta încet de-a lungul unei cornişe şi ocoli colţul care nu se vedea. Era uşor de mers şi în curînd trase cu ochiul pe lîngă stîncă.<br />
Văzu doar ceea ce aşteptase: bolovani trandafirii, claie peste grămadă, acoperiţi de un strat de guano ca de o glazură; apoi o costişă abruptă, ce urca spre stîncile sfărîmate care încununau bastionul.<br />
Un zgomot din spate îl făcu să se întoarcă. Jack înainta de-a lungul cornişei.<br />
― N-am vrut să te las să mergi singur.<br />
Ralph nu răspunse, îşi continuă drumul peste stînci, cercetă o jumătate de cavernă, în care nu se aflau decît mormane de ouă stricate, şi în cele din urmă se aşeză, se uită de jur împrejur şi lovi stîncă cu mînerul suliţei.<br />
Jack fremăta.<br />
― Ce loc de construit un fort!<br />
O coloană de spumă marină îi udă.<br />
― Nu există apă proaspătă.<br />
― Ce-i aia, atunci?<br />
La jumătatea distanţei, pe stîncă, se vedea o pată lungă şi verde. Se cocoţară pînă la ea şi gustară din firicelul de apă.<br />
― Am putea să punem o coajă de nucă de cocos acolo, ca să fie mereu plină.<br />
― Nici nu mă gîndesc. E un loc foarte prost.<br />
Urcară împreună ultima treaptă, unde o ultimă stîncă zdrobită acoperea grămada în descreştere. Jack lovi stîncă de lîngă el cu pumnul, iar masa hurui stins.<br />
― Ţii minte?<br />
Îşi amintiră momentele neplăcute de mai înainte. Jack izbucni:<br />
― Să vîrîm un trunchi de palmier sub stîncă şi dacă vine duşmanul... ia uită-te!<br />
La treizeci de metri sub ei se găseau istmul, terenul stîncos şi iarba plină de capete, iar în fund pădurea.<br />
― Doar o dată dac-o împingem, strigă Jack entuziasmat, şi gata!...<br />
Descrise un gest larg cu mîna, ca şi cum ar fi măturat stîncă. Ralph se uită spre munte.<br />
― Ce s-a întîmplat?<br />
Ralph se întoarse.<br />
― De ce?<br />
― Priveai... nu ştiu cum să-ţi spun.<br />
― Nu se vede fumul. Nu se vede nimic.<br />
― M-ai înnebunit cu fumul ăla.<br />
Orizontul albastru şi întins îi încercuia, spart doar de vîrful muntelui.<br />
― Ăsta-i cel mai important lucru pe care-l avem de făcut.<br />
Îşi sprijini suliţa de stînca ce se clintea şi-şi dădu două şuviţe peste cap.<br />
― Trebuie să ne întoarcem şi să urcăm pe munte. Acolo au văzut fiara.<br />
― N-o să fie acolo.<br />
― Ce facem, atunci?<br />
Ceilalţi băieţi, aşteptînd în iarbă, îi văzură pe Jack şi pe Ralph nevătămaţi şi ieşiră la lumina soarelui. Uitaseră de fiară, furaţi de entuziasmul explorării. Trecură ca un puhoi peste pod şi în curînd urcau şi strigau. Ralph rămase pe loc, cu mîna pe o imensă stînca roşie ― o stînca mare ca o roată de moară, care se crăpase, se desprinsese şi atîrna vibrînd. Privi sumbru muntele. Isi încleşta pumnul şi bătu în zidul roşu din dreapta, de parcă ar fi fost un ciocan. Buzele i se strînseră violent iar ochii de sub şuviţele de păr priveau melancolic.<br />
― Fum.<br />
Îşi supse pumnul învineţit.<br />
― Jack! Hai.<br />
Dar Jack dispăruse. Un pîlc de băieţi, făcînd o hărmălaie pe care n-o auzise, se opintea şi împingea o stînca. În timp ce se întorcea, baza stîncii trosni şi întreaga masă se prăbuşi în mare, aruncînd cu bubuituri o jerbă de spumă pînă la jumătatea înălţimii recifului.<br />
― Staţi! Staţi!<br />
Vocea lui îi linişti.<br />
― Fum.<br />
În mintea lui se petrecu un lucru straniu. Se zbătea ceva ca o aripă de liliac şi o întuneca.<br />
― Fum.<br />
Ideea îi reveni imediat, o dată cu mînia.<br />
― Avem nevoie de fum. Iar voi vă pierdeţi vremea, împingeţi stînci.<br />
― Avem timp destul! strigă Roger.<br />
― O să ne suim pe munte, zise Ralph şi clătină din cap.<br />
Hărmălaia izbucni iar. Mai mulţi băieţi doreau să se întoarcă pe plajă. Alţii voiau să împingă şi alte stînci. Soarele strălucea, iar primejdia dispăruse o dată cu întunericul.<br />
― Jack. Fiara poate fi de cealaltă parte a muntelui. Condu-ne din nou. Ai mai fost pe-acolo.<br />
― Am putea să mergem pe mal. Sînt fructe.<br />
Bill se apropie de Ralph.<br />
― De ce nu rămînem aici niţel?<br />
― Ai dreptate.<br />
― Hai să construim un fort...<br />
― N-avem hrană aici, zise Ralph, şi nici adăpost. Şi nici prea multă apă proaspătă.<br />
― Am putea construi un castel de vrăjitor.<br />
― Am putea împinge stînci...<br />
― Pînă la pod...<br />
― Am zis că mergem mai departe! strigă Ralph furios. Trebuie să ne asigurăm. Acum plecăm.<br />
― Hai să stăm aici...<br />
― Înapoi la adăpost...<br />
― Sînt obosit...<br />
― Nu!<br />
Ralph îşi coji pielea de pe încheietura degetelor. Nu părea să-l doară.<br />
― Eu sînt şeful. Trebuie să ne asigurăm. Nu vedeţi muntele? Nu se zăreşte fum deloc. S-ar putea să fie un vapor acolo în depărtare. Aţi înnebunit cu toţii?<br />
Băieţii tăcură sau murmurară, gata să se răzvrătească. Jack îi conduse în josul stîncii şi peste pod.<br />
<br />
<br />
<br />
VII<br />
Umbre şi arbori înalţi<br />
<br />
Cărarea porcilor se afla în cealaltă parte, aproape de grămada de stînci de pe mal, iar Ralph se mulţumi s-o urmeze. Dacă reuşeai să-ţi astupi urechile la scurgerea şi la fierberea refluxului, dacă reuşeai să uiţi cît de cenuşii şi de pustii erau meleagurile acoperite cu ferigi din ambele părţi, atunci mai exista posibilitatea să izgoneşti fiara din minte şi, o vreme, chiar să şi visezi. Soarele trecuse de zenit, iar arşiţa după-amiezei cuprindea insula. Ralph îi trimise un mesaj lui Jack şi, cînd ajunseră la fructe, întregul grup se opri şi mîncă.<br />
Pentru prima oară în acea zi, cînd se aşeză, Ralph îşi dădu seama de căldură. Trase dezgustat de cămaşa cenuşie şi se întrebă dacă merita s-o spele, în arşiţa care i se părea neobişnuită chiar şi pentru această insulă, Ralph plănui cum să-şi facă toaleta. Ar fi vrut să aibă o foarfecă şi să-şi taie părul ― îşi dădu peste cap claia de păr ― să mai scurteze părul ăsta murdar, lăsîndu-l lung doar de un centimetru. Ar fi vrut să facă baie, o baie ca lumea, cu săpun, îşi plimbă prudent limba peste dinţi şi ajunse la concluzia că nici o periuţă de dinţi n-ar strica. Apoi unghiile...<br />
Ralph îşi întoarse mîna şi îşi cercetă unghiile. Erau muşcate pînă în carne, deşi nu-şi amintea cînd îşi reluase acest obicei şi nici de ce o făcuse.<br />
― În curînd am să-mi sug şi degetul mare...<br />
Se uită furiş împrejur. Se părea că nu-l auzise nimeni. Vînătorii stăteau jos, îndopîndu-se cu această hrană uşor de găsit, încercînd să se convingă că acumulau destulă forţă din banane şi din fructele alea verzi-cenuşii, ca nişte jeleuri. Ralph îşi aminti de trupul său obişnuit odinioară cu curăţenia şi îi examina şi pe băieţi. Erau murdari, dar nu din cale-afară, ca aceia care căzuseră în noroi sau alunecaseră într-o zi de ploaie. Nici unul n-avea mare nevoie să facă un duş, şi totuşi, părul le crescuse mult prea lung, încîlcit uneori şi înnodat în jurul unei frunze uscate sau al unei crăcuţe; feţele erau destul de curate cînd mîncau sau transpirau, dar pătate prin părţile mai greu accesibile de un fel de umbre; nu mai purtau hainele uzate şi ţepene de transpiraţie, ca şi ale lui, dar asta nu din pudoare sau din confort, ci doar din obişnuinţă; pielea devenise solzoasă din cauza apei sărate a mării...<br />
Descoperi cu o mică strîngere de inimă că socotea aceste condiţii drept normale şi că nu-i mai păsa. Suspină şi azvîrli craca de pe care culesese fructele. Vînătorii începuseră să se furişeze în pădure sau jos, pe lîngă stînci, ca să-şi îndeplinească misiunea. Ralph se întoarse şi se uită spre marea întinsă.<br />
Aici, de cealaltă parte a insulei, perspectiva era complet diferită. Minunile învăluite ale mirajului nu rezistau la apa rece a oceanului, iar orizontul era de un albastru tare. Ralph coborî spre stînci. Acolo, aproape la nivelul mării, se vedea mişcarea neîncetată şi umflată a valurilor de pe marea adîncă. Se vedeau pe cîţiva kilometri, aparent fără stînci şi fără banchizele de nisip ale apei puţin adînci. Alunecau de-a lungul insulei, prefăcîndu-se că o ignoră, ocupate cu alte treburi; era nu atît o înaintare, cît o urcare şi o cădere spectaculoasă a întregului ocean. Acum marea avea să se retragă, provocînd cascade şi prăbuşiri ale apei ce dădea înapoi, avea să se cufunde dincolo de stînci şi să lipească pe ele iarba marină ca un păr lucios; apoi, oprindu-se, aveau să se adune şi să se înalţe cu un muget, umflîndu-se irezistibil peste vîrfuri şi peste vegetaţie, căţărîndu-se pe micul recif, trimiţînd în cele din urmă un braţ de talazuri printr-un golf şi sfîrşindu-se la cîţiva metri de el în degete de spumă. <br />
Ralph urmări, val după val, urcarea şi prăbuşirea, pînă cînd ceva din izolarea mării îl năuci. Apoi, treptat, întinderea aproape infinită a acestei ape îi atrase atenţia cu forţa. Aici se afla despărţirea, bariera. De cealaltă parte a insulei, învăluită la prînz de miraje, apărată de scutul lagunei liniştite, puteai să visezi la salvare; aici însă, în faţa obtuzităţii brute a oceanului, a kilometrilor ce-i despărţeau, erai bătut în cuie, neputincios, condamnat, erai...<br />
Simon îi vorbi aproape în ureche. Ralph se trezi că strîngea dureros în mîini bucăţi de stîncă. Îşi dădu seama că trupul i se înconvoiase, că muşchii gîtului îi înţepeniseră şi că gura îl durea, tot ţinînd-o larg deschisă.<br />
― Te întorci de unde-ai venit.<br />
Simon dădu din cap în timp ce vorbea, îngenunchease cu un picior şi privea în jos de pe o stîncă mai înaltă, de care se ţinea cu amîndouă mîinile; celălalt picior se întindea pînă jos la nivelul lui Ralph.<br />
Ralph, nedumerit, cercetă faţa lui Simon, căutînd un indiciu.<br />
― Ascultă, e aşa de mare...<br />
Simon dădu din cap.<br />
― Si totuşi, ai să te întorci cu bine. Cel puţin aşa cred.<br />
Trupul lui Ralph se mai destinse. Se uită la mare, apoi îi zîmbi amar lui Simon.<br />
― Ai un vapor în buzunar?<br />
Simon zîmbi şi clătină din cap.<br />
― De unde ştii, atunci?<br />
Cum Simon nu răspunse, Ralph zise arţăgos:<br />
― Eşti sărit.<br />
Simon îl contrazise cu o mişcare violentă a capului, pînă cînd părul aspru şi negru îi juca înainte şi înapoi pe faţă.<br />
― Nu, nu sînt. Cred numai c-o să te întorci cu bine.<br />
O clipă nu mai spuse nimic. Apoi îşi zîmbiră brusc.<br />
Roger îi chemă din desiş.<br />
― Veniţi să vedeţi!<br />
Alături de cărarea porcilor, pămîntul era răscolit şi se vedea o baligă aburindă. Jack se aplecă spre ea, aproape cu simpatie.<br />
― Ralph... avem nevoie de carne, chiar dacă acum urmărim altceva.<br />
― Dacă nu ne abatem din drum, o să vînăm.<br />
Porniră din nou; vînătorii erau niţel speriaţi de fiara pomenită; Jack deschidea coloana. Mergeau mai încet decît îşi făcuse socoteala Ralph; şi totuşi, într-un fel, se bucura că păşeşte mai alene, cu suliţa la subsuoară, în grupul lui Jack se petrecea o întîmplare neaşteptată şi în curînd procesiunea se opri. Ralph se sprijini de un pom şi, brusc, visele diurne îl asaltară. Jack era ocupat cu vînătoarea; o să fie timp să urce pe munte...<br />
Odată, urmîndu-l pe tatăl lui de la Chatham la Devonport, locuiseră într-o căsuţă de la marginea gîrlei. În succesiunea de case pe care le cunoscuse Ralph, aceasta se detaşa cu o limpezime deosebită, căci după ce plecase din ea fusese trimis la şcoală. Mămica mai era cu ei, iar tăticu venea acasă zilnic. La zidul de piatră din fundul grădinii poposeau căluţi sălbatici, iar afară ninsese. Chiar în dosul căsuţei se afla un fel de adăpost, unde puteai sta tolănit, urmărind cum trec în zbor fulgii de zăpadă. Se zărea pata umedă unde murea fiecare fulg; apoi vedeai primul fulg care se aşternea fără să se topească şi urmăreai cum întreg pămîntul se albeşte. Cînd ţi se făcea frig, puteai să intri în casă şi să te uiţi pe fereastră, dincolo de ceainicul strălucitor de aramă şi de farfuria pictată cu omuleţi albaştri...<br />
La culcare găseai o ceaşcă cu fulgi de ovăz cu zahăr şi smîntînă. Cărţile ― aflate pe un raft de lîngă pat ― stăteau aplecate, iar două sau trei erau veşnic culcate pe deasupra, fiindcă nu se mai obosise să le pună la loc. Cărţile aveau colţurile uzate şi erau zgîriate. De pildă, cea deschisă la culoare şi lucioasă despre Topsy şi Mopsy, pe care n-o citise niciodată fiindcă era despre două fete; apoi cealaltă despre vrăjitor, pe care o citeai cu un fel de groază reţinută, sărind peste pagina douăzeci şi şapte cu desenul oribil al păianjenului; mai era şi cartea despre oamenii care scoteau prin săpături diverse lucruri, obiecte egiptene; era şi Manualul de trenuri pentru tineri sau Manualul de vapoare pentru tineri, îi apărură viu în faţă; ar fi putut să întindă mina şi să le atingă, putea să simtă greutatea şi mişcarea lentă cu care Cartea uriaşă pentru tineri avea să iasă din raft şi să alunece în jos... Totul era perfect. Domneau prietenia şi buna dispoziţie.<br />
Tufişurile fură despicate zgomotos în faţa lor. Băieţii se azvîrliră nebuneşte de pe cărarea porcilor şi se pitiră urlînd printre liane. Ralph îl văzu pe Jack înghiontit într-o parte şi căzînd. Apoi un animal apăru tropăind pe cărare, drept spre el, cu colţii strălucitori şi grohăind ameninţător.<br />
Ralph îşi dădu seama că putea măsura distanţa cu luciditate. Cînd mistreţul ajunsese la doar cinci metri, aruncă suliţa caraghioasă de lemn pe care o ducea, o văzu cum loveşte rîtul uriaş şi rămîne o clipă atîrnată. Grohăitul se transformă într-un ţipăt ascuţit, iar mistreţul o apucă într-o parte în desişuri. Cărarea se umplu din nou de băieţi care strigau; Jack se întoarse în fugă şi căută cu suliţa prin tufişuri.<br />
― Pe aici...<br />
― Dar are să ne omoare...<br />
― Pe-aici, am spus...<br />
Mistreţul se îndepărtă. Descoperiră o altă cărare de porci, paralelă cu prima, iar Jack o rupse la fugă. Ralph se speriase, dar era plin de grijă şi de mîndrie.<br />
― L-am nimerit! Suliţa s-a înfipt...<br />
Dădură deodată peste un teren deschis, lîngă mare. Jack aruncă o privire spre stînca goală şi păru neliniştit.<br />
― A dispărut. <br />
― L-am nimerit, repetă Ralph, iar suliţa s-a înfipt destul de adînc.<br />
Simţea nevoia unor martori.<br />
― Nu m-aţi văzut?<br />
Maurice dădu din cap.<br />
― Eu te-am văzut. Chiar în rît. Grozav!<br />
Ralph continuă entuziasmat.<br />
― L-am nimerit sigur. Suliţa s-a înfipt în el. L-am rănit.<br />
Se umfla în pene, fiindcă le cîştigase din nou respectul, şi avu sentimentul că, la urma urmei, vînătoarea nu strica.<br />
― L-am nimerit sigur. Cred că mistreţul e fiara.<br />
― N-a fost fiara. A fost un mistreţ, zise Jack şi se întoarse.<br />
― L-am nimerit.<br />
― De ce nu l-ai prins? Eu am încercat...<br />
― Dar era un mistreţ! strigă Ralph.<br />
Jack roşi brusc.<br />
― Ai zis c-o să ne omoare. Cine te-a pus să arunci suliţa? De ce n-ai aşteptat?<br />
Îşi întinse braţul.<br />
― Priveşte.<br />
Îşi întoarse antebraţul stîng, ca să vadă cu toţii. Pe piele era o zgîrietură; nu gravă, dar sîngera.<br />
― Uite ce mi-a făcut cu colţii. N-am apucat să înfig suliţa destul de repede.<br />
Atenţia se concentră asupra lui Jack.<br />
― O rană, zise Simon, ar trebui s-o sugi.<br />
Ca Berengaria, Jack o supse.<br />
― Eu l-am nimerit, zise Ralph indignat. L-am nimerit cu suliţa, l-am rănit.<br />
Le ceru atenţia.<br />
― Venea pe potecă. Uite cum am azvîrlit suliţa...<br />
Robert grohăi la el. Ralph intră şi el în joc şi rîseră. În curînd îl loveau cu toţii pe Robert, care se prefăcea că atacă. <br />
Jack strigă. <br />
― Faceţi cerc!<br />
Cercul se adună şi se strînse. Robert guiţă, prefăcîndu-se că-i e frică, apoi chiar de durere adevărată.<br />
― Hei, opriţi-vă! Mă doare!<br />
Minerul suliţei îl lovi în spinare, în timp ce se străduia să iasă dintre ei.<br />
― Ţineţi-l!<br />
Îl apucară de mîini şi de picioare. Ralph, cuprins deodată de un entuziasm nebun, înşfăcă suliţa lui Eric şi îl împunse pe Robert cu ea.<br />
― Omorîţi-l! Omorîţi-l!<br />
Robert urla şi se zbătea cu forţa disperării. Jack îl ţinea de păr şi îl ameninţa cu cuţitul, în spatele lui se afla Roger, luptîndu-se să se apropie. Melopeea se înălţă ca un ritual, ca la sfîrşitul unui bal sau al unei vînători.<br />
― Înjunghie porcul! Taie-i grumazul! Zdrobeşte-i capul!<br />
Ralph se străduia şi el să se apropie, să înşface o mînă din acea carne cafenie şi vulnerabilă. Dorinţa de a strînge şi de a răni devenise copleşitoare.<br />
Braţul lui Jack coborî; cercul se clătină, urlă de bucurie şi guiţă ca un porc pe moarte. Apoi rămase liniştit, gîfîind şi ascultînd smiorcăiturile înspăimîntate ale lui Robert, care se ştergea pe faţă cu un braţ murdar şi făcea eforturi să-şi recapete demnitatea.<br />
― Mă doare fundul!<br />
Îşi frecă trist fundul. Jack se tăvălea pe jos.<br />
― Grozav joc.<br />
― N-a fost decît o glumă, zise Ralph jenat. Şi eu m-am rănit destul de rău la un meci de rugby.<br />
― Ar trebui s-avem o tobă, spuse Maurice, atunci am putea s-o facem ca lumea.<br />
Ralph se uită la el.<br />
― Ce să facem ca lumea?<br />
― Nu ştiu. Cred că-i nevoie de un foc şi de o tobă ca să ţinem ritmul, bătînd toba.<br />
― E nevoie de-un porc, zise Roger, ca la o vînătoare adevărată.<br />
― Sau de cineva care să se prefacă, zise Jack. Am putea să deghizăm pe cineva în porc şi apoi să se poarte ca... ştiţi despre ce-i vorba, se preface că mă răstoarnă şi aşa mai departe...<br />
― E nevoie de-un porc adevărat, zise Robert, mîngîindu-şi încă fundul, fiindcă trebuie să-l omorîm.<br />
― Să ne folosim de un puşti, spuse Jack, şi toţi rîseră.<br />
Ralph se ridică în capul oaselor.<br />
― Bine. Dacă facem aşa, n-o să găsim niciodată ce căutăm.<br />
Se ridicară pe rînd în picioare, netezindu-şi zdrenţele de pe ei.<br />
Ralph îl privi pe Jack.<br />
― Hai acum pe munte.<br />
― Mai bine să ne întoarcem la Piggy înainte să se întunece, zise Maurice.<br />
Gemenii îşi dădură asentimentul, ca un singur trup.<br />
― Aşa e. O să ne suim mîine dimineaţă pe munte.<br />
Ralph se uită împrejur şi văzu marea.<br />
― Trebuie să aprindem din nou focul.<br />
― N-avem ochelarii lui Piggy, zise Jack, aşa că nu se poate.<br />
― Atunci o să vedem dacă nu-i nici o primejdie pe vîrful muntelui.<br />
Maurice vorbi ezitînd şi nevrînd să pară las.<br />
― Şi dacă fiara e acolo, sus?<br />
Jack ameninţă cu suliţa.<br />
― O s-o omorîm.<br />
Soarele păru că se mai domoleşte. Jack îşi agită suliţa.<br />
― Ce mai aşteptăm?<br />
― Cred, spuse Ralph, că dacă mergem pe lîngă malul mării, o să ajungem sub locul unde am făcut focul şi-o să ne putem căţăra pe munte. <br />
Jack îi conduse din nou pe lîngă marea care se cufunda, se umfla şi se sugea.<br />
Ralph visă iar, lăsînd ca agilitatea picioarelor să întîmpine dificultăţile cărării. Şi totuşi, picioarele păreau mai puţin agile ca înainte. Cea mai mare parte a drumului îi sili să coboare pînă la stînca goală de lîngă mare şi fură nevoiţi să se strecoare printre ea şi bezna pădurii luxuriante. Treceau peste mici recife, unele folosite drept poteci, parapete lungi, unde se ajutau cu mîinile şi cu picioarele. Ici şi colo trebuiau să se caţere peste stînci udate de valuri, să sară peste mici băltoace limpezi lăsate de flux. Sosiră la o viroagă care despica, asemenea unui şanţ de apărare, ţărmul strîmt. Părea fără fund şi se uitară îngroziţi în hăul sinistru unde clipocea apa. Apoi valul reveni, viroaga începu să fiarbă în faţa lor şi spuma ţîşni pînă la liane, udîndu-i, iar băieţii ţipară, încercară prin pădure, dar era deasă şi încîlcită ca un cuib de pasăre. În cele din urmă trebuiră să sară pe rînd, aşteptînd ca apa să coboare, dar şi atunci unii se mai udară. Mai departe, stîncile păreau de netrecut, aşa încît poposiră, se aşezară jos o vreme, ca să li se usuce zdrenţele, şi urmăriră conturul ascuţit al valurilor imense, care treceau foarte încet pe lîngă insulă. Găsiră fructe pe lîngă cuiburile de păsări mici şi strălucitoare care foiau ca insectele. Apoi Ralph spuse că înaintau prea încet. Se sui într-un pom, îi desfăcu frunzişul de pe vîrf şi văzu culmea pătrată a muntelui, aparent la mare depărtare încă. Apoi încercară să se grăbească pe lîngă stînci, Robert se tăie la genunchi rău de tot şi recunoscură toţi că trebuiau să urce încet cărarea, dacă nu voiau să se pună în primejdie, îşi continuară drumul ca şi cum ar fi escaladat un munte periculos şi ajunseră la un loc unde stîncile se transformau într-un perete imposibil de trecut, îmbrăcat în vegetaţia impenetrabilă a junglei şi coborînd abrupt în mare.<br />
Ralph privi nemulţumit soarele.<br />
― Se lasă seara. Oricum, a trecut vremea să bem ceaiul.<br />
― Nu-mi amintesc de reciful ăsta, zise Jack jenat, aşa că trebuie să fie porţiunea din mal pe care n-am vizitat-o.<br />
Ralph dădu din cap.<br />
― Staţi să mă gîndesc.<br />
Ralph nu se mai sfia să se gîndească în faţa altora: era însă gata să ia hotărîrile necesare, ca la o partidă de şah. Din nenorocire, niciodată n-avea să devină un bun jucător de şah. Se gîndi la puşti şi la Piggy. Îl văzu clar pe Piggy, stînd singur, cuibărit într-un adăpost, cufundat în liniştea destrămată doar de strigătele celor ce visau urît.<br />
― Nu-i putem lăsa pe puşti singuri cu Piggy toată noaptea.<br />
Ceilalţi băieţi tăcură şi rămaseră în jurul lui, privindu-l.<br />
― Dacă ne întoarcem, o să dureze ore întregi.<br />
Jack îşi drese glasul şi vorbi pe un ton ciudat şi încordat.<br />
― Ca nu cumva Piggy să păţească ceva, nu?<br />
Ralph se bătu peste dinţi cu vîrful murdar al suliţei.<br />
― Dacă traversăm...<br />
Se uită lung împrejur.<br />
― Cineva o să traverseze insula ca să-i spună lui Piggy că ne întoarcem după ce se întunecă.<br />
Bill rosti incredul:<br />
― Singur prin pădure? Acum?<br />
― Nu ne putem lipsi de mai mult de un băiat.<br />
Simon îşi croi drum pînă lîngă cotul lui Ralph.<br />
― Mă duc eu, dacă vrei. Zău, nu-mi pasă...<br />
Înainte ca Ralph să aibă timp să-i răspundă, Simon îi aruncă repede un zîmbet, se întoarse şi se pierdu în pădure.<br />
Ralph se uită înapoi la Jack şi-l văzu parcă pentru prima oară furios.<br />
― Jack... ţii minte cînd te-ai dus tocmai pînă la stînca în formă de castel?<br />
― Da, zise Jack şi se strîmbă.<br />
― Ai venit de-a lungul unei părţi a ţărmului ăstuia, pe sub munte, pe acolo pe jos?<br />
― Da.<br />
― Şi?<br />
― Am găsit o cărare făcută de porci. Ţinea kilometri întregi.<br />
Ralph dădu din cap. Arătă spre pădure.<br />
― Aşadar, cărarea trebuie să fie pe-acolo.<br />
Toţi aprobară înţelegători.<br />
― Foarte bine atunci. O să ne croim drum cu forţa pînă o să dăm de cărarea porcilor.<br />
Făcu un pas înainte şi se opri.<br />
― Staţi o clipă. Unde duce cărarea asta?<br />
― Pe munte, zise Jack. Ţi-am mai spus.<br />
Rînji batjocoritor.<br />
― Nu vrei să te sui pe munte?<br />
Ralph suspină, simţind că duşmănia dintre ei reînvia şi înţelegînd sentimentele lui Jack în momentul cînd înceta să mai conducă.<br />
― Mă gîndesc la lumină. O să orbecăim.<br />
― Voiam să căutăm fiara.<br />
― N-o s-avem destulă lumină.<br />
― Nu vreau să mă întorc, zise Jack enervat. O să mă întorc după ce-o să ajungem acolo. Tu nu vii? Vrei mai degrabă să te înapoiezi la adăpost şi să-l linişteşti pe Piggy?<br />
Venise rîndul lui Ralph să roşească. Vorbi disperat, silit de acea nouă înţelegere a lucrurilor pe care i-o datora lui Piggy.<br />
― De ce mă urăşti?<br />
Băieţii se foiră neliniştiţi, ca şi cum s-ar fi rostit un cuvînt obscen. Tăcerea se prelungi.<br />
Ralph, încă enervat şi jignit, se îndepărtă primul.<br />
― Haideţi.<br />
Îi conducea ca şi cum ar fi avut acest drept şi începu să taie vegetaţia încîlcită. Jack încheia coloana, nemulţumit şi posac. <br />
Cărarea porcilor era un tunel întunecat, căci soarele aluneca repede spre marginea lumii, iar în pădure umbrele se întindeau la tot pasul. Alergară iute pe cărarea largă şi bătătorită. Apoi plafonul de frunze se sparse şi ei se opriră, răsuflînd agitat şi uitîndu-se la cele cîteva stele care clipeau în jurul vîrfului muntelui.<br />
― Am sosit.<br />
Băieţii se priviră atent şi cu îndoială. Ralph luă o hotarîre.<br />
― O să traversăm direct platforma şi o să ne căţărăm mîine pe munte.<br />
Murmurară că erau de acord; Jack se afla lîngă umărul lui.<br />
― Bineînţeles, dacă ţi-e frică...<br />
Ralph se întoarse spre el.<br />
― Cine s-a suit primul la castel?<br />
― M-am suit şi eu. Dar în timpul zilei.<br />
― Perfect. Cine vrea să se caţere acum pe munte?<br />
Îi răspunse tăcerea.<br />
― Sam şi Eric? Ce părere aveţi?<br />
― Ar trebui să mergem şi să-i spunem lui Piggy...<br />
― ... da, să-i spunem lui Piggy că...<br />
― Dar s-a dus Simon!<br />
― Ar trebui să-i spunem lui Piggy, în cazul cînd...<br />
― Robert? Bill?<br />
Se îndreptară spre platformă. Fireşte, nu fiindcă le era teamă... erau doar obosiţi. Ralph se întoarse spre Jack.<br />
― Ei?<br />
― Mă duc pe munte.<br />
Cuvintele lui Jack izbucniră cu răutate, ca un blestem, îl privi pe Ralph încordat şi cu suliţa ţinută ameninţător.<br />
― Mă duc pe munte ca să caut fiara... acum.<br />
Apoi ironia finală, vorba amară, spusă cu indiferenţă.<br />
― Veniţi?<br />
La acest cuvînt, ceilalţi băieţi uitară graba de-a pleca şi se întoarseră în faţa noii dovezi a urii dintre două fiinţe aflate în beznă. Cuvîntul era prea bine ales, prea amar şi prea reuşise să intimideze, pentru a mai fi nevoie să-l repete. Îl luă pe Ralph pe nepregătite, tocmai cînd se calmase, aşteptînd să se întoarcă la adăpost şi la apele calme şi prieteneşti ale lagunei.<br />
― N-am nimic împotrivă.<br />
Auzi uimit cum vocea îi răsuna rece şi nepăsătoare, astfel încît răutatea din ironia lui Jack rămase fără rezultat.<br />
― Fireşte, dacă tu n-ai nimic împotrivă.<br />
― Cîtuşi de puţin.<br />
Jack făcu un pas.<br />
― Ei bine, atunci...<br />
Unul lîngă celălalt, urmăriţi cu privirea de băieţii tăcuţi, cei doi porniră să urce muntele. Ralph se opri.<br />
― Sîntem nişte caraghioşi. De ce să mergem numai noi doi? Dacă dăm peste ceva, n-o să fim de-ajuns...<br />
Se auzi zgomotul băieţilor care se împrăştiau. Pe neaşteptate, o siluetă întunecată se desprinse, întorcîndu-se în direcţia contrară fluxului băieţilor care fugeau.<br />
― Roger?<br />
― Eu sînt.<br />
― Atunci sîntem trei.<br />
Îşi reluară urcuşul pe coasta muntelui. Bezna părea că pluteşte în jurul lor ca un flux. Jack, care nu vorbea, începu să gîfîie şi să tuşească; o pală de vînt îi făcu pe toţi trei să bombăne. Pe Ralph îl orbiră lacrimile.<br />
― Cenuşă. Sîntem pe marginea zonei arse.<br />
Paşii lor şi briza întîmplătoare stîrneau mici vîrtejuri de praf. Se opriră din nou şi Ralph avu răgazul, în timp ce tuşea, să-şi spună cît erau de proşti. Dacă nu exista nici o fiară ― şi aproape sigur că nu exista ― cu atît mai bine; dar dacă îi aştepta ceva pe vîrful muntelui, la ce le folosea că erau trei, înghiţiţi de beznă şi înarmaţi doar cu beţe?<br />
― Sîntem nişte caraghioşi.<br />
Din întuneric se auzi răspunsul. <br />
― Ţi-e frică?<br />
Ralph tresări enervat. Totul era din vina lui Jack.<br />
― Fireşte că mi-e frică. Sîntem totuşi nişte caraghioşi.<br />
― Dacă nu vrei să mergi mai departe, am să mă duc singur, îi răspunse Jack sarcastic.<br />
Ralph simţi ironia şi îl urî. Înţepătura cenuşei în ochi, oboseala şi frica îl înfuriară.<br />
― Pleacă atunci. Te aşteptăm aici.<br />
Se aşternu tăcerea.<br />
― De ce nu pleci? Ţi-e frică?<br />
O pată în beznă, o pată care era Jack se desprinse şi începu să se îndepărteze.<br />
― Foarte bine. La revedere.<br />
Pata dispăru. O alta îi luă locul.<br />
Ralph se lovi cu genunchii de ceva tare şi rostogoli un trunchi carbonizat, colţuros la pipăit. Simţi cum coaja pomului, transformată în tăciuni ascuţiţi, i se freacă de dosul genunchiului şi îşi dădu seama că Roger se aşezase. Pipăi şi se lăsă alături de el, în timp ce trunchiul se legăna în cenuşa invizibilă. Roger, necomunicativ din fire, tăcea. Nu-şi dăduse nici o părere asupra fiarei şi nici nu-i mărturisise lui Ralph de ce se hotărîse să participe la această expediţie nebunească. Stătea şi se legăna încet pe trunchi. Ralph auzi o răpăială rapidă şi enervantă şi înţelese că Roger lovea în ceva cu suliţa lui caraghioasă de lemn.<br />
Roger şi Ralph, cu firea lor de nepătruns, stăteau, se legănau, ascultau răpăiala şi se gîndeau; de jur împrejur, cerul apropiat se umpluse peste tot de stele, afară de locul unde muntele făcea o gaură în beznă.<br />
Deasupra lor răsună zgomotul unei alunecări, zgomotul unor paşi uriaşi pe stîncă sau pe cenuşă. Apoi Jack îi găsi; tremura şi vorbea răguşit, cu o voce pe care de-abia o recunoscură.<br />
― Am văzut ceva pe vîrful muntelui.<br />
Îl auziră împiedicîndu-se de buşteanul care se legăna violent. O clipă rămase tăcut, apoi bombăni:<br />
― Fiţi atenţi. S-ar putea să mă urmărească.<br />
Un nor de cenuşă se stîrni în jur. Jack se ridică.<br />
― Am văzut ceva ce se umfla pe vîrful muntelui.<br />
― Închipuiri, zise Ralph tremurînd, fiindcă nimic nu se umflă. Nici un fel de creatură nu se umflă.<br />
Roger vorbi. Tresăriră, fiindcă uitaseră de el.<br />
― O broască.<br />
Jack chicoti şi se cutremură de silă.<br />
― O broască! Am auzit şi un zgomot. Un fel de "pleosc", şi lucrul ăla s-a umflat.<br />
Pe Ralph îl surprinse mai puţin sunetul vocii calme, cît intenţia ei sfidătoare.<br />
― Să mergem să ne uităm.<br />
Pentru prima oară de cînd îl cunoscuse pe Jack, Ralph îl simţi că ezită.<br />
― Acum?<br />
Vocea îl dădu de gol.<br />
― Fireşte.<br />
Se ridică de pe trunchi şi îi conduse prin beznă peste tăciunii care trosneau, iar ceilalţi îl urmară.<br />
Vocea lui fizică tăcuse, iar cea interioară, a raţiunii, ca şi altele, se făcură auzite. Piggy îi spunea că era un copil. O altă voce îi spunea să nu fie prost; bezna şi actul lor disperat dădeau nopţii irealitatea unui scaun de dentist.<br />
Cînd ajunseră la ultima costişă, Jack şi Roger se apropiară, transformaţi din pete de cerneală în siluete clare. Printr-o înţelegere comună, se opriră şi se ghemuiră. În spatele lor, la orizont, se vedea o pată de cer mai limpede, unde avea să răsară peste cîteva clipe luna. Vîntul mugi prin pădure şi le lipi zdrenţele de trup.<br />
Ralph se foi.<br />
― Hai.<br />
Se furişară înainte, iar Roger rămase niţel în urmă. Jack şi Ralph ocoliră umărul muntelui, întinderile sclipitoare ale lagunei se aflau dedesubt, iar dincolo de ele lucea o pată albă şi lungă ― reciful. Roger li se alătură.<br />
― Să ne strecurăm înainte pe mîini şi pe genunchi. Poate că fiara doarme, şopti Jack.<br />
Roger şi Ralph înaintară pe vine, lăsîndu-l pe Jack în urmă, cu toate cuvintele lui curajoase. Ajunseră la vîrful plat, unde simţiră în mîini şi pe genunchi duritatea stîncii.<br />
O creatură care se umfla.<br />
Ralph îşi vîrî mîinile în cenuşa rece şi moale a focului şi îşi înăbuşi un ţipăt. Mîna şi umărul îi tremurau din cauza contactului neaşteptat. Greaţa îi aduse brusc în ochi lumini verzi, care apoi se destrămară în beznă. Roger se afla în spatele lui, iar Jack îi vorbi la ureche.<br />
― Uite acolo, unde era o viroagă în stîncă. Un fel de grămadă... o vezi?<br />
Lui Ralph îi veni în ochi cenuşa focului stins. Nu vedea nici viroagă şi nici altceva, fiindcă luminile verzi reapăreau şi creşteau, iar vîrful muntelui aluneca într-o parte.<br />
Din nou auzi de la depărtare şoapta lui Jack.<br />
― Ţi-e teamă?<br />
Nu-i era teamă, dar înlemnise, suspendat şi încremenit pe vîrful unui munte care cînd descrestea, cînd se mişca. Jack se strecură pe alături, iar Roger se împiedică, îşi îndreptă trupul, scoase un fel de şuierătură şi trecu mai departe, îi auzi cum şoptesc:<br />
― Vezi ceva?<br />
― Acolo...<br />
În faţa lor, doar la trei sau patru metri, se găsea o movilă ca o stîncă şi care n-avea ce căuta acolo. Ralph auzi o sporovăială slabă de undeva ― poate chiar din gura lui. Se redresă printr-un efort al voinţei, îşi transformă frica şi scîrba în ură şi se ridică în picioare. Făcu doi paşi grei înainte.<br />
În spatele lor, felia de lună se ridicase clară la orizont, în faţă, un fel de maimuţă uriaşă dormea cu capul între genunchi. Apoi vîntul mugi prin pădure, în beznă se stîrni o foiala, iar făptura îşi înălţă capul, îndreptînd spre ei o faţă descompusă.<br />
Ralph se pomeni că alerga cu paşi mari prin cenuşă, îi auzi pe ceilalţi ţipînd şi sărind, şi încercă imposibilul, coborînd în goană panta întunecată; în curînd, muntele se goli de băieţi, în urmă rămînînd doar cele trei beţe uitate şi făptura care se clătina.<br />
<br />
<br />
<br />
VIII<br />
Un dar dat beznei<br />
<br />
Piggy se uită nefericit de la plaja palidă din zori la muntele întunecat.<br />
― Eşti sigur? Vreau să spun, absolut sigur?<br />
― Ţi-am spus de zece ori pînă acum, zise Ralph, l-am văzut.<br />
― Crezi că sîntem în siguranţă aici?<br />
― De unde dracu' vrei să ştiu?<br />
Ralph se smuci de lîngă el şi merse cîţiva paşi de-a lungul plajei. Jack îngenunche şi desenă un motiv circular cu arătătorul pe nisip. Vocea lui Piggy ajunse la ei înfundat.<br />
― Eşti sigur? Absolut sigur?<br />
― Du-te sus, uită-te şi lasă-mă în pace, răspunse Jack dispreţuitor.<br />
― Nici nu mă gîndesc.<br />
― Fiara are colţi, zise Ralph, şi ochi mari şi negri.<br />
Se cutremură violent. Piggy îşi scoase ochelarii şi lustrui singura lentilă rotundă.<br />
― Ce facem?<br />
Ralph se întoarse spre platformă. Cochilia strălucea printre pomi ― o picătură albă, proiectată pe locul unde avea să răsară soarele.<br />
Îşi dădu claia de păr peste cap.<br />
― Nu ştiu.<br />
Îşi aminti de goana înspăimîntată în josul muntelui.<br />
― Zău, nu cred că sîntem în stare să ne luptăm cu un astfel de monstru uriaş. Sîntem buni să trăncănim, dar n-am ataca un tigru. Ne-am ascunde. Chiar şi Jack s-ar ascunde.<br />
Jack continua să se uite la nisip.<br />
― Ce facem cu vînătorii mei?<br />
Simon se furişă din umbrele adăposturilor. Ralph ignoră întrebarea lui Jack. Arătă cu mîna spre pata galbenă de deasupra mării.<br />
― Cîtă vreme e lumină, sîntem destul de curajoşi. Apoi? Făptura aia stă ghemuită lîngă foc, de parcă n-ar vrea să ne lase să fim salvaţi...<br />
Îşi frecă distrat mîinile. Pe urmă rosti:<br />
― Nu putem aprinde un foc de semnalizare... Sîntem înfrînţi.<br />
Un vîrf de aur apăru deasupra mării şi, deodată, cerul întreg se lumină.<br />
― Şi vînătorii mei?<br />
― Nişte băieţi înarmaţi cu beţe.<br />
Jack se ridică. Roşi în timp ce se îndepărta.<br />
Piggy îşi puse ochelarii cu o singură lentilă şi îl privi pe Ralph.<br />
― Ai făcut-o. Ai vorbit urît despre vînătorii lui.<br />
― Ia mai taci!<br />
Sunetul cochiliei în care se sufla aiurea îi întrerupse. Ca şi cum ar fi cîntat o serenadă soarelui ce răsărea, Jack suflă pînă cînd adăposturile prinseră viată pe dinăuntru şi vînătorii se strecurară pe platformă, iar puştii smiorcăiră, cum făceau atît de des de la o vreme. Ralph se ridică ascultător, Piggy la fel, şi se îndreptară spre platformă.<br />
― Vorbe, zise Ralph cu amărăciune, vorbe, vorbe, vorbe... <br />
Luă cochilia de la Jack.<br />
― Adunarea noastră...<br />
Jack îl întrerupse.<br />
― Eu i-am adunat.<br />
― Dacă nu-i adunai tu, îi adunam eu. Ai suflat în cochilie, atîta tot.<br />
― Şi ce, nu-i de ajuns?<br />
― Bine, ia cochilia! Dă-i drumul şi vorbeşte!<br />
Ralph vîrî cochilia în mîinile lui Jack şi se aşeză pe un trunchi.<br />
― V-am adunat, din mai multe motive, zise Jack. Mai întîi, cred c-aţi aflat, am văzut fiara. Ne-am strecurat pe vîrf ui muntelui. Doar la cîţiva paşi de ea. Fiara s-a ridicat şi s-a uitat la noi. Nu ştiu ce face. Nu ştim nici măcar ce e...<br />
― Fiara iese din mare...<br />
― Din beznă...<br />
― Din pomi...<br />
― Linişte! strigă Jack. Ascultaţi-mă! Fiara e acolo sus, indiferent ce e...<br />
― Poate c-aşteaptă... ?<br />
― Să ne vîneze...<br />
― Da, să ne vîneze.<br />
― Să ne vîneze, zise Jack, amintindu-şi de temerile lui de demult, încercate în pădure. Da. Fiara vînează. Numai că... tăceţi odată! Atîta doar că n-o putem ucide. Iar Ralph a declarat că vînătorii mei nu sînt buni de nimic.<br />
― N-am declarat niciodată aşa ceva!<br />
― Am cochilia. Ralph crede că sînteţi laşi, fiindcă aţi fugit din faţa mistreţului şi-a fiarei. Şi asta nu-i tot.<br />
Pe platformă răsună un fel de suspin, ca şi cum fiecare ar fi ştiut ce avea să urmeze. Vocea lui Jack continuă, tremurătoare şi totuşi hotărîtă, luptînd împotriva tăcerii ostile.<br />
― Ralph seamănă cu Piggy. Vorbeşte ca el. Nu-i un şef bun.<br />
Jack strînse cochilia în pumn...<br />
― Şi el e tot laş.<br />
Se opri o clipă, apoi continuă.<br />
― Pe vîrful muntelui, cînd Roger şi cu mine am mers mai departe... el a rămas în urmă.<br />
― Am mers şi eu! <br />
― În urma noastră.<br />
Cei doi băieţi se priviră cu ură prin perdelele de păr.<br />
― M-am dus şi eu, zise Ralph, apoi am fugit. Ca şi tine.<br />
― Zi atunci că sînt laş.<br />
Jack se întoarse spre vînători.<br />
― Nu-i vînător. N-o să ne găsească niciodată carne. Nu e monitor la şcoală şi nu ştim nimic despre el. Dă ordine şi aşteaptă ca alţii să i le respecte pe degeaba. Si toată vorbăria lui...<br />
― Toată vorbăria lui! strigă Ralph. Vorbe! Vorbe! Cine a dorit-o? Cine a cerut să aibă loc adunarea?<br />
Jack se întoarse roşu la faţă, cu bărbia în piept. Ochii îi aruncau fulgere.<br />
― Foarte bine, atunci, zise el pe un ton plin de insinuări şi de ameninţări, foarte bine..<br />
Strînse cochilia la piept cu o mînă şi tăie aerul cu degetul arătător al celeilalte.<br />
― Cine crede că Ralph nu merită să fie şef?<br />
Se uită plin de speranţă la cercul de băieţi înlemniţi. Pe sub palmieri se aşternuse o tăcere de moarte.<br />
― Să ridicăm mîna, zise Jack violent, toţi cei care nu-l mai vor pe Ralph şef.<br />
Tăcerea continuă intensă, grea şi ruşinoasă. Roşeaţa se retrase încet din obrajii lui Jack, apoi năvăli la loc cu o violenţă dureroasă. Se linse pe buze şi îşi întoarse privirea într-o parte, ca să evite situaţia penibilă de-a o întîlni pe-a altuia.<br />
― Cîţi cred că...<br />
Glasul i se stinse. Mîinile care ţineau cochilia se clătinară. Îşi drese glasul şi vorbi răspicat:<br />
― Foarte bine, atunci.<br />
Lăsă cochilia cu mare atenţie pe iarba de lîngă el. Din colţul ochilor i se scurgeau lacrimi de umilinţă.<br />
― Eu nu mă mai joc. Nu sînt cu voi.<br />
Cei mai mulţi dintre băieţi îşi coborîseră privirea spre iarbă sau în altă parte. Jack îşi drese din nou glasul.<br />
― Nu mai vreau să fac parte din grupul lui Ralph...<br />
Se uită de-a lungul buştenilor din dreapta, numărîndu-i pe vînătorii care formaseră corul.<br />
― Am să plec. N-are decît să-şi prindă singur porcii. Cine vrea să vîneze cînd am eu chef, să mă urmeze.<br />
Se poticni ieşind din triunghi şi se îndreptă spre plaja albă.<br />
― Jack!<br />
Jack se întoarse şi se uită înapoi la Ralph. O clipă se opri, apoi strigă strident şi furios.<br />
― ...Nu!<br />
Sări de pe platformă şi fugi de-a lungul plajei, fără să dea atenţie lacrimilor care îi curgeau şiroaie; Ralph îl urmări cu privirea pînă dispăru în pădure.<br />
Piggy era indignat.<br />
― Am vorbit, Ralph, iar tu te-ai mulţumit să stai ca...<br />
Încet, uitîndu-se la Piggy şi nevăzîndu-l, Ralph îşi spuse: "Are să se întoarcă. Cînd are să apună soarele, are să se întoarcă." Se uită la cochilia din mîna lui Piggy.<br />
― Ce?<br />
― Nu-i nimic!<br />
Piggy renunţase la încercarea de a-l contrazice pe Ralph. Îşi frecă din nou lentila de la ochelari şi se întoarse la subiectul discuţiei.<br />
― Ne putem lipsi de Jack Merridew. Mai sînt şi alţii în afară de el pe insula asta. Acum, cînd am dat într-adevăr peste fiară, deşi mai că nu-mi vine să cred, o să trebuiască să stăm pe lîngă platformă; o să avem mai puţină nevoie de Jack şi de vînătorii lui. Aşa că acum o să hotărîm cu adevărat ce-i de făcut.<br />
― N-avem nici un ajutor, Piggy. Nu-i nimic de făcut.<br />
O vreme se aşternu o tăcere deznădăjduită. Apoi Simon se ridică şi luă cochilia de la Piggy, care fu atît de uimit, încît rămase în picioare. Ralph se uită la Simon.<br />
― Simon? Ce s-a mai întîmplat?<br />
Un chicot pe jumătate batjocoritor trecu prin cercul de băieţi, iar Simon se retrase de lîngă ei.<br />
― Mi-am închipuit c-ar putea fi ceva de făcut. Ceva pe care noi...<br />
Din nou, tensiunea din adunare îi înăbuşi vocea. Căută ajutor şi simpatie, şi se opri asupra lui Piggy. Se întoarse puţin spre el, strîngînd cochilia la pieptul cafeniu.<br />
― Cred c-ar trebui să ne cocoţăm pe munte.<br />
Cercul se zgudui de groază. Simon se opri şi se întoarse spre Piggy, care îl privea cu o expresie uimită şi batjocoritoare.<br />
― La ce bun să ne urcăm pînă la fiară, cînd Ralph şi ceilalţi doi n-au reuşit să facă nimic?<br />
Simon îi şopti răspunsul.<br />
― Ce altceva vrei să facem?<br />
Odată terminată cuvîntarea, Simon îl lăsă pe Piggy să-i ia cochilia. Apoi se retrase şi se aşeză cît mai departe de ceilalţi.<br />
Piggy vorbea cu mai multă încredere şi, dacă împrejurările n-ar fi fost atît de serioase, cu o plăcere pe care ceilalţi i-ar fi recunoscut-o.<br />
― Am spus că ne putem lipsi cu toţii de o anumită persoană. Acum susţin că trebuie să hotărîm ce-i de făcut. Şi cred că vă pot spune ce-are să afirme Ralph. Fumul e lucrul cel mai important pe insulă şi nu poţi avea fum, dacă nu faci foc.<br />
Ralph gesticula neliniştit.<br />
― Nu merge, Piggy. N-avem foc deloc. Monstrul e acolo ― iar noi trebuie să stăm aici.<br />
Piggy ridică cochilia, ca şi cum ar fi trebuit să dea forţă cuvintelor următoare.<br />
― N-avem nici un foc pe munte. Ce-ar strica dacă am aprinde un foc aici? Am putea s-aprindem un foc pe stînci. Şi chiar pe nisip. O să iasă acelaşi fum.<br />
― E adevărat!<br />
― Fum!<br />
― Lîngă bazin!<br />
Băieţii începură să bombăne. Numai Piggy putea avea curajul şi inteligenţa de a propune să se mute focul de pe munte.<br />
― Aşa c-o să aprindem focul aici jos, zise Ralph şi se uită în jur. ÎI putem aprinde chiar aici, între bazin şi platformă. Fireşte...<br />
Se întrerupse, încruntîndu-se, reflectînd la situaţie, ciugulind fără să-şi dea seama ciotul unei unghii.<br />
― Fireşte, fumul n-o să se vadă aşa de bine, n-o să se vadă la mare depărtare. Dar n-o să trebuiască să ne apropiem. .. să ne apropiem de...<br />
Ceilalţi dădură din cap, într-un asentiment general. Nu mai erau siliţi să se apropie.<br />
― Să aprindem focul chiar acum.<br />
Ideile cele mai mari sînt şi cele mai simple. Lucrară cu inimă, fiindcă aveau ceva de făcut. Piggy se simţea atît de încîntat, încît se mişca foarte liber după plecarea lui Jack şi era atît de mîndru de contribuţia lui la binele societăţii, încît ajută şi el, aducînd lemne de foc. Lemnul era la îndemînă ― un pom prăbuşit pe platformă, de care n-aveau nevoie la întrunire; şi totuşi, pentru ceilalţi, atmosfera sacrosanctă a platformei apărase pînă şi ce era inutil. Gemenii înţeleseseră că alături de ei va arde noaptea un foc ca o consolare, şi cîţiva puşti începură sa danseze şi să bată din palme de bucurie.<br />
Lemnul era mai puţin uscat decît vreascurile folosite pe munte. O bună parte putrezise, se umezise şi colcăia de insecte; buştenii trebuiau traşi cu grijă, altminteri se făceau praf. Pe deasupra, ca să nu intre prea adînc în pădure, băieţii luau orice lemn din apropiere, indiferent cît îl încîlciseră lăstarii. Liziera pădurii şi brazda le deveniseră familiare, fiind în apropierea cochiliei şi a adăposturilor şi părînd destul de prietenoase în timpul zilei. Nimeni nu voia să-şi bată capul, închipuindu-şi în ce se puteau transforma noaptea. Munciră aşadar cu mare chef şi veselie, deşi, pe măsură ce orele se scurgeau, în cheful lor se strecura o undă de panică, iar în veselie una de spaimă. Ridicară pe nisipul pustiu de lîngă platformă o piramidă de frunze, rămurele, crăci şi buşteni. Pentru prima oară de cînd se afla pe insulă, Piggy îşi scoase singur ochelarii cu o singură lentilă, se aplecă şi o aţinti asupra iascăi. În scurt timp se înălţă un plafon de fum şi un tufiş se aprinse cu flăcări galbene.<br />
Puştii, care văzuseră puţine focuri de la prima catastrofă, se entuziasmară grozav. Ţopăiră şi cîntară. Adunarea semăna cu o petrecere.<br />
În cele din urmă, Ralph se opri din lucru şi se ridică, întinzîndu-şi cu antebraţul murdar sudoarea de pe frunte.<br />
― Va trebui să aprindem un foc mic. Ăsta-i prea mare ca să poată fi ţinut aprins.<br />
Piggy se aşeză atent pe nisip şi începu să-şi lustruiască lentila.<br />
― Să încercăm. Va trebui să aflăm cum se face un foc mic şi puternic, apoi o să punem crăci verzi ca să scoată fum. Unele dintre frunzele astea scot fum mai bine ca altele.<br />
O dată cu focul se stinse şi entuziasmul. Pustii încetară să cînte şi să ţopăie, se risipiră spre malul mării sau după fructe, sau intrară în adăposturi.<br />
Ralph se lăsă pe nisip.<br />
― Va trebui să facem o nouă listă a celor ce se vor îngriji de foc.<br />
― Dacă-i poţi găsi.<br />
Se uită înjur. Pentru prima oară, văzu cît de puţini băieţi mari rămăseseră şi înţelese de ce munca fusese atît de grea.<br />
― Unde-i Maurice?<br />
Piggy îşi şterse din nou ochelarii.<br />
― Cred... nu, doar n-o să plece singur în pădure, nu-i aşa?<br />
Ralph sări în picioare, ocoli focul în fugă şi rămase lîngă Piggy, dîndu-şi părul peste cap.<br />
― Dar trebuie să facem o listă! Eşti tu, sînt eu, Sam şi Eric şi... <br />
Nu vru să se uite la Piggy şi vorbi nepăsător.<br />
― Unde-s Bill şi Roger?<br />
Piggy se aplecă şi puse o bucată de lemn pe foc.<br />
― Cred c-au plecat. Nu cred c-or să primească.<br />
Ralph se aşeză şi începu să sape gropiţe în nisip. Descoperi cu surprindere lîngă gropiţă o picătură de sînge. Cercetă cu atenţie unghia roasă şi urmări mica perlă de sînge care se strînsese unde îşi rosese degetul pînă la carne.<br />
Piggy continuă.<br />
― Cînd strîngeam lemne, i-am văzut cum se furişează şi pleacă. Au luat-o în partea aia. Încotro a apucat-o şi Jack.<br />
Ralph termină inspecţia mîinii şi îşi ridică privirea. Cerul, ca şi cum ar fi simpatizat cu marile schimbări petrecute în mijlocul lor, arăta altfel astăzi ― atît de ceţos, încît în unele locuri aerul fierbinte părea alb. Discul soarelui părea de argint coclit, ca şi cum ar fi fost mai aproape şi mai puţin fierbinte, deşi aerul devenise înăbuşitor.<br />
― Întotdeauna ne-au făcut necazuri, nu?<br />
În glasul pe care îl auzi lîngă umăr, vibra neliniştea.<br />
― Ne putem lipsi de ei. Vom fi mai fericiţi acum, nu?<br />
Ralph se aşeză. Gemenii se apropiară, tîrînd un buştean mare şi rînjind triumfători. Răsturnară buşteanul printre tăciuni şi izbucniră cîteva scîntei.<br />
― Ne putem descurca şi singuri, nu?<br />
În timp ce buşteanul se usca, lua foc, se roşea şi răspîndea căldură, Ralph rămase tăcut pe nisip. Nu-l văzu pe Piggy îndreptîndu-se spre gemeni, discutând cu ei în şoaptă şi apoi intrînd cu toţii în pădure.<br />
― Uite!<br />
Îşi reveni, tresărind. Piggy şi ceilalţi doi se aflau lîngă el. Erau încărcaţi cu fructe.<br />
― Mi-am zis că n-ar fi rău să facem un fel de petrecere, spuse Piggy.<br />
Cei trei băieţi se aşezară. Aduseseră multe fructe şi toate bine coapte, îi zîmbiră lui Ralph, care luă cîteva şi începu să le mănînce.<br />
― Vă mulţumesc, zise el, plăcut surprins. Vă mulţumesc!<br />
― Ne descurcăm şi singuri foarte bine, zise Piggy. Numai cei care nu-şi dau seama de situaţia de pe insulă ne fac necazuri. O să aprindem un foc mic şi puternic...<br />
Ralph îşi aminti motivul îngrijorării.<br />
― Unde-i Simon?<br />
― Nu ştiu.<br />
― Crezi că s-a urcat pe munte?<br />
Piggy izbucni într-un rîs violent şi mai luă cîteva fructe.<br />
― Poate. E cam sărit.<br />
Simon trecuse prin regiunea cu pomi fructiferi, dar puştii fuseseră prea ocupaţi cu focul de pe plajă ca să-l urmărească pînă acolo, îşi continuă drumul printre liane pînă ajunse la marele covor ţesut lîngă luminiş şi se furişă înăuntru. Lumina soarelui se strecura în spatele paravanului de frunze, iar în mijloc dansau fluturii. Îngenunche şi săgeata soarelui căzu asupra lui. Data trecută aerul păruse că vibrează din cauza căldurii; acum devenise ameninţător, în curînd, sudoarea îl năpădi, scurgîndu-se de pe părul lung şi aspru. Se mişcă de colo-colo, dar nu reuşi să evite soarele. I se făcu repede sete, o sete grozavă.<br />
Rămase aşezat jos.<br />
Departe, undeva pe plajă, Jack stătea în picioare în faţa unui grup de băieţi. Radia de fericire.<br />
― O să vînăm, zise el.<br />
Îi cercetă atent. Fiecare purta rămăşiţele unei şepci negre, şi cu multe, multe zile în urmă stătuseră cuminţi, pe două rînduri, iar vocile lor răsunaseră ca un cînt de îngeri.<br />
― O să vînăm. Eu am să fiu şeful.<br />
Dădură din cap şi criza trecu uşor.<br />
― Iar apoi... în ce priveşte fiara...<br />
Se foiră, cu ochii aţintiţi spre pădure.<br />
― Ascultaţi-mă. N-o să ne mai batem capul cu fiara.<br />
Întări cu un gest al capului:<br />
― O să uităm de ea.<br />
― Grozav!<br />
― Da!<br />
― Să uităm de fiară!<br />
Jack nu-şi trăda uimirea în faţa entuziasmului lor.<br />
― Şi mai e ceva. Să nu mai visăm atîta. Sîntem aproape de capătul insulei.<br />
Consimţiră cu frenezie, din străfundul sufletelor chinuite.<br />
― Ia ascultaţi. O să mergem mai încolo, la castelul de stîncă. O să-i dezvăţ pe mulţi dintre băieţii mai mari de obiceiul cu cochilia şi de toate celelalte. O să omorîm un porc şi o să facem o petrecere.<br />
― Se opri şi continuă mai încet.<br />
― În ce priveşte fiara. Cînd o să vînăm, o să-i lăsăm şi ei cîte ceva. Atunci poate că n-o să ne mai supere.<br />
Se ridică brusc.<br />
― Acum să plecăm în pădure ca să vînăm.<br />
Se întoarse şi se îndepărtă, iar după o clipă băieţii îl urmară supuşi.<br />
Se risipiră neliniştiţi prin pădure. Aproape imediat, Jack dădu peste nişte excremente de animal şi rădăcini smulse şi împrăştiate, care trădau prezenţa porcilor. Descoperiră repede şi cărarea proaspăt deschisă în pădure. Jack le făcu semn celorlalţi vînători să stea liniştiţi şi înainta singur. Era fericit şi se simţea în bezna umedă a pădurii ca în hainele sale zdrenţuite. Se furişă pe o costişă pînă la stîncile şi pomii risipiţi pe malul mării.<br />
Porcii, nişte saci umflaţi de grăsime, zăceau şi se desfătau voluptuos la umbra de sub pomi. Nu bătea vîntul şi n-aveau nici o bănuială; experienţa îl făcuse pe Jack tăcut ca o umbră. Se întoarse pe furiş şi le dădu instrucţiuni vînătorilor. În scurt timp, începură să înainteze foarte încet, transpirînd tăcuţi sub arşiţă. Pe sub pomi o ureche se mişcă leneş. Puţin mai încolo de turma de porci, cufundată în fericire maternă, zăcea scroafa cea mai mare. Era neagră şi trandafirie; la sfîrcurile ei uriaşe se întindea un şir de purcei care dormeau, mugeau încet sau guiţau. Jack se opri la cincisprezece metri de turmă; întinse braţul şi arătă spre scroafă. Se uită împrejur, ca să se încredinţeze că îl înţeleseseră toţi, iar ceilalţi băieţi dădură din cap. Un şir de braţe drepte se trase înapoi.<br />
― Acum!<br />
Cireada de porci o zbughi; de la o distanţă de doar zece metri, suliţele de lemn cu vîrfuri întărite la foc zburară spre porcul ales. Un purceluş se repezi în mare guiţînd nebuneşte şi tîrînd în urmă suliţa lui Roger. Scroafa scoase un ţipăt înăbuşit şi se împletici cu două suliţe înfipte în coapsa grasă. Băieţii urlară şi se avîntară, purceii se risipiră, iar scroafa trecu prin şirul de băieţi ce înaintau şi se pierdu cu zgomot în pădure.<br />
― După ea!<br />
O rupseră la fugă pe cărarea porcilor, dar în pădurea întunecoasă şi prea încîlcită Jack blestemă, îi opri şi cercetă printre pomi. O vreme, nu vorbi, ci respiră sălbatic, înspăimîntîndu-i şi făcîndu-i să se uite unul la altul cu admiraţie şi nelinişte. Deodată împunse pămîntul cu degetul.<br />
― Acolo...<br />
Mai înainte ca ceilalţi să poată cerceta picătura de sînge, Jack se îndepărtă, cercetă o urmă şi atinse o ramură care se rupse. Urmărea cu o hotărîre şi o siguranţă misterioasă; iar vînătorii veneau în spatele lui.<br />
Se opri în faţa unui ascunziş.<br />
― E înăuntru.<br />
Înconjurară ascunzişul, dar scroafa reuşi să scape cu o altă suliţă înfiptă în coapsă. Suliţele ce se tîrau o împiedicau să fugă, iar vîrfurile lor ascuţite o chinuiau. Se împiedică de un pom, făcînd ca o suliţă să se înfigă şi mai adînc, iar vînătorii reuşiră s-o urmărească uşor, după picăturile de sînge strălucitor. După-amiaza se scurgea leneşă şi îngrozitoare din pricina arşiţei umede; scroafa înainta cu opinteli, sîngera turbată, iar vînătorii o urmăreau uniţi cu ea în voluptatea morţii şi excitaţi de lunga vînătoare şi de sîngele scurs. O văzură, aproape că o ajunseră, dar scroafa îşi adună ultimele forţe şi păstră din nou distanţa dintre ei. Se aflau chiar lîngă ea cînd pătrunse clătinîndu-se într-un luminiş plin de flori strălucitoare, unde fluturii dansau unul în jurul altuia, iar aerul era fierbinte şi liniştit.<br />
Aici, doborîtă de căldură, scroafa căzu, iar vînătorii se năpustiră asupra ei. Această năvală îngrozitoare, din partea unei lumi necunoscute ei, o sălbătici şi mai rău; guiţă, dădu din picioare, iar aerul se umplu de zgomot, de sînge, de transpiraţie şi de spaimă. Roger alerga în jurul vălmăşagului, împungînd cu suliţa de cîte ori se ivea vreun colţişor din scroafă. Jack, călare pe ea, o înjunghie cu furie. Roger găsi un loc să-şi înfigă vîrf ui suliţei şi începu să împingă, lăsîndu-se cu toată puterea. Suliţa pătrunse treptat, iar guiţatul înspăimîntat se transformă într-un răget. Jack îi găsi gîtlejul şi sîngele fierbinte îi ţîşni pe mîini. Scroafa se prăbuşi sub ei, iar băieţii aşezaţi pe ea se simţiră mulţumiţi şi obosiţi, în mijlocul luminişului, fluturii dansau mai departe, preocupaţi de zborul lor.<br />
În cele din urmă, graba de-a o ucide scăzu. Băieţii se dădură înapoi, iar Jack se sculă şi ridică mîinile.<br />
― Ia uitaţi-vă!<br />
Chicoti lîngă băieţi, iar ei, văzîndu-i palmele rău mirositoare, izbucniră în rîs. Jack îl înşfacă pe Maurice şi îl mînji pe faţă cu sînge. Roger începu să-şi scoată suliţa şi băieţii o observară pentru prima dată. Roger rezumă actul într-o frază primită cu urlete de bucurie.<br />
― I-a intrat pînă în fund.<br />
― Ai auzit?<br />
― Ai auzit ce-a spus?<br />
― Pînă în fund!<br />
Robert şi Maurice jucară cele două roluri; iar rolul lui Maurice, care imita sforţările scroafei de a evita suliţa, fu atît de nostim, încît băieţii rîseră în hohote. <br />
În sfîrşit, pînă şi acest spectacol îi obosi. Jack începu să-şi cureţe sîngele de pe mîini, frecîndu-le de o stîncă. Apoi tăie scroafa, îi scoase măruntaiele, dînd afară pungile fierbinţi de intestine colorate şi aşezîndu-le grămadă pe stîncă, urmărit de privirile celorlalţi, în acelaşi timp, zise:<br />
― O să ducem carnea pe plajă. Am să mă întorc la platformă şi-am să-i chem la petrecere. O să avem timp destul.<br />
Roger luă cuvîntul.<br />
― Şefule...<br />
― Ce-i?<br />
― Cum aprindem focul?<br />
Jack se ghemui, apoi se încruntă în direcţia porcului.<br />
― Dăm năvală peste ei şi le luăm focul. Patru dintre voi: Henry şi cu tine, Bill şi Maurice. Ne vopsim la faţă şi ne ducem pe furiş. Roger o să ţină în mînă o cracă, cînd o să le spun ce vrem. Voi, ceilalţi, duceţi scroafa de unde am venit. O să aprindem focul acolo. Pe urmă...<br />
Se opri şi se ridică, aţintindu-şi ochii pe umbrele de sub pomi. Vorbi din nou cu o voce mai scăzută.<br />
― O să lăsăm însă o parte din vînat pentru...<br />
Îngenunche din nou şi tăie cu cuţitul. Băieţii se îngrămădiră în jur. Jack i se adresă peste umăr lui Roger:<br />
― Ascute un băţ la amîndouă capetele.<br />
Se ridică imediat, ţinînd în mîini capul scroafei de pe care picura sînge.<br />
― Unde-i băţul?<br />
― Uite-l.<br />
― Înfige un capăt în pămînt. A, e stîncă. Vîră-l în crăpătura de acolo. Aşa.<br />
Jack ridică încet capul scroafei şi îi înfipse gîtlejul moale în vîrful ascuţit al suliţei, care îi ieşi prin gură. Făcu un pas înapoi şi capul rămase atîrnat. Pe băţ se prelingea o şuviţă subţire de sînge.<br />
Instinctiv, băieţii se retraseră; pădurea era foarte liniştită. Ascultară, dar zgomotul cel mai puternic era al muştelor care bîzîiau peste maţele risipite pe jos.<br />
― Ridicaţi porcul, şopti Jack.<br />
Maurice şi Robert străpunseră cadavrul cu o suliţă, ridicară greutatea moartă şi se pregătiră. Tăcuţi şi înconjuraţi de sîngele uscat, păreau deodată nişte ucigaşi.<br />
― Capul acesta e pentru fiară. E un dar, vorbi Jack tare.<br />
Tăcerea primi darul şi îi încremeni. Capul rămase înfipt în par, cu ochi opaci, rînjind uşor şi cu colţii înnegriţi de sînge. O rupseră cu toţii la fugă prin pădure, spre plaja deschisă.<br />
Simon rămase pe loc, un chip mic şi cafeniu, ascuns între frunze. Chiar dacă îşi închidea ochii, capul scroafei îi persista în închipuire. Ochii lui pe jumătate închişi se înneguraseră de cinismul imens al vieţii oamenilor mari. Îl asigurau pe Simon că totul se dovedise a fi o afacere proastă.<br />
― Ştiu asta.<br />
Simon descoperi că vorbise cu voce tare. Deschise repede ochii şi văzu capul rînjindu-i ironic în lumina ciudată a zilei, ignorînd muştele, maţele împrăştiate, ignorînd pînă şi ruşinea de a sta înfipt într-un par.<br />
Schimbă direcţia privirii şi se linse pe buzele uscate.<br />
Un dar pentru fiară. Dar dacă nu vine să-l ia? Capul, îşi spuse Simon, părea să fie de acord cu el. "Fugi, zicea capul încet, întoarce-te la ceilalţi. A fost o glumă, zău aşa de ce să te mai necăjeşti? Nu te simţi bine, asta-i tot. O mică durere de cap, ai mîncat ceva rău, poate. Du-te înapoi, băieţaş!" spunea capul tăcut.<br />
Simon ridică privirea, simţi greutatea părului ud şi se uită lung la cer. Acolo sus, pe neaşteptate, apăruseră nori, turnuri uriaşe şi îngrămădite, cenuşii, alb-gălbui şi de un roşu ca arama, întinzîndu-se pînă departe peste insulă. Norii se coborîseră pe pămînt; se ghemuiau, stîrnind clipă de clipă o arşiţă chinuitoare. Pînă şi fluturii părăsiră luminişul unde acel obiect respingător rînjea şi picura sînge. Simon coborî capul, ţinîndu-şi cu grijă ochii plecaţi, apoi îşi puse mîna streaşină. Pe sub pomi nu erau deloc umbre, dar pretutindeni domnea o linişte adîncă, încît realitatea părea iluzorie şi greu de înţeles. Grămada de maţe semăna cu o băşică neagră de muşte, care bîzîiau ca un ferăstrău. După o vreme, muştele îl descoperiră pe Simon. Se lăsară ghiftuite pe dîrele lui de sudoare şi băură. ÎI gîdilau pe sub nări şi îi zburau pe şolduri. Colorate în negru şi într-un verde irizat, erau nenumărate; iar în faţa lui Simon, Împăratul Muştelor îşi ţinea capul pe băţ şi rînjea. În cele din urmă, Simon cedă şi se uită înapoi; văzu dinţii albi şi ochii opaci, sîngele ― şi acea atavică, inevitabilă recunoaştere îi reţinu privirea. Pe tîmpla dreaptă a lui Simon, începu să zvîcnească o venă.<br />
Ralph şi Piggy zăceau pe nisip, urmăreau focul şi aruncau alene cu pietricele în mijlocul jarului de unde nu mai ieşea fum.<br />
― Craca aia a ars.<br />
― Unde-s Sam şi Eric?<br />
― Ar trebui să mai aducem nişte lemne. S-au terminat şi ramurile verzi.<br />
Ralph suspină şi se ridică. Pe sub palmierii de pe platformă nu se vedeau umbre; doar lumina stranie, care părea să izvorască de pretutindeni şi concomitent. Sus de tot, printre norii uriaşi, tunetul bubui ca un tun.<br />
― O să plouă cu găleata.<br />
― Ce facem cu focul?<br />
Ralph fugi în pădure şi se întoarse cu o cracă lată şi verde pe care o aruncă în foc. Craca trosni, frunzele se încîrligară şi fumul galben se îndesi.<br />
Piggy desena aiurea pe nisip cu degetele.<br />
― Din păcate, n-avem destui oameni care să ţină focul aprins. Trebuie să-i tratezi pe Sam şi Eric ca pe unul singur. Fac totul împreună...<br />
― Fireşte.<br />
― Dar nu-i cinstit, nu pricepi? Ar trebui să stea de pază în două rînduri. <br />
Ralph reflectă şi înţelese. Se enerva cînd îşi dădea seama cît de puţin judeca asemenea unui om mare şi suspină iar. Insula se dovedea tot mai dificilă.<br />
Piggy se uită la foc.<br />
― În curînd o să mai avem nevoie de-o creangă verde.<br />
Ralph se întoarse.<br />
― Piggy, ce ne facem?<br />
― Va trebui să ne descurcăm fără ei.<br />
― Şi... cu focul?<br />
Se uită încruntat la talmeş-balmeşul capetelor albe şi negre ale crăcilor nearse. Încercă să-şi exprime gîndurile.<br />
― Mi-e frică.<br />
Văzu că Piggy îşi ridică privirea. Continuă nesigur.<br />
― Nu mi-e frică de fiară. De fapt, şi de ea. Dar nimeni nu înţelege însemnătatea focului. Dacă ţi se azvîrle o frânghie când te îneci, dacă doctorul zice să iei pilula asta, fiindcă dacă n-o iei, o să mori, iei doctoria, nu? Nu-i aşa?<br />
― Fireşte, iau doctoria.<br />
― Ei, de ce nu pricep şi ceilalţi? De ce? Fără fum, o să murim aici, nu? Ia priveşte!<br />
Un val de aer fierbinte tremură deasupra cenuşii, fără să scoată însă vreo dîră de fum.<br />
― Nu suntem în stare să ţinem un foc aprins. Iar lor nici nu le pasă. Şi în plus...<br />
Se uită concentrat la faţa transpirată a lui Piggy.<br />
― În plus, uneori nici mie nu-mi pasă. Să presupunem că ajung ca şi ceilalţi... să nu-mi mai pese. Ce-o să se întîmple cu noi?<br />
Adînc tulburat, Piggy îşi scoase ochelarii.<br />
― Nu ştiu, Ralph. Va trebui să continuăm, asta-i tot. Aşa ar face şi oamenii mari.<br />
Ralph, care începuse să-şi descarce sufletul, continuă:<br />
― Piggy, unde-am greşit?<br />
Piggy îl privi uimit.<br />
― Vrei să spui...?<br />
― Nu, nu vorbeam de asta... mă refeream... din ce cauză se duc toate de rîpă aşa?<br />
Piggy îşi frecă încet şi gînditor lentila de la ochelari. Cînd pricepu cît de departe mersese Ralph luîndu-l drept confident, roşi uşor de mîndrie.<br />
― Nu ştiu, Ralph. Cred că-i din pricina lui.<br />
― A lui Jack?<br />
― Da, a lui Jack.<br />
Numele devenise de nerostit.<br />
Ralph dădu din cap solemn.<br />
― Da, zise el, cred că aici trebuie căutat motivul.<br />
În pădurea de alături izbucni o hărmălaie. Siluete drăceşti, cu chipurile vopsite în alb şi roşu, o zbughiră afară urlînd, aşa încît puştii fugiră cu ţipete de spaimă. Cu coada ochiului, Ralph îl văzu pe Piggy fugind. Două siluete se repeziră la foc, iar Ralph se pregăti să se apere, dar ei înşfăcară crăcile pe jumătate arse şi o rupseră la fugă de-a lungul plajei. Ceilalţi trei rămaseră nemişcaţi, pîndindu-l pe Ralph; văzu că cel mai înalt dintre ei, gol-puşcă, vopsit şi purtînd o centură, era Jack.<br />
Ralph îşi ţinu respiraţia şi vorbi.<br />
― Şi-acum?<br />
Jack îl ignoră, ridică suliţa şi începu să strige.<br />
― Ascultaţi-mă cu toţii! Eu şi vînătorii mei sîntem pe plajă, lîngă o stîncă turtită. Vînăm, petrecem şi ne distrăm. Dacă vreţi să faceţi parte din tribul meu, veniţi să ne vedeţi. Poate c-am să vă las să staţi cu noi. Deşi nu sînt sigur.<br />
Se opri şi se uită în jur. Nu simţea nici un fel de ruşine sau de timiditate în dosul măştii pictate, şi era în stare să-i privească pe fiecare pe rînd. Ralph îngenunche lîngă rămăşiţele focului, asemenea unui alergător la start, cu faţa ascunsă pe jumătate de păr şi de murdărie. Sam şi Eric se pitiră în dosul unui palmier de la marginea pădurii. Un puşti urlă, stacojiu la faţă şi cu trăsăturile strîmbe, lîngă bazin, iar Piggy rămase în picioare pe platformă, cu cochilia albă strînsă în mîini.<br />
― Astă-seară facem o petrecere. Am omorît un porc şi avem carne. Dacă vreţi, veniţi şi mîncaţi cu noi.<br />
Sus, printre nori, tunetul bubui din nou. Jack şi doi dintre sălbaticii anonimi care îl însoţeau se clătinară, ridicară privirile, apoi îşi reveniră. Puştiul urlă mai departe. Jack aştepta să se petreacă ceva. Le şopti apăsat celorlalţi:<br />
― Daţi-i drumul... acum!<br />
Cei doi sălbatici se împotriviră. Jack se răsti:<br />
― Daţi-i drumul!<br />
Sălbaticii se uitară unul la altul, ridicară suliţele şi ziseră la unison:<br />
― Şeful a vorbit.<br />
Apoi se întoarseră toţi trei şi-o luară la fugă.<br />
Ralph se ridică şi se uită în direcţia unde dispăruseră sălbaticii. Sam şi Eric se apropiară, vorbind în şoapte înspăimîntate.<br />
― Am crezut că e...<br />
― ...şi mi-a fost...<br />
― ...teamă.<br />
Piggy stătea deasupra lor pe platformă şi ţinea cochilia.<br />
― Au fost Jack, Maurice şi Robert, zise Ralph. Se distrează, nu-i aşa?<br />
― Am crezut c-o să am o criză de astmă.<br />
― Dă-o dracului de asta-mă.<br />
― Cînd l-am văzut pe Jack, am fost sigur c-o să vrea să ia cochilia. Nu-mi dau seama de ce.<br />
Grupul de băieţi privi scoica albă cu un respect plin de dragoste. Piggy o aşeză în mîinile lui Ralph, iar puştii, observînd simbolul cunoscut, începură să se întoarcă.<br />
― Nu aici.<br />
Se îndreptă spre platformă, simţind nevoia unui ritual, în frunte mergea Ralph, cu cochilia strînsă în mînă, apoi Piggy foarte grav, pe urmă gemenii, puştii şi ceilalţi.<br />
― Staţi jos cu toţii. Ne-au atacat pentru foc. Se distrează. Dar...<br />
Ralph era nedumerit, fiindcă simţea că i se lasă o perdea peste minte. Dorea să spună ceva; dar chiar atunci se lăsă perdeaua.<br />
― Dar...<br />
Îl priveau grav, neavînd încă nici o îndoială în privinţa capacităţii lui. Ralph îşi dădu din ochi părul enervant şi se uită la Piggy.<br />
― Dar... ah... focul! Focul, fireşte!<br />
Începu să rîdă, se opri şi apoi vorbi curgător.<br />
― Focul e lucrul cel mai important. Fără foc nu putem fi salvaţi. Şi mie mi-ar plăcea să mă vopsesc ca un războinic şi să fac pe sălbaticul. Dar trebuie să ţinem focul aprins. Focul e lucrul cel mai important de pe insulă, fiindcă... fiindcă...<br />
Se opri iar, iar tăcerea se umplu de îndoieli şi de nedumeriri.<br />
Piggy îi şopti grăbit:<br />
― Salvarea.<br />
― A, da. Fără foc, nu putem fi salvaţi. Aşa trebuie să stăm pe lîngă foc, ca să scoată fum.<br />
Nimeni nu vorbi după ce Ralph se opri. După discursurile splendide şi numeroase, ţinute chiar acolo, frazele lui Ralph li se păreau şchioape pînă şi puştilor.<br />
În cele din urmă, Bill întinse mîna după cochilie.<br />
― Ei bine, fiindcă nu putem să aprindem focul sus ― şi e clar că nu putem ― e nevoie de mai mulţi ca să-l ţinem aprins. Să mergem la petrecerea lor şi să le spunem că ne e greu să ne ocupăm numai noi de foc. Iar vînătoarea şi celelalte ― adică jucatul de-a sălbaticii, mă înţelegeţi ― trebuie să fie o distracţie grozavă.<br />
Sam şi Eric luară cochilia.<br />
― Trebuie să se distreze, cum spune şi Bill, şi dacă ne-au invitat...<br />
― ...la o petrecere...<br />
― ...carne...<br />
― ...bine friptă...<br />
― ...mi-ar plăcea nişte carne...<br />
Ralph ridică mîna.<br />
― De ce să nu facem chiar noi rost de carne?<br />
Gemenii se uitară unul la celălalt. Bill răspunse:<br />
― Nu e bine să intrăm în junglă.<br />
Ralph se strîmbă.<br />
― El ― ştiţi voi cine ― seduce.<br />
― El e vînător. Sînt toţi vînători. E altceva.<br />
O clipă nu vorbi nimeni, apoi Piggy murmură în direcţia nisipului:<br />
― Carne...<br />
Puştii şedeau şi se gîndeau gravi la carne şi la picăturile de grăsime. Deasupra capetelor, tunetele bubuiră din nou şi frunzele uscate de palmieri foşniră, lovite de o pală de vînt fierbinte.<br />
― Eşti un băieţel prostuţ, spuse Împăratul Muştelor, nu eşti decît un băieţel prostuţ.<br />
Simon îşi muşcă limba umflată, dar nu spuse nimic.<br />
― Nu crezi? întrebă Împăratul Muştelor. Nu eşti decît un băieţel prostuţ şi fără educaţie.<br />
Simon îi răspunse prin tăcere.<br />
― Foarte bine, atunci, spuse Împăratul Muştelor, fugi mai bine şi joacă-te cu ceilalţi. Ei cred că eşti ţicnit. Nu vrei să creadă şi Ralph că eşti ţicnit, nu-i aşa? Ţii mult la Ralph, nu? Şi la Piggy, şi la Jack, nu?<br />
Capul lui Simon se înălţă niţel. Nu-şi putea desprinde privirea, iar Împăratul Muştelor atîrna în aer în faţa lui.<br />
― Ce faci aici singur? Nu te temi de mine?<br />
Simon clătină din cap.<br />
― N-are cine să te ajute. Doar eu. Iar eu sînt fiara.<br />
Gura lui Simon se strîmbă şi băiatul scoase cîteva cuvinte.<br />
― Un cap de porc pe un băţ.<br />
― Auzi, să credeţi că aţi putea vîna şi ucide fiara! zise capul.<br />
Cîteva clipe, pădurea şi toate locurile vag întrevăzute răsunară de ecoul acestei maimuţăreli a rîsului.<br />
― Ştiai, nu? Eu sînt o parte din tine. Vino mai aproape, mai aproape, mai aproape! Din pricina mea nu puteţi face nimic? Din pricina mea lucrurile sînt aşa cum sînt?<br />
Rîsul răsuna iar.<br />
― Hai, zise Împăratul Muştelor. Du-te înapoi la ceilalţi şi-o să uităm tot ce s-a întîmplat.<br />
Simon bîţîi din cap. Ţinea ochii întredeschis!, ca şi cum ar fi imitat obiectul respingător din vîrful băţului. Ştia că-l va apuca o criză, Împăratul Muştelor se umfla ca un balon.<br />
― E caraghios! Ştii foarte bine c-ai să mă regăseşti acolo jos ― printre ei ― aşa că nu-ncerca să scapi!<br />
Trupul lui Simon se arcui şi se înţepeni. Împăratul Muştelor vorbi pe tonul unui învăţător:<br />
― Lucrurile au mers prea departe. Bietul şi rătăcitul meu copil, crezi că ştii mai bine decît mine?<br />
Urmă o pauză.<br />
― Te previn. Am să mă înfurii. Pricepi? Eşti un nedorit. Pricepi? Avem de gînd să petrecem pe insula asta. Pricepi? Avem de gînd să petrecem pe insula asta! Aşa încît nu merge mai departe, bietul şi rătăcitul meu copil, căci altfel...<br />
Simon se trezi că priveşte într-un hău uriaş, înăuntru era beznă, o beznă care se lăţea.<br />
― ...Căci altfel, continuă Împăratul Muştelor, o să te omorîm. Pricepi? Jack, Roger, Maurice, Robert, Bill, Piggy şi Ralph. O să te omorîm. Pricepi?<br />
Simon se afla înăuntrul hăului. Se prăbuşi şi îşi pierdu cunoştinţa.<br />
<br />
<br />
<br />
IX<br />
O perspectivă asupra morţii<br />
<br />
Deasupra insulei, norii continuau să se adune. Un curent neîncetat de aer fierbinte se înălţa de pe munte, azvîrlit la peste trei mii de metri înălţime; mase de gaze se îngrămădeau în aerul nemişcat, gata să explodeze. Pe la începutul serii, soarele dispăru şi o văpaie de aramă înlocui lumina limpede a zilei. Pînă şi aerul împins dinspre mare era fierbinte şi nu aducea răcoare. Culorile se retraseră din apă, din pomi şi de pe suprafeţele trandafirii ale stîncilor, iar norii albi şi cafenii se lăsară apăsător. Nu le mergea bine decît muştelor, care îl înnegriseră pe împărat şi făcuseră ca maţele risipite să semene cu o movilă de cărbuni strălucitori. Cînd lui Simon i se sparse o vinişoară în nas, iar sîngele îl podidi, muştele îl ignorară, preferind duhoarea porcului.<br />
Dar, pe măsură ce picăturile de sînge începeau să curgă, Simon trecu din criză într-o oboseală toropitoare. Zăcea pe covoraşul de liane, în timp ce seara înainta şi tunul continua să bubuie, în cele din urmă, se trezi şi văzu vag pămîntul întunecat pe care-i zăcea obrazul. Şi totuşi, nu se mişcă, rămase neclintit, cu capul culcat într-o parte, pe pămînt, privind opac înainte. Apoi se întoarse, îşi trase picioarele sub el şi se apucă de liane pentru a se ridica. Cînd lianele se zgîlţîiră, muştele zburară de pe maţe cu un zumzet turbat, apoi se lipiră la loc. Simon se ridică. Lumina era nefirească, Împăratul Muştelor zăcea în vîrful băţului ca o minge neagră. <br />
Simon i se adresă luminişului:<br />
― Ce-mi rămîne de făcut?<br />
Nimeni nu-i răspunse. Simon părăsi luminişul şi se strecură printre liane, pînă intră în bezna pădurii. Porni trist printre trunchiuri, cu o figură inexpresivă; în jurul gurii şi al bărbiei, sîngele se uscase. Rareori, cînd înlătura frînghiile lianelor şi îşi alegea calea după configuraţia terenului, articula cuvinte mute.<br />
În scurt timp, lianele începură să împodobească tot mai rar pomii, iar o lumină sidefie se filtra printre ei. Aici era coloana vertebrală a insulei, o regiune mai înaltă, aflată sub munte, unde pădurea înceta să fie junglă adîncă. Se vedeau luminişuri largi, pline de desişuri şi pomi uriaşi. Ceea ce zări îl conduse în sus, în pădurea tot mai rară. Se tîrî, împleticindu-se uneori din pricina oboselii, dar fără să se oprească. Strălucirea obişnuită îi dispăruse din ochi şi păşea cu un fel de hotărîre tristă, ca un bătrîn.<br />
O pală de vînt îl făcu să se împleticească şi observă că ajunsese pe o stîncă sub cerul liber, îşi dădu seama că picioarele îl lăsau şi că limba îl duruse tot timpul. Cînd vîntul suflă pe vîrful muntelui, văzu că se mişcă ceva, o tresărire ca de mătase albastră, proiectată pe norii cafenii. Se căzni să înainteze, iar vîntul se porni din nou, mai violent, plesnind coroana pădurii, pînă cînd pomii începură să se ferească şi să urle. Simon zări cum o fiinţă ce stătea ghemuită se ridică brusc în capul oaselor, pe vîrful muntelui, şi se uită de sus la el. Îşi ascunse faţa şi se tîrî mai departe.<br />
Şi muştele o descoperiră. Mişcarea ei, ca a unei fiinţe vii, le sperie o clipă şi roiră asemenea unui nor întunecat în jurul capului. Apoi, cînd mătasea albastră a paraşutei se dezumflă, silueta corpolentă se înclină, suspinînd, iar muştele o potopiră.<br />
Simon simţi că se loveşte cu genunchii de stîncă. Se furişă înainte şi în curînd înţelese. Sforile încîlcite arătau mecanismul farsei. Examina oasele nazale, dinţii, culoarea descompunerii. Văzu corpul inert, care ar fi trebuit să putrezească mai repede, ţinut prizonier fără milă de straturile de cauciuc şi de pînză. Apoi, vîntul suflă din nou, silueta se ridică, se aplecă şi-şi trimise spre el răsuflarea putredă. Simon se lăsă în patru labe şi îşi vărsă şi maţele din el. Apoi apucă sforile paraşutei; le desprinse de pe stîncă şi eliberă silueta de jignirea vîntului.<br />
La urmă se îndepărtă şi se uită în jos pe plajă. Focul de lîngă platformă părea să se fi stins, sau cel puţin abia mai fumega. Mai încolo, tot pe plajă, dincolo de rîuşor şi lîngă o placă mare de stîncă, se înălţa spre cer o dîră subţire de fum. Simon uită de muşte, îşi puse mîinile streaşină la ochi şi privi cu atenţie fumul. Chiar de la acea depărtare, observă că aproape toţi băieţii ― poate chiar toţi ― se aflau acolo, îşi mutaseră tabăra cît mai departe de fiară. Reflectă şi se întoarse la corpul strivit care se descompunea şi putea alături. Fiara era neprimejdioasă şi oribilă; iar ştirea trebuia să ajungă cît mai repede la ceilalţi. O porni în josul muntelui, iar picioarele îi cedară. Oricît de grijuliu păşea, în cel mai bun caz izbutea doar să meargă împleticit.<br />
<br />
<br />
― Să ne scăldăm, spuse Ralph, asta-i tot ce putem face.<br />
Piggy inspecta cerul ameninţător prin lentila ochelarilor.<br />
― Nu-mi plac norii ăştia. Ţii minte ce rău a plouat după ce-am fost lăsaţi din avion?<br />
― O să plouă iar.<br />
Ralph plonja în bazin. La marginea lui se jucau cîţiva puşti, încercînd să găsească o consolare în apele mai calde decît sîngele lor. Piggy îşi scoase ochelarii, păşi timid în apă şi îşi puse ochelarii la loc. Ralph ieşi la suprafaţă şi aruncă o trîmbă de apă în Piggy.<br />
― Ai grijă de ochelarii mei, zise Piggy Dacă mi se udă lentila, trebuie să ies din bazin şi să-i şterg.<br />
Ralph îl ţinti din nou, dar nu-l nimeri. Rîse de Piggy, aşteptîndu-se să se retragă resemnat ca întotdeauna şi într-o tăcere jenată. Piggy, în schimb, bătu apa din jur.<br />
― Opreşte! strigă el. Nu m-auzi?<br />
Aruncă furios cu apă în ochii lui Ralph.<br />
― Am înţeles! Am înţeles, zise Ralph. Linişteşte-te.<br />
Piggy încetă să mai bată apa.<br />
― Mă doare capul. As vrea să se mai răcorească.<br />
― Aş vrea să plouă.<br />
― Aş vrea să plecăm acasă.<br />
Piggy se întinse pe marginea nisipoasă a bazinului. Stomacul umflat i se zvîntă. Ralph se uită la cer. Ghici mişcările soarelui după înaintarea unei pete de lumină printre nori. Îngenunche în apă şi se uită împrejur.<br />
― Unde-s ceilalţi?<br />
Piggy se ridică în capul oaselor.<br />
― S-au întins poate prin adăposturi.<br />
― Unde-s Sam şi Eric?<br />
― Şi Bill?<br />
Piggy arătă dincolo de platformă.<br />
― S-au dus acolo. La petrecerea lui Jack.<br />
― N-au decît, zise Ralph stingherit. Nu-mi pasă.<br />
― Doar pentru nişte carne...<br />
― Şi pentru vînătoare, zise Ralph cu înţelegere, ca să se joace de-a tribul şi să se vopsească pe faţă, ca la război.<br />
Piggy scormoni nisipul de sub apă şi nu-l privi pe Ralph.<br />
― Poate c-ar trebui să mergem şi noi. Ralph îi aruncă o privire rapidă şi Piggy roşi.<br />
― Adică... doar ca să fim siguri că nu se întîmplă nimic.<br />
Ralph îl stropi din nou cu apă.<br />
Cu mult înainte să ajungă la grupul lui Jack, Ralph şi Piggy auziră zgomotul petrecerii. Palmierii lăsau liberă o fîsie lată între pădure şi ţărm, acoperită cu iarbă. Un pas mai încolo de marginea acestei pajişti se găsea nisipul alb, fin, la care nu ajungea fluxul ― un nisip cald, uscat şi bătătorit de paşi. Şi mai jos se afla o stîncă ce intra în lagună, în dosul ei ― o fîşie scurtă de nisip, apoi ţărmul. Pe stîncă ardea focul, iar din porcul pus la fript cădeau picături de grăsime în flăcările invizibile. Toţi băieţii de pe insulă, în afară de Piggy, Ralph, Simon şi cei doi care frigeau porcul, se adunaseră pe iarbă. Rîdeau, cîntau, stăteau întinşi, ghemuiţi sau în picioare pe iarbă, cu mîncarea în mînă. Judecînd după chipurile lor unsuroase, aproape că îşi terminaseră masa; unii ţineau nişte coji de nuci de cocos şi beau din ele. Înainte de petrecere, tîrîseră în mijlocul pajiştii un buştean mare, iar Jack, care se vopsise şi se împodobise cu ghirlande, se aşezase acolo ca un idol. Pe frunzele verzi de alături zăceau grămezi de carne, fructe şi coji de nuci de cocos, pline cu apă.<br />
Piggy şi Ralph ajunseră la marginea platformei cu iarbă. De îndată ce-i văzură, băieţii tăcură rînd pe rînd, pînă nu se mai auzi decît vocea celui de lîngă Jack. Apoi tăcerea se aşternu şi acolo, iar Jack se întoarse pe locul său. O vreme îi privi pe cei doi; trosniturile focului dominau mugetul fluxului. Ralph se uită în altă parte; Sam, crezînd că Ralph se întorsese spre el ca să-l acuze, rîse neliniştit şi lăsă jos osul pe care îl rodea. Ralph făcu un pas nesigur, arătă spre un palmier şi îi şopti ceva greu de auzit lui Piggy; chicotiră nervos, ca şi Sam. Ralph, dezgropîndu-şi picioarele din nisip, porni mai departe. Piggy încercă să fluiere.<br />
În acea clipă, băieţii care găteau lîngă foc smulseră brusc o halcă de carne şi fugiră cu ea spre pajişte, îl loviră cu halca pe Piggy, îl arseră, urlară şi dansară. Ralph se uni imediat cu banda de băieţi în hohotele de rîs care îi calmară. Piggy deveni iar centrul batjocurii generale şi se simţiră cu toţii veseli şi normali.<br />
Jack se ridică şi agită suliţa.<br />
― Duceţi-le nişte carne.<br />
Băieţii de lîngă proţap le dădură lui Ralph şi lui Piggy cîte o halcă suculentă. Primiră darul din care picura grăsime. Rămaseră pe locurile lor şi mîncară sub un cer de aramă ameninţător, prevestitor de furtună.<br />
Jack agită din nou suliţa. <br />
― Aţi mîncat pe săturate?<br />
Mai rămăsese hrană, sfîrîind pe frigăruile de lemn sau pe frunzele verzi. Trădat de propriul stomac, Piggy aruncă pe plajă un os ros bine şi se aplecă să mai ia nişte carne.<br />
Jack vorbi iar nerăbdător.<br />
― Aţi mîncat pe săturate?<br />
Vocea lui implica un avertisment al proprietarului mîndru, iar băieţii înfulecară şi mai repede, cît era încă vreme, întelegînd probabil că nu era rost de nici o pauză, Jack se ridică de pe buşteanul care îi servea drept tron şi se duse pînă la marginea pajiştii. Se uită din spatele măştii vopsite la Ralph şi la Piggy. Aceştia se traseră mai încolo pe nisip, iar Ralph urmări focul în timp ce mînca. Fără să înţeleagă motivul, observă că flăcările deveniseră acum vizibile în lumina scăzută. Venise seara, dar nu cu calmul ei splendid, obişnuit, ci cu ameninţarea violenţei.<br />
― Dă-mi să beau, spuse Jack.<br />
Henry îi aduse apă, iar Jack bău, privindu-i pe Piggy şi pe Ralph peste marginea zdrenţuită a coajei. Muşchii antebraţelor cafenii se umflau, arătîndu-i forţa; autoritatea i se cocoţase pe umeri şi-i trăncănea la ureche, ca o maimuţă.<br />
― Staţi jos cu toţii!<br />
Băieţii se aşezară în rînduri pe iarbă, în faţa lui, dar Ralph şi Piggy rămaseră la o jumătate de metru mai încolo, în picioare, pe iarba moale. Preţ de o clipă Jack îi ignoră, îşi aplecă chipul pictat ca o mască spre băieţii aşezaţi şi arătă spre ei cu suliţa.<br />
― Cine vrea să facă parte din tribul meu?<br />
Ralph se mişcă brusc şi se împletici. Cîţiva băieţi se întoarseră spre el.<br />
― V-am dat hrană, zise Jack, iar vînătorii mei au să vă apere de fiară. Cine vrea să facă parte din tribul meu?<br />
― Eu sînt şef, zise Ralph, fiindcă m-aţi ales. Şi trebuia să ţinem focul aprins. Acum alergi după hrană...<br />
― Ai alergat şi tu! strigă Jack. Uită-te la osul din mîna ta!<br />
Ralph roşi.<br />
― V-am spus că sînteţi vînători. E meseria voastră.<br />
Jack îl ignoră din nou.<br />
― Cine intră în tribul meu ca să se distreze?<br />
― Eu sînt şef, zise Ralph cu o voce tremurătoare. Ce facem cu focul? Am cochilia...<br />
― N-o ai cu tine, zise Jack rînjind. Ai lăsat-o în urmă. Vezi, deşteptule? Iar cochilia nu mai contează în partea asta a insulei...<br />
Brusc, se auzi un tunet, în locul bubuiturii înfundate, explozia transmise o lovitură.<br />
― Cochilia contează şi aici, zise Ralph, contează pe toată insula.<br />
― Ce-ai de gînd atunci?<br />
Ralph cercetă rîndurile de băieţi. Nu-i erau de nici un ajutor, aşa că se uită în altă parte, încurcat şi transpirat.<br />
― Focul... salvarea.<br />
― Cine intră în tribul meu?<br />
― Eu!<br />
― Şi eu!<br />
― Eu!<br />
― Am să suflu în cochilie, zise Ralph deodată, şi-am să convoc o adunare.<br />
― N-o să ţinem seama de convocare.<br />
Piggy atinse încheietura mîinii lui Ralph.<br />
― Hai să plecăm. O s-avem necazuri. Ne-am mîncat porţia de carne.<br />
În dosul pădurii sclipi o lumină vie şi tunetul explodă din nou, iar un puşti începu să plîngă. Picături mari de ploaie căzură între ei, lovind cu un sunet distinct scoarţa pămîntului.<br />
― Vine furtuna, zise Ralph, şi-o să plouă ca atunci cînd ne-au dat drumul din avion. Cine-i mai deştept acum? Unde vă sînt adăposturile? Ce-aveţi de gînd cu ele?<br />
Vînătorii se uitară neliniştiţi la cer, ferindu-se de loviturile picăturilor de ploaie. Pe băieţi îi cuprinse un val de neastîmpăr şi începură să se împrăştie. Lumina pîlpîitoare se întări, iar bubuiturile tunetului deveniră aproape insuportabile. Puştii alergau la întîmplare şi urlau.<br />
Jack sări pe nisip, <br />
― Dansul nostru! Hai! Dansaţi!<br />
O rupse la fugă prin nisipul gros, spre luminişul delimitat de stînci din spatele focului. Fulgerele de lumină brăzdau aerul întunecat şi îngrozitor; băieţii îl urmară, ţipînd din răsputeri. Roger deveni porcul, guiţă şi îl atacă pe Jack, care se ferea. Vînătorii îşi luară suliţele, bucătarii frigările, iar restul de băieţi legăturile de vreascuri. Avu loc o mişcare circulară, apoi băieţii intonară un imn. Roger mima groaza porcului, iar puştii alergau şi săreau în afara cercului. Piggy şi Ralph, sub ameninţarea cerului, erau gata să se alăture grupului înnebunit, care oferea oarecare siguranţă. Se retraseră fericiţi spre gardul viu al băieţilor, care stăvilea groaza şi o făcea de suportat.<br />
― Înjunghie porcul! Taie-i grumazul! Să lase sînge!<br />
Ritmul deveni regulat, iar melopeea îşi pierdu nota iniţială de entuziasm facil, bătînd regulat ca un puls. Roger încetă să joace rolul porcului, deveni şi el vînător, iar mijlocul cercului se goli brusc. Cîţiva puşti formară un cerc al lor; alte cercuri continuară să se desfăşoare, ca şi cum repetiţia le-ar fi oferit siguranţă. Vibrau şi băteau pămîntul ca un singur trup.<br />
Cerul întunecat fu sfărîmat de o cicatrice alb-albăstruie. În clipa următoare, zgomotul se lăsă asupra lor ca plesnitura unui bici uriaş. Melopeea se înălţă şi mai mult, ca un urlet de agonie.<br />
― Înjunghie porcul! Taie-i grumazul! Să lase sînge!<br />
De spaimă se înălţă o nouă dorinţă, violentă, imperioasă şi oarbă.<br />
― Înjunghie porcul! Taie-i grumazul! Să lase sînge! Cicatricea alb-albăstruie despică din nou cerul în zigzag, iar explozia sulfuroasă lovi în jos. Puştii ţipară şi se risipiră în neştire, părăsiră în fugă liziera pădurii, iar unul, de spaimă, rupse cercul celor mari.<br />
― Uite-o! Uite fiara!<br />
Cercul deveni o potcoavă. Din pădure se furişă o făptură care înainta întunecat şi nesigur.<br />
Urletul strident la vederea fiarei răsună ca un ţipăt de durere. Fiara pătrunse cu greu în mijlocul potcoavei.<br />
― Înjunghie fiara! Taie-i grumazul! Să lase sînge!<br />
Cicatricea alb-albăstruie persista, iar zgomotul era insuportabil. Simon le strigă că pe deal se afla un mort.<br />
― Înjunghie fiara! Taie-i grumazul! Să lase sînge! înjunghiaţi-o!<br />
Beţele loviră, iar gura noului cerc ronţăi şi urlă. Fiara se afla în genunchi în mijlocul ei, cu braţele împreunate pe faţă. Striga din răsputeri, încercînd să opună zgomotului înfricoşător ştirea că descoperise un cadavru pe deal. Fiara înainta, rupse cercul şi căzu peste marginea abruptă a stîncii pe nisipul de lîngă ţărm. Gloata o urmări imediat; alunecară pe stîncă, săriră pe fiară, se năpustiră asupra ei, ţipară, o loviră, o muşcară şi o sfîrtecară. Nu se mai auzeau cuvinte, ci numai sfîşierea dinţilor şi a ghearelor.<br />
Apoi norii se desfăcură şi lăsară o ploaie diluviană. Apa se rostogolea de pe vîrful muntelui, rupînd frunze şi crăci de pe pomi, revărsîndu-se potop peste grămada de trupuri ce se luptau pe plajă. Grămada se risipi iute şi siluetele se împrăştiară clătinîndu-se. Rămase doar fiara, nemişcată, la cîţiva paşi de mare. Pe ploaie văzură cît era de mică; sîngele ei începuse să păteze nisipul.<br />
Un vînt puternic schimbă direcţia ploii, făcînd-o să cadă pieziş, iar pădurea lăsă cascade de apă. Pe vîrful muntelui paraşuta se umflă şi se mişcă; silueta alunecă, se ridică, se învîrti pe loc şi se rostogoli în jos prin imensitatea văzduhului umed, lovindu-se nesigur de vîrfurile arborilor înalţi; cădea mereu, apoi o apucă în jos spre plajă, iar băieţii o rupseră la fugă în beznă, urlînd. Paraşuta duse silueta mai departe, brazdă laguna şi o zvîrli peste recif, iar apoi în largul mării.<br />
<br />
<br />
Pe la miezul nopţii, ploaia încetă şi norii se risipiră, iar cerul fu presărat din nou de lucirile neverosimile ale stelelor. Apoi încetă şi vîntul şi nu se mai auzi nici un zgomot în afară de picuratul şi freamătul apei, alunecînd printre crăpăturile din stînci şi curgînd din frunză în frunză pe pămîntul cafeniu al insulei. Aerul se răci, se umezi şi se limpezi; în scurtă vreme se domoli pînă şi murmurul apei. Fiara zăcea ghemuită pe plaja palidă, iar petele de sînge se lăţeau.<br />
Marginea lagunei părea o dîră fosforescentă ce înainta lent, o dată cu marele val al fluxului. Apa limpede reflecta cerul curat şi constelaţiile strălucitoare şi colţuroase. Linia fosforescentă se umfla în jurul firelor de nisip şi al pietricelelor; le reţinea într-o scurtă tensiune, apoi le înghiţea brusc, scotea un sunet scurt, imperceptibil, şi trecea mai departe.<br />
De-a lungul ţărmului, unde apa era mai puţin adîncă, valurile limpezi aduceau puzderii de creaturi stranii şi fantomatice, cu ochi de foc. Ici şi colo, o pietricică mai mare se încăpăţîna să rămînă pe loc şi era acoperită de un strat de perle. Fluxul se revărsă peste plaja pătată de ploaie şi spălă totul cu un văl de argint. Acum atinse prima din dîrele care se scurgeau din trupul sfîrtecat, iar făpturile mari se adunară în jurul lui şi formară o pată de lumină mişcătoare. Apa se ridică şi mai mult şi aureolă cu strălucire părul aspru al lui Simon. Conturul obrazului i se argintă, iar linia umerilor deveni o marmură sculptată. Creaturile stranii, care îl înconjurau cu ochii lor de foc şi cu trenele de aburi, i se îngrămădiră în jurul capului. Corpul se ridică o fracţiune de centimetru de pe nisip, iar din gură îi ieşi o băşică de aer, cu un zgomot de plesnitură umedă. Apoi se răsuci încet în apă.<br />
Undeva, dincolo de curba întunecată a lumii, soarele şi luna se mişcau agale; pelicula de apă de pe planeta pămînt era reţinută, umflîndu-se puţin pe o parte, în timp ce miezul ei solid se răsucea. Talazul uriaş al fluxului pătrunse şi mai mult pe insulă, iar apa se înălţă, încet, înconjurat de o mulţime de animale curioase şi strălucitoare, cadavrul lui Simon ― o formă argintie sub constelaţiile fixe ― se pierdu în largul mării.<br />
<br />
<br />
<br />
X<br />
Scoica şi ochelarii<br />
<br />
Piggy urmări cu atenţie silueta care înainta. În ultimul timp, îşi dăduse seama că vedea mai bine dacă îşi scotea ochelarii şi muta lentila la celălalt ochi; dar pînă şi cu ochiul bun, după cele întîmplate, Ralph rămînea acelaşi, imposibil de confundat. Ralph ieşi dintre cocotieri, şchiopătînd, murdar şi cu frunze uscate atîrnate în claia de păr blond. Un ochi semăna cu o crăpătură în obrazul dolofan, iar pe genunchiul drept se întindea o zgîrietură lungă. Se opri un moment şi se uită la silueta de pe platformă.<br />
― Piggy? N-ai mai rămas decît tu?<br />
― Mai sînt şi nişte puşti.<br />
― Ei nu contează. Nici un băiat mai mare?<br />
― Doar Sam şi Eric. Strîng vreascuri.<br />
― Nimeni altcineva?<br />
― Nu, după cîte ştiu.<br />
Ralph se cocoţă cu grijă pe platformă. Iarba aspră se tocise în locul unde se ţinuseră întrunirile; cochilia albă şi fragilă sclipea încă lîngă buşteanul lustruit de atîta stat pe el. Ralph se aşeză în iarbă, cu faţa la locul şefului şi al cochiliei. Piggy îngenunche la stînga lui şi timp de un minut se aşternu tăcerea.<br />
În cele din urmă, Ralph îşi drese glasul şi şopti ceva.<br />
Piggy îi răspunse tot în şoaptă.<br />
― Ce zici?<br />
Ralph vorbi mai tare.<br />
― Simon.<br />
Piggy nu răspunse, dar se mulţumi să dea solemn din cap. Continuau să stea jos, privind drept spre locul şefului şi spre laguna strălucitoare. Lumina verde şi petele lucioase de soare jucau peste trupurile lor murdare.<br />
În sfîrşit, Ralph se ridică şi se duse să ia cochilia. Apucă scoica drăgăstos, cu amîndouă mîinile, îngenunche şi se sprijni de un trunchi de palmier.<br />
― Piggy― <br />
― Ce-i?<br />
― Ce facem?<br />
Piggy dădu din cap spre cochilie.<br />
― Ai putea...<br />
― Să convoc o adunare?<br />
Ralph izbucni într-un rîs strident cînd pronunţă cuvîntul, iar Piggy se încruntă.<br />
― Eşti încă şef. Ralph rîse din nou.<br />
― Eşti şef. Peste noi.<br />
― Am cochilia.<br />
― Ralph! Nu mai rîde aşa. Nu-i nevoie să rîzi aşa, Ralph! Ce-au să creadă ceilalţi?<br />
Ralph se opri în cele din urmă din rîs. Tremura.<br />
― Ce-i?<br />
― A fost Simon.<br />
― Ai mai spus-o.<br />
― Piggy.<br />
― Ce-i?<br />
― A fost o crimă.<br />
― Încetează! răcni Piggy. La ce bun să vorbeşti de asta?<br />
Sări în picioare şi se aplecă asupra lui Ralph.<br />
― Era întuneric. Avea loc... dansul ăla blestemat. Fulgera, tuna şi ploua. Ne-a fost frică!<br />
― Mie nu mi-a fost frică, zise Ralph încet. Nu mi-a fost... nu mai ştiu cum mi-a fost.<br />
― Tuturor ne-a fost frică, răspunse Piggy agitat. Se putea întîmpla orice. N-a fost... ce-ai zis tu.<br />
Gesticula, căutînd o formulă.<br />
― O, Piggy!<br />
Vocea lui Ralph, joasă şi înspăimîntată, îl opri pe Piggy să gesticuleze. Se aplecă şi aşteptă. Ralph, cu cochilia la piept, se clătina.<br />
― Nu pricepi, Piggy? Lucrurile pe care le-am făcut...<br />
― Poate că mai este...<br />
― Nu.<br />
― Poate că doar se prefăcea...<br />
Piggy tăcu brusc, la vederea feţei lui Ralph.<br />
― Tu erai în afară, în afara cercului. N-ai intrat niciodată, de fapt. N-ai văzut ce-am... ce-au făcut.<br />
În glas îi vibra un fel de scîrbă şi de nebunie delirantă.<br />
― N-ai văzut, Piggy?<br />
― N-am văzut prea bine. Nu mai am decît un ochi. Ar trebui s-o ştii, Ralph.<br />
Ralph se clătină mai departe.<br />
― A fost un accident, zise Piggy brusc, asta a fost. Un accident.<br />
Vocea i se ascuţi din nou.<br />
― Venea din întuneric. Ce l-o fi apucat să se strecoare aşa din beznă. Era sărit. A meritat-o.<br />
Gesticula iar.<br />
― A fost un accident.<br />
― N-ai văzut ce-au făcut...<br />
― Ascultă, Ralph. Trebuie să uităm ce s-a întîmplat. La ce bun să te gîndeşti la asta?<br />
― Mi-e teamă. De noi. Vreau să merg acasă. O, Dumnezeule, vreau să merg acasă.<br />
― A fost un accident, zise Piggy cu încăpăţînare, şi cu asta, basta!<br />
Atinse umărul gol al lui Ralph, iar Ralph se cutremură la acest contact uman.<br />
― Şi, ascultă, Ralph. <br />
Piggy privi rapid împrejur, apoi se aplecă aproape de el:<br />
― Să nu spui c-am luat şi noi parte la dansul ăla. Să nu le spui lui Sam şi Eric.<br />
― Dar am luat parte! Cu toţii!<br />
Piggy clătină din cap.<br />
― Noi n-am luat parte decît la urmă. N-au băgat de seamă în întuneric. Oricum, ai spus că eram afară din cerc...<br />
― Şi eu am fost afară, murmură Ralph, şi eu am fost afară.<br />
Piggy dădu energic din cap.<br />
― Aşa e. Am fost în afara cercului. N-am făcut nimic, n-am văzut nimic.<br />
Piggy se opri, apoi continuă.<br />
― O să trăim singuri, noi patru...<br />
― Noi patru. Nu sîntem de ajuns ca să ţinem focul aprins.<br />
― O să încercăm. Pricepi? L-am aprins eu.<br />
Sam şi Eric se apropiară, trăgînd după ei un buştean mare din pădure. Îl aruncară lîngă foc şi se întoarseră la bazin. Ralph sări în picioare.<br />
― Hei, voi doi!<br />
Gemenii se opriră o clipă, apoi merseră mai departe.<br />
― Se duc să se scalde, Ralph.<br />
― Mai bine să terminăm ce avem de făcut.<br />
Gemenii fură surprinşi de vederea lui Ralph. Roşiră şi se uitară dincolo de el, în aer.<br />
― Salut. Bine că te-am întîlnit, Ralph.<br />
― Tocmai am fost în pădure...<br />
― ...ca să strîngem vreascuri...<br />
― ...ne-am rătăcit azi-noapte...<br />
Ralph îşi cercetă degetele de la picioare.<br />
― V-aţi rătăcit după...<br />
Piggy îşi curăţa lentila de la ochelari.<br />
― După petrecere, zise Sam eu o voce sugrumată.<br />
Eric dădu din cap. <br />
― Da, după petrecere. <br />
― Am plecat devreme, spuse repede Piggy, fiindcă eram obosiţi.<br />
― Şi noi la fel...<br />
― .. .foarte devreme...<br />
― ...eram foarte obosiţi...<br />
Sam îşi pipăi zgîrietura de pe frunte, iar apoi îşi retrase repede mîna. Eric îşi mîngîie buza plesnită.<br />
― Da. Am fost foarte obosiţi, repetă Sam, aşa c-am plecat devreme. A fost un bun...<br />
În aer pluteau greu lucrurile ştiute, dar nerostite. Sam se răsuci şi cuvîntul neruşinat îi izbucni de pe buze:<br />
― ...dans?<br />
Amintirea dansului la care nu participase nici unul dintre ei îi zgudui violent pe toţi cei patru băieţi.<br />
― Am plecat devreme.<br />
<br />
<br />
Cînd Roger ajunse la istmul strîmt care făcea legătura între castel şi insulă, nu-l surprinse faptul că îl somară. Socotise, în timpul acelei nopţi teribile, că măcar o parte din trib, aflată acolo în siguranţă, avea să se opună ororilor de pe insulă.<br />
Vocea răsună puternic de pe înălţime, din dosul stîncilor care coborau neregulat.<br />
― Stai! Cine-i acolo?<br />
― Roger.<br />
― Înaintează, prietene.<br />
Roger înainta.<br />
― Puteai să vezi că sînt eu.<br />
― Şeful a spus să somăm pe oricine.<br />
Ralph îşi ridică privirea.<br />
― Nu mă puteaţi opri să înaintez, dacă voiam.<br />
― Eşti convins? Urcă şi-ai să vezi.<br />
Roger se cocoţă pe stînca asemănătoare unei scări.<br />
― Ia priveşte aici.<br />
Sub stînca cea mai înaltă fusese vîrît un buştean, iar sub el o pîrghie. Robert se aplecă uşor pe pîrghie, iar stînca suspină adînc. Un efort serios avea să trimită stînca în jos, bubuind, peste locul unde istmul se strimta. Robert se arătă plin de admiraţie.<br />
― E un adevărat şef, nu-i aşa?<br />
Robert dădu din cap.<br />
― O să ne ducă la vînătoare!<br />
Smuci capul în direcţia adăposturilor îndepărtate, de unde se înălţa spre cer o dîră de fum alb. Roger, aşezat pe marginea stîncii, se uită posomorît înapoi spre insulă şi îşi clătină cu degetul un dinte care i se mişca. Privirea îi poposi pe vîrful muntelui îndepărtat, iar Robert schimbă subiectul şi aşa nerostit.<br />
― O să-l bată pe Wilfred.<br />
― De ce?<br />
Robert clătină sceptic din cap.<br />
― Nu ştiu. N-a spus. S-a înfuriat şi ne-a silit să-l legăm pe Wilfred. A fost ― chicoti nervos ― stă legat de ore întregi, aşteaptă...<br />
― Dar şeful n-a spus de ce-a făcut-o?<br />
― Nu l-am auzit niciodată.<br />
Aşezat pe stîncile uriaşe, în soarele torid, Roger primi vestea ca pe o iluminare, încetă să-şi clatine dintele şi rămase liniştit, asimilînd posibilităţile oferite de o autoritate irespotisabilă. Apoi, fără să mai scoată un alt cuvînt, coborî prin spatele stîncilor spre peşteră şi spre ceilalţi din trib.<br />
Şeful stătea acolo, gol pînă la brîu, cu faţa vopsită în alb şi roşu. Tribul se afla în semicerc înaintea lui. Wilfred, bătut recent şi dezlegat, se smiorcăia gălăgios undeva în fund. Roger se ghemui împreună cu ceilalţi.<br />
― Mîine, continuă şeful, o să vînăm din nou.<br />
Arătă spre un sălbatic, apoi spre altul, cu suliţa.<br />
― Unii dintre voi au să rămînă aici ca să aranjeze prin peşteră şi să apere poarta. Am să iau doar cîţiva vînători cu mine şi o să aducem carne. Apărătorii porţii se vor îngriji ca ceilalţi să nu se furişeze înăuntru...<br />
Un sălbatic îşi ridică mîna, iar şeful îşi întoarse spre el faţa inexpresivă şi pictată.<br />
― De ce să încerce să se furişeze înăuntru, şefule?<br />
Şeful se arătă vag în explicaţii, dar vorbi hotărît.<br />
― Au să încerce să se furişeze. Ca să strice ce facem. Aşa că paznicii de la poartă trebuie să fie atenţi. Căci...<br />
Şeful se opri. Ceilalţi văzură un vîrf de limbă de un trandafiriu surprinzător ţîşnind afară, izbucnind, trecîndu-i peste buze şi dispărînd din nou.<br />
― ...căci fiara ar putea să încerce să intre. Ţineţi minte cum s-a strecurat...<br />
Semicercul se cutremură şi murmură, fiind de acord.<br />
― A venit deghizată. S-ar putea să revină, chiar dacă i-am dat de mîncare capul vînatului. Aşa că staţi la pîndă; şi fiţi atenţi.<br />
Stanley îşi ridică braţul de pe stîncă şi ridică un deget interogativ.<br />
― Da?<br />
― Dar nu l-am... nu l-am...?<br />
Îşi răsuci trupul şi coborî privirea.<br />
― Nu!<br />
În tăcerea care urmă, fiecare sălbatic se feri din calea amintirilor personale.<br />
― Nu! Cum am fi putut... să-l ucidem?<br />
Liniştiţi, dar şi speriaţi de posibilitatea unor viitoare spaime, sălbaticii murmurară din nou.<br />
― Aşa că nu vă apropiaţi de munte, zise şeful solemn, şi daţi-i capul vînatului, dacă vă duceţi la vînătoare.<br />
Stanley ridică iar degetul.<br />
― Cred că fiara s-a deghizat.<br />
― Poate, răspunse şeful, venindu-i în minte o speculaţie teologică. Mai bine să n-o supărăm. Nu poţi să ştii ce e în stare să facă.<br />
Tribul reflectă; apoi fură cu toţii zguduiţi ca de o pală de vînt. Şeful observă efectul propriilor cuvinte şi se opri brusc.<br />
― Mîine însă o să vînăm şi, cînd o să avem carne, o să facem o petrecere...<br />
Bill ridică mîna.<br />
― Şefule.<br />
― Ce-i?<br />
― Cu ce aprindem focul?<br />
Roşeaţa şefului era ascunsă de lutul alb şi roşu. În tăcerea lui nesigură, tribul murmură din nou. Apoi şeful îşi ridică mîna.<br />
― O să luăm foc de la ceilalţi. Ascultaţi. Mîine o să vînăm şi-o să avem carne. Astă-seară am să plec împreună cu doi vînători. Cine vine?<br />
Maurice şi Roger înăltară mîinile.<br />
― Maurice...<br />
― Da, şefule...<br />
― Unde era focul lor?<br />
― La vechiul loc, lîngă stîncă de vatră.<br />
Şeful dădu din cap.<br />
― Voi, ceilalţi, vă puteţi duce la culcare de cum apune soarele. Dar noi trei, Maurice, Roger şi cu mine, avem treabă. O să plecăm chiar înainte de asfinţit...<br />
Maurice ridică mîna.<br />
― Ce se întîmplă dacă ne întîlnim cu...<br />
Şeful îi înlătură obiecţia.<br />
― O să mergem de-a lungul plajei. Iar dacă vine, o să... o să dansăm din nou.<br />
― Doar noi trei?<br />
Murmurul crescu, iar apoi se stinse.<br />
<br />
<br />
Piggy îi înmînă lui Ralph ochelarii şi aşteptă să-şi recapete privirea. Lemnul era umed; era a treia oară cînd îl aprindeau. Ralph se trase înapoi, vorbind singur.<br />
― Nu vreau să mai petrecem o noapte fără foc.<br />
Se uită împrejur cu un aer vinovat la cei trei băieţi care stăteau în picioare alături. Pentru prima oară, recunoscuse dubla funcţie a focului. Trebuiau, fireşte, să înalţe la cer o coloană de fum ca semnal, dar era şi un cămin şi o consolare pînă cînd adormeau. Eric suflă peste lemne pînă se aprinseră şi flăcăruia se înălţă. Un val de fum alb şi galben se ridică şi împrăştie un miros oribil. Piggy îşi puse din nou ochelarii şi privi fumul cu plăcere.<br />
― Dac-am putea să fabricăm un radio!<br />
― Sau un aeroplan...<br />
― ...sau un vas.<br />
Ralph îşi cercetă cunoştinţele din ce în ce mai vagi, despre lume.<br />
― S-ar putea să fim luaţi prizonieri de roşii.<br />
Eric îşi netezi părul peste cap.<br />
― Ei, tot or fi mai buni decît...<br />
Nu voia să numească pe nimeni, iar Sam îi termină fraza arătînd cu capul spre capătul plajei.<br />
Ralph îşi aminti de silueta neobişnuită, legată de paraşută.<br />
― A zis ceva despre un om mort...<br />
Roşi jenat că participase la dans. Făcu semne violente în direcţia focului.<br />
― Nu te opri... dă-i drumul!<br />
― Fumul se subţiază tot mai mult.<br />
― Avem mare nevoie de lemne, chiar dacă sînt ude.<br />
― Astma mea...<br />
Răspunsul veni automat:<br />
― Ia mai dă-o dracului de asta-a-mea!<br />
― Dacă împing buşteni, mi se înrăutăţeşte astma; aş vrea sa vă ajut, dar nu pot, Ralph.<br />
Cei trei băieţi intrară în pădure şi se întoarseră cu braţele pline de vreascuri putrede. Fumul se înălţă din nou, galben şi gros.<br />
― Hai să găsim ceva de mîncare.<br />
Se îndreptară spre pomii fructiferi, ducînd cu ei suliţele, vorbind puţin şi mîncînd în grabă. Cînd ieşiră din pădure, soarele apunea, iar în foc nu mai ardea decît jăraticul, fără fum. <br />
― Eu nu mai car vreascuri, zise Eric. Am obosit.<br />
Ralph îşi drese glasul:<br />
― Acolo sus am ţinut focul aprins.<br />
― Acolo sus era un foc mic. Ăsta însă trebuie să fie mare<br />
Ralph puse o cracă pe foc şi urmări fumul care se ridică în beznă.<br />
― Trebuie să-l ţinem aprins!<br />
Eric se aruncă pe jos.<br />
― Sînt prea obosit. Şi la ce bun?<br />
― Eric! strigă Ralph revoltat. Nu vorbi aşa!<br />
Sam îngenunche lîngă Eric.<br />
― Ei bine, la ce bun?<br />
Indignat, Ralph încercă să-şi amintească. Focul folosea la ceva. La ceva de o importanţă covîrşitoare.<br />
― Ralph ţi-a repetat destul de des, spuse Piggy posac. Cum altfel vrei să fim salvaţi?<br />
― Fireşte, dacă nu facem fum...<br />
Se ghemui înaintea lor, în întunericul care se lăsa.<br />
― Nu pricepeţi? Ce sens are să doreşti radiouri şi vapoare?<br />
Întinse mîna şi îşi strînse degetele pumn.<br />
― N-avem decît un singur lucru de făcut ca să ieşim din încurcătură. Oricine se poate juca de-a vînătoarea, oricine ne poate aduce carne...<br />
Se uită de la un chip la altul. Apoi, chiar în clipa aceea de mare entuziasm şi convingere, perdeaua i se lăsă peste minte şi uită ce voise să spună, îngenunche cu pumnii strînşi, privind solemn de la unul la altul. După aceea cortina se ridică.<br />
― A, da. Va trebui să facem fum; mai mult fum...<br />
― Dar nu putem ţine focul aprins! Uitaţi-vă la ăsta!<br />
Focul se stingea în faţa lor.<br />
― Doi dintre noi se vor îngriji de foc, zise Ralph, mai mult pentru sine, adică douăsprezece ore pe zi.<br />
― Nu mai putem aduce alte vreascuri, Ralph... <br />
― ...nu pe întuneric... <br />
― ...nu noaptea...<br />
― Îl putem aprinde în fiecare dimineaţă, zise Piggy. Nimeni n-o să vadă fumul pe întuneric.<br />
Sam îl aprobă energic.<br />
― Era altceva cînd focul era...<br />
― ...acolo sus...<br />
Ralph se ridică, simţind cum, o dată cu apăsarea întunericului, îl cuprinde un ciudat sentiment de nesiguranţă.<br />
― Să lăsăm atunci focul să se stingă în noaptea asta.<br />
Îi conduse spre primul adăpost, rămas încă în picioare, deşi grav avariat. Frunzele care slujeau drept pat stăteau întinse înăuntru, uscate şi foşnind cînd le atingeai, în adăpostul de alături, un puşti vorbea în somn. Cei patru băieţi mari pătrunseră în adăpost pe furiş şi se îngropară în frunze. Gemenii erau întinşi unul lîngă altul, iar Ralph şi Piggy la celălalt capăt. O vreme se auziră o foiala şi foşnetul continuu al frunzelor, pe cînd încercau să-şi găsească o poziţie mai bună.<br />
― Piggy.<br />
― Ce-i?<br />
― Stai bine?<br />
― Aşa cred.<br />
În sfîrşit, cu excepţia unui foşnet întîmplător, adăpostul se cufundă în tăcere. În faţa lor atîrna un triunghi de beznă, plin de stele strălucitoare, şi se auzea zgomotul înfundat al fluxului pe recife. Ralph începu din nou să facă presupuneri, ca în fiecare noapte...<br />
Să presupunem că ar fi duşi acasă de un avion cu reacţie şi, înainte de-a se crăpa de ziuă, aveau să aterizeze pe acel mare aerodrom din Wiltshire. Puteau să meargă şi cu maşina; nu, pentru ca totul să fie perfect, mai bine luau trenul; tot drumul pînă la Devon; şi or să închirieze din nou căsuţa aceea. Apoi, la marginea grădinii, căluţii sălbatici aveau să vină şi să se uite peste gard...<br />
Ralph se foi neliniştit în frunze. Dartmoor era o regiune sălbatică, la fel cum erau şi căluţii. Dar atracţia sălbăticiunii dispăruse. Gîndurile îi alunecară spre un oraş calm, unde nu putea domni sălbăticia. Ce putea fi mai sigur decît autogara centrală, cu farurile şi roţile autobuzelor?<br />
Deodată, Ralph se trezi dansînd în jurul unui felinar. Un autobuz pleca din staţie, un autobuz ciudat...<br />
― Ralph! Ralph!<br />
― Ce-i?<br />
― Nu mai scoate zgomotele astea.<br />
― Iartă-mă.<br />
Din bezna de la capătul îndepărtat al adăpostului răzbătu un geamăt înfricoşător, iar băieţii înspăimîntaţi, striviră frunzele. Sam şi Eric, încleştaţi, se luptau.<br />
― Sam! Sam!<br />
― Hei! Eric!<br />
În scurt timp, se lăsă din nou liniştea.<br />
Piggy îi şopti lui Ralph:<br />
― Trebuie să scăpăm..<br />
― Ce vrei să spui?<br />
― Să fim salvaţi.<br />
Pentru prima dată în acea zi, şi în ciuda beznei care se lăsa, Ralph chicoti.<br />
― Vorbesc serios, şopti Piggy Dacă nu ne întoarcem repede acasă, o să înnebunim cu toţii.<br />
― O să ieşim din rîndurile oamenilor normali.<br />
― Şocaţi de bombardament.<br />
― O să înnebunim de-a binelea.<br />
Ralph îşi dădu la o parte şuviţele de păr umed căzute pe ochi.<br />
― Ai putea să-i scrii mătuşii tale.<br />
Piggy reflectă solemn.<br />
― Nu ştiu unde se află acum. Şi n-am nici plic şi nici timbre. N-avem nici cutie poştală. Şi nici poştaş.<br />
Succesul glumei lui neînsemnate îl încîntă pe Ralph. Nu-şi mai putu stăpîni chicotelile, iar trupul îi tremura şi se convulsiona.<br />
Piggy îl certă cu demnitate.<br />
― N-am spus nimic atît de caraghios...<br />
Ralph continuă să chicotească, deşi îl durea pieptul. Convulsiile îl epuizară, iar la un moment dat rămase întins, trăgîndu-şi răsuflarea, şi trist, aşteptînd convulsia următoare, în timpul unei pauze, îl fură somnul.<br />
― Ralph, iar scoţi zgomotul ăla. Fii, te rog, liniştit, Ralph... fiindcă...<br />
Ralph se încordă printre frunze. Avea motive să fie recunoscător că visul se risipise, căci autobuzul se apropiase şi mai mult, devenind tot mai clar.<br />
― De ce?... Fiindcă?<br />
― Fii liniştit... şi ascultă.<br />
Ralph se întinse la loc cu grijă, întovărăşit de un lung suspin al frunzelor. Eric gemu ceva, apoi rămase nemişcat. Bezna, în afara triunghiului inutil de stele, era de nepătruns.<br />
― Nu aud nimic.<br />
― Se mişcă ceva pe afară.<br />
Ralph tresări. Pulsul lui îneca orice alt sunet. Apoi se linişti.<br />
― Tot nu aud nimic.<br />
― Ascultă. Ascultă mai mult.<br />
Cam la vreun metru de dosul adăpostului, trosni limpede şi puternic o cracă. Sîngele năvăli din nou în urechile lui Ralph, iar prin minte îi trecură imagini confuze. O întruchipare a acestor imagini dădea tîrcoale adăpostului. Simţi capul lui Piggy sprijinit de umărul lui şi strînsoarea crispată a mîinii.<br />
― Ralph! Ralph!<br />
― Taci şi ascultă.<br />
Ralph se rugă disperat ca fiara să-i aleagă pe puşti. Afară o voce şopti oribil:<br />
― Piggy... Piggy...<br />
― A venit! zise Piggy gîtuit de emoţie. E adevărată!<br />
Se încleştă de Ralph şi încercă să respire.<br />
― Piggy, vino afară. Pe tine te vreau, Piggy.<br />
Ralph îi şopti în ureche lui Piggy. <br />
― Nu vorbi.<br />
― Piggy? Unde eşti, Piggy?<br />
Ceva se frecă de dosul adăpostului. Piggy rămase liniştit o clipă, apoi îl apucă o criză de astmă, îşi încovoie spinarea şi bătu frunzele cu picioarele. Ralph se îndepărtă de el.<br />
La intrarea adăpostului se auzi un răcnet feroce, urmat de zgomotul şi buşiturile unor creaturi. Cineva se împiedică de trupul lui Ralph, iar în colţul unde se afla Piggy se dezlănţuiră urlete, lovituri şi membrele începură să zboare prin aer. Ralph trase un pumn la întîmplare; apoi se rostogoli împreună cu ce i se părea a fi o hoardă de băieţi, pocnindu-se, muşcîndu-se şi zgîriind. Îl loviră şi îl înghiontiră, apoi se trezi cu nişte degete în gură şi le muşcă. Un pumn se retrase şi reveni ca un piston, iar întreg adăpostul se lumină ca de o explozie. Ralph se feri într-o parte, dădu peste un trup care se zvîrcolea şi simţi pe obraji o respiraţie fierbinte, începu să lovească în gura de sub el, folosindu-se de pumnul strîns ca de un ciocan; izbi cu o isterie din ce în ce mai violentă, pe măsură ce faţa de sub el devenea alunecoasă. Un genunchi i se vîrî între picioare, el căzu într-o parte, înnebunit de durere, iar bătaia continuă să se desfăşoare undeva deasupra. Apoi, în sfîrşit, adăpostul se prăbuşi, înăbuşind lupta; siluetele anonime îşi croiră drum şi ieşiră. Forme întunecate se detaşară din rămăşiţele adăpostului şi se furişară pînă cînd ţipetele puştilor şi horcăiturile lui Piggy se auziră din nou.<br />
Ralph strigă cu o voce tremurătoare:<br />
― Toţi puştii să se culce. Ne-am bătut cu ceilalţi. Acum culcaţi-vă.<br />
Sam şi Eric se apropiară şi se uitară atenţi la Ralph.<br />
― Voi doi vă simţiţi bine?<br />
― Aşa am impresia...<br />
― ...am fost pocnit...<br />
― Şi eu. Ce face Piggy? <br />
Îl traseră pe Piggy dintre resturile adăpostului şi îl sprijiniră de un pom. Noaptea era răcoroasă, dar limpezită de spaimele imediate.<br />
Piggy respiră mai uşor.<br />
― Te-au rănit, Piggy?<br />
― Nu prea rău.<br />
― A fost Jack cu vînătorii lui, zise Ralph cu amărăciune. De ce nu ne lasă în pace?<br />
― Or să ne ţină minte, zise Sam.<br />
Cinstea îl sili să continue:<br />
― Cel puţin pe tine. Eu m-am ferit într-un colţ.<br />
― L-am pocnit pe unul de-o să mă ţină minte, zise Ralph. L-am bătut rău de tot. N-or să se grăbească să mai vină să se bată cu noi.<br />
― Şi eu la fel, zise Eric. Cînd m-am trezit, mă pocnea unul în mutră. Sînt groaznic de plin de sînge pe faţă, nu-i aşa, Ralph? Dar pînă la urmă l-am aranjat.<br />
― Ce-ai făcut?<br />
― Mi-am ridicat genunchiul, spuse Eric cu o mîndrie simplă, şi i-am ars una în biluţe. Trebuie să-l fi auzit cum a răcnit! Nici ăsta n-o să se mai întoarcă în curînd. Aşa că nu ne-am descurcat prea rău.<br />
Ralph se mişcă brusc în întuneric; apoi îl auzi pe Eric cum îşi scormonea prin gură.<br />
― Ce-i?<br />
― Mi se clatină un dinte, asta-i tot.<br />
Piggy îşi strînse picioarele.<br />
― Cum te simţi, Piggy?<br />
― Am crezut că vor cochilia.<br />
Ralph alergă pe plaja palidă şi sări pe platformă. Cochilia stătea lucitoare lîngă locul şefului. O contemplă cîteva clipe, apoi se întoarse la Piggy.<br />
― N-au luat cochilia.<br />
― Ştiu. N-au venit pentru cochilie. Au venit pentru altceva. Ralph, ce-am să mă fac?<br />
<br />
<br />
Departe, de-a lungul arcului deschis al plajei, trei siluete fugeau spre stînca în formă de castel. Se ţineau departe de pădure şi alergau pe malul apei. Uneori cîntau încet; alteori făceau roata stînd în mîini, pe lîngă fîşia fosforescentă a apei. Îi conducea şeful, care alerga în acelaşi ritm, încîntat de isprava lui. Acum devenise într-adevăr un şef; simula nişte împunsături cu suliţa, în mîna stingă i se bălăbăneau ochelarii sparţi ai lui Piggy.<br />
<br />
<br />
<br />
XI <br />
Castelul de stîncă<br />
<br />
În scurta perioadă de răcoare din zori, cei patru băieţi se adunară în jurul petei negre unde fusese aprins focul, iar Ralph îngenunche şi suflă. Cenuşa gri şi uşoară ca nişte fulgi se risipi la răsuflarea lui în toate părţile, dar nici un tăciune nu prinse viaţă. Gemenii urmăreau neliniştiţi, iar Piggy stătea inexpresiv, protejat de propria miopie. Ralph continuă să sufle, iar efortul făcu să-i ţiuie urechile. Prima briză a zorilor puse capăt strădaniei lui şi-i aruncă cenuşa în ochi. Se trase înapoi pe vine, înjură şi se frecă la ochi pînă îi dădură lacrimile.<br />
― Degeaba.<br />
Eric îl privi prin masca de sînge uscat.<br />
Piggy se uita în direcţia vagă unde se afla Ralph.<br />
― Fireşte că-i degeaba, Ralph. Acum nu mai avem foc.<br />
Ralph îşi apropie faţa la un metru de cea a lui Piggy.<br />
― Mă vezi?<br />
― Niţel.<br />
Ralph îşi închise din nou ochiul de pe faţa tumefiată.<br />
― Ne-au luat focul.<br />
Glasul îi vibra de furie.<br />
― Ni l-au furat!<br />
― Ei au fost, zise Piggy. M-au orbit. Pricepeţi? Aici e mîna lui Jack Merridew. Convoacă o adunare, Ralph, trebuie să hotărîm ce-i de făcut.<br />
― O adunare doar pentru noi?<br />
― N-avem altceva de făcut. Sam... dă-mi voie să mă sprijin de tine.<br />
Se îndreptară spre platformă.<br />
― Suflă în cochilie, zise Piggy. Suflă cît poţi de tare.<br />
Pădurea răspunse ca un ecou; păsările se înălţară, ţipînd de pe coroanele pomilor ca în prima dimineaţă, cu mult timp în urmă. În ambele direcţii, plaja era pustie. Cîţiva puşti ieşiră din adăposturi. Ralph se aşeză pe trunchiul lustruit, iar ceilalţi trei rămaseră în picioare în faţa lui. Dădu din cap, iar Sam şi Eric se aşezară în dreapta. Ralph vîrî cochilia în mîinile lui Piggy. Acesta ţinu cu atenţie obiectul strălucitor şi îşi miji ochii spre Ralph.<br />
― Dă-i drumul.<br />
― Am luat cochilia doar ca să vă spun că nu mai văd deloc şi că trebuie să-mi recapăt ochelarii. Pe insulă s-au întîmplat lucruri îngrozitoare. Am votat ca să fii tu şef. Eşti singurul care a reuşit vreodată să facă ceva. Aşa că vorbeşte tu, Ralph, şi spune-ne ce... sau altminteri...<br />
Piggy se întrerupse şi începu să se smiorcăie. Ralph îi luă cochilia şi se aşeză.<br />
― Doar un foc obişnuit. Credeţi că putem să-l aprindem, nu? Doar un semnal de fum, ca să fim salvaţi. Ce, ne-am sălbăticit şi noi? Atîta doar că acum nu avem nici un semnal. S-ar putea să treacă vapoare. Ţineţi minte cînd a plecat la vînătoare şi s-a stins focul, şi tocmai atunci a trecut un vapor prin apropiere? Iar ăştia îl socotesc pe Jack cel mai bun şef. Pe urmă a fost, a fost... tot el a fost de vină. Dacă n-ar fi fost el, nu s-ar fi petrecut aşa ceva niciodată. Acum Piggy nu mai vede, iar ei au venit pe furiş...<br />
Vocea lui Ralph se ascuţi...<br />
― ...noaptea, în beznă şi ne-au furat focul. Ei ni l-au furat. Le-am fi dat foc de la noi, dacă ne-ar fi cerut. Dar l-au furat, semnalul s-a stins şi n-o să mai fim salvaţi niciodată. Nu pricepeţi ce vreau să spun? Noi le-am fi dat un foc de bunăvoie, dar ni l-au furat... Eu...<br />
Se opri nehotărît, în timp ce perdeaua i se lăsa peste minte. Piggy întinse mîinile să ia cochilia.<br />
― Ce-ai de gînd, Ralph? Nu ajunge să discutăm, fără să luăm o hotărîre. Vreau ochelarii înapoi. <br />
― Încerc să mă gîndesc. Să presupunem că mergem, curaţi cum eram înainte, spălaţi şi pieptănaţi ― la urma urmei nu sîntem nişte sălbatici, şi cu salvarea noastră nu-i de glumit...<br />
Îşi supse obrazul umflat şi se uită la gemeni.<br />
― Am putea să ne dichisim niţel şi să mergem...<br />
― Ar trebui să ne luăm suliţele, zise Sam. Chiar şi Piggy...<br />
― ...fiindcă s-ar putea s-avem nevoie de ele.<br />
― N-ai cochilia!<br />
Piggy ridică scoica.<br />
― N-aveţi decît să vă luati suliţele, dacă vreţi, dar eu unul n-am de gînd. La ce bun? Tot trebuie să fiu condus ca un cîine. Da, rîdeţi. Vă dă mîna să rîdeţi. Unii de pe insula asta sînt în stare să rîdă de orice. Ei, şi? Ce-au să creadă oamenii mari? Simon, micuţul, a fost omorît. Şi pe urmă a mai fost şi băieţelul ăla cu semnul pe faţă. Cine l-a mai văzut de cînd am venit aici?<br />
― Piggy! Stai o clipă!<br />
― Am cochilia. Am să mă duc la acest Jack Merridew şi-am să-i spun pe şleau, asta am să fac.<br />
― Ai să te alegi c-o bătaie.<br />
― Ce poate să-mi mai facă? Am să-i spun ce părere am. Dă-mi voie să iau cu mine cochilia, Ralph. Am să-i arăt singurul lucru pe care nu-l are.<br />
Piggy se opri un moment şi se uită lung la siluetele vagi din jur. Vechea adunare, întinsă pe iarba călcată, îl asculta, <br />
― Am să mă duc la el cu cochilia în mîini. Am să i-o întind. Uite, am să-i spun, eşti mai puternic decît mine şi nici nu suferi de astmă. Tu poţi să vezi, am să-i spun, cu amîndoi ochii. Dar eu nu cer să-mi dai ochelarii înapoi ca pe o favoare. Nu-ţi cer să fii cavaler, aşa am să-i spun, nu fiindcă eşti puternic, ci fiindcă dreptatea rămîne dreptate. Dă-mi ochelarii, am să-i spun... trebuie să mi-i dai!<br />
Piggy îşi încheie cuvîntarea şi tremură, roşu la faţă. Împinse cochilia repede în mîinile lui Ralph, ca şi cum ar fi vrut să scape de ea cît mai curînd, şi îşi şterse lacrimile din ochi. Îi învăluia o lumină verde, dulce, iar cochilia se odihnea albă şi fragilă la picioarele lui Ralph. O singură picătură de apă, prelinsă printre degetele lui Piggy, sclipea acum pe curba delicată, ca o stea.<br />
În cele din urmă, Ralph se ridică în capul oaselor şi îşi dădu părul peste cap.<br />
― Foarte bine. Adică... n-ai decît să încerci, dacă ţii. O să mergem cu tine.<br />
― O să fie pictat pe faţă, zise Sam timid. Ştii cum o să fie...<br />
― ...n-o să se sinchisească prea mult de noi...<br />
― ...dacă se înfurie, o să fie vai de noi...<br />
Ralph se strîmbă la Sam. Îşi aminti vag de ceva ce-i spusese Simon, odinioară, lîngă stînci.<br />
― Nu fi caraghios, zise el, adăugînd repede: Hai să mergem.<br />
Îi întinse cochilia lui Piggy, care de data asta roşi de mîndrie.<br />
― Trebuie s-o duci tu.<br />
― Cînd o să fim gata, o s-o duc eu...<br />
Piggy căută în minte cîteva cuvinte prin care să-şi exprime dorinţa puternică de a duce cochilia, orice s-ar întîmpla.<br />
― ...nu-mi pasă. Aş fi încîntat, Ralph, dar trebuie să fiu condus.<br />
Ralph puse cochilia pe buşteanul lucios.<br />
― Mai bine să mîncăm ceva şi pe urmă să ne pregătim.<br />
Îşi croiră drum printre pomii fructiferi devastaţi, îl ajutară pe Piggy să-şi ia cîteva fructe, iar pe altele le găsi singur, pipăind. În timp ce mîncau, Ralph reflecta ce aveau de făcut după-amiază.<br />
― O să fim ca mai înainte. O să ne spălăm.<br />
Sam înfulecă şi protestă:<br />
― Dar facem baie zilnic!<br />
Ralph se uită la siluetele murdare dinaintea lui şi suspină. <br />
― Trebuie să ne pieptănăm. Ne-a crescut părul prea lung.<br />
― Eu mi-am lăsat amîndouă şosetele în adăpost, zise Eric, şi ni le putem trage pe cap, ca pe nişte şepci.<br />
― Putem găsi ceva, zise Piggy, ca să-ţi legăm părul la spate.<br />
― Ca fetele!<br />
― Nu, fireşte că nu.<br />
― Atunci mergem aşa cum sîntem, zise Ralph, nici ei nu sînt mai breji.<br />
Eric avu un gest de reţinere.<br />
― Dar au să fie pictaţi! Ştiţi cum o...<br />
Ceilalţi dădură din cap. Înţelegeau perfect dezlănţuirea de sălbăticie provocată de măştile pictate.<br />
― Ei bine, noi n-o să ne pictăm, zise Ralph, fiindcă nu sîntem sălbatici.<br />
Sam şi Eric se uitară unul la altul.<br />
― Cu toate astea...<br />
― Fără vopsea! strigă Ralph.<br />
Încercă să-şi amintească.<br />
― Fum, spuse el, avem nevoie de fum.<br />
Se întoarse furios spre gemeni.<br />
― Am spus "fum"! Trebuie să avem fum.<br />
Se aşternu tăcerea, cu excepţia zumzetului persistent al albinelor, în cele din urmă, Piggy vorbi pe un ton prietenos:<br />
― Fireşte că trebuie. Fiindcă fumul e un semnal şi nu putem fi salvaţi, dacă nu avem fum.<br />
― Ştiam asta! strigă Ralph şi îşi trase braţul din mîna lui Piggy. Vrei să spui oare...?<br />
― Nu spun decît ceea ce spui şi tu, totdeauna, se grăbi să răspundă Piggy. O clipă, m-am gîndit...<br />
― Nu, spuse Ralph apăsat. Am ştiut tot timpul. N-am uitat.<br />
Piggy dădu din cap, încercînd să-l îmbuneze.<br />
― Tu eşti şeful, Ralph. Toate le ţii minte.<br />
― N-am uitat. <br />
― Fireşte că nu.<br />
Gemenii îl examinau curioşi pe Ralph, ca şi cum l-ar fi văzut pentru prima oară.<br />
<br />
<br />
O apucară în formaţie, de-a lungul plajei. Ralph porni primul, şchiopătînd niţel şi cu suliţa pe umăr. Vedea lucrurile doar parţial prin pulsaţiile arşiţei ceţoase care se revărsa peste nisipurile sclipitoare, peste părul său lung şi peste răni. În spatele lui veneau gemenii, cam necăjiţi, dar plini de o vitalitate inepuizabilă. Vorbeau rar şi tîrau vîrfurile suliţelor de lemn; căci Piggy descoperise că, dacă se uita pe jos şi îşi apăra de soare privirea obosită, îi putea urmări vag, păşind de-a lungul plajei. Mergea deci între suliţele tîrîte şi strîngea cochilia atent, cu amîndouă mîinile. Băieţii ― un grup mic şi compact ― trimiteau pe plajă patru umbre asemănătoare unor gravuri, dansînd şi amestecîndu-se printre ei. Furtuna nu lăsase nici o urmă, iar plaja se curăţase ca o lamă frecată. Cerul şi muntele se găseau la o depărtare uriaşă şi străluceau sub arşiţă; reciful, ridicat de miraj, plutea într-un fel de baltă argintie, la jumătatea distanţei pînă la cer.<br />
Se opriră în locul unde dansase tribul. Beţele carbonizate se aflau încă pe stînci, udate rău de ploaie, dar nisipul de lîngă ţărm se netezise din nou. Trecură mai departe în tăcere. Nimeni nu se îndoia că aveau să găsească tribul la castel, iar cînd îl zăriră, se opriră toţi deodată. Cea mai încîlcită parte a insulei, o masă de tulpini strîmbe, negre, verzi şi impenetrabile, se găsea la stînga lor, iar iarba înaltă se unduia în faţă. Ralph înaintă.<br />
Aici se întindea iarba zdrobită unde stătuseră întinşi cînd Ralph plecase în explorare. Tot aici se aflau istmul, cornişa care înconjura stînca, iar sus vîrfurile roşii.<br />
Sam îi atinse braţul.<br />
― Fum.<br />
O dîră subţire se înălţa tremurînd în aer de cealaltă parte a stîncii.<br />
― Trebuie să fie un foc mare de tot.<br />
Ralph se întoarse.<br />
― De ce ne ascundem?<br />
Păşi prin paravanul de iarbă spre micul luminiş care ducea la istm.<br />
― Voi doi urmaţi-mă. Eu am să merg primul, apoi Piggy la un pas în urmă. Ţineţi suliţele pregătite.<br />
Piggy scrută neliniştit vălul luminos atîrnat între el şi lume.<br />
― Nu-i nici o primejdie? Nu cumva e o stîncă ascuţită pe-acolo? Aud marea.<br />
― Ţine-te strîns de mine.<br />
Ralph înainta pe istm. Aruncă o piatră, iar piatra ricoşă în apă. Apoi marea se supse, dezvăluind un pătrat roşu şi plin de ierburi marine, la vreo cincisprezece metri sub braţul stîng al lui Ralph.<br />
― Nu-i nici o primejdie? întrebă temător Piggy. Mă simt îngrozitor.<br />
Mult deasupra, de pe culmi se auzi un ţipăt brusc, apoi imitaţia unui strigăt de luptă, căruia îi răspunseră vreo zece glasuri din dosul stîncilor.<br />
― Dă-mi cochilia şi stai liniştit.<br />
― Stai! Cine-i acolo?<br />
Ralph îşi lăsă capul pe spate şi zări deasupra stîncilor faţa măslinie a lui Roger.<br />
― Poţi să vezi cine sînt! strigă Ralph. Nu mai faceţi pe prostii!<br />
Duse cochilia la buze şi începu să sufle. Apărură cîţiva sălbatici, atît de vopsiţi, încît erau de nerecunoscut; se strecurară pe cornişă spre istm. Aveau suliţe şi se aşezară în poziţie de apărare la intrare. Ralph suflă mai departe, ignorînd spaima lui Piggy<br />
― Băgaţi de seamă... vă previn! strigă Roger.<br />
În cele din urmă, Ralph luă cochilia de la buze şi se opri pentru a-şi trage răsuflarea. Primele cuvinte le articula gîfîit, dar limpede.<br />
― ...convocăm o adunare.<br />
Sălbaticii care păzeau istmul mormăiră între ei şi nu răspunseră. Ralph făcu cîţiva paşi înainte. Un glas îl îndemnă în şoaptă din spate:<br />
― Nu mă părăsi, Ralph.<br />
― Îngenunchează, îi şopti Ralph într-o parte, şi aşteaptă pînă mă întorc.<br />
Rămase în picioare la jumătatea drumului de pe istm şi îşi concentră privirea asupra sălbaticilor. Eliberaţi prin faptul că-şi vopsiseră feţele, băieţii îşi legaseră părul la spate şi se simţeau mai bine ca el. Ralph se hotărî să şi-l lege şi el mai tîrziu. De fapt, avea chef să le spună să-l aştepte şi s-o facă pe loc; era însă cu neputinţă. Sălbaticii chicotiră o vreme, iar unul îl ameninţă pe Ralph cu suliţa. Sus de tot, Roger îşi luă mîinile de pe pîrghie şi se aplecă să vadă ce se întîmplă. Băieţii de pe istm stăteau în lacul propriilor umbre, reduşi la dimensiunea capetelor cu părul vîlvoi. Piggy se ghemui cu spinarea informă ca un sac.<br />
― Convoc o adunare.<br />
Tăcere. Ralph ridică o pietricică şi o azvîrli între gemeni, cu intenţia de-a greşi ţinta. Tresăriră, iar Sam de-abia reuşi să-şi menţină echilibrul. O sursă de energie începu să vibreze în trupul lui Roger.<br />
Ralph vorbi din nou răspicat.<br />
― Convoc o adunare.<br />
Îşi trecu privirea pe deasupra lor.<br />
― Unde-i Jack?<br />
Cîţiva băieţi se foiră şi se consultară. O faţă vopsită vorbi cu vocea lui Robert.<br />
― E la vînătoare. Şi-a zis să nu te lăsăm înăuntru.<br />
― Am venit să văd ce se întîmplă cu focul, spuse Ralph, şi să discutăm despre ochelarii lui Piggy<br />
Băieţii din faţa lui se mutară de pe un picior pe altul, iar cei din mijloc izbucniră în hohote de rîs ― un rîs uşor, nervos, care se pierdu ca un ecou printre stîncile înalte.<br />
― Ce pofteşti? răsună o voce din dosul lui Ralph.<br />
Gemenii o zbughiră pe lîngă Ralph şi se aşezară între el şi intrare. Ralph se întoarse brusc. Jack, recunoscut prin personalitatea lui şi prin părul roşu, înainta dinspre pădure, străjuit de cîte un vînător ghemuit. Toţi trei erau mascaţi în negru şi verde, în spatele lor, pe iarbă, zăcea o scroafă decapitată şi curăţată de măruntaie, aşa cum o lăsaseră.<br />
― Ralph, nu mă părăsi! se văicări Piggy.<br />
Cuprinse cu o grijă caraghioasă stînca în braţe, se lipi de ea şi rămase deasupra mării ce se retrăgea. Chicotelile sălbaticilor se transformară într-o batjocură violentă.<br />
― Pleacă, Ralph, strigă Jack, dominînd zgomotul. Stai la locul tău. Aici eu comand şi e tribul meu. Lasă-mă în pace.<br />
Rîsul batjocoritor se stinse.<br />
― I-ai furat ochelarii lui Piggy, spuse Ralph pe nerăsuflate. Trebuie să-i dai înapoi.<br />
― A, da? Cine mă obligă?<br />
― Eu! se răsti Ralph, cuprins de mînie. M-ai ales şef. N-ai auzit cochilia? Ai făcut o glumă proastă... ţi-am fi dat foc, dacă ne-ai fi cerut...<br />
Sîngele îi năvălise în obraji, iar ochiul lovit şi umflat îi tremură.<br />
― Puteai să iei foc cînd doreai. Dar n-ai făcut-o. Te-ai furişat ca un hoţ şi-ai furat ochelarii lui Piggy!<br />
― Mai spune o dată!<br />
― Hoţule! Hoţule!<br />
― Ralph! răcni Piggy. Gîndeşte-te la mine!<br />
Jack se repezi şi îl împunse pe Ralph cu suliţa în piept. Ralph observă imediat direcţia armei după felul cum îşi mişca Jack braţul şi o împinse într-o parte cu mînerul suliţei lui. Apoi întoarse vîrful armei şi îl plesni pe Jack peste ureche. Se luptau corp la corp, răsuflînd feroce, împingîndu-se şi aruncîndu-şi priviri demenţiale.<br />
― Cine-i hoţ?<br />
― Tu eşti!<br />
Jack se smulse din încleştare şi se repezi cu suliţa la Ralph. Printr-un consimţămînt tacit, foloseau amîndoi suliţele ca pe nişte săbii, nemaiîndrăznind să atace cu vîrfurile ucigătoare. Lovitura atinse suliţa lui Ralph şi alunecă în jos, lovindu-l peste degete şi producîndu-i o durere ascuţită. Apoi se despărţiră, pe poziţii adverse. Jack cu faţa spre castel, iar Ralph pe marginea prăpastiei şi cu spatele la insulă.<br />
Amîndoi băieţii răsunau din greu.<br />
― Hai, vino...<br />
― Hai tu...<br />
Se provocau ţanţoşi, menţinîndu-se însă la distanţa de atac.<br />
― Hai, vino, şi-ai să vezi ce te-aşteaptă!<br />
― Vino tu...<br />
Piggy, ghemuit pe jos, încercă să-i atragă atenţia lui Ralph. Acesta se mişcă şi se aplecă, ţinîndu-şi ochii aţintiţi prudent asupra lui Jack.<br />
― Ralph, nu uita de ce-am venit. Focul. Ochelarii mei.<br />
Ralph încuviinţă din cap. Îşi destinse muşchii, gata de luptă, îşi luă o poziţie comodă şi lăsă în jos minerul suliţei. Jack îl urmărea pe sub masca impenetrabilă. Ralph se uită în sus la coama munţilor, apoi spre grupul de sălbatici.<br />
― Ascultaţi! Uite ce-am venit să vă spunem. Ne daţi mai întîi ochelarii lui Piggy. Dacă nu-i capătă, nu poate să vadă. Nu vă purtaţi cumsecade...<br />
Tribul de feţe pictate chicoti şi Ralph ezită, îşi dădu părul pe spate şi fixă cu privirea masca verde şi neagră din faţa lui, încercînd să-şi aducă aminte cum arăta Jack.<br />
― Nu uita de foc, şopti Piggy.<br />
― A, da. Acum, în ce priveşte focul. Repet. Am tot spus-o de cînd ne-au dat drumul pe insulă.<br />
Îşi ridică suliţa şi o îndreptă spre sălbatici.<br />
― Singura speranţă e să ţinem aprins un foc pe post de semnal, cît e lumină, ca să se vadă. S-ar putea ca un vapor să observe fumul, să vină să ne salveze şi să ne ducă acasă. Dar fără fumul ăla, trebuie să aşteptăm să treacă întîmplător un vapor. S-ar putea să aşteptăm ani de zile; pînă îmbătrînim...<br />
Rîsul tremurător, argintiu, ireal al sălbaticilor se răspîndi şi se pierdu ca un ecou. Pe Ralph îl apucă un acces de furie. Glasul i se sparse:<br />
― Nu pricepeţi, caraghioşi pictaţi? Sam, Eric, Piggy şi cu mine... nu sîntem de-ajuns. Am încercat să ţinem focul aprins, dar n-am reuşit. Iar voi vă jucaţi de-a vînătoarea.<br />
Arătă cu suliţa în urma lor, unde o dîră de fum se destrăma în aerul lăptos ca o perlă.<br />
― Uitaţi-vă la ăsta. E un semnal? E doar un foc de gătit. Acum o să mîncaţi şi n-o să mai ardă nici un foc. Poate că trece un vapor pe acolo...<br />
Se opri, învins de tăcere şi de anonimatul feţelor pictate din grupul care păzea intrarea. Şeful deschise o gură roz şi li se adresă lui Sam şi Eric, care se aflau între el şi trib.<br />
― Voi doi. Căraţi-vă.<br />
Nimeni nu-i răspunse. Gemenii, uluiţi se uitară unul la altul; între timp, Piggy, prinzînd curaj datorită încetării violenţei, se ridică atent. Jack îl privi pe Ralph, apoi pe gemeni.<br />
― Puneţi mîna pe ei!<br />
Nimeni nu se mişcă. Jack strigă furios:<br />
― Am zis: "Puneţi mîna pe ei!"<br />
Grupul de feţe pictate se mişcă agitat şi neîndemînatic în jurul lui Sam şi Eric. Rîsul argintiu răsună din nou.<br />
Sam şi Eric protestară dintr-o convingere sinceră, de oameni civilizaţi.<br />
― Ascultaţi...<br />
― ...serios!<br />
Le luară suliţele.<br />
― Legaţi-i!<br />
― Jack! strigă Ralph disperat către masca neagră şi verde.<br />
― Haideţi. Legaţi-i!<br />
Grupul pictat îşi dădu seama că Sam şi Eric nu erau ca ei, cei care deţineau puterea, îi doborîră pe gemenii stîngaci şi neliniştiţi. Lui Jack îi veni o idee. Ştia că Ralph avea să încerce să-i salveze. Atacă, avînd spatele asigurat de cercul ce murmura, iar Ralph de-abia reuşi să-i pareze lovitura. Dincolo de ei, tribul şi gemenii ― un morman de trupuri ― urlau şi se zvîrcoleau. Piggy se ghemui din nou. Gemenii rămaseră nemişcaţi, năuciţi, iar tribul îi înconjură. Jack se întoarse spre Ralph şi îi vorbi printre dinţi.<br />
― Vezi? Fac ce le spun.<br />
Se aşternu tăcerea. Gemenii zăceau legaţi grosolan, iar tribul îl urmări pe Ralph, ca să vadă ce avea de gînd. Ralph îi numără printre laţele care îi cădeau pe ochi şi zări fumul inutil.<br />
Îşi ieşi din sărite. Urlă la Jack.<br />
― Eşti o bestie, un porc şi un hoţ ordinar!<br />
Porni la atac.<br />
Jack, ştiind că izbucnise criza, atacă şi el. Se ciocniră violent şi săriră într-o parte. Jack îi trase un pumn lui Ralph şi îl nimeri în ureche. Ralph îl lovi pe Jack în stomac, făcîndu-l să geamă. Apoi se înfruntară din nou, gîfîind şi furioşi, deşi fiecare îşi pierduse cumpătul, văzînd ferocitatea celuilalt. Auziră zgomotele din jur ― încurajările constante şi stridente ale tribului din spatele lor.<br />
Vocea lui Piggy pătrunse pînă la Ralph.<br />
― Lăsaţi-mă să vorbesc.<br />
Stătea în praful luptei, iar cînd tribul îi înţelese intenţia, încurajările stridente se transformară în huiduieli prelungi.<br />
Piggy ridică cochilia, huiduielile descrescură, iar apoi îşi reluară intensitatea.<br />
― Am cochilia! strigă el. Ascultaţi! Am cochilia!<br />
Surprinzător, se lăsă tăcere. Tribul era curios să audă ce lucru nostim avea să le spună.<br />
Tăcere şi nemişcare; în linişte, pe lîngă capul lui Ralph, în aer răsună un zgomot ciudat. Nu-i dădu mare atenţie ― dar îl auzi din nou; un "poc!" uşor. Cineva azvîrlea cu pietre. Roger le dădea drumul, cu o mîna încă pe pîrghie. <br />
Dedesubtul lui, Ralph era o claie de păr, iar Piggy un sac de grăsime.<br />
― Uite ce trebuie să vă spun: Vă purtaţi ca nişte puşti.<br />
Huiduielile crescură şi apoi se stinseră, în timp ce Piggy ridica cochilia albă şi magică.<br />
― Ce vreţi să fiţi ― o bandă de negri vopsiţi, ca acum, sau inteligenţi ca Ralph?<br />
Printre sălbatici se iscă o mare hărmălaie. Piggy strigă iar:<br />
― Cum vreţi, să avem reguli şi să ajungem la o înţelegere, sau să vînăm şi să ucidem?<br />
Hărmălaia răsună şi se auzi un nou "poc".<br />
Ralph strigă, dominînd zgomotul:<br />
― Cum vreţi, să respectăm legile şi să fim salvaţi, sau să vînăm şi să distrugem totul?<br />
Jack începu şi el să strige şi Ralph nu se mai putu face auzit. Jack se apropie de trib şi băieţii deveniră o masă compactă de ameninţări, cu suliţele ridicate, în mijlocul lor se ghicea intenţia unui atac. Se pregăteau să-i cureţe de pe istm. Ralph îi înfruntă, aplecat niţel într-o parte, cu suliţa pregătită. Piggy stătea alături, ţinînd încă talismanul ― scoica fragilă, de o frumuseţe strălucitoare. Uraganul de zgomote îi lovi ca o incantaţie a urii. Mult deasupra, Roger, cuprins de o moleşeală delirantă, apăsă cu toată greutatea pe pîrghie.<br />
Ralph auzi stînca uriaşă înainte de-a o vedea. Simţi şocul aterizării ei prin tălpi, o dată cu zgomotul pietrelor strivite pe vîrful stîncii. Apoi monstruosul obiect roşu ricoşa cruciş peste istm, Ralph se aruncă la pămînt, iar tribul urlă.<br />
Stînca îl lovi pe Piggy în plin; cochilia explodă în mii de fragmente albe şi încetă să existe. Piggy, fără să vorbească, fără măcar să aibă timpul să geamă, zbură prin aer într-o parte a stîncii, răsucindu-se în văzduh. Stînca se mai rostogoli de două ori şi se pierdu în pădure. Piggy căzu de la zece metri şi se opri pe spate, pe platforma pătrată şi roşie din mare. Ţeasta i se sparse, iar creierii îi ţîşniră roşii. Braţele şi picioarele îi tresăriră slab, ca ale unui porc după tăiere. Apoi marea răsuflă din nou, cu un suspin lung şi lent, iar apa începu să fiarbă, albă şi trandafirie peste stînca; cînd se retrase, sugîndu-se, trupul lui Piggy dispăruse.<br />
De data aceasta, tăcerea fu desăvîrşită. Pe buzele lui Ralph înflori un cuvînt, dar nu-l articulă.<br />
Deodată, Jack ţîsni din mijlocul tribului şi începu să urle nebuneşte:<br />
― Vedeţi? Vedeţi? Uite, o meritaţi! V-am spus-o! Nu mai puteţi veni alături de tribul nostru! Cochilia s-a spart...<br />
Fugi înainte, încovoiat.<br />
― Eu sînt şeful!<br />
Zvîrli suliţa din răsputeri şi plin de răutate spre Ralph. Vîrful ei îi sfîşie pielea de pe coaste, apoi alunecă şi căzu în apă. Ralph se clătină, nu atît de durere, cît de spaimă, iar tribul, urlînd acum ca şi şeful lui, începu să înainteze. O altă suliţă, una îndoită, care nu zbura drept, îi trecu pe lîngă faţă, iar alta veni de sus, de unde se afla Roger. Gemenii rămaseră ascunşi în spatele tribului, iar chipurile anonime de diavoli se îngrămădiră pe istm. Ralph se întoarse şi o rupse la fugă. În urma lui se ridică un zgomot puternic, ca al pescăruşilor. Ascultă de un instinct pe care nu şi-l cunoştea şi ocoli spaţiul deschis, astfel încît suliţele zburară pe alături. Văzu trupul decapitat al scroafei şi apucă să sară la timp. Apoi pătrunse în pădure, dînd din cale frunzişul şi rămurelele, iar arborii îl ascunseră.<br />
Şeful se opri lîngă scroafă, se întoarse şi îşi ridică mîinile.<br />
― Înapoi! Înapoi la fort!<br />
Tribul se întoarse cu zgomot la istmul unde îi ajunse şi Roger.<br />
― De ce nu stai de pază? i se adresă furios şeful.<br />
Roger îl privi grav. <br />
― Tocmai am coborît...<br />
În jurul lui plutea toată oroarea călăului.<br />
Şeful nu-i mai vorbi, ci se uită la Sam şi Eric.<br />
― Va trebui să vă alăturaţi tribului.<br />
― Dă-mi drumul...<br />
― ...şi mie...<br />
Şeful smulse una dintre puţinele suliţe rămase şi îl împunse cu ea în coaste pe Sam.<br />
― Ce-aţi vrut, ia spune? zise el cu un glas fioros. Ce-aţi vrut cînd aţi venit cu suliţe? De ce nu vreţi să vă alăturaţi tribului meu?<br />
Începu să-l împungă ritmic. Sam urlă.<br />
― Nu aşa trebuie să te porţi cu ei.<br />
Roger se strecură pe lîngă şef, evitînd în ultima clipă să-l împingă cu umărul. Urletele încetară, iar Sam şi Eric rămaseră nemişcaţi, cu privirea ridicată şi cuprinşi de o groază mută. Roger înainta spre ei, ca şi cum ar fi deţinut o autoritate necunoscută.<br />
<br />
<br />
<br />
XII<br />
Strigătul vînătorilor<br />
<br />
Ralph zăcea într-un luminiş, întrebîndu-se cît de rău îl răniseră. Rana, cu un diametru de cîţiva centimetri, se afla în partea dreaptă a pieptului ― o zgîrietură umflată şi plină de sînge, acolo unde îl nimerise suliţa. Părul i se umpluse de praf şi se încîlcise ca nişte cîrcei de liană. Se zgîriase şi se învineţise pe tot corpul, tot fugind prin pădure. Pînă să-şi recapete răsuflarea, ajunse la concluzia că deocamdată spălatul rănilor putea să mai aştepte. N-ar fi avut cum să tragă cu urechea la zgomotul picioarelor goale, dacă s-ar fi bălăcit în apă, şi nici să se socotească în siguranţă lîngă rîuleţ sau chiar pe plaja deschisă.<br />
Ascultă. Nu se afla de fapt prea departe de castel, şi în timpul primei spaime i se păruse că îi aude pe urmăritori. Vînătorii se strecuraseră doar pînă la marginea frunzişului, poate pentru a-şi recăpăta suliţele, apoi reveniseră grăbiţi la stînca scăldată în soare, speriaţi parcă de bezna de sub frunze. Chiar îl zărise pe unul dintre ei, vopsit în dungi cafenii, negre şi roşii, şi îşi spuse că era Bill. Dar în fond, îşi zise Ralph, nu era Bill. Era un sălbatic a cărui imagine refuza să se suprapună vechii înfăţişări a unui băiat în pantaloni scurţi şi cămaşă.<br />
După-amiaza se scurgea; petele rotunde de lumină se deplasau regulat peste frunzele verzi şi fibrele cafenii, dar nici un zgomot nu răbufni de dincolo de stînca. Ralph ieşi în cele din urmă pe furiş dintre ferigi şi se îndreptă spre marginea tufişului de nepătruns din faţa istmului.<br />
Se uită cu o grijă deosebită printre crăcile de la margine şi îl văzu pe Robert stînd de pază în vîrful stîncii. Ţinea în mîna stîngă o suliţă şi arunca în aer o pietricică pe care o prindea apoi în mîna dreaptă. În spatele lui se înălţa o dîră groasă de fum. Ralph îşi umflă nările şi îi lăsă gura apă. Se şterse la nas şi la gură cu dosul mîinii şi, pentru prima oară în dimineaţa aceea, simţi că-i e foame. Tribul se adunase, fără îndoială în jurul porcului curăţat de măruntaie, urmărind cum grăsimea sfîrîie şi arde în cenuşă. Stăteau fără îndoială încordaţi.<br />
O altă siluetă, de nerecunoscut, apăru lîngă Robert şi îi dădu ceva, apoi se întoarse şi plecă în spatele stîncii. Robert îşi lăsă suliţa pe stîncă şi începu să roadă hrana din mîini. Aşadar, petrecerea începuse, iar santinela îşi primise porţia.<br />
Ralph constată că deocamdată se afla în siguranţă. Merse şchiopătînd pe lîngă pomii fructiferi, atras de gîndul hranei proaspete şi totuşi amărît cînd îşi amintea de petrecere. O petrecere azi, alta mîine...<br />
Îşi argumentă neconvingător că aveau să-l lase în pace; poate că vor face chiar un proscris din el. Dar apoi certitudinea iraţională şi fatală îl cuprinse din nou. Spargerea cochiliei şi moartea lui Piggy şi a lui Simon pluteau deasupra insulei ca un abur. Aceşti sălbatici pictaţi aveau să treacă şi la alte măsuri. Exista apoi legătura greu de definit dintre el şi Jack, care nu avea să-l lase niciodată în pace.<br />
Se opri, acoperit de petele de soare, şi ridică o cracă, gata să se vîre sub ea. Un spasm de groază îl zgudui şi zise cu voce tare.<br />
― Nu. Nu sînt aşa de răi. A fost un accident.<br />
Se ascunse sub creangă, fugi împiedicat, apoi se opri şi trase cu urechea.<br />
Ajunse în regiunile distruse, pline cu pomi fructiferi, şi mîncă lacom. Văzu doi puşti şi, neştiind cum arăta, se miră de ce ţipară şi o rupseră la fugă. <br />
După ce mîncă, se îndreptă spre plajă. Lumina soarelui cobora acum pieziş printre palmierii de lîngă adăpostul ruinat. Acolo se aflau platforma şi bazinul. Cel mai bun lucru era să ignore sentimentul care-i apăsa inima şi să se bizuie pe bunul simţ al tribului, pe raţiunea adusă de lumina zilei. Acum, după ce tribul mîncase, trebuia să încerce din nou. Şi, oricum, nu putea să stea toată noaptea într-un adăpost gol, lîngă platforma pustie. Se înfioră şi un tremur îl străbătu în lumina soarelui de seară. Nici un foc. Nici un fum! Nici o salvare. Se întoarse şi şchiopată prin pădure, spre capătul insulei de sub stăpînirea lui Jack.<br />
Săgeţile piezişe ale soarelui se pierdeau printre ramuri. Ajunse în sfîrşit la un luminiş din pădure, unde stîncă împiedica vegetaţia să mai crească. Luminişul devenise un lac de umbre, iar Ralph aproape că se aruncă în spatele unui pom cînd văzu că în centru se afla ceva, dar îşi dădu repede seama că faţa albă era un os, că ţeasta porcului îi rînjea din vîrful unui băţ. Păşi încet în mijlocul luminişului şi se uită atent la ţeasta care lucea la fel de alb cum lucise odinioară scoica şi părea că îl priveşte batjocoritor şi cinic. O furnică harnică lucra de zor într-una dintre orbite, altminteri obiectul nu dădea nici un semn de viaţă.<br />
Oare aşa să fi fost?<br />
Simţi mici înţepături de teamă pe şira spinării. Se ridică în picioare, cu faţa aproape de nivelul ţestei şi, cu ambele mîini, îşi dădu părul într-o parte. Dinţii rînjiră, iar orbitele goale părură că-i domină privirea.<br />
Ce era asta?<br />
Ţeasta îl fixă pe Ralph ca o fiinţă care cunoaştea toate răspunsurile şi nu voia să le dezvăluie. Îl cuprinseră frica şi o furie morbidă. Lovi cu violenţă, iar obiectul scîrbos din faţa lui se clătină ca o jucărie, dar reveniri continuă să-i rînjească; îl lovi din nou şi urlă de scîrbă. Îşi linse dosul degetelor învineţite, uitîndu-se la băţul gol şi la ţeasta căzută şi spartă în două, cu un rînjet larg pînă la urechi. Smulse băţul ce vibra în crăpătura dintre stînci şi îl ţinu ca pe o suliţă între el şi bucăţile albe. Apoi se retrase, cu ochii asupra craniului răsturnat şi rînjind la cer.<br />
Cînd văpaia verde dispăru de la orizont şi noaptea se lăsă de-a binelea, Ralph ajunse din nou la desişul dinaintea stîncii în formă de castel. Trase cu ochiul şi văzu că înălţimea era încă ocupată şi că, indiferent cine stătea acolo, se înarmase pentru orice eventualitate cu o suliţă.<br />
Îngenunche printre umbre şi singurătatea îl apăsă şi îl întristă. Da, avea de-a face cu sălbatici; dar erau fiinţe omeneşti. Spaimele, ca şi apropierea nopţii adînci, îl asaltau.<br />
Ralph gemu uşor. Deşi obosit, nu se putea destinde pentru a se lăsa pradă somnului, căci îi era frică de trib. Poate că ar trebui să intre îndrăzneţ în fort, să spună "Să ne împăcăm", să rîdă uşor şi să doarmă printre ceilalţi. Să-şi închipuie oare că avea de-a face cu copii, cu băieţi de şcoală care spuneau: "Da, domnule; am înţeles, domnule" şi purtau şepci? La lumina zilei, ar fi răspuns prin da; dar bezna şi ororile morţii spuneau nu. Zăcea în întuneric şi îşi dădea perfect seama că era un proscris.<br />
― Fiindcă am bun-simţ.<br />
Îşi frecă obrazul cu braţul, mirosi izul acid al sării, al transpiraţiei şi al jegului stătut. Departe, în stînga, valurile oceanului respirau, se sugeau, apoi porneau din nou fierbînd peste stîncă.<br />
Din spatele castelului se auzeau zgomote. Ascultă cu atenţie, desprinzîndu-şi mintea de la unduirea mării, şi recunoscu un ritm familiar:<br />
― Ucide fiara! Taie-i grumazul! Să lase sînge!<br />
Tribul dansa. Undeva, de cealaltă parte a peretelui de stîncă, se aflau un cerc întunecat, un foc strălucitor şi carne. Savurau hrana şi confortul oferit de siguranţă.<br />
Un zgomot de alături îl făcu să tresară. Sălbaticii se cocoţau pe stînca în formă de castel, pînă în vîrf, şi le auzi vocile. Se furişă cîţiva paşi şi văzu cum vîrful stîncii îşi schimbă forma, mărindu-se. Pe insulă nu erau decît doi băieţi care se mişcau şi vorbeau în felul ăsta. <br />
Ralph îşi lăsă capul pe braţe şi primi acest nou fapt ca pe o rană. Sam şi Eric făceau parte din trib. Păzeau castelul împotriva lui. Nu mai exista nici o şansă de a-i salva, pentru a forma un trib de proscrişi în cealaltă parte a insulei. Sam şi Eric se sălbăticiseră ca şi restul; Piggy murise, iar cochilia se sfărâmase.<br />
În cele din urmă, un paznic coborî. Cei doi rămaşi sus păreau doar o prelungire întunecată a stîncii. În spatele lor se ivi o stea uneori mascată de o mişcare.<br />
Ralph se strecură, dibuind drumul pe suprafaţa neregulată, ca şi cum ar fi fost orb. La dreapta se întindeau kilometri de valuri tulburi, iar în stînga lui zăcea oceanul neliniştit, înspăimântător ca un puţ de mină. În fiecare clipă apa clipocea în jurul stîncii morţii şi înflorea într-o cîmpie albă. Ralph se furişă pînă dădu de cornişa de la intrare. Posturile de pază erau chiar deasupra şi văzu capătul unei suliţe depăşind stîncă.<br />
― Sam şi Eric ... strigă el încet de tot.<br />
Nu-i răspunse nimeni. Pentru a se face auzit, trebuia să vorbească mai tare; avea să trezească de la petrecerea lor de lîngă foc creaturile acelea pictate în dungi. Strînse din dinţi şi începu să se caţere, pipăind locul de unde se prindea. Băţul care susţinuse craniul îl stingherea, dar nu vroia să se despartă de această singură armă. Ajunse la acelaşi nivel cu gemenii şi le vorbi din nou.<br />
― Sam şi Eric...<br />
Auzi un ţipăt şi zgomot de paşi pripiţi pe stîncă. Gemenii se ţineau unul de celălalt şi bolboroseau.<br />
― Eu sînt, Ralph.<br />
Îngrozit la gîndul că vor fugi şi vor da alarma, Ralph se săltă în mîini, iar capul şi umerii îi apărură deasupra vîrfului stîncii. Văzu departe, sub braţele lui, jerbele de flori luminoase din jurul stîncii.<br />
― Eu sînt, Ralph.<br />
Gemenii se aplecară în sfîrşit şi îl priviră în faţă.<br />
― Am crezut că-i... <br />
― ...n-am ştiut ce-i...<br />
― ...am crezut...<br />
Îşi amintiră de noua şi ruşinoasa lor loialitate. Eric tăcea, dar Sam încercă să-şi facă datoria.<br />
― Trebuie să pleci, Ralph. Pleacă imediat...<br />
Îşi flutură suliţa şi încercă să ia un aer fioros.<br />
― Întinde-o. Ai priceput?<br />
Eric dădu şi el din cap şi agită suliţa. Ralph se lăsă pe braţe şi nu plecă.<br />
― Am venit să vă văd.<br />
Vocea i se îngroşase. Îl durea gîtul, deşi nu acolo fusese rănit.<br />
― Am venit să vă văd.<br />
Cuvintele nu puteau exprima durerea surdă a acestor lucruri. Tăcu, în vreme ce stelele strălucitoare se despicau şi jucau în toate direcţiile.<br />
Sam se foi neliniştit.<br />
― Vorbesc serios, Ralph, mai bine ai pleca.<br />
Ralph îşi ridică din nou privirea.<br />
― Voi doi nu v-aţi pictat. Cum puteţi...? Dac-ar fi lumină...<br />
Dacă ar fi fost lumină, i-ar fi cuprins ruşinea cînd ar fi recunoscut situaţia. Noaptea era însă întunecoasă. Eric prinse curaj; apoi gemenii îşi începură discuţia confuză.<br />
― Trebuie să pleci, fiindcă nu-i sigur...<br />
― ...ne-au silit... Ne-au lovit rău...<br />
― Cine? Jack?<br />
― O, nu...<br />
Se aplecară spre el şi îşi coborîră glasul.<br />
― Cară-te, Ralph...<br />
― ...e un trib...<br />
― ...ne-au silit...<br />
― ...n-am avut ce face...<br />
Cînd Ralph vorbi din nou, vocea îi scăzuse şi părea că-şi pierde răsuflarea.<br />
― Ce-am făcut? Am ţinut la el... şi-am vrut să ne salvăm... <br />
Stelele se risipiră din nou pe cer. Eric clătină din cap cu seriozitate.<br />
― Ascultă, Ralph. Nu-ţi mai bate capul cu raţiunea. S-a dus...<br />
― Nu-ţi mai bate capul cu şeful...<br />
― ...trebuie să pleci în interesul tău.<br />
― Şeful şi Roger...<br />
― ...da, Roger...<br />
― Te urăsc, Ralph. Au de gînd să te omoare.<br />
― Au de gînd să te vîneze.<br />
― Dar de ce?<br />
― Nu ştiu. Şi, Ralph, şeful Jack zice c-ai fi primejdios...<br />
― Şi trebuie să fim prudenţi şi să azvîrlim cu suliţele ca într-un porc.<br />
― O să ne împrăştiem ca un cordon de-a lungul insulei...<br />
― O să înaintăm din acest capăt...<br />
― Pînă te găsim...<br />
― Trebuie să dăm semnale.<br />
Eric îşi înălţă capul şi reuşi să scoată un tînguit, bătîndu-se cu mîna peste gura deschisă. Apoi se uită neliniştit peste umăr.<br />
― Aşa...<br />
― ...numai că, fireşte, mult mai tare.<br />
― Dar n-am făcut nimic, şopti Ralph disperat. N-am vrut decît să ţin focul aprins!<br />
Se opri o clipă, gîndindu-se trist la ziua de mîine. O problemă de o importanţă covîrşitoare îi veni în minte.<br />
― Ce-aveţi de gînd...?<br />
La început nu reuşi să se facă limpede înţeles; apoi însă frica şi singurătatea îl îmboldiră.<br />
― Cînd au să mă descopere, ce-au de gînd cu mine?<br />
Gemenii tăcură. Sub ei, stînca morţii înflori din nou.<br />
― Ce-au de gînd... o, Dumnezeule! Mi-e foame...<br />
Stînca înaltă părea că se clatină sub el.<br />
― Ei bine, ce-au de gînd...?<br />
Gemenii răspunseră indirect la întrebare.<br />
― Trebuie să pleci, Ralph.<br />
― Pentru binele tău.<br />
― Stai cît mai departe. Cît poţi de departe.<br />
― Nu vreţi să veniţi cu mine? Noi trei... Am avea o şansă.<br />
După o clipă de tăcere, Sam vorbi cu un glas sugrumat:<br />
― Nu-l cunoşti pe Roger. E groaznic.<br />
― ...iar Şeful... amîndoi...<br />
― ...înspăimântători...<br />
― ...doar Roger....<br />
Gemenii înlemniră. Unul dintre membrii tribului se cocoţa spre ei.<br />
― Vine să vadă dacă stăm de pază. Pleacă repede, Ralph!<br />
În timp ce se pregătea să coboare de pe stîncă, Ralph încercă să tragă cel puţin un ultim folos de pe urma întîlnirii.<br />
― Am să mă ascund prin apropiere; în desişul ăla, le şopti el, aşa că nu-i lăsaţi să se apropie de el. N-o să le treacă prin cap să caute atît de aproape...<br />
Zgomotul paşilor se auzea încă la o oarecare depărtare.<br />
― Sam, n-o să mi se întîmple nimic rău, nu?<br />
Gemenii tăcură din nou.<br />
― Uite! exclamă Sam. Ia asta...<br />
Ralph simţi că-i împing o halcă de carne şi o înşfăcă.<br />
― Dar voi ce-o să faceţi cînd au să mă prindă?<br />
Deasupra lui, tăcere. I se păru că spusese o prostie. Se lăsă în jos pe stîncă.<br />
― Ce-o să faceţi...?<br />
De pe vîrful stîncii înalte veni un răspuns de neînţeles.<br />
― Roger a ascuţit un băţ la amîndouă capetele.<br />
Roger a ascuţit un băţ la amîndouă capetele. Ralph încercă să găsească un sens cuvintelor, dar nu reuşi. Trase toate înjurăturile care îi trecură prin cap într-o clipă de enervare, apoi căscă. Cît timp poţi rezista fără să dormi? Tînjea după un pat şi după cearşafuri ― dar singurul lucru alb de aici era apa lăptoasă ce se scurgea încet şi luminos în jurul stîncii, la zece metri sub el, acolo unde se prăbuşise Piggy. Piggy era pretutindeni, pe acest istm care devenea îngrozitor în beznă şi moarte. Dacă Piggy ar ieşi acum din apă, cu capul golit de creieri? Ralph scînci şi căscă asemenea unui puşti. Băţul din mînă deveni o cîrjă pe care se sprijinea.<br />
Se încordă. Sus pe stîncă se auzeau voci. Sam şi Eric discutau cu cineva. Dar ferigile şi iarba erau în apropiere. Aici trebuia să stea, ascuns, alături de un alt tufiş unde intenţiona să se pitească a doua zi. Aici ― şi pipăi iarba ― era un loc unde putea să-şi petreacă noaptea, nu prea departe de trib, aşa încît, dacă se dezlănţuiau ororile forţelor supranaturale, putea cel puţin să intre în mijlocul oamenilor, chiar dacă asta însemna...<br />
Ce însemna? Un băţ ascuţit la amîndouă capetele. Ce aveau de gînd cu băţul? Aruncaseră cu suliţele şi nu-l nimeriseră decît cu una. Poate că nu aveau să-l nimerească nici data viitoare.<br />
Se ghemui în iarba înaltă, îşi aminti de carnea dată de Sam şi începu s-o sfîşie cu lăcomie. În vreme ce mînca, auzi alte zgomote ― ţipetele de durere ale lui Sam şi Eric, ţipete de spaimă, voci mînioase. Ce se întîmpla? Altcineva avea neplăceri, căci cel puţin unul dintre gemeni se tînguia. Apoi glasurile se îndepărtară coborînd pe stîncă şi Ralph încetă să se gîndească la ele. Pipăi şi dădu peste nişte frunze răcoroase şi delicate de palmier, în spatele tufişului. Aici era deci ascunzişul pentru acea noapte. La primele raze, avea să se strecoare în desiş, să se furişeze printre tulpinile încîlcite, să se afunde atît de adînc, încît numai unul care izbutea să se vîre ca el ar fi putut să pătrundă; iar acela avea să fie împuns. Avea să stea acolo, iar cei ce-l căutau aveau să treacă pe alături, cordonul de băieţi avea să înainteze, urlînd, de-a lungul insulei, iar el avea să fie liber.<br />
Îşi croi drum printre ferigi, deschizînd un tunel. Lăsă băţul alături şi se ghemui în întuneric. Trebuia să nu uite să se trezească la primele raze de lumină, pentru a-i păcăli pe sălbatici, şi nici nu-şi dădu seama cît de repede veni somnul, care îl rostogoli pe o costişă întunecată.<br />
Un zgomot care se apropia îl trezi mai devreme decît ar fi vrut. Deschise un ochi, zări o moviliţă la cîţiva centimetri în faţă şi se prinse de ea cu mîinile, în timp ce lumina se filtra printre frunzele ferigilor. De-abia avu timp să înţeleagă că acele vise rele, vechi de secole, vise de prăbuşire şi de moarte dispăruseră, iar dimineaţa începuse, cînd deodată auzi iar zgomotul. Era un urlet întrerupt, răsunînd de pe malul mării ― iar apoi un alt sălbatic îi răspunse, urmat de un altul. Strigătul alunecă pe lîngă el peste istm, de la mare pînă la lagună, ca ţipătul unei păsări în zbor. Nu-şi pierdu vremea să reflecteze, înşfăcă băţul ascuţit şi se tîrî înapoi prin ferigi. În cîteva secunde se strecură în desiş; dar nu cu mult înainte apucă să vadă picioarele unui sălbatic înaintînd spre el. Ferigile fură călcate în picioare şi auzi paşi mişcîndu-se în iarba înaltă. Sălbaticul, indiferent cine era, urlă de două ori; strigătul se repetă în amîndouă direcţiile, apoi se stinse. Ralph se ghemui mai mult în desiş, încurcat printre plante; dar, un timp domni liniştea.<br />
Cercetă desişul. Fireşte, nimeni nu-l putea ataca aici ― şi pe deasupra, avusese noroc. Stînca uriaşă care îl ucisese pe Piggy sărise drept acolo, chiar în mijloc, şi croise un drum lat de aproape un metru. Ralph se strecură înăuntru şi se simţi isteţ şi în siguranţă. Se aşeză cu grijă printre crăcile rupte şi aşteptă să treacă grupul de vînători. Se uită printre frunze şi zări ceva roşu. Trebuia să fie vîrful castelului, îndepărtat şi neameninţător. Se ghemui fericit, aşteptînd ca zgomotele vînătorii să se piardă.<br />
Nu răbufni nici un zgomot; cu timpul, în umbra verde, sentimentul de mare fericire se destramă.<br />
În cele din urmă, auzi o voce ― vocea lui Jack, dar înăbuşită.<br />
― Eşti sigur?<br />
Sălbaticul căruia i se adresase tăcu. Poate că făcuse un gest cu mîna.<br />
― Dacă ne păcăleşti... zise Roger.<br />
În secunda următoare, se auzi o gîfîitură şi un ţipăt de durere. Ralph se strînse instinctiv. Unul dintre gemeni se afla acolo, în afara desişului, împreună cu Jack şi Roger.<br />
― Eşti sigur c-a vrut să se ascundă aici?<br />
Geamănul gemu uşor, apoi ţipă iar.<br />
― Voia să se ascundă acolo?<br />
― Da... da... ah!<br />
Printre pomi se răspîndi un rîs cristalin.<br />
Aşadar, ştiau.<br />
Ralph ridică băţul şi se pregăti de luptă. Dar ce-i puteau face? Le-ar fi trebuit o săptămînă să pătrundă prin desişuri; şi oricine ar fi încercat să-şi croiască drum înăuntru, ar fi rămas fără apărare. Pipăi cu degetul mare vîrful suliţei şi rînji mulţumit. Oricine ar fi încercat să ajungă la el avea să fie împuns, avea să guiţe ca un porc.<br />
Se îndepărtau şi se întorceau la castel. Auzi paşi, apoi cineva chicoti. Răsună iar acel ţipăt strident, ca de pasăre, izbucnit în şirul de băieţi. Deci, unii tot îl mai pîndeau; dar alţii...<br />
Se aşternu o tăcere lungă şi ameninţătoare.<br />
Ralph se trezi cu gura plină de coaja lemnoasă a suliţei pe care o rodea. Se ridică şi se uită în sus spre stînca în formă de castel.<br />
În timp ce privea, auzi vocea lui Jack în vîrf:<br />
― Împingeţi! Împingeţi! Împingeţi!<br />
Uriaşul bolovan roşu pe care îl vedea deasupra stîncii dispăru ca o cortină, iar apoi zări siluete şi cerul albastru, într-o clipă, pămîntul se cutremură, ceva şuieră prin aer, iar o mînă uriaşă mătură vîrfurile desişului. Bolovanul sări mai departe, bubuind şi distrugînd totul în cale spre plajă, în timp ce un potop de rămurele şi de frunze se abătu asupra lui. Dincolo de desiş, tribul urlă de bucurie.<br />
Din nou tăcere.<br />
Ralph îşi vîrî degetele în gură şi le muşcă. Sus se mai afla doar un bolovan pe care l-ar fi putut deplasa; era cît o căsuţă, cît o maşină, cît un tanc. Socoti cu o luciditate chinuitoare înaintarea probabilă ― bolovanul avea să pornească încet, avea să cadă de pe o cornişă pe alta, să se rostogolească de-a lungul istmului ca un buldozer imens.<br />
― Împingeţi! Împingeţi! Împingeţi!<br />
Ralph lăsă suliţa, apoi o ridică la loc. Enervat, îşi dădu părul peste cap, făcu doi paşi repezi şi se întoarse. Se uită la vîrfurile rupte ale unor crengi.<br />
Domnea încă liniştea. Observă că diafragma îi urcă şi coboară, şi se miră descoperind cît de repede respira. În stînga, în mijlocul pieptului, simţea bătăile violente ale inimii. Lăsă iar suliţa.<br />
― Împingeţi! Împingeţi! Împingeţi!<br />
Un strigăt prelung de bucurie.<br />
Ceva bubui pe stînca roşie, apoi pămîntul sări şi începu să se zguduie, în timp ce zgomotul creştea în acelaşi ritm. Ralph fu azvîrlit în aer, trîntit jos, izbit de crăci, în dreapta, la doar un metru, întreg desişul se aplecă, iar rădăcinile gemură smulse din pămînt. Un obiect roşu se întoarse încet, ca o roată de moară. Apoi trecu mai departe cu un pas de elefant, iar zgomotul se pierdu spre mare.<br />
Ralph îngenunche pe pămîntul scormonit şi aşteptă să se aşeze praful. În curînd, tulpinile albe şi zdrobite, crăcile despicate şi desişul încîlcit îşi reveniră, îşi pipăi din nou pulsul şi avu o senzaţie apăsătoare.<br />
Din nou tăcere.<br />
Şi totuşi, nu o tăcere deplină. Şopteau acolo sus; deodată, crăcile se mişcară violent în dreapta, în două locuri. Vîrful ascuţit al unei suliţe apăru. Cuprins de panică, Ralph împunse cu suliţa lui prin crăpătură şi apăsă cu toată puterea.<br />
― Auuuuuuu!<br />
Suliţa îi tremură niţel în mîini, apoi o retrase.<br />
― Auuuuu!<br />
Cineva gemea în afara desişului şi se auzi o bolboroseală.<br />
Se certau groaznic, iar sălbaticul rănit continua să geamă. Apoi se făcu iar linişte, se auzi o singură voce, şi Ralph îşi spuse că nu era a lui Jack.<br />
― Vezi? Ţi-am spus eu că-i primejdios.<br />
Sălbaticul rănit gemu din nou.<br />
Şi-acum? Şi-acum?<br />
Ralph îşi încleştă mîinile în jurul suliţei roase, iar părul îi căzu pe ochi. Cineva bombănea la doar cîţiva paşi de stînca în formă de castel. Un sălbatic spuse: "Nu!" cu o voce revoltată; apoi se auzi un rîs înăbuşit. Se ghemui pe călcîie şi rînji spre peretele de crăci, îşi ridică suliţa, mîrîi şi aşteptă.<br />
Din nou, grupul invizibil rîse batjocoritor. Auzi un zgomot ciudat, de lichid care se scurge, apoi nişte pîrîituri mai tari, ca şi cum s-ar fi desfăcut mari fîşii de celofan. Un băţ se rupse. Ralph îşi înăbuşi tusea. Fumul se strecura printre ramuri, în fuioare albe şi galbene, pata de cer albastru de deasupra luă culoarea unui nor de furtună, iar fumul se revărsă în valuri în jurul lui.<br />
Cineva rîse nervos şi un glas strigă:<br />
― Fum!<br />
Îşi croi drum prin desiş spre pădure, încercînd să meargă pe cît posibil pe sub fum. În curînd, zări un luminiş şi frunzele verzi de la marginea desişului. Un sălbatic vopsit în dungi roşii şi albe stătea de pază, înarmat cu o suliţă. Tuşea şi îşi ştergea vopseaua din jurul ochilor cu dosul palmei, încercînd să vadă prin fumul care se înteţea. Ralph se aruncă asemenea unei pisici; îl împunse cu suliţa, răcni, iar sălbaticul se frînse din şale. Din spatele desişului răsună un strigăt şi Ralph o rupse la fugă printre tufişuri, mînat de frică. Dădu de o potecă de porci, merse pe ea o sută de metri, apoi coti. În urma lui, ţipetele întrerupte se întinseră din nou peste insulă, iar o voce izolată răcni de trei ori. Bănui că era semnalul de înaintare şi fugi din nou, pînă cînd pieptul începu să-i ardă. Se aruncă sub un tufiş şi aşteptă să-şi recapete răsuflarea, îşi trecu limba peste dinţi şi peste buze, şi auzi în depărtare strigătele întrerupte ale urmăritorilor.<br />
Avea mai multe posibilităţi. Putea să se caţere într-un pom ― dar asta însemna să joace totul pe o singură carte. Dacă îl descopereau, nu le rămînea decît să-l aştepte să coboare.<br />
Dac-ar fi avut măcar timp să gîndească!<br />
Două strigăte izbucnite de la aceeaşi distanţă îi trădară planul. Fiecare dintre sălbaticii răspîndiţi în pădure trebuia să scoată acel strigăt şi să acopere zona. Operau în acest fel ca să menţină cordonul intact în întreaga insulă. Se gîndi la mistreţul care trecuse cu atîta uşurinţă printre ei. Dacă n-avea încotro, cînd vînătorii aveau să se apropie prea mult, avea să atace cordonul cît încă era subţire, să treacă prin el şi să fugă înapoi. Dar unde să fugă? Cordonul se va întoarce şi va înainta, iar mai devreme sau mai tîrziu va trebui să doarmă şi să mănînce, şi atunci se va trezi înhăţat de ei; vînătoarea se va transforma într-o urmărire de exterminare.<br />
Ce-i rămînea de făcut? Să se caţere într-un pom? Să străpungă cu forţa cordonul ca un mistreţ? Oricare dintre alegeri era îngrozitoare.<br />
Un strigăt, şi inima îi sări în piept. Ralph ţîşni, alergă spre marginea oceanului şi spre jungla deasă, ca să se ascundă printre liane; rămase o clipă pe loc, cu picioarele tremurînd. Dacă ar fi avut linişte un răstimp, cît să se gîndească!<br />
Apoi din nou, strident şi inevitabil, strigătul întrerupt se întinse peste insulă. Auzindu-l, dădu nărăvaş din picioare printre liane şi o rupse iar la fugă gîfîind. Se aruncă la pămînt lîngă nişte ferigi. Să se urce în pom, sau să atace? Îşi ţinu o clipă suflarea, se şterse la gură şi îşi porunci să fie calm. Sam şi Eric se aflau pe undeva în cordon şi regretau. Oare? Dar dacă în locul lor l-ar fi întîlnit pe şef sau pe Roger, ducînd moartea în mîini?<br />
Ralph îşi dădu peste cap părul încurcat şi îşi şterse sudoarea de pe ochiul cu care vedea mai bine. Vorbi tare:<br />
― Gîndeşte-te.<br />
Care era cel mai bun lucru de făcut?<br />
Nu-l mai avea pe Piggy care să-i dea sfaturi înţelepte. Nu mai exista o nici adunare solemnă pentru dezbateri şi nici demnitatea cochiliei.<br />
― Gîndeşte-te!<br />
Se temea mai ales de perdeaua care i se lăsa peste minte, estompînd sentimentul primejdiei, făcînd din el un neisprăvit.<br />
O a treia idee ar fi fost să se ascundă atît de bine, încît cordonul care înainta să treacă pe lîngă el fără să-l descopere.<br />
Îşi înălţă brusc capul de la pămînt şi trase cu urechea. Trebuia să fie atent şi la un alt zgomot, un mîrîit adînc, ca şi cum pădurea însăşi s-ar fi supărat pe el, un zgomot întunecat, pe fundalul căruia strigătele întrerupte se schiţau şi zgîriau ca pe o tablă de gresie. Ştia că-l mai auzise, dar nu avea timp să-şi amintească unde.<br />
Să străpungă cordonul.<br />
Să se caţere în pom.<br />
Să se ascundă şi să-i lase să-l depăşească.<br />
La un strigăt mai apropiat, se ridică şi porni în pripă, alergînd printre mărăcini. Deodată se trezi în luminiş, exact în acelaşi loc şi văzu rînjetul de doi metri al craniului care încetase să-şi bată joc de fîsia de cer albastru închis şi privea ironic perdeaua de fum. Ralph alergă pe sub pomi, înţelegînd de unde provenea mîrîitul pădurii, îl goneau cu ajutorul fumului şi insula luase foc. Mai bine să se ascundă decît să se caţăre într-un pom, fiindcă îi rămînea posibilitatea să străpungă cordonul, în cazul cînd îl descopereau.<br />
Atunci, să se ascundă.<br />
Se întrebă dacă un porc mistreţ ar fi procedat la fel şi se strîmbă în gol. Trebuia să descopere cel mai compact desiş, cea mai întunecoasă groapă de pe insulă, şi să se furişeze înăuntru. În timp ce fugea, se uită în jur. Raze şi bălţi de soare pluteau deasupra lui, iar transpiraţia îi lucea în dungi pe trupul murdar. Ţipetele se auzeau departe şi slab.<br />
Găsi în sfîrşit un loc care i se păru potrivit, deşi hotărîrea era disperată. Aici, tufişurile şi încîlceala lianelor alcătuiau o draperie care reţinea toată lumina soarelui. Dedesubt se afla un spaţiu înalt de aproape treizeci de centimetri, străpuns pretutindeni de tulpini paralele sau verticale. Dacă se strecura printre ele, putea pătrunde pînă la vreo cinci metri de margine, în cazul că sălbaticilor nu le venea gîndul să se culce la pămînt şi să-l caute; chiar şi atunci, dacă se ascundea în beznă şi avea ghinionul să fie zărit, mai putea să se repeadă la sălbatic, să rupă cordonul şi să facă stînga împrejur.<br />
Tîrî prudent băţul după el şi îşi croi drum printre trunchiurile drepte. Ajunse în mijlocul draperiei, se culcă şi trase cu urechea.<br />
Ardea un foc mare şi răpăitul de tobe pe care şi-l închipuise mult în urmă răsună mai aproape. Un foc putea să întreacă un cal în galop? Vedea pămîntul scăldat în soare cam la cincizeci de metri de unde stătea culcat; în timp ce pîndea, fiecare pată de soare clipi spre el. Fenomenul semăna atît de mult cu perdeaua tremurătoare din mintea lui, încît crezu o clipă că petele îi clipeau tot în minte. Fenomenul se intensifică, apoi descrescu, petele se stinseră şi o pătură grea de fum se aşternu între insulă şi soare.<br />
Dacă cineva ar fi cercetat pe sub tufişuri şi l-ar fi zărit, nu puteau fi decît Sam şi Eric, care s-ar fi prefăcut că nu observaseră nimic şi-ar fi tăcut. Îşi lăsă obrazul pe pămîntul de culoarea ciocolatei, îşi umezi buzele uscate şi închise ochii. Sub tufiş solul vibra foarte uşor; sau poate că era doar un ecou al duduiturilor focului şi al urletelor întrerupte, prea joase pentru a mai fi auzite.<br />
Cineva strigă. Ralph îşi înălţă faţa de la pămînt şi privi în lumina opacă. Se gîndi că sălbaticii trebuie să se fi apropiat şi inima începu să-i zvîcnească. Să se ascundă, să forţeze cordonul, sau să se caţere într-un pom ― ce merita să rişte? Nenorocirea era că nu-i rămînea decît o singură alegere.<br />
Focul se apropiase; crăcile mari pocneau în rafale, trunchiurile plesneau în foc. Caraghioşii! Focul probabil că ajunsese la pomii fructiferi ― ce-aveau să mănînce a doua zi?<br />
Ralph se foi în culcuşul strîmt. Nu merita să rişte cîtuşi de puţin! Ce-i puteau face? Să-l bată? Să-l omoare? Un băţ ascuţit la amîndouă capetele.<br />
Strigătele răsunară brusc în apropiere şi-l făcură să sară în picioare. Văzu un sălbatic vopsit în dungi ieşind repede dintr-un desiş verde şi înaintînd spre perdeaua unde se ascundea el ― un sălbatic înarmat cu o suliţă. Ralph îşi încleştă degetele în ţărînă. Fii gata pentru orice eventualitate.<br />
Ralph îşi căută suliţa pentru apărare, îşi dădu seama că băţul era ascuţit la amîndouă capetele.<br />
Sălbaticul se opri la cincisprezece metri de el şi scoase un strigăt.<br />
Poate că-mi aude inima zvîcnind peste trosnetele focului!<br />
Nu ţipa. Fii gata.<br />
Sălbaticul înainta. Nu-l vedea decît de la talie în jos. Zări capătul suliţei. Acum îl vedea de la genunchi în jos.<br />
Nu ţipa.<br />
Din spatele sălbaticului, din frunzişurile verzi, ţîşni o turmă de porci care se năpustiră în pădure. Păsările ţipau, şoarecii chiţăiau, iar o creatură mică ţopăi, se vîrî sub covorul de frunze şi scînci. <br />
La cinci metri mai încolo, sălbaticul se opri lîngă desiş şi scoase un strigăt. Ralph îşi ridică genunchii şi se ghemui. Ţinea în mînă băţul ― băţul ascuţit la amîndouă capetele ― băţul care vibra atît de violent, care se făcea cînd lung, cînd scurt, cînd uşor, cînd greu, şi apoi iar uşor.<br />
Urletul întrerupt se răspîndi de la un ţărm la celălalt. Sălbaticul îngenunche la marginea tufişului; în pădurea din spatele lui pîlpîiră lumini. Văzu un genunchi care dărîmă o movilită. Acum apăru şi celălalt genunchi. Două mîini. O suliţă.<br />
O faţă.<br />
Sălbaticul scrută întunericul de sub tufiş. Era limpede că vedea lumină într-o parte şi într-alta, dar nu şi în mijloc ― acolo era Ralph. În mijloc ― o pată de beznă; sălbaticul se schimonosi, încercînd să pătrundă prin beznă.<br />
Secundele se prelungeau. Ralph se uită direct în ochii sălbaticului.<br />
Nu ţipa.<br />
Ai să te întorci.<br />
Te-a văzut, îşi ia măsuri.<br />
Un băţ ascuţit.<br />
Ralph scoase un ţipăt de groază, de mînie şi de disperare, îşi îndreptă picioarele, ţipetele deveniră continue, cu spume la gură. Ralph o rupse la fugă, o zbughi din tufişuri, se trezi în luminiş, urlă şi răcni, plin de sînge. Zvîrli suliţa, iar sălbaticul se rostogoli; alţii însă se îndreptau spre el ţipînd. Se feri cînd o suliţă îi zbură pe alături, apoi fugi iar, în tăcere. Deodată, luminile pîlpîitoare dinaintea lui se contopiră, mugetul pădurii deveni un tunet, iar un desiş din faţa lui erupse într-o jerbă de flăcări. O apucă la dreapta, alergînd cu o iuţeală disperată; arşiţa pulsa la stînga, iar focul înainta iute ca fluxul. Urletele întrerupte se înălţară în urma lui şi se răspîndiră ― o serie de urlete scurte şi stridente, anunţînd că fusese descoperit. O siluetă ciocolatie răsări în dreapta şi se retrase. Alergau cu toţii, urlînd nebuneşte, îi auzea cum înaintează, strivind tufişurile, iar la stînga răsună tunetul strălucitor şi fierbinte al focului. Uită de răni, de foame şi de sete şi îl cuprinse frica; o frică disperată care prinsese aripi; năvăli prin pădure şi spre plaja deschisă, înaintea ochilor îi jucau pete care se transformară în cercuri, se lărgiră repede şi dispărură. Simţea oboseala, de parcă picioarele n-ar fi fost ale lui, iar urletele întrerupte şi disperate se strîngeau ameninţător într-un semicerc neregulat, aproape închizîndu-l.<br />
Se împiedică de o rădăcină, iar urletul care îl urmărea se înălţă şi mai mult. Văzu un adăpost izbucnind în flăcări, focul îi linse umărul drept şi zări luciul mării. Apoi căzu, se rostogoli neîncetat în nisipul cald şi se ghemui cu un braţ ridicat pentru a se apăra, gata să-i implore să aibă milă de el.<br />
Se ridică împleticindu-se, aşteptînd încordat alte spaime, şi înălţă privirea spre o şapcă uriaşă. Era o şapcă albă, iar deasupra cozorocului verde se zăreau o coroană, o ancoră şi un frunziş auriu. Zări o uniformă de pînză albă, epoleţi, un revolver şi pe tunică un şir de nasturi auriţi.<br />
Un ofiţer de marină, uimit dar prudent, stătea pe nisip şi se uita în jos la Ralph. Pe plajă, în spatele lui, aştepta o ambarcaţiune cu prora ridicată şi ţinută de doi marinari, în spate, un altul era înarmat cu un pistol-mitralieră.<br />
Urletele întrerupte slăbiră şi se pierdură.<br />
Ofiţerul se uită nedumerit la Ralph, apoi îşi luă mîna de pe tocul revolverului.<br />
― Hei.<br />
Uşor jenat, dîndu-şi seama cît era de murdar, Ralph îi răspunse timid:<br />
― Da.<br />
Ofiţerul dădu din cap, ca şi cum i s-ar fi răspuns la o întrebare.<br />
― Nu există nici un adult... nici un adult printre voi?<br />
Ralph clătină tăcut din cap. Se răsuci puţin pe nisip. Un semicerc de băieţaşi, cu trupurile vopsite în dungi de argilă colorată, cu beţe ascuţite în mînă, aştepta pe plajă fără să scoată vreun cuvînt.<br />
― Vă distraţi şi vînaţi, zise ofiţerul.<br />
Focul ajunse la cocotierii de lîngă plajă şi îi înghiţi zgomotos. O flacără aparent izolată sări ca un acrobat şi linse capetele palmierilor de pe platformă. Cerul se înnegrise.<br />
Ofiţerul îi zîmbi prietenos lui Ralph.<br />
― V-am văzut fumul. Ce făceaţi? V-aţi apucat de război sau ce?<br />
Ralph dădu din cap.<br />
Ofiţerul cercetă mica sperietoare dinaintea lui. Băiatul avea nevoie să facă baie, să se tundă, să se şteargă la nas şi să fie uns cu alifii.<br />
― N-a murit nimeni, sper? E vreun mort?<br />
― Doar doi. Şi au dispărut.<br />
Ofiţerul se aplecă şi îl privi atent pe Ralph.<br />
― Doi? Omorîţi?<br />
Ralph dădu încă o dată din cap. În spatele lui, întreaga insulă se zguduia din cauza focului. Ofiţerul îşi dădea seama de obicei cînd cineva spune adevărul. Fluieră încet.<br />
Alţi băieţi se apropiau, nişte ţînci cafenii, cu burţile umflate, ca nişte mici sălbatici. Unul se apropie de ofiţer, ridică fruntea şi-l privi.<br />
― Eu sînt... eu sînt...<br />
Dar nu mai scoase un cuvînt. Percival Wemys Madison căută în minte încântarea care se ştersese cu totul.<br />
Ofiţerul se întoarse spre Ralph.<br />
― O să vă luăm cu noi. Cîţi sînteţi?<br />
Ralph clătină din cap. Ofiţerul se uită peste el la grupul de băieţi vopsiţi.<br />
― Cine-i şeful?<br />
― Eu! răspunse Ralph tare.<br />
Un băieţel avînd pe cap o şapcă neagră zdrenţuită, de-a dreptul extraordinară pe părul roşu, iar la brîu rămăşiţele unor ochelari, păşi înainte, apoi se răzgîndi şi rămase nemişcat.<br />
― V-am văzut fumul. Şi nu ştii cîţi sînteţi?<br />
― Nu, domnule comandor.<br />
― Mi-aş fi închipuit, spuse ofiţerul, în timp ce îşi imagina cercetarea care-l aştepta, mi-aş fi închipuit că un grup de băieţi englezi ― sînteţi toţi englezi, nu? ― sînt în stare să facă o figură mai onorabilă decît asta, adică...<br />
― Aşa a fost la început, zise Ralph, mai înainte ca lucrurile... Pe atunci eram strîns legaţi..., continuă el şi se opri.<br />
Ofiţerul dădu din cap încurajator.<br />
― Ştiu. Grozav spectacol. Ca în Insula Coralilor.<br />
Ralph îl privi tăcut. O clipă îi trecu rapid prin minte viziunea splendorii stranii care invadase odinioară plaja. Insula se calcinase ― Simon murise ― iar Jack... Îl podidiră lacrimile şi îl zgîlţîiră hohote de plîns. Pentru prima oară de cînd se afla pe insulă, se lăsă pradă lor; tremura sub o durere copleşitoare, care părea că-i îndoaie tot trupul. Vocea i se ridică pe sub fumul negru, în faţa insulei ce se consuma în flăcări; molipsiţi de lacrimile lui, ceilalţi copii mici începură şi ei să tremure şi să plîngă în hohote. Iar în mijlocul lor, Ralph, nespălat pe trup, cu părul încîlcit, murdar la nas, plîngea sfîrşitul nevinovăţiei, bezna inimii omeneşti şi rostogolirea prin aer a adevăratului, a înţeleptului său prieten Piggy.<br />
Ofiţerul, înconjurat de zgomote, se emoţionă şi el şi se simţi prost. Se îndepărtă pentru a le da timp să-şi revină şi aşteptă, cu privirea pironită pe crucişătorul elegant din depărtare.<br />
(LORD OF THE FLIES, 1954)<br />
</div>Anonymoushttp://www.blogger.com/profile/10323077754526858226noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-3526555465368910251.post-18566590133503605792011-08-14T07:19:00.000-07:002011-08-14T07:19:00.288-07:00William Peter Blatty - Exorcistul<div align="center"><br />
<br />
<br />
William Peter Blatty<br />
<br />
Exorcistul<br />
(The Exorcist, 1971)<br />
<br />
<br />
<br />
Şi ieşind el [Iisus] la uscat, l‑a întâmpinat un om din cetate, care avea de mulţi ani demoni... Că de multe ori 7 apucase; şi deşi... se lega cu lanţuri şi cu câtuşi, el sfărâma legăturile... Şi l‑a întrebat Isus, zicând: Cum te cheamă? Zis‑a el: Legion...<br />
LUCA 8: 27‑30<br />
<br />
JAMES RORELLO: Jackson era atârnat de cârligul ăla de carne. Era atât de greu că l‑a îndoit. Trei zile a stat în chestia aia până s‑o mierlească.<br />
<br />
FRANK BUCCIERI (chicotind): Lackie, trebuia să‑l fi văzut pe tip. Arăta ca un elefant, şi când Jimmy i‑a aplicat şocul ăla electric...<br />
<br />
TORELLO (surescitat): Se tot zvârcolea în cârligul ăla lackie. Am turnat apă pe el pentru ca sarcina şocului să fie mai mare, iar el ţipa...<br />
<br />
FRAGMENT DINTR‑O CONVORBIRE TELEFONICĂ A COSEI NOSTRA INTERCEPTATA DE FBI, REFERITOARE LA OMORÂREA LUI WILLIAM JACKSON<br />
<br />
... Nu există altă explicaţie pentru unele din faptele săvârşite de comunişti. Cum ar fi preotul care avea opt cuie bătute în craniu... Şi cei şapte băieţi cu învăţătorul lor. Tocmai spuneau Tatăl Nostru când nişte soldaţi au dat peste ei. Un soldat şi‑a scos brusc baioneta şi i‑a tăiat învăţătorului limba. Altul a luat beţişoare de mâncat orezul şi le‑a îndesat în urechile celor şapte băieţi. Cum să tratezi cazuri ca acesta?<br />
DR. TOM DOOLEY<br />
<br />
Dachau<br />
Auschwitz<br />
Buchenwald<br />
<br />
<br />
<br />
PROLOG<br />
Irakul de Nord<br />
<br />
<br />
<br />
Vâlvătaia soarelui storcea broboane de sudoare de pe fruntea bătrânului, însă el îşi ţinea palmele căuş în jurul paharului cu ceai fierbinte şi dulce, ca pentru a şi le încălzi. Nu reuşea să se dezbare de presimţire. I se lipise de spate asemeni unor frunze reci şi ude.<br />
Săpăturile erau gata. Materia telurică fusese cernută strat după strat, măruntaiele ei fuseseră examinate, etichetate şi expediate: mărgele şi pandantive; gliptice ; falusuri; bucăţi de tencuială făcută din piatră pisată, pătate cu ocru; vase smălţuite. Nimic excepţional. O casetă asiriană din fildeş, pentru obiecte de toaletă. Şi un om. Oasele unui om. Fragilele rămăşiţe de chin cosmic, care pe vremuri îl făceau să se întrebe dacă materia nu este Lucifer întorcându‑se pe bâjbâite sus, la Dumnezeul său. Însă acum ştia prea mult ca să‑şi mai închipuie aşa ceva. Mireasma tufelor de glicină şi de cătină îi atrase privirea spre dealurile cu maci; spre câmpiile cu trestii; spre fâşia de drum colţuros, acoperit cu pietre, care îşi năpustea nechibzuit capătul către acea spaimă. La nord‑vest era Mosul; la est, Erbil; la sud erau Baghdad şi Kirkuk şi încinsele furnale ale lui Nabucodonosor. Îşi schimbă un picior peste celălalt, sub masa din faţa singuraticei ceainării de la marginea drumului şi se uită lung la urmele de iarbă de pe bocanci şi de pe pantalonii kaki. Sorbi din ceai. Săpăturile erau gata. Ce‑avea să înceapă? Şterse de praf acest gând, ca pe un lucru abia găsit în ţărână, dar nu putu să‑l eticheteze.<br />
Cineva gâfâia dinspre ceainărie: proprietarul veştejit târându‑şi picioarele într‑acolo, ridicând praf cu pantofii ruseşti pe care ii purta ca pe papuci, cu ştaifurile gemând presate sub călcâie. Conturul întunecat al umbrei sale alunecă deasupra mesei.<br />
— Kaman chay, chawaga ?<br />
Bărbatul în kaki clătină din cap, privind fix în jos la pantofii fără şireturi, scorţoşi, îngroşaţi cu resturile întărite ale suferinţei de a trăi. Mate‑rialul din care este făcut cosmosul, reflectă el cu blândeţe: materia; însă într‑un anumit fel, până la urmă tot spirit. Spiritul şi pantofii nu erau pentru el decât aspecte ale unui material fundamental, un material primar care era cu totul altfel.<br />
Umbra îşi schimbă poziţia. Kurdul stătea în picioare, aşteptând ca un rob din antichitate. Bătrânul în kaki privi în sus în ochii albiţi şi apoşi, de parcă membrana unei coji de ou ar fi fost lipită peste irişi. Glaucom. Pe vremuri nu ar fi fost în stare să‑l iubească pe acest om.<br />
Îşi scoase portofelul şi scotoci după o monedă printre lucrurile zdrenţuite şi mototolite conţinute în el: câţiva dinari; un carnet de conducere irakian; un calendar decolorat de plastic din urmă cu doisprezece ani. Pe spate avea înscris: CEEA CE DĂM SĂRACILOR ESTE CEEA CE LUĂM CU NOI DUPĂ MOARTE. Calendarul fusese tipărit de Misiunile Iezuite. Plăti pentru ceai şi lăsă cincizeci de filşi bacşiş pe o masă de culoarea tristeţii, despicată în aşchii.<br />
Merse către jeep‑ul său. Clic‑ul delicat şi tremurat al cheii pătrunzând în contact învioră liniştea. Aşteptă o clipă, luând seama la încremenirea din jur. Strânse ciorchine pe culmea unei coline ce domina împrejurimile, acoperişurile fracturate ale Erbilului planau în depărtare, plutind prin nori ca o simbolică binecuvântare năruită, stropită cu noroi. Frunzele i se prinseră şi mai strâns cu ghearele de carnea de pe spate.<br />
Ceva stătea în aşteptare.<br />
— Allah ma 'ak, chawaga .<br />
Dinţi stricaţi. Kurdul rânjea, făcând cu mâna în semn de drum bun. Bărbatul în kaki căută pe dibuite în adâncul fiinţei sale vreun gest călduros şi scoase la iveală un semn cu mâna şi un zâmbet forţat. Acesta din urmă se estompă de cum îşi întoarse privirea. Porni motorul, întoarse maşina într‑un U strâns, descentrat şi se îndreptă spre Mosul, kurdul rămase privind, nedumerit de sentimentul dezarmant de pierdere, în timp ce jeep‑ul căpăta viteză. Ce era oare ceea ce dispăruse? Ce era oare ceea ce simţise în prezenţa străinului? Ceva în genul siguranţei, îşi aducea el aminte; un sentiment de protecţie şi de profundă bunăstare. Acum acesta scădea în depărtare, odată cu jeep‑ul care se deplasa rapid. Se simţea ciudat de singur.<br />
La zece şi zece munca de inventariere era terminată. Custodele antichităţilor din Mosul, un arab cu obrajii scofâlciţi, trecea cu grijă în registrul de pe biroul său, un ultim articol. Se întrerupse pentru o clipă şi ridică ochii spre prietenul său, în timp ce îşi înmuia tocul într‑o călimară. Bărbatul în kaki părea pierdut în gânduri. Stătea în picioare în apropierea unei mese, cu mâinile în buzunare, privind ţintă în jos la una din şoaptele uscate, etichetate ale trecutului. Custodele observă cu curiozitate, nemişcat, apoi se întoarse la înregistrare, scriind cu o grafie fermă, foarte mică şi elegantă. Într‑un târziu oftă, punând tocul jos în timp ce se uita la ceas. Trenul spre Baghdad urma să plece la opt. Tamponă pagina cu sugativă şi îi oferi celuilalt un ceai.<br />
Bărbatul în kaki clătină din cap cu ochii fixaţi pe ceva de pe masă. Arabul îl privea cu o vagă tulburare. Ce era în aer? în aer era ceva. Se ridică în picioare şi se duse mai aproape. Simţi o furnicătură nelămurită la baza gâtului atunci când în sfârşit prietenul său se mişcă, luând o amuletă de pe masă şi legănând‑o gânditor în palmă. Era o piatră verde reprezentând capul demonului Pazuzu, personificare a vântului de sud‑vest. El stăpânea peste boli şi rele. Capul era găurit. Posesorul amuletei o purtase ca pavăză.<br />
— Rău contra rău, îi suflă custodele, făcându‑şi toropit vânt cu un periodic franţuzesc de ştiinţă, pe a cărui copertă era mânjită cu ulei de măsline amprenta de la degetul mare.<br />
Prietenul său nu se mişcă. Nu făcu nici un comentariu.<br />
— S‑a întâmplat ceva?<br />
Nici un răspuns.<br />
— Părinte?<br />
Bărbatul în kaki părea mai departe că nu aude, absorbit de amuletă, ultima dintre descoperirile sale. După un moment o lăsă jos, apoi ridică o privire întrebătoare spre arab. Spusese ceva?<br />
— Nimic.<br />
Îşi murmurară unul altuia rămas bun.<br />
La uşă, custodele apucă mâna bărbatului cu ceva mai multă fermitate.<br />
— Inima mea are o dorinţă, Părinte: să nu plecaţi.<br />
Prietenul său răspunse cu moliciune în glas ceva referitor la ceai, la oră, la un lucru de făcut.<br />
— Nu, nu, nu, am vrut să zic acasă.<br />
Bărbatul în kaki îşi aţinti ochii asupra unei fărâme de mazăre fiartă cuibărită într‑un colţ al gurii arabului; totuşi privirea îi era detaşată.<br />
— Acasă, repetă el. Cuvântul avea sonoritatea unei încheieri.<br />
— În State, adăugă custodele, mirându‑se imediat pentru ce o făcuse.<br />
Bărbatul în kaki privi în întunecimea îngrijorării celuilalt. Niciodată nu‑i fusese greu să‑l iubească pe acest om.<br />
— La revedere, şopti el; apoi se întoarse iute şi păşi în posomoreala acaparatoare a străzilor, într‑o călătorie spre casă a cărei lungime părea oarecum nedefinită.<br />
— Vă aştept peste un an! strigă după el custodele din pragul uşii. Dar bărbatul în kaki nu se mai uită înapoi. Arabul privi silueta acestuia micşorându‑se, în timp ce traversa de‑a curmezişul o stradă, aproape ciocnindu‑se de o droşcă ce se mişca rapid. În cabina ei stătea o bătrână arăboaică corpolentă, faţa ei o umbră în spatele vălului de dantelă neagră drapat larg, asemeni unui linţoliu. Presupuse că aceasta se grăbeşte la vreo întâlnire. Curând îl pierdu din vedere pe grăbitul său prieten.<br />
Bărbatul în kaki călca cu pas întins. Lăsând în urmă oraşul, pătrunse în suburbii, traversând Tigrul. Apropiindu‑se de ruine, îşi încetini mersul, căci cu fiecare pas nedesluşitul presentiment căpătă formă tot mai precisă, mai oribilă. Şi totuşi trebuia să afle. Trebuia să fie pregătit.<br />
O scândură groasă în chip de podeţ peste Khosr, un fir de apă noroios, scârţâi sub greutatea lui. Apoi ajunse acolo; stătea pe colina pe care cândva sclipise Ninive cea cu cincisprezece porţi, temutul cuib al hoardelor asiriene. Cetatea stătea acum tolănită în pulberea sângerie a predestinării ei. Însă el era acolo, aerul era îmbibat cu el, acest Altceva care îi răvăşea visele.<br />
Un paznic kurd care dădea colţul, îşi coborî puşca de pe umăr şi începu să alerge spre el, apoi se opri brusc, zâmbi, făcu cu mâna în semn de recunoaştere şi îşi continuă rondul.<br />
Bărbatul în kaki pândea ruinele, templul lui Nabu. Templul lui Ishtar. Cerceta cu atenţie vibraţiile. La palatul lui Asurbanipal făcu o pauză; apoi aruncă o privire piezişă unei statui de calcar, o namilă in situ : aripi zdrenţuite; picioare cu gheare; penis îngroşat, proeminent, ca un ciot şi o gură lăţită exagerat într‑un rânjet de fiară. Demonul Pazuzu.<br />
Deodată simţi că se prăbuşeşte în gol.<br />
Ştia.<br />
Se apropia.<br />
Privea lung în ţărână. Umbre grăbite. Auzea în surdină lătrăturile haitelor de câini sălbatici care pândeau pe la marginea oraşului. Orbita soarelui începea să coboare sub marginea lumii. Îşi dădu mânecile în jos şi şi le încheie. O adiere înfiorată venea dinspre sud‑vest.<br />
Se grăbi spre Mosul şi spre trenul său, cu inima stăpânită de convingerea glacială că în curând va avea de înfruntat un vechi duşman.<br />
<br />
<br />
Începutul<br />
<br />
unu<br />
<br />
Asemenea scânteierilor scurte, ca de explozii solare, pe care sunt osândiţi să le înregistreze vag ochii celor orbi, începutul ororii trecu aproape neobservat; în tumultul care a urmat, el a fost de fapt uitat şi considerat probabil fără nici o legătură cu grozăvia. Era greu să mai judeci atunci.<br />
Casa era cu chirie. Pipernicită. Neîncăpătoare. O casă de cărămidă în stil colonial acaparată de iederă, în cartierul Georgetown din Washington, D.C. Peste drum era un capăt al campusului aparţinând de Georgetown University; în spate, un simplu taluz care cobora brusc în forfota de pe M Street, iar mai încolo mâlosul Potomac. Pe data de 1 aprilie, imediat după miezul nopţii, casa era tăcută. Chris MacNeil stătea tolănită în pat, uitându‑se pe replicile pentru noua zi de filmare; fiica ei, Regan, dormea în camera de la capătul holului; iar la parter, dormind într‑o cameră de lângă cămară, erau Willie şi Karl, îngrijitorii între două vârste. Pe la 12:25 a.m. Chris îşi ridică privirea de pe scenariu cu o încruntare de nedumerire. Auzea nişte bătăi uşoare. Erau ciudate. Sunau înfundat. Cu profunzime. În serii ritmice. Ai fi zis că e un cod dintr‑o altă lume, transmis de un mort.<br />
Ciudat.<br />
Stătu o clipă să asculte; apoi alungă gândul; dar cum bătăile persistau, nu se putea concentra. Trânti scenariul pe pat.<br />
Isuse, mă. scot din sărite!<br />
Se ridică să cerceteze.<br />
Ieşi în hol şi se uită în jur. Păreau că vin din dormitorul lui Regan.<br />
Ce tot face?<br />
Păşi uşor de‑a lungul holului şi bătăile deveniră deodată mai tari şi mai rapide, iar când împinse uşa şi puse piciorul în cameră, ele încetară brusc.<br />
Ce naiba se petrece?<br />
Drăgălaşa ei fiică în vârstă de unsprezece ani dormea, ţinând strâns în braţe un panda mare de pluş cu ochi rotunzi. Pookey. Decolorat după ani întregi de îmbrăţişări sufocante, de pupături zgomotoase, calde şi umede.<br />
Chris se apropie uşor de marginea patului şi se aplecă deasupra şoptind:<br />
— Rags? Te‑ai trezit?<br />
Respiraţie regulată. Apăsată. Adâncă.<br />
Chris îşi plimbă privirea prin cameră. Lumina slabă de pe hol cădea palidă şi despicată pe tablourile lui Regan; pe sculpturile ei; pe alte animale de pluş.<br />
Okay, Rags. Bătrânei tale mame îi ţâţâie fundu'. Poţi să spui „Păcăleală de întâi aprilie!"<br />
Şi totuşi Chris ştia că nu‑i stă în caracter aşa ceva. Copilul avea o fire ruşinoasă şi foarte bănuitoare. Atunci cine se ţinea de farse?<br />
O minte somnoroasă care îşi impune voinţa asupra zgomotelor produse de ţevile de încălzire şi conductele de apă? Odată, în munţii Buthan, se holbase ore în şir la un călugăr budist care stătea pe vine şi medita. Credea ca până la urmă îl văzuse levitând. Poate. Dacă povestea cuiva întâmplarea, adăuga invariabil „poate". Şi poate că mintea sa, acest neabătut raconteur de iluzii, înflorise acele sunete.<br />
Rahat! Le‑am auzit!<br />
Brusc, aruncă o privire scurtă în tavan. Acolo! Râcâieli slabe.<br />
Şobolani la mansardă, pentru numele Celui de Sus! Şobolani! Oftă. Asta era. Cozi lungi. Trop, trop. Se simţea deosebit de uşurată. Şi atunci băgă de seamă frigul. Camera era îngheţată.<br />
Păşi uşor până la fereastră. O controlă. Închisă. Atinse caloriferul! Fierbinte.<br />
Cum aşa?<br />
Încurcată, se duse la marginea patului şi atinse cu mâna obrazul lui Regan. Era neted ca un gând şi uşor transpirat.<br />
Trebuie că sunt bolnavă!<br />
Se uită la fiica ei cu nasul în vânt, la chipul pistruiat, şi într‑o pornire de căldură sufletească se aplecă deasupra patului şi o sărută pe obraz.<br />
— Tare te mai iubesc, şopti ea, apoi se întoarse în camera ei, în patul ei, la scenariul ei.<br />
O vreme, Chris învăţă. Filmul era un remake după comedia muzicală Mr. Smith Goes to Washington. Era adăugată o subintrigă legată de confruntările violente din campus. Chris era vedeta. Ea interpreta rolul unei profesoare de psihologie care era de partea rebelilor. Şi ura acest lucru. E tâmpită! Scena asta este absolut tâmpită! Mintea ei, deşi fără o pregătire specială, nu lua niciodată sloganurile drept adevăr şi asemenea unei gaiţe curioase, scormonea neîndurătoare printre vorbării pentru a descoperi realitatea strălucitoare, ascunsă. Aşa încât pentru ea cauza rebelilor era „tâmpită". Nu avea sens. Cum vine asta? se miră ea acum. Prăpastia dintre generaţii? Nu ţine; eu am treizeci şi doi de ani. Este pur şi simplu tâmpită, asta‑i, este...!<br />
Linişteşte‑te. Încă o săptămână.<br />
Filmările de interior la Hollywood erau terminate. Tot ce mai rămăsese erau câteva scene de exterior în campusul din Georgetown University, cu începere de a doua zi. Era vacanţa de Paşti şi studenţii erau plecaţi.<br />
O apuca toropeala. Pleoape greoaie. Ajunse la o pagină care în mod curios era zdrenţuită. Zâmbi amuzată. Regizorul ei englez. Când e deosebit de încordat obişnuieşte să rupă cu mâini tremurânde, fluturânde, o fâşie îngustă de pe mărginea celei mai la îndemână pagini, pe care apoi o mestecă, centimetru cu centimetru, până când toată devine o minge în gura lui.<br />
Scumpul de Burke.<br />
Căscă, apoi se uită cu drag la marginile scenariului. Paginile păreau roase. Îşi aminti de şobolani. Nenorociţii ăia mici sunt chiar ritmaţi. Să ţină minte să‑l roage pe Karl să pună mâine dimineaţă nişte capcane.<br />
Degete relaxându‑se. Scenariu alunecând din mână. Îl lăsă să cadă. Tâmpită. E tâmpită. O mână pipăind stângaci după întrerupător. Aşa. Oftă. O vreme rămase nemişcată, aproape adormită; apoi dădu pătura deoparte cu o mişcare leneşă de picior. Chiar prea cald.<br />
Chris adormi. Visă despre moarte în detalii nesigure, despre moarte de parcă nici nu se aflase vreodată de ea. Se auzea un târâit şi ea îşi pierdea răsuflarea, se destrăma, aluneca în vid, gândindu‑se iar şi iar, nu voi exista, voi muri, nu voi fi, în vecii vecilor, ah, tati, nu‑i lăsa, ah, nu‑i lăsa să facă asta, nu mă lăsa să fiu în vecii vecilor nimic. Şi ea se topea, se dizolva, se tot auzea un târâit, soneria...<br />
Telefonul!<br />
Sări în picioare cu inima cât un purice, cu mâna pe telefon şi cu un gol în stomac; un gol în adâncul fiinţei ei. Telefonul continua să sune.<br />
Ridică receptorul. Regizorul secund.<br />
— În cabina de machiaj la ora şase, iubito.<br />
— Bine.<br />
— Cum te simţi?<br />
— Dacă mă duc la baie şi nu ia foc, atunci bănuiesc că mai departe merge.<br />
El chicoti.<br />
— Te aştept.<br />
— Bine. Şi mersi.<br />
Puse receptorul în furcă. O vreme rămase nemişcată, gândindu‑se la vis. Vis? Mai degrabă nişte trăiri între vis şi realitate. Acea claritate înspăimântătoare. Licăr al craniului. Nefiinţă. Ireversibil. Nu putea concepe aşa ceva. Dumnezeule, nu se poate!<br />
Chibzui. Şi în final îşi plecă capul. Ba da!<br />
Se duse la baie, îşi puse o rochie şi coborî încet la bucătărie, înapoi la viaţă, la şunca sfârâindă.<br />
— A, bună dimineaţa doamnă MacNeil.<br />
Grizonată, ofilită, cu pungi albastre sub ochi, Willie storcea nişte portocale. Un uşor accent. Elveţian, ca şi cel al lui Karl. Îşi şterse mâinile pe un şerveţel şi se duse spre maşina de gătit.<br />
— Las' c‑o iau eu, Willie. Chris, uşor impresionabilă, îi văzuse privirea istovită, şi în timp ce Willie se întorcea acum la chiuvetă mormăind ceva, actriţa îşi turnă cafea şi se duse la micul dejun pregătit într‑un colţ al bucătăriei. Se aşeză pe scaun. Şi zâmbi cu căldură atunci când se uită la platou. Un trandafir roşu‑roşu. Regan. Îngerul ăsta. În multe dimineţi când Chris lucra, Regan obişnuia să se dea încetişor jos din pat, să co‑boare în bucătărie şi să pună o floare, apoi să bâjbâie înapoi cu ochii cârpiţi de somn şi să se culce la loc. Chris scutură din cap, cuprinsă de regret; amintindu‑şi: era cât pe‑aci să‑i pună numele Goneril. Sigur. Dă‑i înainte. Ia‑le tot în tragic. Chris chicoti la gândul acelei amintiri. Sorbi din cafea. Când privirea îi căzu din nou asupra trandafirului, expresia feţei îi deveni pentru scurt timp tristă, cu ochi mari stând să plângă, cu figura asemenea unui copil de pripas. Îşi aminti de o altă floare. Fiul ei. Jamie. Mort cu mult timp în urmă, la vârsta de trei ani, pe vremea când Chris era foarte tânără, o subretă oarecare de pe Broadway. Jurase să nu se mai dedice vreodată cuiva aşa cum i se dedicase lui Jamie; aşa cum i se devotase tatălui ei, Howard MacNeil. Îşi întoarse rapid privirea de la trandafir, şi când visul ei despre moarte se mistui în sus cu aburii de cafea, îşi aprinse iute o ţigară. Willie îi aduse sucul, iar Chris îşi aduse aminte de şobolani.<br />
— Unde‑i Karl? o întrebă pe servitoare.<br />
— Sunt aici, doamnă!<br />
Ieşind cu supleţe de după uşa cămării. Impunător. Deferent. Energic. Adus de spate. Cu o bucăţică de Kleenex aplicată pe bărbie acolo unde s‑a tăiat când s‑a ras.<br />
— Da? Stând în apropierea mesei. Răsuflând din greu.<br />
Muşchi puternici. Ochi strălucitori. Nas acvilin. Cap pleşuv.<br />
— Auzi, Karl, avem şobolani la mansardă. Ar cam fi bine să faci rost de nişte capcane.<br />
— Şobolani?<br />
— Cum ai auzit.<br />
— Dar mansarda este curată.<br />
— Bine, atunci avem şobolani ordonaţi.<br />
— Şobolani nu.<br />
— Karl, i‑am auzit azi‑noapte, spuse Chris cu răbdare, controlându‑se.<br />
— Poate instalaţii, avansă Karl ideea. Poate scânduri.<br />
— Poate şobolani! Vrei să laşi discuţia şi să cumperi afurisitele alea de capcane?<br />
— Da, doamnă! Dând să plece. Mă duc acum!<br />
— Nu acum, Karl! Magazinele sunt toate închise!<br />
—Sunt închise! îl repezi şi Willie.<br />
— Să văd.<br />
Dispăru.<br />
Chris şi Willie schimbară între ele priviri, după care Willie, dând din cap, se întoarse la şunca ei. Chris sorbi din cafea. Ciudat. Ciudat om. Ca şi Willie, deosebit de muncitor; foarte loial; discret. Însă ceva din făptura lui o făcea să nu se simtă în largul ei. Ce să fi fost? Subtilul său aer arogant? Sfidător? Nu. Altceva. Ceva greu de pus în evidentă. Cuplul era cu ea de aproape şase ani şi totuşi Karl rămânea o mască — o hieroglifă vorbitoare, vie, intraductibilă, care îi îndeplinea afectată cerinţele. În spatele măştii însă, ceva se afla în mişcare; aproape că putea să‑i audă mecanismul ticăind, asemenea unei conştiinţe. Îşi stinse ţigara; auzi uşa de la intrare deschizându‑se cu un scârţâit, apoi închizându‑se.<br />
— Sunt închise, bombăni Willie.<br />
Chris mai mult se jucă cu furculiţa în şuncă decât mâncă, apoi se întoarse în camera ei şi îşi puse costumul cu jerseu şi fustă. Se uită în oglindă şi îşi privi cu un aer solemn părul scurt şi roşcat, care părea veşnic încâlcit; izbucnirea de pistrui de pe faţa‑i mică, minionă; apoi îşi miji ochii şi rânji prosteşte. Salut fetită minunată din vecini! Aş putea vorbi cu soţul tău? Cu amantul tău? Cu peştele tău? Oh, peştele tău e la azilul de săraci? Avon l‑a căutat ! Scoase limba la cea din oglindă. Apoi verva o părăsi brusc. Ah, Hristoase? ce viaţă! Îşi luă cutia pentru peruci, coborî scările bălăbănindu‑se şi ieşi în strada simpatică, străjuită de copaci.<br />
Pentru câteva clipe se opri în faţa casei şi adulmecă cu nesaţ aerul dimineţii. Privi spre dreapta. Dincolo de casă, vechi trepte abrupte de piatră plonjau departe jos în M Street. Puţin mai încolo era intrarea din deal a Car Barn‑ului, folosit iniţial pentru a adăposti tramvaiele: acoperiş în stil mediteranean, din ţiglă; turete rococo; cărămidă veche. Privea visătoare. Nostim. Nostimă stradă. La naiba, de ce n‑aş rămâne să locuiesc aici? Dar casa? Să încep iar să trăiesc? Undeva începu să bată un clopot. Ea îşi îndreptă privirea către locul de unde venea sunetul. Turnul cu ceas al campusului. Ecoul său melancolic răsună pe deasupra râului; transmitea fiori; se prelingea prin inima ei obosită. O porni spre muncă; spre o şaradă oribilă; spre o imitaţie ca de paiaţă, grotescă, a lutului din care suntem făcuţi.<br />
Intră pe poarta principală a campusului şi starea ei depresivă se mai micşoră; apoi deveni tot mai scăzută pe măsură ce privea şirul de rulote‑cabine aliniate de‑a lungul căii de acces din apropierea părţii de nord a zidului înconjurător; iar pe la 8 a.m., odată cu primul tur de manivelă, era aproape ea însăşi: începuse să se certe în legătură cu scenariul.<br />
— Hei, Burke? Vrei să te uiţi un pic la drăcia asta?<br />
— Oh, înţeleg că ai un scenariu! Ce drăguţ!<br />
Regizorul Burke Dennings, încordat şi fără astâmpăr, având un tic nervos la ochiul stâng dar un licăr jucăuş în priviri, rupse cu degete tremurânde, cu o singură mişcare, o fâşie îngustă dintr‑o pagină a scenariului ei.<br />
— Cred că am s‑o molfăi, cârâi el.<br />
Se aflau pe esplanada din faţa clădirii administraţiei şi erau practic imobilizaţi în mijlocul actorilor; reflectoarelor; tehnicienilor; figuranţilor; maşiniştilor. Ici şi colo câţiva spectatori punctau gazonul, majoritatea fiind de la facultatea iezuită. Un număr oarecare de copii. Cameramanul, plictisit, deschise Daily Variety în timp ce Dennings băgă hârtia în gură şi chicoti. Respiraţia sa duhnea uşor de pe urma primului gin de dimineaţă.<br />
— Da, sunt teribil de încântat că ţi s‑a dat un scenariu.<br />
Un bărbat la cincizeci şi ceva de ani, firav, cu o figură vicleană, vorbind cu un încântător şi puternic accent britanic, atât de tăios şi de precis încât ridica până şi cele mai vulgare obscenităţi la rang de eleganţă; iar când bea, părea veşnic pe punctul de a izbucni în hohote de râs, într‑o neîncetată luptă pentru a‑şi păstra stăpânirea de sine.<br />
— Eh, ia spune scumpo. Ce e? Ce s‑a‑ntâmplat?<br />
Scena în chestiune cerea decanului presupusului colegiu din scenariu să se adreseze unui grup de studenţi într‑un efort de a le smulge prin ameninţări un „armistiţiu". Apoi Chris urma să urce în fugă scările către esplanadă, să smulgă portavocea din mâinile decanului şi arătând spre clădirea principală a administraţiei, să strige „Hai s‑o distrugem!"<br />
— N‑are nici o noimă, spuse Chris.<br />
— Păi, e cât se poate de clar, minţi Dennings.<br />
— De ce naiba ar vrea să distrugă clădirea, Burke? În ce scop?<br />
— Ai de gând să mă trimiţi să întreb mai sus?<br />
— Nu, te întreb „În ce scop?"<br />
— Pentru că‑i acolo, dragoste!<br />
— În scenariu?<br />
— Nu, pe acel teren!<br />
— Păi, n‑are nici o noimă, Burke. Pur şi simplu ea n‑ar face asta.<br />
— Ba da.<br />
— Ba nu.<br />
— Vrei să‑l consultăm pe scenarist? Cred că‑i la Paris!<br />
— Se ascunde?<br />
— Se fute!<br />
Pronunţase cu o dicţie impecabilă, cu ochi ca de vulpe scânteind pe un chip făcut parcă din aluat, încât cuvintele se înălţaseră viguroase, aidoma turlelor unei biserici gotice. Chris se lasă moale pe umerii lui, râzând.<br />
— Of, Burke, eşti imposibil, fir‑ar al dracului să fie!<br />
— Da. O spuse pe acelaşi ton cu care Cezar confirmase cu modestie ştirile referitoare la triplul său refuz al coroanei. Eh, putem continua?<br />
Chris nu‑l auzi. Aruncase pe furiş o privire jenată unui iezuit din apropiere, să vadă dacă nu cumva auzise obscenitatea. Figură întunecată, aspră. Ca a unui boxer. Ciupită de vărsat. Trecut de patruzeci. Ceva trist în privirea lui; ceva dureros; şi totuşi ceva cald şi liniştitor atunci când ea îşi încrucişă privirea cu a lui. Auzise. Zâmbea. Se uită la ceas şi se îndepărtă.<br />
— Am zis, putem continua!<br />
Ea se întoarse, cu gândul aiurea.<br />
— Mda, sigur, Burke; hai să‑i dăm bătaie.<br />
— Slavă cerului.<br />
— Nu, aşteaptă!<br />
— Oh, Hristoase mare!<br />
Se plânse de desfăşurarea scenei. Avea sentimentul că punctul culminant care era atins odată cu replica ei, se afla în opoziţie cu faptul că imediat după aceea trebuia să pătrundă în clădire alergând.<br />
— Nu aduce nimic în plus, spuse Chris. E o tâmpenie.<br />
— Da, este, dragoste, este, fu sincer de acord Burke. Totuşi, continuă el, montorul insistă s‑o turnăm, aşa că asta este. Înţelegi?<br />
— Nu, nu înţeleg.<br />
— Nu, sigur că nu. E stupid. Vezi tu, chicoti acesta, din moment ce scena următoare începe cu Jed venind printr‑o uşă către noi, montorul simte că va primi cu siguranţă o nominalizare dacă scena precedentă se încheie cu tine dispărând din cadru printr‑o uşă.<br />
— E o tâmpenie.<br />
— Păi, bineînţeles că e! E o vomă! E pur şi simplu o borâtură pizdoasă de cretină ce e! Eh, de ce n‑am trage‑o şi după aia să ai încredere în mine că o s‑o decupez eu din montajul final. În principiu ar trebui să fie gustoasă la molfăit.<br />
Chris râse. Şi fu de acord. Burke aruncă o privire spre montor, care era cunoscut drept un egocentric temperamental dedat la discuţii fără rost. Era ocupat cu cameramanul. Regizorul răsufla uşurat.<br />
Aşteptând pe gazon la baza scărilor să se încălzească reflectoarele, Chris se uită spre Dennings cum îi aruncă o obscenitate unui maşinist neajutorat după care figura îi deveni deosebit de radioasă. Părea că‑şi savurează propria‑i excentricitate. Şi totuşi Chris ştia că mergând cu băutura până la un anumit punct, el exploda invariabil în accese de furie, iar dacă acestea se întâmplau să fie la trei sau patru dimineaţa, mai mult ca sigur că ar fi dat telefoane celor din conducere, bătându‑şi răutăcios joc de ei cu tot felul de provocări mărunte. Chris îşi amintea de un şef de studiouri care comisese greşeala să constate la o vizionare că manşetele cămăşii lui Dennings sunt uşor roase, fapt care îl făcuse pe Dennings să reacţioneze prompt, trezindu‑l cam pe la 3 a.m. şi taxându‑l drept „ţopârlan pizdos" al cărui tată fusese „mai mult ca sigur nebun!". În zilele următoare pretindea că nu‑şi aduce aminte de nimic şi exulta pe ascuns de satisfacţie atunci când cei pe care îi ofensa descriau în amănunt ceea ce făcuse. Dacă îi convenea, îşi aducea aminte. Chris se gândi cu un zâmbet la noaptea în care, într‑o turbare dementă cauzată de prea mult gin, îşi distrusese şirul de birouri de la studio, iar mai târziu, confruntat cu opisul notei de plată şi cu fotografiile Polaroid care prezentau în detaliu stricăciunile, le înlătură remarcând în treacăt că sunt „Evident trucate, pagubele erau mult, cu mult mai mari decât astea!". Chris credea că Dennings nu era nici un alcoolic, nici un beţiv fără speranţă de îndreptare, ci mai degrabă că bea pentru că asta se aştepta de la el: trăia după cum i‑o cerea legenda ţesută în jurul lui.<br />
Ei bine, se gândi ea; bănuiesc că asta e tot un fel de nemurire.<br />
Se întoarse, privind peste umăr după iezuitul care zâmbise. Mergea în depărtare, covârşit, cu capul plecat, un nor negru singuratic în căutarea ploii.<br />
Nu‑i plăcuseră niciodată preoţii. Atât de siguri de ei. Atât de liniştiţi. Şi totuşi acesta...<br />
— Eşti pregătită, Chris? Dennings.<br />
— Mda, sunt gata.<br />
— În regulă, linişte absolută! Regizorul secund.<br />
— Motor, dădu ordin Burke,<br />
— Merge.<br />
— Acum, şi!<br />
Chris urcă în fugă treptele în uralele figuranţilor şi sub privirea lui Dennings, care se mira la ce îi stătea capul. Cedase mult prea repede argumentelor lui. Îndreptă o căutătură semnificativă spre corepetitor, care i se alătură fără zgomot şi îi întinse scenariul gata deschis, de parcă ar fi fost un ministrant care îi oferă cartea de rugăciuni preotului său în timpul Mesei solemne.<br />
<br />
<br />
Lucrară cu intermitenţe datorate soarelui. Pe la patru pătura de nori învolburaţi de pe cer deveni groasă, şi regizorul secund dădu liber trupei pentru tot restul zilei.<br />
Chris o luă spre casă. Era obosită. La întretăierea străzilor Treizeci şi şase şi O, un băcan italian în vârstă o aborda din uşa prăvăliei sale, cerându‑i un autograf. Semnă pe o pungă de hârtie maro şi scrise alături „Cu cele mai calde urări de bine". Aşteptând să traverseze, aruncă o privire peste drum în diagonală, către o biserică catolică. Sfântul Nu‑ştiu‑cum. Administrată de către iezuiţi: Auzise vorbindu‑se că John F. Kennedy s‑ar fi cununat acolo; ar fi practicat acolo cultul religios. Încercă să‑şi imagineze: John F. Kennedy printre candele şi femei credincioase, zbârcite; John F. Kennedy făcând plecăciuni şi rugându‑se; cred... o destindere în relaţiile cu ruşii; cred, cred... Apollo IV printre zornăitul mătăniilor; cred...învierea şi viaţa veşnică.<br />
Asta. Asta e. Asta‑i ceea ce atrage.<br />
Privi cum un camion de bere greoi cu acel clinchet tremurat şi familiar care anticipează băutura.<br />
Traversă. În timp ce mergea pe O şi trecea prin dreptul sălii de spectacole a şcolii generale, o depăşi grăbit un preot cu mâinile în buzunarele unui vindiac de nylon. Tânăr. Foarte încordat. Neras. Ceva mai în faţă el o luă la dreapta, intrând pe o alee ce dădea într‑o curte din spatele bisericii.<br />
Chris se opri în dreptul aleii, privindu‑l curioasă. Părea să se îndrepte spre o baracă vopsită în alb. O uşă culisantă veche se deschise scârţâind şi mai apăru încă un preot. Arăta posomorât; foarte nervos. Dădu la repezeală din cap în semn de salut către cel tânăr. Apoi ţinându‑şi ochii în pământ, se duse repede la o uşă care ducea în biserică. Uşa barăcii se mai deschise încă o dată împinsă din interior. Alt preot. Semăna cu — Hei, chiar el este! Cel care a zâmbit când Burke a spus acea obscenitate! Numai că acum când îl saluta în tăcere pe noul venit, părea un om grav, cu braţul petrecut pe după umărul celuilalt într‑un gest delicat şi oarecum părintesc. Îl conduse înăuntru şi paravanul se închise încet cu un scârţâit stins.<br />
Chris se uită fix la pantofii ei. Era nedumerită. Care‑i chestia? Se întrebă dacă iezuiţii mergeau şi ei să se spovedească.<br />
Un bubuit îndepărtat de tunet. Privi în sus spre cer. E de ploaie?... Înviere a...<br />
Mda. Mda, sigur. Marţea viitoare. În depărtare izbucniră descărcări de fulgere. Nu ne suna tu, puştiule, o să te sunăm noi.<br />
Îşi ridică gulerul de la haină şi porni încet mai departe. Dorea să‑i toarne cu găleata.<br />
<br />
<br />
În scurtă vreme ajunse acasă. Alergă repede la baie. Apoi merse în bucătărie.<br />
— Bună, Chris. Cum a fost?<br />
O blondă drăguţă, în jur de douăzeci şi cinci de ani, aşezată la masă. Sharon Spencer. Expeditivă. Din Oregon. De trei ani era tutorele lui Regan şi secretara cu probleme sociale a lui Chris.<br />
— Oh, rutina de zi cu zi. Se îndreptă agale spre masă şi începu să trieze corespondenţa. Ceva interesant?<br />
— Vrei să mergi la un dineu săptămâna viitoare la White House?<br />
— Ăă, ştiu şi eu, Marty ? Ţie cam ce ţi‑ar plăcea să faci?<br />
— Să mănânc dulciuri şi să mi se facă rău.<br />
Chris chicoti.<br />
— Apropo, unde‑i Rags?<br />
— Jos în camera de joacă.<br />
— Ce face?<br />
— Sculptează. Face o pasăre, presupun. E pentru tine.<br />
— Mda, mi‑ar trebui una, murmură Chris. Se duse la maşina de gătit şi îşi turnă o ceaşcă de cafea fierbinte. Ai glumit cu dineul ăla? întrebă ea.<br />
— Nu, deloc, răspunse Sharon. Este joi.<br />
— Petrecere mare?<br />
— Nu, aş înclina să cred că numai cinci sau şase persoane.<br />
— Ce vorbeşti!<br />
Era încântată, dar nu cu adevărat surprinsă. Toţi îi cultivau compania: şoferi de taxi; poeţi; profesori; regi. Oare ce le plăcea la ea? Că era de viaţă? Chris se aşeză la masă.<br />
— Cum a mers lecţia?<br />
Sharon îşi aprinse o ţigară, încruntându‑se.<br />
— Iar a avut necazuri la mate.<br />
— Oh? Ia te uită, asta‑i ciudat.<br />
— Ştiu; este obiectul ei favorit, spuse Sharon.<br />
— Ce să‑i faci, „matematica asta modernă". Hristoase, n‑aş putea să‑mi câştig nici mărunţişul pentru autobuz dacă...<br />
— Bună, mami!<br />
Intră ţopăind, cu braţele‑i întinse în lateral. Cozi despletite roşcate. O faţă dulce, strălucitoare, plină de pistrui.<br />
— Salut, oliţă de noapte!<br />
Radiind de fericire, Chris o prinse pe fetiţă în braţe, strângând‑o cu putere la piept, apoi o pupă zgomotos şi cu foc pe obraji. Nu‑şi putea domoli întreaga revărsare de dragoste. Mmum‑mmum‑mmum! Alte sărutări. Apoi o dădu pe Regan ceva mai departe, ţinând‑o cu braţele întinse şi scrutându‑i cu ochi avizi chipul. Ce‑ai mai făcut azi? Ceva interesant?<br />
— Ăă, chestii.<br />
— Ce fel de chestii?<br />
— Ăă, ia să văd. Îşi ţinea genunchii lipiţi de cei ai mamei sale, legănându‑se înainte şi înapoi. Păi, am învăţat, desigur.<br />
— Îh‑hâm.<br />
— S‑am pictat.<br />
— Ce‑ai pictat?<br />
— Ăă, păi, flori, ştii, alea, margarete? Care sunt doar roz. Şi pe urmă — Ăă, mda! Calul acela! Se însufleţi brusc, cu ochi larg deschişi. Bărbatul ăsta avea un cal, ştii, acolo, jos lângă râu? Ne plimbam, înţelegi, mami, şi pe urmă s‑a apropiat acest cal, era minunat! Oh, mami, ar fi trebuit să‑l vezi, şi pe urmă bărbatul m‑a lăsat să stau pe el! Zău! Adică efectiv câteva clipe!<br />
Chris îi făcu cu ochiul lui Sharon, zâmbind cu subînţeles.<br />
— Persoana? întrebă ea ridicând dintr‑o sprânceană.<br />
Mutându‑se în Washington pentru turnarea filmului, blonda secretară care făcea acum practic parte din familie, stătuse în casă cu ele, ocupând un dormitor suplimentar de la etaj. Până în clipa când întâlnise acel „călăreţ" la un grajd din apropiere. Atunci Chris hotărâse că Sharon are nevoie de o locuinţă numai a ei, şi o aranjase într‑un apartament dintr‑un hotel luxos, insistând să îi achite ea nota de plată.<br />
— Persoana. Sharon zâmbi răspunzându‑i lui Chris.<br />
— Era un cal sur! adăugă Regan. Mămico, nu ne cumpărăm şi noi un cal? Vreau să spun, avem cum să ne cumpărăm?<br />
— Om vedea, scumpo.<br />
— Când îmi iei şi mie unul?<br />
— Mai vedem noi. Unde‑i pasărea pe care ai făcut‑o?<br />
Regan rămase un moment blocată, apoi se întoarse cu gura căscată spre Sharon şi făcu bot într‑o încercare de reproş.<br />
— I‑ai spus. Apoi hlizindu‑se către mama ei: Era o surpriză.<br />
— Adică...?<br />
— Cu nasul lung şi caraghios, cum îţi doreşti tu!<br />
— Oh, Rags, e drăguţ din partea ta. Pot s‑o văd?<br />
— Nu, mai am s‑o vopsesc. Când mâncăm, mami?<br />
— Ti‑e foame?<br />
— Mor de foame.<br />
— Vai, dar nu e nici cinci. Când aţi mâncat de prânz? o întrebă Chris pe Sharon.<br />
— Ăă, pe la doişpe, răspunse Sharon.<br />
— Când se întorc Willie şi Karl?<br />
Le dăduse liber toată după‑amiaza.<br />
— Cred că la şapte, spuse Sharon.<br />
— Mami, am putea merge la Hot Shoppe? se rugă Regan. Da?<br />
Chris luă mâna fiicei sale; zâmbi afectuos; şi i‑o sărută.<br />
— Fugi sus şi îmbracă‑te să mergem.<br />
— Oh, te iubesc!<br />
Regan o zbughi în cameră.<br />
— Iubito, să‑ţi pui rochia cea nouă! strigă Chris în urma ei.<br />
— Cum ţi‑ar place să mai ai unsprezece ani? gândi Sharon cu voce tare.<br />
— E o propunere?<br />
Chris luă corespondenta şi începu să caute la întâmplare printre adulaţii mâzgălite pe hârtie.<br />
— Ai să te duci? întrebă Sharon.<br />
— Cu ce am eu acum pe cap? Cu toate amintirile?<br />
— Sigur.<br />
— Nici prin minte nu‑mi trece.<br />
— Mai gândeşte‑te.<br />
— Mă mai gândesc. Chris luă un scenariu cu o scrisoare de introducere ataşată elegant pe copertă. Jarris. Impresarul ei. Parcă le spusesem să nu‑mi mai trimită scenarii pentru un timp.<br />
— Ai face bine să‑l citeşti, spuse Sharon.<br />
— Zău?<br />
— Da, l‑am citit azi dimineaţă.<br />
— E ceva de capul lui?<br />
— E nemaipomenit.<br />
— Iar eu trebuie să joc rolul unei călugăriţe care descoperă că e lesbiană, este?<br />
— Nu, tu nu trebuie să joci nici un rol.<br />
— Ei poftim, filmele chiar sunt mai bune ca oricând. Ce naiba vrei să spui, Sharon? De ce zâmbeşti?<br />
— Vor să regizezi. Răspunsul lui Sharon ieşi simplu, odată cu fumul de la ţigară.<br />
— Ce!<br />
— Citeşte scrisoarea.<br />
— Dumnezeule, Shar, tu glumeşti!<br />
Chris se năpusti cu ochii avizi asupra scrisorii, prinzând din zbor cu nesaţ frânturi de fraze: „... scenariu nou... un triptic... studioul vrea ca Sir Stephen Moore... acceptând cu condiţia..."<br />
— Regizez secţiunea lui!<br />
Chris zvâcni în sus din mâini şi dădu un chiot de bucurie răguşit şi pătrunzător. Apoi cu ambele mâini strânse scrisoarea la piept.<br />
— Oh, Steve, îngerule, ai ţinut minte!<br />
Filmând în Africa. Beţi. Stând în scaune de campanie. Privind sânge‑riul tăcutului amurg. „Ah, e o prostie să‑ţi faci din aşa ceva o ocupaţie. Pentru actor este un jeg, Steve!" „Oh, mie îmi place." „Este un jeg! Ştii care e singurul lucru ce contează în toată afacerea asta? Să regizezi!" „Ah, da." „Atunci înseamnă că ai realizat ceva, ceva care îţi aparţine; vreau să spun, ceva care trăieşte!" „Păi, atunci fă‑o." „Am încercat; nu ţine." „De ce?" „Ei hai, că doar ştii de ce: ei nu îşi închipuie că aş putea să mă las de actorie." Rememorare cu căldură. Zâmbet cald. Dragul de Steve...<br />
— Mami, nu îmi găsesc rochia! strigă Regan de pe coridor.<br />
— În dulap! răspunse Chris.<br />
— M‑am uitat!<br />
— Urc eu într‑o secundă! strigă Chris. Examină scenariul preţ de o clipă. Va să zică e probabil un jeg.<br />
— Ei, haide, şi tu acum. Serios cred că e bun.<br />
— Păi, tu şi la Psycho ai crezut că trebuie suprapusă peste coloana sonoră o bandă înregistrată cu râsete.<br />
Sharon izbucni în râs.<br />
— Mămico?<br />
— Vin!<br />
Chris se ridică încet.<br />
— Ai întâlnire, Shar?<br />
— Da.<br />
Chris arătă spre corespondentă.<br />
— Atunci du‑te. Putem rezolva toate chestiile astea mâine dimineaţă.<br />
Sharon se ridică.<br />
— Ăă, nu, aşteaptă, se corectă Chris, amintindu‑şi ceva. E vorba de o scrisoare care trebuie pusă neapărat în seara asta.<br />
— Oh, okay.<br />
Secretara îşi luă bloc‑notes‑ul.<br />
— Ma‑amăăă! o intonaţie plângăcioasă de nerăbdare.<br />
— Aşteaptă‑mă până cobor, îi spuse Chris lui Sharon. Dădu să plece din bucătărie, dar se opri atunci când Sharon îşi privi ceasul.<br />
— Vai, Chris, e timpul să‑mi fac meditaţia, spuse ea.<br />
Chris se uită pieziş la ea, cu o exasperare mută. În ultimele şase luni, o văzuse pe secretara ei cum se transformă brusc într‑o „căutătoare a seninătăţii". La început, la Los Angeles, a fost auto‑hipnoza; aceasta a degenerat mai târziu în cântări budiste. În ultimele săptămâni cât a stat Sharon în camera de sus, casa se umpluse cu un zumzet neîntrerupt, fără vlagă şi monoton de „Nam myoho renge kyo" (Vezi; nu trebuie decât să tot îngâni asta, Chris, şi ţi se împlinesc dorinţele, obţii tot ce vrei..."). Acesta se putea auzi la cele mai neaşteptate şi nepotrivite, ore, de obicei atunci când Chris îşi învăţa replicile. „Poţi să dai drumul la televizor", îi spusese Sharon cu generozitate şefei sale, într‑una din aceste ocazii. „N‑are nimic, pot îngâna când sunt tot felul de zgomote. Nu mă deranjează deloc." Acum era meditaţia transcendentală.<br />
— Chiar crezi că îţi ajută la ceva chestia asta, Shar? întrebă pe un ton neutru.<br />
— Îmi creează o stare de împăcare, răspunse Sharon.<br />
— Bine, spuse Chris sec. Se îndepărtă cu un „Noapte bună". Nu mai aduse vorba de scrisoare, şi ieşi din bucătărie murmurând „Nam myoho renge kyo".<br />
— Ţine‑o aşa cam cincisprezece‑douăzeci de minute, spuse Sharon. Poate la tine o să dea rezultate.<br />
Chris stătu pe loc, cântărind un răspuns pe măsură. Apoi renunţă. Urcă în dormitorul lui Regan, şi se duse drept la dulap. Regan stătea în mijlocul camerei privind ţintă către tavan.<br />
— Ce este, o întrebă Chris, cotrobăind după rochie.<br />
Era din bumbac, de culoare albastru‑pal. O cumpărase săptămâna trecută şi ţinea minte că o agăţase în dulap.<br />
— Nişte zgomote ciudate, spuse Regan.<br />
— Ştiu. Avem musafiri.<br />
Regan se uită la ea.<br />
— Huh?<br />
— Veveriţe, iubito; veveriţe la mansardă. Fiicei sale îi era silă şi groază de şobolani. Chiar şi şoarecii o speriau.<br />
Răscolitul după rochie se dovedi fără rezultat.<br />
— Vezi, mami, nu e.<br />
— Da, văd. Poate a luat‑o Willie împreună cu rufele murdare.<br />
— A dispărut.<br />
— Mda, bine, pune‑o pe aia marinărească. E drăguţă.<br />
<br />
<br />
S‑au dus la Hot Shoppe. Chris a luat o salată, în timp ce Regan a mâncat patru chifle, supă, pui fript, o cremă de ciocolată şi o porţie şi jumătate de plăcintă cu afine garnisită cu îngheţată de cafea, unde le‑o pune, se miră Chris cu dragoste, le ascunde în mânecă? Copilul era la fel de slab ca o speranţă deşartă.<br />
Chris îşi aprinse o ţigară la cafea şi se uită prin fereastra din dreapta. Râul era întunecat şi molcom, apatic.<br />
— Mi‑a plăcut, mami.<br />
Chris se întoarse spre ea, studiindu‑i aerul şi aşa cum se întâmpla adesea, simţi o strângere de inimă întrezărind pe chipul lui Regan figura lui Howard. Modul în care cădea lumina. Îşi coborî privirea în farfuria lui Regan.<br />
— Nu‑ţi termini plăcinta? o întrebă Chris.<br />
Regan îşi coborî ochii în pământ.<br />
— Am mâncat nişte dulciuri înainte.<br />
Chris îşi stinse ţigara râzând pe înfundate.<br />
— Hai să mergem.<br />
<br />
<br />
Ajunseră acasă înainte de şapte. Willie şi Karl se întorseseră deja. Regan se duse direct în camera de joacă de la subsol, nerăbdătoare să termine sculptura pentru mama ei. Chris se îndreptă spre bucătărie să‑şi ia scenariul. O găsi pe Willie fierbând cafea; aromă puternică; ibricul fără capac. Părea iritată şi ţâfnoasă.<br />
— Bună, Willie, cum a fost? te‑ai distrat bine?<br />
— Mai bine nu mă întrebaţi. Adăugă o coajă de ou şi un praf de sare în fiertura ce bolborosea în ibric. Se duseseră la film, o lămuri Willie. Ea a vrut să vadă unul cu Beatles‑ii; dar Karl a insistat să meargă la un film artistic de casă despre Mozart. Groaznic, spuse ea mocnind şi micşoră flacăra maşinii de gătit. Ce cap pătrat!<br />
— Îmi pare rău. Chris luă scenariul la subraţ. A, Willie, n‑ai văzut rochia aia pe care i‑am cumpărat‑o lui Rags săptămâna trecută? Cea albastră de bumbac?<br />
— Ba da, am văzut‑o în dulap. Azi dimineaţă.<br />
— Şi unde ai pus‑o?<br />
— E acolo.<br />
— Nu cumva ai luat‑o din greşeală cu rufele murdare?<br />
— E acolo.<br />
— La rufe?<br />
— În dulap.<br />
— Nu e. M‑am uitat.<br />
Willie vru să răspundă, dar strânse din buze şi mestecă în cafea. Intrase Karl.<br />
— Bună seara, doamnă. Se duse la chiuvetă să‑şi ia un pahar cu apă.<br />
— Ai pus capcanele alea? întrebă Chris.<br />
— Nu sunt şobolani.<br />
— Le‑ai pus?<br />
— Le‑am pus, bineînţeles, dar mansarda este curată.<br />
— Spune‑mi, Karl, cum a fost la film?<br />
— Interesant. Spatele‑i, ca şi faţa, era absolut de nepătruns. Chris dădu să iasă, fredonând un şlagăr al Beatles‑ilor, dar apoi se opri. Mai încerc numai o dată! <br />
— Ai găsit greu capcanele, Karl?<br />
— Nu, nici o problemă.<br />
— La şase dimineaţa?<br />
— Magazin non‑stop.<br />
Iisuse!<br />
Chris se lăfăi făcând o baie lungă. Ducându‑se la dulapul din dormitorul ei să‑şi ia rochia de casă, descoperi rochia dispărută a lui Regan. Stătea mototolită pe jos, făcută ghem.<br />
Chris o ridică. Ce caută aici?<br />
Încă mai avea eticheta pe ea. Stătu o clipă pe gânduri. Îşi aduse aminte că în ziua în care luase rochia, cumpărase şi pentru ea câteva lucruri. Trebuie că le‑am pus pe toate la un loc.<br />
Chris duse rochia în dormitorul lui Regan, o puse pe un umeraş şi o agăţă în dulap. Aruncă o privire garderobei lui Regan! Drăguţe. Drăguţe haine. Mda, uită‑te aici, Rags, lasă‑l pe tăticu' care nu‑ţi scrie niciodată.<br />
Întorcându‑se de la dulap, se lovi cu degetele de la picioare de marginea unui birou. Au, Iisuse, ce mă doare? Îşi ridică piciorul şi în timp ce şi‑l freca, observă că biroul era deplasat cu aproape un metru. Nu e de mirare că am dat peste el. Trebuie că a aspirat Willie.<br />
Coborî în camera de lucru cu scenariul de la impresarul ei. Spre deosebire de masiva sufragerie dublă, cu priveliştea oferită de ferestrele mari făcute din multe segmente, studioul dădea o senzaţie de atmosferă încărcată cu şoapte; de secrete între unchi bogaţi. Cămin de cărămidă ieşit din perete; lambriuri de stejar; bârne de lemn dispuse în zig‑zag care se vedeau că aparţinuseră cândva unui pod basculant. Puţinele indicii care sugerau că încăperea aparţine prezentului erau un bar adăugat mai târziu, câteva perne lucioase şi o carpetă din piele de leopard, care aparţinea lui Chris şi care era întinsă pe duşumeaua din lemn de pin exact lângă şemineu. Chris stătea acum întinsă pe carpetă, cu capul şi umerii sprijiniţi de marginea unei canapele joase.<br />
Se mai uită o dată pe scrisoarea de la impresarul ei. Faith, Hope and Charity: trei segmente distincte, fiecare cu o altă distribuţie şi un alt regizor. Segmentul ei urma să fie Speranţa. Îi plăcea ideea. Şi îi plăcea titlul. Poate şablonard, se gândi ea; dar elegant. Probabil că îl vor schimba cu ceva în genul „Rock Around the Virtues".<br />
Se auzi clopoţelul soneriei de la intrare, Burke Dennings. Om singur, obişnuia să treacă adesea pe la ea. Chris zâmbi cu multă compătimire, scuturând din cap, atunci când îl auzi aruncându‑i o obscenitate lui Karl, pe care regizorul părea că îl detestă, zgândărindu‑l în continuu.<br />
— Da, salve! Unde‑i ceva de băut? întrebă iritat, intrând în cameră şi ducându‑se la bar cu privirea pierdută, cu mâinile în buzunarele fulgarinului său şifonat.<br />
Se aşeză pe un scaun de la bar. Irascibil. Privind de colo‑colo. Uşor dezamăgit.<br />
— Iar pândeşti după vreo pradă? întrebă Chris.<br />
— Ce dracu' vrei să spui? pufni el.<br />
— Ai privirea aia ciudată. O mai văzuse şi altădată, când lucraseră împreună la un film în Laussane. În prima lor noapte acolo, la un hotel liniştit ce străjuia lacul Geneva, Chris nu putuse să adoarmă. La 5 a.m. sărise jos din pat şi se hotărâse să se îmbrace şi să coboare în hol să caute fie o cafea, fie tovărăşia cuiva. Aşteptând liftul pe coridor, se uitase pe fereastră şi îl văzuse pe regizor păşind băţos pe malul lacului, cu mâinile înfundate adânc în buzunarele hainei din cauza frigului glacial al iernii. Pe când ajunsese în hol, el tocmai intra în hotel. „Nu se zăreşte nici o târfă!" Îi aruncase el cu amărăciune, trecând pe lângă ea cu privirea în pământ; apoi intrase în lift şi se dusese să se culce. Când mai târziu ea menţionase râzând incidentul, regizorul devenise furios şi o acuzase că proferează „halucinaţii grosolane" pe care lumea va fi fost „înclinată să le creadă numai din cauză că tu eşti un star". De asemenea o caracterizase drept „pur şi simplu pizdos de nebună", dar apoi subliniase împăciuitor, în strădania de a o îmbuna, că „poate" la urma urmelor chiar văzuse pe cineva şi pur şi simplu îl luase drept Dennings. „În fond", accentuase el la vremea respectivă, „întâmplarea face ca stră‑străbunica mea să fie elveţiancă".<br />
Chris se duse în spatele barului şi îi aminti de această păţanie.<br />
— Ei hai, nu vorbi prostii! reacţionă Dennings. S‑a întâmplat că mi‑am petrecut întreaga seară la un nenorocit de ceai, un ceai al facultăţii!<br />
Chris se sprijini de bar.<br />
— Tu ai fost numai la un ceai?<br />
— Păi, sigur, haide; fă pe deşteapta!<br />
— Tu te‑ai făcut pulbere la un ceai, spuse ea sec, cu nişte iezuiţi.<br />
— Nu, iezuiţii erau treji.<br />
— Ei nu beau?<br />
— Ţi‑ai ieşit din pizdoasa ta de minte? strigă el. Au turnat în ei! În viaţa mea n‑am văzut aşa o capacitate!<br />
— Hei, te rog, mai uşor, Burke! Regan!<br />
— Da, Regan, şopti Dennings. Unde dracu' este băutura mea?<br />
— Vrei să‑mi spui şi mie ce căutai tu la un ceai al facultăţii?<br />
— Nenorocitele de relaţii cu publicul; ceva de care tu ar trebui să te ocupi.<br />
Chris îi întinse un gin cu gheaţă.<br />
— Dumnezeule, cum i‑am mai periat, mormăi regizorul, pios; cu paharul la gură. Păi da, dă‑i înainte, râzi! Numai de asta eşti bună, să râzi şi să‑ţi arăţi un pic curu'.<br />
— Zâmbeam numai.<br />
— Bine, cineva trebuia să facă o impresie frumoasă.<br />
— Şi de câte ori ai pronunţat „fut", Burke?<br />
— Asta‑i o cruzime din partea ta, scumpo, îi reproşă el cu blândeţe. Mai bine spune‑mi, tu cum te mai simţi?<br />
Chris îi răspunse printr‑o ridicare dezolată din umeri.<br />
— Eşti posomorâtă? Haide, spune‑mi.<br />
— Ştiu şi eu?<br />
— Spune‑i unchiului tău.<br />
— Rahat, cred că am să beau şi eu ceva, spuse ea întinzând mâna după un pahar.<br />
— Da, face bine la stomac. Eh, ia zi.<br />
Îşi turnă încet vodcă.<br />
— Te‑ai gândit vreodată cum e să mori?<br />
— Poft...<br />
— Cum e să mori, îl întrerupse ea. Te‑ai gândit vreodată la asta, Burke? Ce reprezintă? Vreau să spun, ce reprezintă asta cu adevărat?<br />
El răspunse, puţin întretăiat:<br />
— Nu ştiu. Nu, categoric nu. Eu nu mă gândesc deloc la asta. Eu doar o fac. De ce dracu' ai adus vorba?<br />
Ea dădu din umeri.<br />
— Nu ştiu, răspunse încet. Lăsă gheaţa să‑i cadă în pahar şi o fixă gânditoare cu privirea. Mda... ba da, ştiu, se corectă ea. Eu într‑un fel... În fine, eu m‑am gândit la ea azi dimineaţă... ca un vis... pe când stăteam să mă trezesc. Nu ştiu. Vreau să spun, a fost pentru mine ca un fel de şoc... ceea ce reprezintă. Vreau să spun, sfârşitul — sfârşitul! — ca şi când nici măcar nu mai auzisem vreodată cuvântul. Scutură din cap. Oh, Iisuse, cum m‑a mai îngrozit! Mă simţeam de parcă aş fi căzut de pe afurisita asta de planetă cu o sută de milioane de kilometri pe oră.<br />
— Aiurea. Moartea e o alinare, tatonă Dennings.<br />
— Pentru mine nu prea e, Charlie.<br />
— Păi, dăinui prin copilul tău.<br />
— Of, las‑o baltă! Copilul meu nu este totuna cu mine.<br />
— Da, slavă cerului. Una este mai mult decât suficient.<br />
— Serios, Burke, gândeşte‑te şi tu! Să nu exişti... În veci! Este...<br />
— Oh, pentru numele Celui de sus! Du‑te la viitorul ceai al facultăţii să‑ţi arăţi curu', poate or să te consoleze preoţii ăia!<br />
Puse paharul jos cu zgomot.<br />
— Hai să ne mai punem unul.<br />
— Ştii că n‑aveam idee că ei beau?<br />
— Păi, tu eşti o proastă.<br />
Ochii îi deveniseră răutăcioşi. Ajunsese la punctul critic? se întrebă Chris. Avea sentimentul că îi pusese degetul pe o rană. Aşa să fi fost?<br />
— Să se confeseze se duc? îl întrebă ea.<br />
— De unde să ştiu eu! urlă el deodată.<br />
— Păi, nu învăţai tu să te faci...<br />
— Unde e nenorocita aia de băutură!<br />
— Vrei nişte cafea?<br />
— Nu fi stupidă. Vreau să mai beau ceva.<br />
— Bea nişte cafea.<br />
— Haida‑de! Unul de plecare. Să‑mi ţină pe drum.<br />
— Pe care? Lincoln Highway?<br />
— Asta‑i urât din partea ta, şi mi‑ar displace să fiu un beţiv urât. Haide odată, fir‑ar al dracului să fie, umple‑l!<br />
Îi împinse insistent paharul pe deasupra barului şi ea îi mai turnă gin.<br />
— Poate ar trebui să invit unul‑doi din ei pe aici, murmură Chris.<br />
— Din cine?<br />
— Păi, din cine? Ridică din umeri. Ăştia cu roata lumii, zi‑le pe nume, preoţi.<br />
— N‑or să mai plece niciodată; futu‑le neamul lor de lipitori, se enervă el şi dădu ginul pe gât.<br />
Mda, începe s‑o ia razna, se gândi Chris şi schimbă repede subiectul: îi spuse despre scenariu şi despre şansa ei de a regiza.<br />
— Ah, bine, murmură Dennings.<br />
— Mă înspăimântă.<br />
— Aiureli. Singurul lucru dificil la regie, scumpo, este s‑o faci să arate ca şi când afurisita asta de treabă ar fi dificilă. La prima mea încercare n‑aveam nici cea mai vagă idee şi uite‑mă, vezi?<br />
E floare la ureche.<br />
— Ca să fiu sinceră cu tine, Burke, acum că mi‑au oferit această şansă, nu sunt prea sigură nici dac‑aş putea s‑o regizez pe bunică‑mea cum traversează strada. Mă refer la toate chestiile alea tehnice.<br />
— Nu contează; toate astea, scumpo, le laşi în seama montorului, cameramanului şi fetei care urmăreşte scenariul. Alege‑ţi unii pricepuţi şi ai să vezi că parcă îţi citesc gândurile. Important este cum mânuieşti actorii, şi tu te pricepi de minune, absolut de minune la asta. Nu numai că poţi să le spui cum să se mişte şi să rostească o replică, dar poţi să le şi arăţi, puştoaico. Gândeşte‑te mereu la Paul Newman şi Rachel, Rachel şi nu mai fi aşa isterică.<br />
Chris tot mai părea neîncrezătoare.<br />
— Bine, şi în ceea ce priveşte chestiile tehnice?<br />
Beat sau treaz, Dennings rămânea cel mai bun regizor în activitate. Dorea să se sfătuiască cu el.<br />
— De pildă? o întrebă el.<br />
Timp de aproape o oră, ea cercetă toate amănuntele care iar fi putut ridica probleme. În text se găseau anumite indicaţii, dar citindu‑le avea tendinţa să‑şi piardă răbdarea. În schimb, se pricepea foarte bine să citească oamenii. Fire dornică de cunoaştere, ştia cum să stoarcă de la ei tot ceea ce voia să afle; cum să‑i facă să se deschidă în faţa ei. Spre deosebire de cărţi, care erau de nepătruns. Cărţile erau abile. Ele spuneau „prin urmare" şi „evident" acolo unde nu era evident deloc, iar cu circumlocuţiunile lor nu te puteai măsura. Nu aveai cum să le opreşti şi să le dezarmezi cu un viclean „Ia stai, că nu m‑am prins. Vrei să repeţi?". Cărţile nu puteau fi ţinute pe loc; întoarse pe toate părţile; disecţionate. Erau ca şi Karl.<br />
— Tot ce‑ţi trebuie cu adevărat, scumpo, este un montor strălucit, cârâi regizorul, concluzionând. Vreau să spun, unul care le are pe bune.<br />
Devenise din nou fermecător şi spumos şi se pare să depăşise punctul periculos ce constituia o ameninţare.<br />
— Mă iertaţi, doamnă. Mai doriţi ceva?<br />
Karl aştepta politicos în pragul camerei de lucru.<br />
— Oh, salve Thorndike, chicoti Dennings. Sau Heinrich? Nu reuşesc să reţin corect.<br />
— Karl. <br />
— Da, desigur. La dracu'. Am uitat. Spune‑mi Karl, unde ziceai că ai lucrat în cadrul Gestapo‑ului, la relaţiile cu publicul sau la relaţiile cu co‑munităţile? Bănuiesc că este o diferenţă.<br />
Karl vorbi politicos.<br />
— La niciuna, domnule. Sunt elveţian.<br />
— A, da desigur, hohoti regizorul. Şi presupun că nu ai fost niciodată la bowling cu Goebbels.<br />
Karl se întoarse imperturbabil spre Chris.<br />
— Şi nu te‑ai dus niciodată să zbori cu Rudolph Hess!<br />
— Doamna doreşte?<br />
— Ăă, nu ştiu. Burke, vrei cafea?<br />
— Futu‑o‑aş!<br />
Regizorul se ridică brusc şi ieşi cu paşi mari, într‑o atitudine războinică, din cameră şi din casă.<br />
Chris scutură din cap, iar apoi se întoarse spre Karl.<br />
— Scoate telefoanele din priză, ceru ea fără intonaţie.<br />
— Da, doamnă. Altceva?<br />
— Ăă, poate nişte Sanka. Unde‑i Rags?<br />
— Jos în camera de joacă. Să o chem?<br />
— Mda, e ora de culcare. Ah, nu, aşteaptă puţin, Karl. Adică lasă. Mai bine mă duc eu să văd pasărea. Adu‑mi doar Sanka, te rog.<br />
— Da, doamnă.<br />
— Şi pentru a enşpe‑mia oară, îmi cer scuze pentru Burke.<br />
— Nu face nimic.<br />
— Ştiu. Asta îl oftică şi pe el.<br />
Chris se duse în holul de la intrare, deschise uşa scării care ducea la subsol şi începu să coboare.<br />
— Salut, oliţă, ce faci aici? Ai terminat pasărea?<br />
— Oh, da, vino să vezi! Hai jos, e gata!<br />
Camera de joacă era lambrisată şi decorată vesel. Şevalet. Tablouri. Pick‑up. Table de jocuri şi o masă pentru sculptat. Ghirlande de steguleţe roşii şi albe, rămase de la o petrecere a fiului fostului chiriaş, un băiat de vârsta adolescentei.<br />
— Hei, e nemaipomenită! exclamă Chris atunci când fiica sa îi înmână figurina. Nu era uscată de tot şi arăta ceva în genul unei „pieze rele". Era vopsită toată în portocaliu, cu excepţia ciocului, care avea dungi verzi şi albe dispuse pe lat. Pe cap era lipit un moţ din pene.<br />
— Îţi place? întrebă Regan.<br />
— Oh, da, iubito, zău că îmi place. I‑ai dat un nume?<br />
— Îh‑îh.<br />
— Care i s‑ar potrivi?<br />
— Ştiu şi eu, ridică Regan din umeri.<br />
— Ia să văd, ia să văd. Chris îşi ciocăni dinţii cu vârful unghiei. Nu ştiu. Ce părere ai? Ce părere ai despre „Dumbbird"? Hâh? „Dumbbird" şi atât.<br />
Chris chicoti cu mâna la gură, stăpânindu‑şi un hohot de râs. Aprobând din cap.<br />
— Alunecare de pământ cu „Dumbbird"!. O las aici să se usuce şi pe urmă o pun în camera mea.<br />
Chris aşeză pasărea, când observă tabla de Ouija. La îndemână. Pe masă. Uitase să o are. Aproape la fel de curioasă în privinţa ei ca şi în privinţa celorlalţi, o cumpărase la început în ideea unui mijloc de exprimare a soluţiilor pentru problemele subconştientului. Nu dăduse rezultate. (O folosise o dată sau de două ori cu Sharon, şi o dată cu Dennings, care călăuzise cu atâta îndemânare planşeta de plastic („ Tu eşti acela care o mişti, cioculeţule?") încât toate „mesajele" fuseseră obscene, după care dăduse vina pe "futu‑le de spirite".<br />
— Te joci cu tabla de Ouija?<br />
— Da, spuse ea foarte mândră.<br />
— Ştii cum se face?<br />
— Oh, sigur. Uite, să‑ţi arăt. Se duse să se aşeze lângă tablă.<br />
— Păi, cred că e nevoie de doi oameni, iubito.<br />
— Nu, nu, mami; eu mă joc mereu.<br />
Chris îşi trase un scaun mai aproape.<br />
— Bine, hai să ne jucăm amândouă, okay?<br />
O ezitare.<br />
— Fie, okay. Îşi potrivi vârfurile degetelor pe planşeta albă şi atunci când Chris întinse mâna să şi le aşeze şi ea, planşeta făcu o mişcare promptă, subită, la locul în care scria pe tablă NU.<br />
Chris zâmbi cu viclenie.<br />
— Mamă, aş prefera s‑o fac singură! Asta e? Nu vrei să mă joc şi eu?<br />
— Ba da, eu vreau? Căpitanul Howdy a spus „nu".<br />
— Care Căpitan?<br />
— Căpitanul Howdy.<br />
— Iubito, cine‑i Căpitanul Howdy?<br />
— Păi, ştii tu. Eu pun întrebări şi el răspunde.<br />
— Aşa?<br />
— Oh, e drăguţ.<br />
Chris căută să nu se încrunte, simţind o uşoară şi bruscă îngrijorare. Copilul îşi iubea profund tatăl, şi totuşi nu reacţionase în mod vizibil la divorţul părinţilor săi. Şi lui Chris nu‑i plăcea acest lucru. Poate plângea în camera ei; nu ştia să spună. Dar actriţei îi era teamă că ea îşi reprima emoţiile şi că acestea puteau să erupă într‑o zi sub un aspect vătămător. Un tovarăş de joacă imaginar. Nu suna a bine. De ce „Howdy"? De la „Howard? Tatăl ei? Destul de apropiate.<br />
— Atunci cum se face că nu poţi alege un nume nici măcar pentru o parodie de pasăre şi pe urmă îmi vii cu ceva cum e „Căpitanul Howdy"? De ce‑i spui „Căpitanul Howdy"?<br />
— Pentru că ăsta e numele lui, bineînţeles, chicoti Regan.<br />
— Cine ţi‑a spus?<br />
— Păi, el.<br />
— Da, sigur.<br />
— Da, sigur.<br />
— Şi ce‑ţi mai spune?<br />
— Chestii.<br />
— Ce fel de chestii?<br />
Regan dădu din umeri.<br />
— Chestii.<br />
— De pildă.<br />
— O să‑ţi arăt. O să‑i pun câteva întrebări.<br />
— Chiar te rog.<br />
Cu vârful degetelor pe planşetă, Regan se uită fix la tablă, ochii mijiţi de concentrare.<br />
— Căpitane Howdy, nu găseşti că mama mea e drăguţă?<br />
O secundă... cinci... zece... douăzeci...<br />
Căpitane Howdy?<br />
Alte secunde. Chris era surprinsă. Se aşteptase ca fiica ei să alunece planşeta la locul pe care scria DA. Oh, pe toţi sfinţii, asta ce mai e? O ostili‑tate de care nu e conştientă? Asta e o nebunie.<br />
— Căpitane Howdy, asta chiar că e cam nepoliticos, chicoti Regan.<br />
— Iubito, poate doarme.<br />
— Crezi?<br />
— Cred că tu ar trebui să te culci.<br />
— Deja?<br />
— Hai, scumpo! Sus în pat! Chris se ridică în picioare.<br />
— E un prost crescut, murmură Regan şi o urmă pe mama ei sus pe scări.<br />
Chris o înveli bine şi apoi se aşeză pe marginea patului.<br />
— Iubito, duminică nu mă duc la lucru. Ai vrea să facem ceva?<br />
— Ce?<br />
Când sosiseră în Washington, Chris se străduise să‑i găsească lui Regan tovarăşi de joacă. Descoperise numai unul, o fetiţă de doisprezece ani pe nume Judy. Dar acum Judy era plecata de Paşti cu familia şi Chris era îngrijorată că Regan s‑ar putea simţi singură.<br />
— Păi, de unde să ştiu eu, răspunse Chris. Ceva. Ai vrea să admirăm priveliştile? Hei, poate cireşii înfloriţi! Exact, anul acesta au înflorit de timpuriu! Vrei să mergem să‑i vedem?<br />
— O, da. mami!<br />
— Şi mâine seară un film! Ce zici?<br />
— O, te iubesc!<br />
Regan o strânse puternic în braţe iar Chris îi răspunse cu încă şi mai multă putere, şoptind:<br />
— Iar eu, Rags, te iubesc pe tine, dragostea mea.<br />
— Poţi să‑l aduci şi pe domnul Dennings dacă doreşti.<br />
Actriţa se trase îndărăt pentru a o privi mai bine.<br />
— Domnul Dennings?<br />
— Da, adică este okay.<br />
Chris chicoti.<br />
— Nu, nu este okay. Iubito, de ce aş dori eu să‑l aduc şi pe domnul Dennings?<br />
— Păi, îţi place de el.<br />
— Bine, sigur că îmi place de el; ţie nu, iubito?<br />
Regan nu răspunse.<br />
— Ce se petrece, scumpo? o zgândări Chris pe fiica ei.<br />
— O să te măriţi cu el, mămico, nu‑i aşa? De fapt nu era o întrebare, ci o afirmaţie înciudată.<br />
Chris izbucni în râs.<br />
— Of, scumpa mea, bineînţeles că nu! Ce tot spui? Domnul Den‑nings? De unde ţi‑a venit ideea asta?<br />
— Dar îţi place de el.<br />
— Îmi place şi pizza, dar în veci nu m‑aş mărita cu vreuna! Iubito, el este un prieten, pur şi simplu un vechi şi nebun prieten!<br />
— Nu îţi place de el ca de tăticu'?<br />
— Pe tăticul tău îl iubesc, dragostea mea; totdeauna îl voi iubi pe tăticul tău. Domnul Dennings trece des pe aici pentru că este singur, asta‑i tot; el e un prieten.<br />
— Păi, am auzit...<br />
— Ce ai auzit? De la cine?<br />
Fragmente de îndoială învălmăşindu‑se în privire; o ezitare; apoi izgonirea, cu o ridicare din umeri.<br />
— Nu ştiu. Aşa m‑am gândit eu.<br />
— Ei bine, e o prostie, aşa că uit‑o.<br />
— Okay.<br />
— Acum culcă‑te.<br />
— Pot să citesc? Nu mi‑e somn.<br />
— Sigur, iubit‑o. Citeşte cartea cea nouă până îţi vine somnul.<br />
— Mulţumesc, mămico.<br />
— Noapte bună, iubito.<br />
— Noapte bună.<br />
Chris îi trimise un sărut din prag, apoi închise uşa. Coborî scările. Puşti! Cum le‑or veni ideile astea! Se întrebă dacă Regan lega cumva cererea ei de divorţ de Dennings. Ei, hai, asta‑i o tâmpenie. Regan ştia doar ca ea înaintase cererea. Totuşi, Howard era cel care dorise acest lucru. Despărţiri de lunga durată. Erodarea eului resimţită ca soţ al unei vedete. Găsise pe altcineva. Regan nu ştia asta. Of, lasă toată psihanaliza asta de amator şi încearcă să‑ţi petreci mai mult timp cu ea!<br />
Înapoi în camera de lucru. Scenariul. Se apucă să‑l citească. Ajunsă pe la jumătate, o văzu pe Regan venind spre ea.<br />
— Ce e, iubito? Ce s‑a întâmplat?<br />
— Zgomotele alea ciudate, mami.<br />
— În camera ta?<br />
— Parcă ar ciocăni cineva. Nu pot să adorm.<br />
Unde dracu' sunt capcanele alea!<br />
— Culcă‑te în dormitorul meu, iubito, şi o să văd eu ce e.<br />
Chris o conduse în dormitor şi o înveli bine.<br />
— Pot să mă uit puţin la televizor până adorm?<br />
— Unde ţi‑e cartea?<br />
— N‑o găsesc. Pot să mă uit?<br />
— Sigur; okay. Chris căută un post la televizorul portabil din dormitor. E destul de tare?<br />
— Da, mami.<br />
— Încearcă să te culci.<br />
Stinse lumina şi merse până la capătul holului. Urcă scara îngustă cu un preş pe trepte, care ducea la mansardă. Deschise uşa şi pipăi după comutator; îl găsi; îl apăsă şi se aplecă puţin să poată intra.<br />
Privi de jur împrejur. Pe podeaua din lemn de pin, cutii de carton cu tăieturi din ziare şi cu corespondentă. Nimic altceva în afară de curse. Şase. Cu momeala pusă. Camera era fără pată. Chiar şi aerul mirosea a curat şi a răcoare. Mansarda era neîncălzită. Fără conducte. Fără calorifer. Fără găuri în acoperiş.<br />
— Nu e nimic.<br />
Lui Chris îi sări inima din piept.<br />
— Oh, Dumnezeule mare! icni ea, întorcându‑se scurt cu mâna la inima care i se zbătea cu putere. Iisuse Hristoase, să nu mai faci asta, Karl!<br />
El se afla pe trepte.<br />
— Îmi pare rău. Dar vedeţi? E curată.<br />
— Mda, e curată. Mulţumesc mult.<br />
— Poate pisică e mai bună.<br />
— Ce?<br />
— Să prindă şobolani.<br />
Fără să aştepte un răspuns, salută dând din cap şi plecă.<br />
O clipă, Chris privi ţintă către chenarul uşii. Sau Karl nu avea nici o fărâmă de simţ al umorului, sau avea unul atât de ascuns încât ei îi scăpa. Una din două.<br />
Chibzui din nou în privinţa bătăilor uşoare şi privi spre acoperişul înclinat. Strada era umbrită de numeroşi copaci, majoritatea dintre ei noduroşi şi cu viţă de vie crescută printre ramuri; iar crengile ca o ciupercă ale unui tei sălbatic masiv umbreau întreaga treime din faţa casei. Să fie la urma urmelor veveriţe? Trebuie să fie. Sau ramuri. Corect. Ar putea fi ramuri. Nopţile au fost cam cu vânt.<br />
— Poate pisică e mai bună.<br />
Chris mai privi o dată spre cadrul uşii. Se crede mare deştept? Zâmbi brusc, ca un poznaş care a făcut o obrăznicie.<br />
Coborî în dormitorul lui Regan. Adună câteva lucruri şi le duse la mansardă, apoi după puţin timp se întoarse în dormitorul ei. Stinse televizorul şi se culcă.<br />
Până dimineaţa casa rămase liniştită.<br />
<br />
<br />
Mâncând micul dejun, Chris îi spuse cam peste mână lui Karl că i se păruse că a auzit în timpul nopţii o capcană închizându‑se.<br />
— Vrei să te duci să arunci o privire? sugeră Chris, sorbind din cafea şi prefăcându‑se că e absorbită de ziarul de dimineaţă. Fără un comentariu, el se duse sus să cerceteze.<br />
Chris trecu pe lângă el pe holul de la etaj, zgâindu‑se fără nici o expresie pe faţă la şoarecele mare de pluş cu care Karl se întorcea în braţe. Îl găsise prins cu botul într‑o capcană.<br />
Îndreptându‑se spre dormitor, actriţa ridică din sprâncene spre şoarece.<br />
— Cineva face glume, murmură Karl trecând pe lângă ea.<br />
Duse jucăria înapoi în dormitorul lui Regan.<br />
— Aici se petrec o grămadă de lucruri, murmură Chris scuturând din cap în timp ce intra în dormitorul ei. Îşi dădu jos rochia de casă şi se pregăti să plece la lucru. Mda, poate pisică e mai bună, bătrâne amice. Mult mai bună. De fiecare dată când încerca să zâmbească, întreaga‑i faţă părea că se încreţeşte.<br />
<br />
<br />
În acea zi filmările au decurs liniştit. Către prânz Sharon apăru pe platou. Între scene, printre picături, ea şi Chris se ocupară în rulota‑cabină de unele chestiuni: o scrisoare către impresarul ei ( o să se gândească în privinţa scenariului); „okay" către White House; o telegramă lui Howard, amintindu‑i să sune de ziua lui Regan; un telefon managerului ei pentru a‑l întreba dacă îşi putea permite să facă un an pauză; pregătiri pentru o masă festivă pe data de douăzeci şi trei aprilie.<br />
Seara devreme, Chris o duse pe Regan la un film, iar ziua următoare se plimbară cu Jaguar‑ul XKE al actriţei, vizitând diferite locuri intere‑sante. Lincoln Memorial. Capitoliul. Livezile cu cireşi înfloriţi. O oprire pentru o gustare. Apoi traversarea râului spre Arlington Cemetery şi The Tomb of the Unknown Soldier Regan deveni serioasă, iar mai târziu, la mormântul lui John F. Kennedy, păru dusă pe gânduri, puţin tristă. Privi un timp ţintă la „flacăra eternă"; apoi o apucă fără un cuvânt pe Chris de mână.<br />
— Mami, de ce trebuie să moară oamenii?<br />
Întrebarea străpunse sufletul mamei sale. Oh, Rags, şi tu? Şi tu? Oh, nu! Şi totuşi ce i‑ar fi putut răspunde? Minciuni? N‑ar fi fost în stare. Privi faţa fiicei ei, întoarsă către ea cu ochii înceţoşaţi de lacrimi. Oare îi citise propriile‑i gânduri? O făcuse atât de des... de atâtea ori până acum.<br />
— Iubito, oamenii devin cu timpul istoviţi, îi răspunse ea tandru lui Regan.<br />
— De ce Dumnezeu îi lasă?<br />
O clipă, Chris rămase blocată. Era nedumerită. Tulburată. Atee con‑vinsă, nu‑i vorbise niciodată lui Regan despre religie. Considera că nu ar fi fost cinstit.<br />
— Cine ţi‑a spus de Dumnezeu? întrebă ea.<br />
— Sharon.<br />
— Aha. Va trebui să discute cu ea despre asta.<br />
— Mami, de ce ne lasă Dumnezeu pe noi să devenim cu timpul istoviţi?<br />
Privind în jos la ochii aceia delicaţi şi îndureraţi, Chris se predă; nu putea să‑i spună ceea ce credea.<br />
— Păi, după un timp lui Dumnezeu i se face dor de noi, Rags. Vrea să ne întoarcem la el.<br />
Regan se înfăşură într‑un înveliş de tăcere. Rămase tăcută tot drumul către casă, şi starea ei de spirit persistă toată ziua şi lunea care urmă.<br />
Marţi, fiind ziua de naştere a lui Regan, păru să cedeze. Chris o luă cu ea la filmări şi cu asta turnarea fu lăsată la o parte. Actorii îi cântară „Happy Birthday" şi scoaseră la iveală un tort. Totdeauna amabil şi drăguţ când era treaz, Dennings puse să se reîncălzească reflectoarele şi o filmă tăindu‑l. Spuse să e o „probă" şi promise că mai târziu o va face vedetă. Regan păru destul de veselă.<br />
Dar după masa de prânz şi deschisul cadourilor, starea aceasta păru să i se estompeze. Nici un cuvânt de la Howard. Chris ceru o convorbire cu Roma, şi i se spuse de către un funcţionar al hotelului la care stătea acesta, că nu dăduse pe acolo de câteva zile şi că nu putea fi contactat. Era undeva pe un iaht.<br />
Chris îşi ceru scuze.<br />
Regan acceptă în tăcere, înţelegătoare, dar clătină din cap atunci când mama ei îi propuse să meargă la Hot Shoppe la o cremă. Fără un cuvânt, coborî în camera de joacă de la subsol, unde rămase până se făcu ora de culcare.<br />
A doua zi dimineaţa când deschise ochii, Chris o găsi pe Regan în pat cu ea, pe jumătate trează.<br />
— Ei poftim, pentru num... Ce cauţi aici? chicoti Chris.<br />
— Patul meu se scutură.<br />
— Eşti o trăsnită. Chris o sărută şi trase mai bine pătura pe ea. Culcă‑te. Este încă devreme.<br />
Ceea ce părea a fi dimineaţa, era începutul nopţii fără de sfârşit.<br />
<br />
<br />
doi<br />
<br />
Stătea pe marginea peronului pustiu de metrou, cu urechea la pândă după vreun huruit de tren care să‑i potolească chinul ce‑l însoţea mereu. Ca şi pulsu‑i. Sensibil numai dacă era linişte. Îşi mută geanta în mâna cealaltă şi privi pierdut de‑a lungul tunelului. Puncte de lumină. Se pierdeau în întuneric asemenea unor marcaje pe drumul spre deznădejde.<br />
O tuse. Se uită în stânga. Epava cu fire albe în barba‑i ţepoasă, amorţită pe jos în băltoaca proprie‑i urine, căuta să se ridice în picioare. Cu ochi îngălbeniţi, aceasta privi lung la faţa tristă, ciupită de vărsat a preotului.<br />
Preotul îşi întoarse privirea în altă parte. O să vină încoace. O să înceapă să scâncească. Fie‑vă milă de un vechi ministrant, Părinte! Milostiţi‑vă! Mână cu cojiţe de vomă apăsându‑l pe umăr. Tentativa de a face norocul să surâdă. Damful respiraţiei a o mie de confesiuni cu vinul şi usturoiul şi stătutele păcate lumeşti date afară toate de‑a valma şi înăbuşindu‑l... Înăbuşindu‑l...<br />
Preotul îl auzi pe prăpădit ridicându‑se.<br />
Nu te apropia!<br />
Auzi un pas.<br />
Ah, Doamne Dumnezeule, lasă‑mă‑n pace!<br />
— Bună, Părinţele.<br />
Se cutremură. Simţi că se prăbuşeşte. Nu avu puterea să se întoarcă. Nu putea să‑l mai vadă pe Hristos în duhori şi în ochi găunoşi; pe Hristosul excrementelor cu puroi şi sânge. Hristosul cel de neconceput. Cu un gest involuntar, îşi pipăi mâneca, căutând parcă un şirag nevăzut de mătănii. Îşi reaminti vag un alt fel de Hristos.<br />
— Hei, Părinţele!<br />
Zumzetul unui tren care se apropie. Zgomot de împleticeală. Îl privi pe vagabond. Se bălăbănea pe picioare. Pe punctul să leşine. Cu o grabă oarbă, subită, preotul fu lângă el; îl prinse; îl târî până la banca de lângă perete.<br />
— Sunt cat'lic, bolborosi ruina. Sunt cat'lic.<br />
Preotul îl ajută să se aşeze; îl întinse; îşi zări trenul. Scoase la repezeală un dolar din portmoneu şi îl puse în buzunarul jachetei nenorocitului. Apoi îşi zise că de acolo o să‑l piardă. Trase afară dolarul şi îl îndesă într‑un buzunar umed de urină al pantalonilor; apoi îşi luă geanta şi urcă în tren.<br />
Stătu într‑un colţ prefăcându‑se că doarme. Ajuns la capătul liniei, merse pe jos până la Fordham University. Dolarul fusese pentru taxi.<br />
Ajunse la arhondărie şi îşi trecu numele în registru. Semnă: Damien Karras. Apoi examină scrisul. Ceva nu era în ordine. Cu un efort, îşi aduse aminte şi adăugă S.J. (Society of Jesus = Ordinul iezuiţilor)<br />
Primi o cameră în Weigel Hall şi după o oră era gata de culcare.<br />
A doua zi participă la o întâlnire a lui American Psychiatric Association". În calitate de principal vorbitor, prezentă o lucrare intitulată „Psy-chological Aspects of Spiritual Development". La sfârşitul zilei stătu la un pahar şi la o gustare cu alţi câţiva psihiatri. Plăteau ei. Îi părăsi destul de repede. Urma să meargă să‑şi viziteze mama.<br />
Se îndreptă spre locuinţa situată pe strada douăzeci şi unu în zona de est a Manhattan‑ului, într‑o clădire de piatră roşcată ce stătea să se prăbuşească. Oprindu‑se lângă treptele ce duceau către intrare, arunca o privire copiilor din faţa uşii. Neîngrijiţi. Prost îmbrăcaţi. Fără posibilităţi de distracţie. Îşi aduse aminte de evacuări; umilinţe: să te întorci acasă cu o iubită în clasa a şaptea şi să‑ţi zăreşti mama cum scotoceşte plină de speranţă într‑o ladă de gunoi din colţul străzii.<br />
Urcă treptele şi deschise uşa ca şi cum aceasta ar fi fost o rană sensibilă. Un miros ca de la gătit. Ca de dulceaţă putrezită. Îşi aduse aminte de vizitele la doamna Choirelli şi de micuţul ei apartament cu optsprezece pisici. Apucă balustrada copleşit încă de o bruscă sfârşeală despre care ştia că este cauzată de sentimentul de vinovăţie. N‑ar fi trebuit s‑o părăsească niciodată. Nu s‑o lase singură.<br />
Ea îl întâmpină plină de bucurie. Un strigăt. Un sărut. Dădu fuga să facă o cafea. Picioare groase, noduroase. Negricioase. El stătea în bucătărie şi o asculta cum vorbeşte, pereţii mânjiţi şi podeaua soioasă prelingându‑i‑se în oase. Locuinţa era o dărăpănătură. Social Security. În fiecare lună câţiva dolari de la un frate.<br />
Ea se aşeză la masă. Doamna Cutare. Unchiul Cutare. Tot cu accen-tul de imigrant. El evită acei ochi care erau fântâni cu necazuri, ochi care petrecuseră zile la rând privind în gol pe o fereastră.<br />
N‑ar fi trebuit s‑o părăsească niciodată.<br />
Mai târziu redactă pentru ea câteva scrisori. Ea nu ştia nici să citească, nici să scrie în engleză. Apoi îşi petrecu ceva vreme reparând receptorul unui radio crăpat, de plastic. Lumea ei. Ştirile. Primarul Lindsay.<br />
Se duse la baie. Ziare gălbejite împrăştiate pe gresie. Pete de rugină pe cadă şi pe chiuvetă. Pe jos, un corset vechi. Rădăcini ale vocaţiei sale. De la acestea se ridicase până la iubire. Acum iubirea se înstrăinase. Când se făcea noapte, o auzea şuierând prin încăperile inimii sale asemenea unui vânt rătăcitor, tânguitor.<br />
La unsprezece fără un sfert, o sărută de rămas bun şi îi promise că va reveni cât de repede va putea. Plecă, radioul lăsat pe postul de ştiri.<br />
Odată întors în camera sa din Weigel Hall, cumpăni dacă să trimită o scrisoare şefului iezuit al provinciei Maryland. Mai abordaseră o dată împreună această chestiune: cererea de transfer în provincia New York în ideea de a fi mai aproape de mama sa; cererea pentru un post de profesor şi eliberarea din funcţii. Pentru această ultimă cerinţă motivase „nepotrivirea" cu activităţile cerute.<br />
Provincialul de Maryland luase cererea cu el în inspecţia anuală de la Georgetown University; o îndatorire foarte apropiată de cea a unui inspector general în armată, în ceea ce priveşte acordarea de audienţe confidenţiale celor care au cereri sau plângeri. În privinţa mamei lui Damien Karras, Provincialul fusese de acord şi îşi exprimase simpatia sa; însă chestiunea „nepotrivirii" preotului o găsise, după toate aparenţele, contradictorie. Dar Karras insistase.<br />
— Ştii, Tom, dilema depăşeşte aspectul psihiatric. Îţi dai seama doar. Unele din problemele lor privesc însăşi vocaţia, rostul vieţii lor. La naiba, nu totdeauna sexualitatea este cea implicată în ele, ci credinţa; şi pur şi simplu nu pot să mă fac că nu văd asta, Tom, e prea mult. Simt nevoia să ies din această situaţie. Am şi eu problemele mele. Adică îndoielile mele.<br />
— Care om cu scaun la cap nu le are, Damien?<br />
Om tracasat, cu multe îndatoriri, Provincialul nu stătuse să‑l descoasă în privinţa motivelor de îndoială. Fapt pentru care Karras îi era recunoscător. Ştia că răspunsurile lui ar fi sunat a nebunie. Nevoia de a rupe hrana cu dinţii şi apoi de a defeca. Cele nouă Prime Vineri ale mamei mele. Ciorapi care put. Copiii cu talidomidă. Un articol din ziar despre un tânăr ministrant aşteptând într‑o staţie de autobuz; atacat de necunoscuţi; împroşcat cu petrol lampant; aprins. Nu. Prea patetic. Vag. Existenţial.<br />
Ceva mai ancorata în logică ar fi fost tăcerea lui Dumnezeu. În lume există răul. Şi mult din acest rău provenea din îndoială; dintr‑o dezorientare neprefăcută a oamenilor de bună credinţă. Ar refuza oare un Dumnezeu rezonabil să curme răul? Să Se dezvăluie? Să vorbească?<br />
— Doamne, dă‑ne un semn...<br />
Ridicarea lui Lazăr dintre cei morţi se pierdea undeva în trecutul îndepărtat. Nimeni din cei care trăiau azi nu îi auzise râsul.<br />
De ce nici un semn?<br />
În numeroase rânduri preotul tânjise să fi putut trăi alături de Hristos: să fi putut vedea; să fi putut atinge; să fi putut căuta în ochii Lui. Ah, Doamne Dumnezeule, lasă‑mă să Te văd! Lasă‑mă să cunosc! Vino în vis!<br />
Arzătoarea dorinţă îl mistuia.<br />
Stătea acum la masa de scris cu stiloul deasupra foii de hârtie. Poate că nu lipsa de timp fusese aceea care îl făcuse pe Provincial să nu dea vreun răspuns. Poate să el înţelesese că în fond credinţa este o chestiune de iubire.<br />
Provincialul făgăduise să chibzuiască asupra cererilor, dar până aici nimic nu fusese întreprins. Karras redactă scrisoarea şi se duse să se culce.<br />
Se trezi cu greu la 5 a.m. şi se duse la capela din Weigel Hali, îşi luă o Ostie , apoi se întoarse în camera sa şi spuse Mesa:<br />
— „Et clamor meus ad te veniat", se rugă el murmurând chinuit. „Înalţă‑se plânsul meu către Tine..."<br />
Ridică Ostia întru sfinţire cu o rememorare dureroasă a bucuriei pe care i‑o dădea cândva gestul; simţi încă o dată, aşa cum făcea în fiecare dimineaţă, junghiul cauzat de privirea pe care o aruncă undeva în depărtare; nimic care să anunţe o iubire demult pierdută.<br />
Rupse Ostia deasupra caliciului.<br />
— „Pace Ţie. Înaintea Ta pun toată pacea mea..."<br />
Împături Ostia şi o băgă în gură, înghiţind gustul ca de hârtie al disperării.<br />
Când Mesa luă sfârşit, lustrui caliciul şi îl aşeză cu grijă în geantă. Se grăbi spre trenul de şapte şi zece care se întorcea la Washington, ducând cu el durere într‑o valiză neagră.<br />
<br />
<br />
<br />
trei<br />
<br />
Pe 11 aprilie, dimineaţa devreme, Chris dădu un telefon doctorului ei din Los Angeles şi îi ceru să o îndrume spre un psihiatru din localitate, pentru Regan.<br />
— Oh? Ce s‑a‑ntâmplat?<br />
Chris îi explică. Începând cu ziua următoare aniversării lui Regan — şi ca urmare a faptului că Howard omisese să sune — ea înregistrase o schimbare dramatică în comportamentul şi starea de spirit a fiicei sale. Insomnie. Irascibilitate. Accese de furie. Şuturi trase lucrurilor. Obiecte aruncate. Ţipete. Refuz de a mânca. În plus, energia ei părea anormală. În continuu se mişca, punea mâna pe câte ceva, se răsucea; bocănea; fugea şi sărea de colo‑colo. Stătea prost cu lecţiile. Tovarăşi de joacă imaginari. Moduri excentrice de a atrage atenţia.<br />
— Cum ar fi? întrebă medicul.<br />
Actriţa începu prin a‑i spune despre bătăile uşoare. Din noaptea în care cercetase mansarda, le mai auzise încă în două rânduri. În ambele cazuri, observase ea, Regan era în cameră; şi sunetele încetaseră în momentul în care intrase Chris. În al doilea rând, îi spuse ea, Regan îşi tot „pierduse" lucruri prin cameră: o rochie; periuţa de dinţi; cărţile; pantofii. Se plânsese de „ceva care mişcă" mobila. În fine, în dimineaţa următoare dejunului de la White House, Chris îl văzuse pe Karl în dormitorul lui Regan trăgând un birou de undeva de prin mijlocul camerei, înapoi la locul lui. Când Chris îl întrebase ce face, el repetase acel „Cineva face glume" de mai înainte, refuzând să explice mai pe larg. Însă la foarte scurt timp Chris o găsise pe Regan în bucătărie plângându‑se că cineva mutase toată mobila ei în timpul nopţii, când ea dormea.<br />
Acesta fusese incidentul, explică Chris, care‑i cristalizase până la urmă suspiciunile. Era evident să fiica sa era cea care făcea totul.<br />
— Adică somnambulism? Le face în somn?<br />
— Nu, Marc, le face când este trează. Ca să atragă atenţia. Chris menţionă subiectul patului care se scutură. Acesta se mai produsese încă de două ori şi de fiecare dată fusese urmat de insistentele lui Regan de a dormi cu mama ei.<br />
— Păi, asta ar putea fi ceva de natură fizică, riscă internistul o explicaţie.<br />
— Nu, Marc, n‑am spus că patul se scutură. Am spus că ea spune că se scutură.<br />
— Ştii tu că nu se scutură?<br />
— Nu.<br />
— Ei bine, ar putea fi spasme clonice, murmură el.<br />
— Ce anume?<br />
— Are temperatură?<br />
— Nu. Ascultă, ce părere ai? întrebă ea. Să o duc la un shrink? sau ce să fac?<br />
— Chris, ai menţionat lecţiile. La mate cum se descurcă?<br />
— De ce întrebi?<br />
— Cum se descurcă, insistă el.<br />
— Pur şi simplu dezastru. Vreau să spun, subit un dezastru.<br />
El mormăi.<br />
— De ce întrebi? repetă ea.<br />
— Păi, este parte a sindromului.<br />
— Sindrom de ce?<br />
— Nimic serios. Aş prefera să nu fac presupuneri prin telefon. Ai un creion?<br />
Vroia să‑i dea numele unui internist din Washington.<br />
— Marc, nu poţi veni aici s‑o consulţi tu? Jamie. O infecţie persistentă. Doctorul lui Chris din acea vreme îi prescrisese un antibiotic nou, cu spectru larg. Comandând reţeta la o farmacie din împrejurimi, farmacistul fusese circumspect. „Nu vreau să vă alarmez, domniţă, dar acest... Ei bine, este cam nou pe piaţă şi s‑a găsit că în Georgia a cauzat anemie aplastică în..." Jamie. Jamie. Mort. De atunci Chris nu mai avusese încredere în doctori. Doar în Marc. Şi asta după ani de zile. Marc, nu poţi? se rugă Chris.<br />
— Nu, nu pot, dar nu‑ţi face griji. Omul ăsta e nemaipomenit. Cel mai bun. Acum ia un creion.<br />
Ezitare. Apoi:<br />
— Okay.<br />
Îşi notă numele.<br />
— Spune‑i să‑i facă un consult general şi pe urmă să mă sune, o sfătui internistul. Şi până una‑alta uită de psihiatru.<br />
— Eşti sigur?<br />
El rosti o frază usturătoare privitor la înclinaţia pe care o are lumea să accepte bolile psihosomatice, în loc să accepte contrariul: faptul că bolile trupului sunt adesea cauza aparentelor boli ale minţii.<br />
— Ce‑ai spune tu acuma, sugeră el drept exemplu, dacă ai fi, Doamne fereşte, internistul meu şi ţi‑aş zice că am dureri de cap, coşmaruri repetate, greaţă, insomnie şi tulburări de vedere; şi că simt de asemenea o nesiguranţă şi sunt teribil de îngrijorat în legătură cu slujba mea? Ai spune ca sunt nevrotic?<br />
— Nu pe mine ar trebui să mă‑ntrebi, Marc; eu ştiu că eşti nebun.<br />
— Aceste simptome pe care ţi le‑am expus sunt aceleaşi cu cele de la tumora cerebrală, Cliris. Controlează corpul. Ăsta‑i primul pas. Pe urmă om mai vedea.<br />
Chris îl sună pe internist şi fixă o vizită pentru după‑amiaza aceleiaşi zile. De acum nu mai avea nici o treabă. Filmările, cel puţin pentru ea, erau gata. Burke Dennings continua, supraveghind din umbră munca celei de‑„a doua unităţi", o echipă în general mai puţin costisitoare, care filma scene de o mai mică importantă, mai ales imagini din elicopter ale diferitelor exterioare din jurul oraşului; de asemenea, scene de cascadorie şi scene în care nu apăreau actorii principali. Regizorul dorea ca fiecare metru de peliculă să fie perfect.<br />
<br />
<br />
Doctorul locuia în Arlington. Samuel Klein. În timp ce Regan aştepta ţâfnoasă într‑un cabinet de consultaţii, Klein o invită pe mama ei să ia loc în biroul său şi se informa pe scurt în privinţa aspectelor referitoare la acest caz. Chris îşi spuse păsul. El ascultă; dădu aprobator din cap; îşi notă o mulţime de lucruri. Când ea aduse vorba despre patul care se scutură, păru să încrunte din sprâncene. Dar Chris continuă:<br />
— Se pare că Marc consideră oarecum semnificativ faptul că Regan stă rău cu matele. Oare de ce?<br />
— Vreţi să spuneţi cu şcoala?<br />
— Da, cu şcoala, dar în special cu mate‑le. Ce poate să însemne aceasta?<br />
— Păi, să aşteptăm până o consult, doamnă MacNeil.<br />
Se scuză şi se duse să‑i facă lui Regan un consult amănunţit, în care intrau şi probe de urină şi sânge. Urina era pentru verificarea funcţiilor ficatului şi rinichilor; sângele servea mai multor analize: diabet; glandă tiroidă; hemogramă în căutarea unei posibile anemii; leucogramă în căutarea unor boli de sânge exotice.<br />
După ce sfârşi, mai rămase o vreme ca să‑i vorbească şi să‑i observe reacţiile. Apoi se întoarse la Chris şi începu să scrie o reţetă.<br />
— Pare a avea o tulburare comportamentală hipermotorie.<br />
— O ce?<br />
— O tulburare a nervilor. Cel puţin aşa cred. Nu se ştie încă exact care este mecanismul ei, dar se întâlneşte adesea la adolescenţi. Fata prezintă toate simptomele: hiperactivitatea; furiile; rezultatele la mate.<br />
— Mda, la mate. De ce la mate?<br />
— Este afectată puterea de concentrare. Rupse reţeta din carneţelul albastru şi i‑o înmână. Asta este pentru Ritalin.<br />
— Pentru ce anume?<br />
— Metilfenidat.<br />
— Oh.<br />
— Zece miligrame de două ori pe zi. Aş recomanda una la opt dimineaţa şi cealaltă la două după‑amiaza.<br />
Chris privi lung către reţetă.<br />
— Ce este? Un tranchilizant?<br />
— Un stimulent.<br />
— Stimulent? Şi‑aşa şi nu‑i ajunge casa.<br />
— Starea ei nu e chiar ceea ce pare, explică Klein. E o formă de supracompensare. O reacţie disproporţionată la depresiunea ei.<br />
— Depresiune?<br />
Klein aprobă din cap.<br />
— Depresiune... murmură Chris. Era dusă pe gânduri.<br />
— Păi, aţi pomenit despre tatăl ei, spuse Klein.<br />
Chris îşi ridică privirea.<br />
— Credeţi că ar trebui s‑o duc să o vadă un psihiatru?<br />
— O, nu. Aş aştepta să văd cum reacţionează la Ritalin. Cred că ăsta ar fi răspunsul. Aşteptaţi vreo două‑trei săptămâni.<br />
— Deci credeţi că este numai pe fond nervos.<br />
— Aşa bănuiesc.<br />
— Şi minciunile alea pe care le spune? O să‑i treacă de la asta? <br />
Răspunsul lui o lăsă cu gura căscată. O întrebă dacă avea idee ca Regan să fi înjurat sau să fi folosit vreodată obscenităţi în vorbire.<br />
— Niciodată, răspunse Chris.<br />
— Eh, vedeţi dumneavoastră, este absolut asemănător cu alte lucruri, cum ar fi minţitul — nespecific —, din ceea ce îmi spuneţi, dar în anumite tulburări nervoase poate să...<br />
— Ia staţi un pic, îl întrerupse Chris, perplexă. De unde v‑a venit ideea că foloseşte obscenităţi? Vreau să zic, am înţeles eu greşit, sau la asta v‑aţi referit?<br />
O clipă, el o privi cu o oarecare curiozitate; chibzuind; apoi avansă cu grijă un răspuns:<br />
— Da, aş spune că foloseşte obscenităţi. Nu eraţi la curent?<br />
— Nu sunt la curent! La ce vă referiţi?<br />
— Ei bine, cât timp am examinat‑o şi‑a cam dat în petic doamnă MacNeil.<br />
— Glumiţi! Cum anume?<br />
El luă o atitudine evazivă.<br />
— Păi, aş spune că vocabularul ei e mai degrabă bogat.<br />
— Adică ce, de pildă? Vreau să zic, daţi‑mi un exemplu!<br />
El scutură din umeri.<br />
— Adică „rahat"? Sau „fut"?<br />
Klein se relaxa.<br />
— Da, a folosit aceste cuvinte, spuse el.<br />
— Şi ce altceva a mai spus? Cu exactitate.<br />
— Ei bine, cu exactitate, doamnă MacNeil, m‑a sfătuit să‑mi ţin afurisitele mele de degete departe de pizda ei.<br />
Chris îşi pierdu răsuflarea din cauza şocului.<br />
— A folosit ea aceste cuvinte?<br />
— Cum să vă spun, nu este ceva neobişnuit, doamnă MacNeil, şi nu mi‑aş face griji din asta. Face parte din sindrom.<br />
Chris scutură din cap, privind în pământ.<br />
— Este pur şi simplu greu de crezut.<br />
— Uitaţi ce este, eu mă îndoiesc ca ea să fi înţeles măcar ceea ce a spus, o linişti el.<br />
— Mda, probabil, murmură Chris. Poate nu a înţeles.<br />
— Încercaţi cu Ritalin, o sfătui el, şi vom vedea ce reacţie dă. Şi aş dori s‑o controlez din nou peste două săptămâni.<br />
Se uită într‑o agendă de pe birou.<br />
— Să vedem; să zicem miercuri, douăzeci şi şapte. V‑ar conveni? întrebă el ridicând privirea.<br />
— Mda, sigur, murmură ea, ridicându‑se de pe scaun. Îndesă reţeta într‑un buzunar al hainei. Pe douăzeci şi şapte e foarte bine.<br />
— Sunt un mare admirator al dumneavoastră, spuse Klein zâmbind, în timp ce deschidea uşa care dădea în hol.<br />
Chris se opri în prag, preocupată, apăsându‑şi buza cu vârful unui deget. Îi aruncă o privire doctorului.<br />
— Ziceţi că un psihiatru, hm?<br />
— Nu ştiu. Dar cea mai bună explicaţie este totdeauna cea mai simplă. Om trăi şi om vedea, zâmbi el încurajator. Între timp, încercaţi să nu va faceţi griji.<br />
— Cum?<br />
Ieşi.<br />
<br />
<br />
În maşină în drum spre casă, Regan întrebă ce a zis doctorul.<br />
— Că eşti nervoasă.<br />
Chris se hotărâse să nu vorbească despre limbajul ei. Burke. De la Burke le‑a prins.<br />
Mai târziu vorbi cu Sharon despre aceasta, întrebând‑o dacă o auzise pe Regan folosind vreodată o obscenitate de genul acesta.<br />
— O, nu, răspunse Sharon. Vreau să zic, nici măcar acum de curând. Dar ştii, cred că profesorul ei de activităţi artistice a făcut o observaţie. Un cadru de specialitate care venea la domiciliu.<br />
— Adică de curând? întrebă Chris.<br />
— Da, nu mai departe de săptămâna trecută. Dar tu ştii cum ea. Pur şi simplu mi‑am închipuit că poate Regan a spus „la dracu'" sau „un jeg". Pricepi, ceva de genul ăsta.<br />
— Că tot veni vorba, Shar, ai discutat cu ea mult despre religie?<br />
Sharon roşi.<br />
— Eh, puţin; atâta tot. Vreau să zic, e greu să eviţi. Vezi tu, ea pune atâtea întrebări, şi‑ăă... Ridică uşor din umeri, neajutorată. E greu de‑a dreptul. Adică, cum aş putea răspunde fără a arăta ceea ce cred eu că este o minciună generală?<br />
— Dându‑i posibilitatea să aleagă.<br />
<br />
<br />
În zilele care precedară plănuita masă festivă, Chris avu extrem de multă grijă ca Regan să‑şi ia dozele de Ritalin. Cu toate acestea, până în seara petrecerii, ea nu reuşi să observe vreo îmbunătăţire notabilă. De fapt, existau semne subtile ale unei treptate deteriorări: neglijenţă crescută; dezordine; şi într‑un rând greaţă. Cât despre tacticile de a atrage atenţia, deşi cele obişnuite nu mai apărură, părea să existe una nouă: aducerea la cunoştinţă a unui „miros" urât, neplăcut, în dormitorul lui Regan. Într‑o zi, la insistenţele lui Regan, Chris trase aer în piept şi nu mirosi nimic.<br />
— Nu?<br />
— Adică, ţie îţi miroase chiar acum? o întrebă Chris.<br />
— Păi, sigur!<br />
— A ce îţi miroase?<br />
Regan strâmbă din nas.<br />
— Aă, a ceva ars.<br />
— Chiar? adulmecă Chris.<br />
— Ţie nu‑ţi miroase?<br />
— Aă, da, iubito, minţi ea. Foarte puţin. Hai să deschidem fereastra să intre aer curat.<br />
De fapt, nu‑i mirosea a nimic, dar era hotărâtă să temporizeze lucrurile, cel puţin până la următoarea oră la doctor. Era de asemenea preocupată de o sumedenie de alte griji. Una erau pregătirile pentru masa festivă. O alta avea de‑a face cu scenariul. Deşi era foarte entuziasmată de perspectiva de a regiza, o prevedere înnăscută o împiedicase să ia o hotărâre promptă. Între timp, impresarul ei o sunase zilnic. Ea îi spusese că i‑a dat scenariul lui Dennings ca să‑şi spună părerea şi că speră să‑l citească, nu să‑l consume.<br />
A treia, şi cea mai importantă dintre grijile lui Chris, era eşuarea a două tentative de lansare financiară: achiziţionarea de poliţe transformabile prin folosirea plăţii în avans a dobânzii, şi o investiţie într‑un proiect de forare după ţiţei în partea de sud a Libiei. Amândouă erau făcute pentru a‑şi proteja veniturile de impozitele enorme, însă se contura ceva şi mai rău: puţurile se dovedeau secate, iar creşterea fulgerătoare a ratei dobânzilor atrăsese imediat după sine lichidarea titlurilor de proprietate.<br />
Abătutul ei manager hotărî să ia avionul pentru a sosi în oraş. Avea de gând să discute aceste probleme. Ajunse joi. Toată ziua de vineri, Chris îl puse să‑i explice şi să‑i evalueze situaţia. În final, se hotărî asupra unei serii de acţiuni pe care managerul o găsi înţeleaptă. El dădu afirmativ din cap, dar se încruntă atunci când Chris atacă subiectul cumpărării unui Ferrari.<br />
— Adică unul nou?<br />
— De ce nu? Ştii, am condus cândva unul, într‑un film. Poate dacă scriem la fabrică şi le aducem aminte, ni‑l lasă mai ieftin. Nu crezi?<br />
Nu crezu. Şi o atenţionă că o maşină nouă ar fi reprezentat o risipă.<br />
— Ben, am câştigat opt sute de mii de bătrâne anul trecut, şi tu îmi spui că nu pot să‑mi iau o scârbă de maşină! Nu găseşti că e ridicol? Unde s‑au dus?<br />
El îi aminti că cea mai mare parte a banilor ei erau ţinuţi la păstrare. Apoi îi enumeră diferitele canale pe care se scurgea venitul ei brut: impozitul federal pe venituri; impozitul statului respectiv; impozitul pe terenurile aflate în proprietate; comisionul de zece la sută pentru impresarul ei; cinci la sută pentru el; cinci pentru publicistul ei; unu douăzeci şi cinci ca donaţie pentru Motion Picture Welfare Fund; cheltuieli periodice pentru o garderobă în pas cu moda; salariile lui Willie, Karl şi Sharon şi al îngrijitorului casei din Los Angeles; costul diferitelor călătorii; şi, în fine, cheltuielile ei lunare.<br />
— O să mai faci vreun film anul acesta? o întrebă el.<br />
Ea ridică din umeri.<br />
— Nu ştiu. Trebuie?<br />
— Da, cred că ai face bine.<br />
Chris îşi sprijini bărbia în palme şi îl întrebă candid:<br />
— Da' o Honda?<br />
Nu primi nici un răspuns.<br />
Mai târziu în seara aceea, Chris încercă să lase toate grijile de o parte; încercă să rămână ocupată cu pregătirile pentru petrecerea din seara următoare.<br />
— Hai să servim bufetul condimentat în picioare, în loc să stăm la masă, le spuse ea lui Willie şi Karl. Putem să aşezăm o masă în fundul sufrageriei. Da?<br />
— Foarte bine, doamnă, răspunse rapid Karl.<br />
— Deci ce crezi, Willie? O salată de fructe proaspete ca desert?<br />
— Da, excelent! spuse aceasta.<br />
— Mulţumesc, Willie.<br />
Invitase un amalgam interesant. În afară de Burke („Vino treaz, fir‑ar al dracului să fie!") şi de tinerelul regizor al celei de‑a doua unităţi, Chris mai aştepta un senator (cu soţia); un cosmonaut din programul Apollo (cu soţia); doi iezuiţi de la Georgetown; vecinii din casa de alături; Mary Jo Perrin şi Ellen Cleary.<br />
Mary Jo Perrin era o clarvăzătoare din Washington, durdulie şi căruntă, pe care Chris o întâlnise la dineul de la White House şi o plăcuse imens. Se aşteptase să o găsească austeră şi inabordabilă, dar „Nu eşti deloc aşa!", reuşise Chris să‑i mărturisească. Exuberantă şi fără pretenţii.<br />
Ellen Cleary era o secretară între două vârste la State Department, care lucrase la ambasada Statelor Unite din Moscova pe vremea când Chris făcuse un turneu în Rusia. Aceasta făcuse mari eforturi şi înfruntase o mulţime de necazuri pentru a o salva pe Chris de nenumăratele dificultăţi şi piedici din timpul călătoriilor, dintre care nu puţine fuseseră cauzate de gura prea slobodă a roşcatei actriţe. Chris îi păstrase o deo-sebită afecţiune de‑a lungul anilor şi o căutase atunci când aceasta venise în Washington.<br />
— Hei, Shar, întrebă Chris, ce preoţi or să vină?<br />
— Nu sunt încă sigură. Am invitat preşedintele şi decanul colegiului, dar cred că preşedintele va trimite pe altcineva în locul său. M‑a sunat azi‑dimineaţă târziu secretara lui şi mi‑a spus că s‑ar putea să plece din oraş.<br />
— Pe cine trimite? întrebă Chris cu un interes reţinut.<br />
— Să văd. Sharon răscoli prin biletele cu notiţe. Da, uite Chris. Pe asistentul său — Părintele Joseph Dyer.<br />
— Adică din campus?<br />
— Păi, nu sunt sigură.<br />
— Oh, okay.<br />
Părea dezamăgită.<br />
— Mâine seară să fii cu ochii pe Burke, o instrui Chris.<br />
— O să fiu.<br />
— Unde‑i Rags?<br />
— Jos.<br />
— Ştii, poate ar trebui să începi să‑ţi ţii maşina de scris acolo; nu crezi? Vreau să zic, în felul ăsta poţi s‑o supraveghezi în timp ce baţi la maşină. Okay? Nu‑mi place să fie atâta vreme singură.<br />
— Bună idee.<br />
— Okay, mai târziu. Du‑te acasă. Meditează. Joacă‑te cu caii. Planurile şi pregătirile odată terminate, Chris se trezi din nou îndreptându‑şi gândurile îngrijorate spre Regan. Încercă să se uite la televizor. Nu se putu concentra. Simţea o apăsare. Exista în casă un fel de stranietate. Ca o instaurare a nemişcării. Praf greoi.<br />
Miezul nopţii îi găsi pe toţi ai casei dormind.<br />
Nu au fost tulburări. În acea noapte.<br />
<br />
<br />
<br />
patru<br />
<br />
Îşi întâmpină oaspeţii într‑un costum cu cămaşă largă verde‑gălbui cu mâneci lungi, evazate şi pantaloni. Pantofii ei erau comozi. Reflectau speranţa pentru o seară reuşită.<br />
Prima sosi Mary Jo Perrin, care veni cu Robert, fiul ei, aflat la vârsta adolescenţei. Ultimul fu Părintele Dyer, cu faţa lui rozulie. Era tânăr şi mic de statură, cu ochi neastâmpăraţi în spatele ochelarilor cu ramă de oţel. Se scuză la uşă pentru întârziere.<br />
— N‑am putut găsi o cravată potrivită, îi spuse el lui Chris pe un ton neutru. O clipă, ea îl privi derutată, apoi izbucni în râs. Apăsarea pe care o simţise toată ziua începu să se ridice.<br />
Băuturile îşi făcură datoria. Zece fără un sfert îi găsi împrăştiaţi prin toată sufrageria, în grupuri conversând aprins, printre îmbucături.<br />
Chris îşi umplu farfuria de la bufetul aburind şi îşi roti privirea prin cameră după Mary Jo Perrin. Aha. Pe o canapea lângă Părintele Wagner, decanul iezuit. Chris vorbise puţin cu el ceva mai devreme. Pielea capului îi era lustruită şi plină de pistrui; manierele îi erau sobre şi blânde.<br />
Chris trecu de la unii la alţii îndreptându‑se către sofa. Se aşeză turceşte lângă măsuţa de cafea în timp ce Mary Jo chicotea amuzată.<br />
— Ei, şi tu acum, Mary Jo! spuse decanul zâmbind, în timp ce ducea furculiţa cu curry la gură.<br />
— Chiar aşa, şi tu acum, Mary Jo, îngână Chris.<br />
— Oh, ce mai faci? Nemaipomenit curry! spuse decanul.<br />
— Nu‑i prea iute?<br />
— Câtuşi de puţin; este exact cât trebuie. Mary Jo tocmai îmi spunea că a existat demult un iezuit care era şi medium.<br />
— Şi el nu mă crede, chicoti aceasta.<br />
— A, distinguo, corectă decanul. Am spus doar că este greu de cre-zut.<br />
— Vrei să zici medium medium, întrebă Chris.<br />
— Bineînţeles, ce crezi? spuse Mary Jo. Obişnuia chiar să şi leviteze.<br />
— O, eu o fac în fiecare dimineaţă, spuse liniştit iezuitul.<br />
— Adică ţinea séances? o întrebă Chris pe doamna Perrin.<br />
— Păi, cum să nu, răspunse aceasta. A fost foarte, foarte faimos în secolul al nouăsprezecelea. În fond, probabil că a fost singurul spiritist din vremea lui care nu a fost condamnat pentru înşelăciune.<br />
— După cum ţi‑am spus, nu a fost un iezuit, comentă decanul.<br />
— Ei, asta‑i, ba încă ce‑a mai fost! râse ea. Când a împlinit douăzeci şi doi de ani s‑a alăturat iezuiţilor şi a promis să nu mai lucreze ca medium, dar ei l‑au alungat din Franţa — râse ea şi mai tare — imediat după o séance pe care a ţinut‑o la Tuileries. Ştii ce‑a făcut? În mijlocul şedinţei i‑a spus împărătesei că era pe cale să fie atinsă de mâinile unui copil spirit care tocmai urma să se materializeze pe de‑a‑ntregul, şi când s‑au aprins pe neaşteptate toate luminile — izbucni ea — l‑au prins ţinând piciorul gol pe braţul împărătesei! Auzi, dac‑ai putut să pomeneşti!<br />
Iezuitul zâmbea în timp ce îşi puse jos farfuria.<br />
— Să nu mai vii să ceri decont pentru indulgente, Mary Jo.<br />
— Ei haide, fiecare familie are o oaie neagră.<br />
— Ne‑am depăşit cota cu papii de Medici.<br />
— Ştii, am trăit odată o experienţă, începu Chris.<br />
Dar decanul o întrerupse.<br />
— Intenţionezi să te confesezi pe tema asta?<br />
Chris zâmbi şi spuse:<br />
— Nu, nu sunt o catolică.<br />
— Ah, bine, nici iezuiţii nu sunt. Doamna Perrin chicoti.<br />
— Defăimare dominicană, i‑o întoarse decanul. Apoi îi spuse lui Chris:<br />
— Îmi pare rău, draga mea. Ce spuneai?<br />
— Păi, doar că am văzut odată pe cineva levitând. În Buthan.<br />
Puse din nou povestea pe tapet.<br />
— Crezi că este posibil? sfârşi ea. Adică, serios chiar.<br />
— Cine ştie? El ridică din umeri. Cine ştie ce este gravitaţia. Sau materia, dacă e s‑o luăm aşa.<br />
— Vrei părerea mea? sări doamna Perrin.<br />
Decanul spuse:<br />
— Nu, Mary Jo; am făcut legământ de sărăcie.<br />
— Şi eu, murmură Chris.<br />
— Cum, cum? întrebă decanul, aplecându‑se înainte.<br />
— Nu, nimic. A, vroiam să te întreb ceva. Ştii baraca cea mică din spatele bisericii de‑acolo? Arătă cu mâna în direcţia aproximativă.<br />
— Holy Trinity? (= Sfânta Treime) întrebă el.<br />
— Da, exact. Ei bine, ce se petrece acolo?<br />
— Păi, să vezi, acolo este locul unde se spune Mesa Neagră, zise doamna Perrin.<br />
— Mesa cum?<br />
— Mesa Neagră.<br />
— Ce‑i aia?<br />
— Glumeşte, spuse decanul.<br />
— Da, ştiu, spuse Chris, dar ca să nu rămân proastă. Vreau să zic, ce este o Mesă Neagră?<br />
— Ăă, în principiu este o imitare a Mesei catolice, explică decanul. Este legată de vrăjitorie. Venerarea Diavolului.<br />
— Chiar? Adică chiar există aşa ceva?<br />
— N‑aş putea să spun precis. Deşi am auzit odată o statistică despre ceva de ordinul a cincizeci de mii de posibile Mese Negre spuse în centrul Parisului în fiecare an.<br />
— Vrei să zici, la ora actuală? se minună Chris.<br />
— Este doar ceva ce am auzit.<br />
— Da, sigur, de la serviciul secret iezuit, îi dădu doamna Perrin cu tifla.<br />
— Câtuşi de puţin. Eu aud glasuri, răspunse decanul.<br />
— Ştii, adăugă Chris, acolo în L.A. circulă o grămadă de istorii despre culturi vrăjitoreşti practicate în zonă. M‑am întrebat adesea dacă sunt adevărate.<br />
— Ei bine, aşa cum am spus, n‑am de unde să ştiu, zise decanul. Dar îţi spun eu cine s‑ar putea să ştie — Joe Dyer. Unde‑i Joe?<br />
Decanul privi în jur.<br />
— A, acolo, spuse arătând cu capul înspre celălalt preot, care stătea lângă bufet, cu spatele la ei. Îşi umplea farfuria cu o a doua porţie. Hei, Joe?<br />
Tânărul preot se întoarse, cu faţa impasibilă.<br />
— Aţi chemat, mare decan?<br />
Celalalt iezuit îi făcu semn cu degetul să se apropie.<br />
— Da, imediat, răspunse Dyer şi îşi reluă atacul asupra curry‑ului şi salatei.<br />
— Acesta este singurul spiriduş din toată preoţimea, spuse decanul cu o undă de ataşament. Sorbi din vin. Au fost două cazuri de desacrali-zare săptămâna trecută la Holy Trinity şi Joe a spus ceva despre unul din ele, cum că i‑ar aminti de anumite lucruri pe care obişnuiau să le facă la Mesa Neagră. Deci mă aştept ca el să ştie ceva despre acest subiect.<br />
— Ce s‑a întâmplat la biserică? întrebă Mary Jo Perrin.<br />
— O, este zău prea dezgustător, spuse decanul.<br />
— Haide, am terminat toţi de mâncat.<br />
— Nu, te rog. E prea mult, se prefăcu el rezervat.<br />
— Ei, hai, lasă!<br />
— Adică nu‑mi poţi citi gândurile, Mary Jo? o întrebă el.<br />
— Ah, aş putea, răspunse ea, dar efectiv nu cred că sunt vrednică să pătrund în Sfinţia Sfinţiilor. Chicoti.<br />
— Ei bine, chiar că e scârbos, începu decanul.<br />
Descrise desacralizările. În primul din acele incidente, bătrâiorul sacristan al bisericii dăduse peste o moviliţă de excremente omeneşti pe pânza altarului, drept în faţa tabernacolului.<br />
— Oh, asta chiar e scârbos. Doamna Perrin făcu o grimasă.<br />
— Staţi, că celălalt e şi mai rău, sublinie decanul; apoi explică pe ocolite, folosind unul sau două eufemisme, cum fusese găsit un falus masiv modelat în lut şi lipit trainic unei statui a lui Hristos pe altarul din stânga.<br />
— De ajuns de scârbos? încheie el.<br />
Chris observă că Mary Jo păru cu adevărat tulburată atunci când rosti:<br />
— Oh, de‑acum ajunge. Îmi pare rău că am întrebat. Hai să schimbăm subiectul, vă rog.<br />
— Nu, sunt fascinată, spuse Chris.<br />
— Da, bineînţeles. Sunt un om fascinant.<br />
Era Părintele Dyer. Ţinând farfuria în mână, stătea în cumpănă dacă să vină către ei.<br />
— Auziţi, iertaţi‑mă numai o clipă, şi pe urmă vin înapoi. Cred că am aranjat ceva cu cosmonautul de colo.<br />
— Cam ce? întrebă decanul.<br />
Părintele Dyer ridică din sprâncene cu o surprindere neprefăcută.<br />
— Vă vine să credeţi? întrebă el. Primul misionar pe lună!<br />
Izbucniră în hohote.<br />
— Ai exact dimensiunea potrivită, spuse doamna Perrin. Ar putea să te aranjeze în conul din vârf.<br />
— Nu, nu pe mine, o corectă el grav şi se întoarse către decan, explicând:<br />
— Am încercat să aranjez pentru Emory.<br />
— Ăsta‑i disciplinaristul nostru din campus, explică Dyer în particular femeilor. Vedeţi, acolo sus nu e nimeni şi asta este ceea ce îi place lui; e genul căruia îi plac lucrurile liniştite.<br />
— Şi pe cine o să convertească? întrebă doamna Perrin.<br />
— Ce vrei să spui? se încruntă el sincer. O să‑i convertească pe cosmonauţi. Asta e. Vreau să zic că aşa îi place: unul sau doi oameni, mă‑nţelegi. Fără grupuri. Doar doi.<br />
Dyer privi cu subînţeles spre cosmonaut.<br />
— Scuzaţi‑mă, spuse el şi plecă.<br />
— Îmi place, spuse doamna Perrin.<br />
— Şi mie, fu Chris de acord. Apoi se întoarse spre decan. Nu mi‑aţi spus ce se întâmplă în baraca aia. Secret mare? Cine‑i preotul pe care‑l tot văd acolo? Un tip mai brunet, ai idee? Ştii la cine mă refer?<br />
— Părintele Karras, spuse decanul cu voce scăzută; cu o urmă de regret.<br />
— Cu ce se ocupă?<br />
— Este consilier. Puse jos paharul de vin şi îl roti de picior. A suferit o lovitură tare grea noaptea trecută, săracul de el.<br />
— Oh, ce? întrebă Chris cu o subită îngrijorare.<br />
— Eh, s‑a stins mama lui.<br />
Chris simţi cum o durere sufletească pe care nu şi‑o putea explica îi înmuia inima.<br />
— Vai, îmi pare rău, spuse ea.<br />
— Se pare că l‑a afectat destul de tare, continuă iezuitul. Locuia singură şi am înţeles că atunci când au găsit‑o era moartă de două zile.<br />
— O, ce îngrozitor, murmură doamna Perrin.<br />
— Cine a găsit‑o? întrebă solemn Chris.<br />
— Administratorul clădirii. Bănuiesc că nu ar fi găsit‑o nici până în ziua de azi dacă... În fine, vecinii de apartament sau plâns că radioul ei merge tot timpul.<br />
— Este trist, murmură Chris.<br />
— Iertaţi‑mă, vă rog, doamnă.<br />
Ea îşi ridică privirea spre Karl. Ducea o tavă plină cu pahare şi băuturi alcoolice.<br />
— Sigur, aşeaz‑o aici, Karl, e foarte bine.<br />
Lui Chris îi plăcea să‑i servească chiar ea pe oaspeţi cu băuturi. Simţea că astfel se adăuga o anumită intimitate care altfel ar fi lipsit.<br />
— Ei, ia să vedem acum, o să încep cu voi, le spuse ea decanului şi doamnei Perrin, servindu‑i. Apoi umblă prin cameră, întrebându‑i pe invitaţi ce doresc şi pregătind băutura fiecăruia. Când termină de făcut rondul, diferitele bisericuţe alcătuiau noi combinaţii, cu excepţia lui Dyer şi a cosmonautului, care păreau din ce în ce mai absorbiţi.<br />
— Nu, chiar că nu sunt un preot, îl auzi Chris pe Dyer spunând cu seriozitate, cu mâna pe umerii zgâlţâiţi de râs ai cosmonautului. Sunt de fapt un rabin nemaipomenit de avangardist.<br />
Nu mult după aceea, îl auzi pe Dyer chestionându‑l pe cosmonaut:<br />
— Ce este spaţiul? iar când acesta ridică din umeri zicând că efectiv nu ştie, Părintele Dyer îl fixă cu o căutătură sincer încruntată şi spuse: Ar trebui să ştii.<br />
Ceva mai târziu, Chris stătea cu Ellen Cleary amintindu‑şi de Moscova, când auzi o voce familiară, stridentă, răsunând furioasă din bucătărie.<br />
O, Iisuse! Burke!<br />
Îi striga cuiva obscenităţi.<br />
Chris se scuză şi dădu fuga în bucătărie, unde Dennings îl ocăra din greu pe Karl în timp ce Sharon făcea încercări zadarnice să‑l domolească.<br />
— Burke! exclamă Chris. Încetează!<br />
Regizorul o ignoră, continuă să se înfurie, colţurile gurii căpătară pete mici de spumă de la salivă, în timp ce Karl se sprijinea mut de marginea chiuvetei, cu braţele încrucişate şi o expresie impasibilă, cu privirea fixată fără să clipească asupra lui Dennings.<br />
— Karl! izbucni Chris. N‑ai de gând să te duci de‑aici? Ieşi afară! Nu‑l vezi cum e?<br />
Dar elveţianul nu se clinti până când Chris nu începu efectiv să‑l împingă spre uşă.<br />
— Porc nazist! urlă Dennings în urma lui. Apoi se întoarse cu un gest genial către Chris şi îşi frecă mâinile:<br />
— Ce e la desert? întrebă el cu blândeţe.<br />
— Desert! Chris se plesni cu palma peste frunte.<br />
— Păi, mi‑e foame, scânci el.<br />
Actriţa se întoarse spre Sharon.<br />
— Hrăneşte‑l! Eu trebuie s‑o duc pe Regan la culcare. Şi Burke, pentru numele lui Hristos, vrei să te porţi frumos! îi ceru ea regizorului, ară-tând cu degetul spre sufragerie. Sunt nişte preoţi acolo!<br />
Îşi încreţi fruntea, în timp ce privirea îi deveni intensă, cu un interes subit şi aparent sincer.<br />
— A, ai observat şi tu asta? întrebă el fără prefăcătorie.<br />
Chris plecă din bucătărie şi se duse s‑o caute pe Regan în camera de joacă de la subsol, unde fiica ei îşi petrecuse toată ziua. O găsi jucându‑se cu tabla de Ouija. Părea mohorâtă; neatentă; dusă pe gânduri. Bine că cel puţin nu e neastâmpărată, reflectă Chris, şi sperând să îi abată a-tenţia, o conduse în sufragerie şi începu să o prezinte oaspeţilor.<br />
— O, cât e de scumpă! spuse soţia senatorului.<br />
Regan se purtă ciudat de frumos, cu excepţia unui moment cu doamna Perrin, când nici nu vorbi, nici nu dădu mâna. Dar clarvăzătoarea o dădu pe glumă.<br />
— Ştie că sunt un fals. Îi făcu lui Chris cu ochiul. Dar apoi, scrutând‑o cu un aer de curiozitate, ea întinse mâna şi o apucă pe Regan de braţ cu o apăsare delicată, ca pentru a‑i lua pulsul. Regan se smuci ime-diat şi îi aruncă săgeţi răuvoitoare din priviri.<br />
— Ah, sărăcuţa de ea, trebuie că e obosită, spuse doamna Perrin degajat; însă continuă s‑o cerceteze pe Regan cu o căutătură fixă şi o angoasă inexplicabilă.<br />
— S‑a simţit cam rău, murmură Chris scuzându‑se. Îşi coborî privirea spre Regan. Nu‑i aşa iubit‑o?<br />
Regan nu răspunse. Îşi menţinea privirea în pământ.<br />
Nu mai rămăsese pentru Regan de făcut cunoştinţă cu nimeni, în afară de senator şi Robert, fiul doamnei Perrin. Chris se gândi că e mai bine să treacă peste asta. O duse pe Regan sus în pat şi o înveli bine.<br />
— Crezi că poţi să dormi? întrebă Chris.<br />
— Nu ştiu, răspunse aceasta ca prin vis. Se întorsese pe o parte şi fixa absentă cu privirea peretele.<br />
— Ai vrea să‑ţi citesc puţin?<br />
Scutură din cap.<br />
— Okay, atunci încearcă să dormi.<br />
Se aplecă deasupra ei şi o sărută, apoi se duse la uşă şi basculă întrerupătorul.<br />
— Somn uşor, scumpa mea.<br />
Chris trecuse aproape de pragul uşii când Regan o chemă foarte încet:<br />
— Mămico, ce nu e în regulă cu mine?<br />
Atât de tulburată. Tonul atât de disperat. Atât de disproporţionat faţă de condiţia ei. O clipă, mama ei se simţi cutremurată, pusă în încurcătură. Dar se regăsi imediat.<br />
— Ei, este doar ce ţi‑am spus, iubito: nervii. Tot ce ai nevoie sunt pastilele alea vreo două săptămâni şi ştiu că te vei simţi cât se poate de bine. Acum hai, încearcă să dormi, iubito, okay?<br />
Nici un răspuns. Chris aşteptă.<br />
— Okay? repetă ea.<br />
— Okay, şopti Regan.<br />
Chris observă brusc că i se face pe antebraţe pielea ca de găină. Şi le frecă. Hristoase mare, e un frig în camera asta. Pe unde‑o intra curentul ăsta?<br />
Se duse la fereastră şi controla de‑a lungul marginilor. Nu găsi nimic. Se întoarse spre Regan.<br />
— Ţi‑e destul de cald, scumpo?<br />
Nici un răspuns.<br />
Chris veni la marginea patului.<br />
— Regan? Dormi? Şopti ea.<br />
Ochi închişi. Respiraţie adâncă.<br />
Chris ieşi din cameră în vârful picioarelor.<br />
Pe hol, ea auzi un cântec, şi coborând scările, văzu cu plăcere că tânărul Părinte Dyer cânta la pianul de lângă vitraliul sufrageriei şi dirija un grup care se adunase în jurul lui cântând din tot sufletul. Când intră în sufragerie, ei tocmai terminau „Till We Meet Again".<br />
Chris dădu să se îndrepte spre grup, pentru a i se alătura, dar imediat îi ieşiră înainte senatorul şi soţia lui, cu hainele pe braţ. Păreau a nu fi în apele lor.<br />
— Plecaţi atât de repede?<br />
— Sunt dezolat, draga mea; am petrecut o seară minunată, se lansă senatorul în aprecieri. Însă pe biata Martha a apucat‑o o durere de cap.<br />
— Oh, mie îmi pare şi mai rău, dar mă simt groaznic, se plânse soţia senatorului. Nu te superi, Chris? A fost o petrecere atât de drăguţă.<br />
— Regret că trebuie să plecaţi, spuse Chris.<br />
Îi acompanie până la uşă, auzindu‑l undeva în spate pe Părintele Dyer întrebând:<br />
— Mai ştie cineva cuvintele de la „I'll Bet You're Sorry Now, Tokyo Rose?".<br />
Le ură noapte bună. Pe când se întorcea în sufragerie, Sharon ieşi păşind încet din camera de lucru.<br />
— Unde‑i Burke? o întrebă Chris.<br />
— Acolo, răspunse Sharon făcând un semn cu capul spre camera de lucru. Doarme dus. Ia zi, ce ţi‑a spus senatorul? Ceva anume?<br />
— La ce te referi? întrebă Chris. Tocmai au plecat.<br />
— Păi cred că e cam acelaşi lucru.<br />
— Sharon, ce vrei să spui?<br />
— Eh, Burke, oftă Sharon. Îi descrise pe un ton prudent o ciocnire între senator şi regizor. Dennings remarcase în trecere, după cum spunea Sharon, cum că părea să existe „un fir străin de păr pubian plutind de colo‑colo în ginul meu". Apoi se întorsese către senator şi adăugase pe un ton vag acuzator, „Nu l‑am mai văzut niciodată în viaţa mea! Dar tu?"<br />
Chris chicoti în timp ce Sharon continuă relatând cum reacţia jenată a senatorului declanşase una din furiile fără motiv ale lui Dennings, în care îşi exprimase „nemărginita recunoştinţă" pentru existenţa politicienilor, fără de care „vezi tu, nu s‑ar putea distinge care sunt oamenii de stat".<br />
Când senatorul se îndepărtase ofensat, regizorul se întorsese către Sharon spunând cu mândrie: „Uite, vezi? N‑am înjurat. Ei, ce zici, nu crezi că m‑am descurcat cât de cât serios?"<br />
Chris nu se putu abţine să nu râdă.<br />
— Bine, lasă‑l să doarmă. Dar mai bine ai sta acolo în caz că se trezeşte. Te‑ar deranja?<br />
— Deloc. Sharon intră în camera de lucru.<br />
În sufragerie, Mary Jo Perrin stătea singură şi gânditoare pe un scaun dintr‑un colţ. Arăta ca şi când un gând nu i‑ar fi dat pace; tulburată. Chris dădu să i se alăture dar se răzgândi atunci când unul din vecini se abătu înspre acel colţ.<br />
Actriţa se îndreptă în schimb către pian. Dyer îşi întrerupse acordurile şi îşi ridică privirea spre a o saluta.<br />
— Da, domnişoară, cu ce vă putem fi astăzi de folos? Desfacem un sortiment special de novene.<br />
Chris chicoti împreună cu ceilalţi.<br />
— Credeam că mi se vor dezvălui senzaţionalele întâmplări de la Mesa Neagră, spuse ea. Părintele Wagner a spus că tu eşti expertul.<br />
Grupul de la pian tăcu deodată, interesat.<br />
— Nu, nu chiar, spuse Dyer, atingând uşor câteva clape. De ce ai adus vorba de Mesa Neagră? întrebă el sobru.<br />
— Păi, unii dintre noi am vorbit mai înainte despre... ăă... despre acele lucruri pe care le‑au găsit la Holy Trinity, şi...<br />
— A, adică desacralizările? o întrerupse Dyer.<br />
— Hei, poate totuşi ne lămureşte şi pe noi cineva care‑i treaba, ceru cosmonautul.<br />
— Şi pe mine, spuse Ellen Cleary. Sunt în ceaţă.<br />
— Ei bine, au găsit nişte desacralizări la biserica din apropiere, explică Dyer.<br />
— Aşa, adică ce? întrebă cosmonautul.<br />
— Las‑o baltă, îl sfătui Părintele Dyer. Să spunem pur şi simplu obscenităţi, okay?<br />
— Părintele Wagner zice că tu i‑ai spus că era ca la Mesa Neagră, interveni Chris, şi eu mă întrebam ce se întâmplă la chestiile alea.<br />
— Păi, nu ştiu, zău, chiar atât de multe, protestă el. De fapt, mare parte din ce ştiu este ceea ce am auzit de la un alt ieb.<br />
— Ce‑i un ieb? întrebă Chris.<br />
— Prescurtarea de la iezuit. Părintele Karras este expertul în chestiile astea.<br />
Chris se animă brusc.<br />
— A, preotul brunet de la Holy Trinity?<br />
— Îl cunoşti? întrebă Dyer.<br />
— Nu, doar am auzit pomenindu‑se de el, asta‑i tot.<br />
— Ei bine, cred că a scris odată o lucrare pe tema asta. Mă‑nţelegi, numai din perspectiva psihiatrică.<br />
— Cum adică? întrebă Chris.<br />
— Cum adică, cum adică?<br />
— Vrei să spui că e psihiatru?<br />
— Păi, cum să nu, sigur. Vai, îmi pare rău. Pur şi simplu am presupus că ştiai.<br />
— Auziţi, cineva să‑mi spună clar! ceru nerăbdător cosmonautul. Ce se petrece în fond la Mesa Neagră?<br />
— Hai să spunem pur şi simplu perversiuni. Dyer dădu din umeri. Obscenităţi. Blasfemii. Este o parodiere demonică a Mesei, unde în loc de Dumnezeu se practică cultul Satanei şi uneori se oferă sacrificii umane.<br />
Ellen Cleary scutură din cap şi se îndepărtă.<br />
— Chestia asta devine prea scabroasă pentru mine. Schiţă o încercare de zâmbet.<br />
Chris n‑o luă în seamă. Decanul se alătură în mod firesc grupului.<br />
— Dar cum poţi să ştii asta? îl întrebă Chris pe tânărul iezuit. Chiar dacă ar exista o chestie în genul Mesei Negre, care ar fi ăla să spună ce se întâmplă acolo?<br />
— Păi, cred că în principal s‑a aflat de la cei care au fost prinşi şi apoi au mărturisit, răspunse Dyer.<br />
— Ei, haide, spuse decanul. Mărturisirile alea nu valorează „nimic, Joe. Doar au fost torturaţi.<br />
— Nu, numai cei recalcitranţi, spuse Dyer amabil.<br />
Se iscă un mic val de râsete uşor nervoase. Decanul îşi privi ceasul.<br />
— Eh, chiar că ar cam trebui să plec, îi spuse el lui Chris. Trebuie să fiu la Dahlgren Chapel la Mesa de ora şase.<br />
— Eu trebuie să fiu la Mesa de banjo, radie Dyer. Apoi privirea i se mută undeva în cameră în spatele lui Chris şi brusc deveni sobru. Ia te uită, cred că avem un vizitator, doamnă MacNeil, îi atrase el atenţia, arătând cu un gest al capului.<br />
Chris se întoarse. Şi îşi pierdu răsuflarea văzând‑o pe Regan în cămaşa ei de noapte, urinând cu presiune pe covor. Privind fix la cosmonaut, acesta îngăimă cu o voce lipsită de viaţă:<br />
— O să mori acolo sus.<br />
— O, Doamne Dumnezeule! strigă Chris cu durere în glas, repezindu‑se către fiica ei. O, doamne, o, scumpa mea, o, vino, hai cu mine!<br />
O luă pe Regan de mâini şi o îndepărtă repede de acolo, îngăimând pe deasupra umărului o scuză cosmonautului care se schimbase la faţă.<br />
— Oh, îmi pare rău! A fost bolnavă şi probabil că merge în somn! Nu ştie ce vorbeşte!<br />
— Poate că ar trebui să mergem, îl auzi ea pe Dyer spunând cuiva.<br />
— Nu, nu, staţi, protestă Chris, întorcându‑se pentru o clipă. Vă rog, staţi! E‑n regulă! Mă‑ntorc imediat!<br />
Chris se opri în dreptul bucătăriei, şi o trimise pe Willie să vadă de covor până ce pata nu devine de neşters; apoi merse cu Regan sus în baie, o spălă şi îi schimbă cămaşa de noapte.<br />
— Iubito, de ce ai spus asta? o tot întrebă Chris, dar Regan părea să nu înţeleagă şi bolborosea cuvinte fără şir. Privirea îi era pierdută şi ceţoasă.<br />
Chris o aşeză în pat şi aproape instantaneu Regan păru să adoarmă. O vreme Chris aşteptă, ascultându‑i respiraţia. Apoi ieşi din cameră.<br />
La piciorul scării dădu nas în nas cu tânărul regizor al celei de‑a doua unităţi, sprijinindu‑l pe Dennings care ieşea din camera de lucru. Chemaseră un taxi şi aveau de gând să‑l însoţească până acasă la el, în apartamentul de la Sheraton‑Park.<br />
— Aveţi grijă, îi sfătui Chris în timp ce ieşeau din casă cu Dennings între ei.<br />
Abia conştient, regizorul spuse „Fut", apoi se strecură în taxiul ce aştepta în ceaţă.<br />
Chris se întoarse în sufragerie, unde oaspeţii care mai rămăseseră îşi exprimară compătimirea atunci când ea îi puse pe scurt la curent cu boala lui Regan. Când pomeni de bătăile scurte şi de procedeele de a „atrage atenţia", doamna Perrin o privi concentrată. Chris se uită într‑un rând la ea, aşteptând‑o să comenteze ceva, dar aceasta nu spuse nimic şi Chris continuă.<br />
— Umblă destul de mult în somn? întrebă Dyer.<br />
— Nu, noaptea asta a fost prima dată. Sau cel puţin prima dată din câte ştiu eu, aşa încât bănuiesc că e chestia asta cu hiperactivitatea. Nu crezi?<br />
— Oh, chiar că n‑aş şti, spuse preotul. Am auzit că somnambulismul este frecvent la pubertate, numai că... Aici el ridică din umeri şi se întrerupse. Nu ştiu. Cred că mai bine l‑ai întreba pe doctorul tău.<br />
În tot restul discuţiei, doamna Perrin rămase tăcută, urmărind dansul flăcărilor în şemineul sufrageriei. Aproape tot atât de copleşit, observă Chris, era şi cosmonautul, care urma să zboare pe lună în cursul acelui an. Îşi privea fix paharul, mormăind când şi când ca să arate că îl interesează discuţia şi este atent.<br />
— Eh, eu am acea Mesă, spuse în final decanul, ridicându‑se să plece.<br />
Aceasta declanşă o plecare generală. Se ridicară cu toţii, exprimându‑şi mulţumirile pentru trataţie şi pentru acea seară.<br />
La uşă, Părintele Dyer o luă pe Chris de mână şi o privi deschis în ochi.<br />
— Crezi că e vreun rol în unul din filmele tale pentru un preot scund care să cânte la pian? întrebă el.<br />
— Păi, dacă nu e, râse Chris, am să pun să se scrie unul pentru tine, Părinte.<br />
— Eu mă gândesc la frate‑meu, îi spuse el serios.<br />
— Eşti o figură, râse ea din nou, şi îi ură un tandru şi cald noapte bună.<br />
Ultimii care plecară fură Mary Jo Perrin şi fiul ei. Chris îi mai reţinu la uşă, sporovăind fleacuri. Avea sentimentul că pe Mary io o frământă ceva, dar că aceasta se stăpânea. Pentru a‑i mai amâna plecarea, Chris îi ceru părerea în legătură cu faptul că Regan folosea în continuu tabla de Ouija şi cu fixaţia ei în ceea ce priveşte Căpitanul Howdy.<br />
— Crezi că îi poate face ceva rău asta? întrebă ea.<br />
Aşteptându‑se la o înlăturare banală şi evazivă a temerilor, Chris fu surprinsă atunci când doamna Perrin se încruntă şi privi în jos către pragul uşii. Părea să cumpănească lucrurile şi rămase în această postură chiar şi atunci când păşi afară şi se alătură fiului ei care aştepta în faţa uşii.<br />
Când în fine îşi ridică privirea, ochii îi erau umbriţi.<br />
— Eu i‑aş lua‑o, spuse ea calm.<br />
Îi dădu fiului ei cheile de la maşină.<br />
— Bobby, porneşte motorul, îi ceru ea. E frig.<br />
Acesta luă cheile, îi spuse lui Chris că o admirase în toate filmele ei, şi se îndreptă sfios către un Mustang vechi, îndoit, parcat în apropiere.<br />
Ochii doamnei Perrin erau încă adumbriţi.<br />
— Nu ştiu ce crezi despre mine, spuse ea vorbind încet. Multă lume mă asociază cu spiritismul. Dar aceasta este o greşeală. Da, cred că am un dar, continuă ea liniştit. Dar nu este ocult. De fapt, mie mi se pare natural; perfect natural. Fiind o catolică, eu cred că noi toţi stăm cu câte un picior pe fiecare mal. Timpul este cel de care suntem conştienţi. Dar când şi când o greşeală a naturii, cum sunt eu, recepţionează o străfulgerare de la celălalt picior; iar acesta, cred... este în eternitate. Ei bine, eternitatea nu are noţiunea de timp. Acolo viitorul este prezentul. Aşa încât, atunci când îmi simt acest celălalt picior, cred că reuşesc să văd viitorul. Cine ştie? poate că nu. Poate că totul e o coincidenţă. Ea ridică din umeri. Dar eu cred că reuşesc. Şi dacă‑i aşa, atunci, vezi tu, eu afirm totuşi că e natural. Pe când ceea ce e ocult... Făcu o pauză, căutându‑şi cuvintele. Ocultul este ceva diferit. M‑am ferit de aşa ceva. Cred că e periculos să te bagi în aşa ceva. Şi asta include şi să‑ţi faci de treabă cu tabla de Ouija.<br />
Până acum, Chris o considerase o femeie de un deosebit bun simt. Acum însă, ceva în comportamentul ei era profund tulburător.<br />
— Ei, şi tu acum, Mary Jo. Chris zâmbi. Doar ştii cum e cu tablele astea de Ouija. Nu este nimic altceva decât subconştientul persoanei respective, asta‑i tot.<br />
— Da, poate, răspunse ea liniştit. Posibil. Ar putea fi totul o sugestie. Dar am auzit poveşti şi povesti despre Seances, table de Ouija şi tot felul de treburi de‑astea şi de fiecare dată ele par să ducă spre deschiderea câte vreunui anumit fel de uşă. Ah, poate nu către lumea spiritului; tu nu crezi în asta. Atunci poate o uşă către ceea ce tu numeşti subconştient. Nu ştiu. Tot ce ştiu e ca lucrurile par a se întâmpla. Şi, draga mea, sunt aziluri de lunateci peste tot în lume, pline cu lume care şi‑a făcut de lucru cu ocultul.<br />
— Glumeşti?<br />
Se făcu un moment de linişte. Apoi din nou vocea cea moale începu să toarcă din caierul întunecimii.<br />
— Era o familie din Bavaria, Chris, în o mie nouă sute douăzeci şi unu. Nu îmi amintesc numele, dar ţin minte că erau unsprezece în familie. Ai putea să verifici în ziare, presupun. La foarte scurt timp după participarea la o seance, şi‑au ieşit din minţi. Cu toţii. Toţi unsprezece. S‑au apucat să‑şi treacă vremea dând foc prin casa. Când au terminat cu mobila au trecut la bebeluşul de trei luni al uneia dintre fiicele mai mici. Acela a fost momentul când au pătruns vecinii, spărgând uşa, şi i‑au oprit.<br />
— Întreaga familie, încheie clarvăzătoarea, a fost închisă într‑un azil.<br />
— Maică Precistă! şuieră Chris, cu gândul la Căpitanul Howdy. Acesta căpătă acum o tentă ameninţătoare. Boală mentală. Asta să fie? Ceva e.<br />
— Am ştiut eu că ar fi trebuit s‑o duc la un psihiatru!<br />
— Oh, pentru numele Celui de sus, spuse doamna Perrin păşind în lumină, nu‑ţi bate capul cu mine; doar ascultă ce îţi spune doctorul tău. Era în vocea ei o încercare neconvingătoare de liniştire. Sunt nemaipomenită în privinţa viitorului — doamna Perrin zâmbi — dar din punctul de vedere al prezentului sunt absolut neajutorată. Scotoci în poşetă. Ei poftim, unde‑mi sunt ochelarii? Uite, vezi? I‑am rătăcit. Aha, uite‑l aici. Îi găsi într‑un buzunar al hainei. Încântătoare casă, remarcă ea atunci când îşi puse ochelarii şi aruncă o privire părţii de sus a faţadei. Îţi dă o senzaţie de căldură.<br />
— Doamne mare, mi s‑a luat o piatră de pe inimă! Pentru o clipă am crezut că ai de gând să spui că este bântuită!<br />
Doamna Perrin îşi coborî privirea către ea.<br />
— De ce să‑ţi fi spus aşa ceva?<br />
Chris se gândea la o prietenă, o actriţă cunoscută în Beverly Hills, care îşi vânduse casa deoarece susţinea cu insistentă că era locuită de un poltergeist. Nu ştiu. Schiţă un zâmbet. Am pus‑o pe seama a ceea ce eşti, bănuiesc. Glumeam şi eu.<br />
— Este o casă foarte drăguţă, o linişti doamna Perrin pe un ton neutru. Ştii, am mai fost aici; de multe ori.<br />
— Chiar?<br />
— Da, era a unui amiral; un prieten de‑al meu. Mai primesc când şi când câte o scrisoare de la el. Săracul de el, l‑au trimis din nou pe mare. Nu ştiu dacă într‑adevăr mi‑e dor de el sau de casă. Zâmbi. Dar poate mă mai inviţi tu.<br />
— Mary Jo, aş fi încântată să mai treci pe‑aici. Serios. Eşti o persoană fascinantă.<br />
— Eh, măcar sunt cea mai tupeistă persoană pe care o cunoşti.<br />
— Ei, şi tu acum. Ascultă, dă‑mi un telefon. Te rog. Mă suni săptămâna viitoare?<br />
— Da, aş vrea să aud cum îi mai merge fiicei tale.<br />
— Ai numărul?<br />
— Da, acasă în geantă.<br />
Oare ce era în neregulă? se întrebă Chris. Era ceva uşor deranjant în vocea clarvăzătoarei.<br />
— Eh, noapte bună, spuse doamna Perrin, şi încă o dată mulţumesc pentru seara minunată. Şi înainte ca actriţa să‑i poată răspunde, aceasta ieşi rapid în stradă.<br />
O clipă, Chris o urmări cu privirea; apoi închise uşa. O invadă o puternică sfârşeală. O noapte de pomină, se gândi ea; ce noapte... ce noapte...<br />
Se duse în sufragerie şi rămase în picioare pe deasupra capului lui Willie, care era îngenuncheată lângă pata de urină. Peria covorul.<br />
— Am dat cu oţet alb, mormăi ea. De două ori.<br />
— Şi iese?<br />
— Poate acum, răspunse Willie. Nu ştiu. Vom vedea.<br />
— Nu, nu poţi să‑ţi dai seama până ce afurisitul ăsta de lucru nu se usucă.<br />
Ce să‑ţi spun, ai fost strălucitoare aici, m‑ai dat gata. Ai făcut o observaţie strălucitoare. Aoleu, puştoaico, du‑te la culcare!<br />
— Hai, las‑o de‑acum, Willie. Apucă să dormi.<br />
— Nu, să termin.<br />
— Okay, atunci. Noapte bună. Şi mersi.<br />
— Noapte bună, doamnă.<br />
Chris începu să urce treptele cu paşi istoviţi.<br />
— Nemaipomenit curry, Willie. Tuturor le‑a plăcut.<br />
— Da, mulţumesc, doamnă.<br />
<br />
<br />
Chris intră să vadă ce face Regan şi o găsi dormind în continuare. Apoi îşi aduse aminte de tabla de Ouija. Să o ascundă? Să o arunce? Maică Precistă, Perrin e aşa de puţin subtilă când e vorba de treburi de‑astea. Totuşi Chris era conştientă că imaginarul tovarăş de joacă era ceva morbid şi nesănătos. Mda, poate ar trebui s‑o fac pierdută.<br />
Cu toate acestea, Chris ezita. Stând la marginea patului lui Regan, îşi aminti un incident de pe vremea când fiica ei avea numai trei ani: noaptea în care Howard hotărâse că e mult prea mare ca să continue să doarmă cu suzeta, de care devenise dependentă. I‑o luase în acea noapte şi Regan ţipase până la patru dimineaţa, apoi se purtase isteric zile la rând. Iar acum Chris se temea de o reacţie similară. Mai bine aştept până discut toate acestea cu un intrat la apă. Mai mult încă, Ritalin‑ul, reflectă ea, nu avusese vreo şansă să‑şi facă efectul.<br />
Până la urmă, se hotărî să aştepte să vadă ce se mai întâmplă.<br />
Chris se retrase din cameră, se aşeză istovită în pat şi adormi aproape instantaneu. Apoi se trezi la ţipetele îngrozite, isterice, înregistrate la periferia conştientului.<br />
— Mamă, vino aici, vino aici, mi‑e frică!<br />
— Da, vin, e‑n ordine, iubito, vin!<br />
Chris alergă pe hol până la dormitorul lui Regan. Scâncete. Plânsete. Sunete ca de arcuri de pat.<br />
— Oh, scumpa mea, ce este? exclamă Chris întinzând mâna spre întrerupător şi aprinzând lumina.<br />
Hristoase mare şi atotputernic!<br />
Regan stătea întinsă pe spate, încordată, cu faţa scăldată în lacrimi şi contorsionându‑se cu groază în timp ce cu mâinile se ţinea strâns de marginile patului ei îngust.<br />
— Mamă, de ce se scutură? tipa ea. Fă‑l să se oprească! Ah, mi‑e frică! Fă‑l să se oprească! Mamă, te rog, fă‑l să se oprească!<br />
Salteaua patului se zgâlţâia violent înainte şi‑napoi.<br />
<br />
<br />
<br />
<br />
<br />
II<br />
Buza<br />
<br />
<br />
...în somnul nostru, durerea, ce nu se poate uita,<br />
se scurge picătură cu picătură în inimă până când,<br />
în propria‑ne disperare, împotriva voinţei noastre,<br />
soseşte înţelepciunea sub chipul teribilului har al<br />
lui Zeus...<br />
Eschil<br />
<br />
<br />
<br />
unu<br />
<br />
Au dus‑o într‑o fundătură a unui cimitir aglomerat, unde pietrele de mormânt plângeau după o gură de aer.<br />
Mesa a fost singuratică, cum i‑a fost şi viaţa. Fraţii ei din Brooklyn. Băcanul din colţ care îi prelungise creditul. Privindu‑i cum o coborau în întunericul unei lumi fără ferestre, Damien Karras suspină cu o jale mult timp rătăcită.<br />
— Ah, Dimmy, Dimmy...<br />
Un unchi cu braţul pe după umerii săi.<br />
— Nu‑i nimic, Dimmy, acum ea e în ceruri, e fericită.<br />
O, Doamne, fie aşa! Ah, Doamne! Ah, te rog! Oh, Doamne, te rog, fie aşa!<br />
Ei aşteptară în maşină în timp ce el mai zăbovi pe lângă mormânt. Nu putea îndura gândul ca ea să fie singură.<br />
Conducând către Pennsylvania Station, îi ascultă pe unchii săi povestindu‑şi unul altuia despre bolile lor, cu accente stricate, de imigranţi.<br />
— ...emfizem.... trebuie să mă las de fumat... era cât pe‑aci să mor anul trecut, ştii asta?<br />
Spasme de furie se luptau să irumpă de pe buzele lui, dar şi le strânse la loc şi se simţi ruşinat. Privi pe fereastră: treceau pe lângă Home Relief Station unde în dimineţile de sâmbătă în toiul iernii, ea stătea să‑şi ridice laptele şi sacii de cartofi, în timp ce el încă mai stătea în pat; pe lângă Central Park Zoo, unde îl lăsa vara cât timp ea cerşea lângă fântâna din faţă de la Piaza. Trecând pe lângă hotel, Karras izbucni în suspine, apoi îşi reprimă amintirile şi îşi şterse umezeala înţepătoarelor regrete. Se întrebă de ce aşteptase dragostea aşa o distanţare, de ce aşteptase momentul în care el nu a mai avut cum să pună mâna, momentul în care limita dintre atingere şi capitulare umană s‑a redus la dimensiunile unei invitaţii la Mesă, împăturită în portofelul său: In Memoriam...<br />
Ştia. Această durere sufletească era veche.<br />
Ajunse în Georgetown la timp pentru a lua masa, dar nu îi era foame. Păşi în baraca sa. Prieteni iezuiţi trecură cu condoleanţe. Stătură puţin. Promiseră să se roage.<br />
La zece şi un pic, Joe Dyer apăru cu o sticlă de whisky. O etală cu mândrie:<br />
— Chivas Regal!<br />
— De unde ai făcut rost de bani pentru ea... din cutia milei?<br />
— Nu fi fraier, asta ar însemna să‑mi încalc legământul de sărăcie.<br />
— Atunci de unde i‑ai luat?<br />
— I‑am furat.<br />
Karras zâmbi şi scutură din cap, în timp ce aducea un pahar şi o cană de tablă pentru cafea. Le clăti în chiuveta micuţei sale băi şi spuse:<br />
— Te cred.<br />
— Nu mi‑a fost dat să văd credinţă mai nestrămutată.<br />
Karras simţi un junghi familiar. Îl alungă şi se întoarse către Dyer, care desfăcea capacul sigilat, stând pe patul de fier.<br />
— Ai dori să mă absolvi acum sau mai târziu?<br />
— Tu toarnă, spuse Karras, şi o să ne absolvim unul pe altul.<br />
Dyer turnă sănătos în pahar şi în ceaşcă.<br />
— Preşedinţii de colegiu n‑ar trebui să bea, murmură el. Constituie un exemplu rău. Îmi închipui că l‑am scutit de o tentaţie teribilă.<br />
Karras înghiţi whisky‑ul, dar nu şi povestea. Cunoştea prea bine felul de a fi al preşedintelui. Om cu tact şi sensibilitate, dăruia totdeauna pe ocolite. Dyer venise, ştia asta, ca prieten, dar şi ca emisar personal al preşedintelui. Aşa încât când Dyer remarcă în treacăt că poate lui Karras i‑ar trebui „ceva odihnă", psihiatrul iezuit o luă ca pe un semn de bine în ceea ce priveşte viitorul şi simţi o revărsare momentană de uşurare.<br />
Dyer îi făcu bine: îl făcu să râdă; îi vorbi despre petrecere şi despre Chris MacNeil; îi furniză noi bancuri pe seama Prefectului cu Disciplina. Bău foarte puţin, dar umplu în continuu paharul lui Karras. Când îl consideră suficient de anesteziat ca să adoarmă, se ridică de pe pat şi îl puse pe Karras să se întindă, iar el se aşeză la masa de lucru şi continuă să vorbească până ce ochii lui Karras se închiseră şi comentariile lui deveniră mormăieli înfundate.<br />
Dyer se ridică în picioare şi desfăcu şireturile pantofilor lui Karras. I‑i scoase.<br />
— Acum ai de gând să furi şi pantofii mei? murmură Karras cu greutate.<br />
— Nu, citesc în tălpi. Acum taci din gură şi culcă‑te.<br />
— Eşti un spărgător iezuit.<br />
Dyer râse uşor şi îl acoperi cu o haină luată din dulap.<br />
— Ascultă, cineva trebuie să se îngrijească aici şi de notele de plată. Voi ăştia nu faceţi altceva decât să zdrăngăniţi mătăniile şi să vă rugaţi pentru hippie‑i de pe M Street.<br />
Karras nu răspunse. Respiraţia îi era regulată şi adâncă. Dyer se duse încet la uşă şi stinse lumina.<br />
— A fura este un păcat, murmură Karras în întuneric.<br />
— Mea culpa, spuse încet Dyer.<br />
O vreme aşteptă, apoi hotărî că psihiatrul a adormit. Părăsi baraca.<br />
În toiul nopţii, Karras se trezi în lacrimi. O visase pe mama sa. Stând la o fereastră în înălţimile Manhattan‑ului, o văzuse apărând dintr‑o gură de metrou de peste drum. Rămăsese în colţul străzii, cu o pungă maro de hârtie cu cumpărături, uitându‑se după el. Îi făcuse cu mâna. Ea nu‑l văzuse. Se învârtea de colo‑colo pe stradă. Autobuze. Camioane. Începea să i se facă frică. Se întorsese la metrou şi începuse să coboare. Karras simţise cum îl cuprinde desperarea, fugise în stradă şi începuse să verse lacrimi, strigându‑i numele; neputând‑o găsi; închipuindu‑şi‑o neajutorată şi derutată în păienjenişul de tunele de sub pământ.<br />
Aşteptă să i se potolească sughiţurile, apoi pipăi pe dibuite după whisky. Rămase pe patul de fier şi bău pe întuneric. Lacrimile i se tot prelingeau. Nu mai conteneau. Această supărare era ca cele de pe vremea copilăriei.<br />
Îşi aminti de un telefon de la unchiul său.<br />
— Dimmy, edemul i‑a atins creierul. Nu lasă pe nici un doctor să se apropie de ea. To' ţipă mereu. Până cân' şi vorbeşte cu afurisitul ei de radio. m‑am gândi' să meargă la Bellevue, Dimmy. Un spital obişnuit n‑ar accepta asta. M‑am gândi' numai două luni şi e ca nouă; pe urmă o luăm înapoi. Okay? Ascultă, Dimmy, ce‑ţi spun: am făcut‑o deja. De dimineaţă i‑au făcut o injecţie şi au urcat‑o în ambulanţă. N‑am vru' să te deranjăm, numai că e o audiere şi trebuie să semnezi nişte hârtii. Aşa că... Poftim?... Spital particular? Cine are bani, Dimmy? Tu?<br />
Nu‑şi aminti când adormise.<br />
Se trezi toropit, cu sentimentul unei pierderi care făcea să i se scurgă parcă tot sângele din vine. Se împletici până în baie; făcu un duş; se bărbieri; îşi puse sutana. Era cinci treizeci şi cinci. Descuie uşa de la Holy Trinity, îşi îmbrăcă veşmintele preoţeşti şi oficie Mesa la altarul din stânga.<br />
— Memento atiam... se rugă el bântuit de disperare. Pomeneşte‑o pre roaba Ta, Mary Karras...<br />
În uşa tabernacolului văzu chipul infirmierei de la Bellevue Receiving; auzi din nou ţipetele din camera de izolare.<br />
— Sunteţi fiul ei?<br />
— Da, sunt Damien Karras.<br />
— Ei bine, eu n‑aş intra acolo. Tocmai are un acces puternic.<br />
Privise prin gemuleţul camerei aceleia fără ferestre, cu un bec fără abajur atârnând de tavan; pereţi capitonaţi; goi; nici o mobilă în afară de patul de fier pe care aiura ea.<br />
— ...încă ne rugăm Ţie, dăruieşte‑i loc de întremare, lumină şi pace...<br />
Când îi întâlnise privirea, devenise brusc tăcută şi se îndreptase către gemuleţ cu o privire uluită.<br />
— De ce faci asta, Dimmy? De ce?<br />
Ochii îi erau mai blânzi decât ai unui miel.<br />
— Agnus Dei... murmură el făcând o plecăciune cu mâinile la piept. Mielul Domnului, carele ai luat asupra Ta păcatele lumii, odihneşte‑o...<br />
Închizând ochii şi ţinând Ostia, o revăzu pe mama lui în camera de audienţe, cu palmele împreunate delicat în poală, cu expresia docilă şi nedumerită de pe chip, în timp ce judecătorul îi explica raportul psihiatrului de la Bellevue.<br />
— Înţelegi acest lucru, Mary?<br />
Aprobase din cap; nu vroia să deschidă gura; îi luaseră proteza.<br />
— Ei bine, ce ai de spus despre asta, Mary?<br />
Îi răspunsese cu mândrie:<br />
— Băiatul meu, el vorbeşte pentru mine.<br />
Aplecându‑şi capul deasupra Ostiei, lui Karras îi scăpă un geamăt chinuit. Îşi duse mâinile la piept, deşi rânduiala nu cerea asta în acel moment şi murmură:<br />
— Domine, no sum dignus... Nu sunt vrednic...împărtăşeşte‑mi Taina Ta spre tămăduirea sufletului.<br />
Împotriva oricărei logici, împotriva oricăror precepte, se rugă să existe Cineva care să‑i audă ruga.<br />
Nu credea acest lucru.<br />
După Mesă, se întoarse în baracă şi încercă să doarmă. Fără succes.<br />
Mai târziu în acea dimineaţă, veni la el pe neaşteptate, un preot tine-rel pe care nu‑l mai văzuse niciodată. Bătu şi băgă capul pe uşă.<br />
— Eşti ocupat? Pot să intru puţin?<br />
În ochi, povara care nu‑i dădea pace; în glas, insistenţă amestecată cu supunere.<br />
O clipă, Karras îl urî.<br />
— Intră, spuse el blând, şi se înfurie în sinea lui pe acea porţiune a fiinţei sale care îl făcea neajutorat; pe care n‑o putea controla; care stătea încolăcită în el ca o frânghie, totdeauna gata să tresară şi să se ofere dezinteresată la strigătul cuiva aflat la ananghie. Nu‑i dădea pace. Nici măcar în somn. La marginea visurilor sale, era adesea câte un sunet asemenea scâncetului stins al cuiva lovit de o nenorocire. Atât de îndepărtat, încât era aproape de neauzit. Mereu acelaşi. Şi minute în şir după ce se trezea, simţea angoasa cine ştie cărei datorii neîmplinite.<br />
Tânărul preot era nesigur. Îngăima ceva. Părea ruşinos. Karras se purtă răbdător cu el. Îi oferi o ţigară. Un ness. Apoi forţă o privire interesată, în timp ce tânărul vizitator capricios desfăşura treptat o problemă familiară: teribila singurătate a preoţilor.<br />
Dintre toate angoasele pe care Karras le întâlnise în sânul comunităţii, aceasta devenise în ultima vreme cea mai răspândită. Rupţi de familiile lor cât şi de femei, multora dintre iezuiţi le era de asemenea frică să‑şi exprime afecţiunea faţă de colegii lor preoţi; să lege prietenii adânci şi trainice.<br />
— Cum ar fi de exemplu dacă mi‑ar face plăcere să‑l iau pe vreun alt tip pe după umeri, dar imediat m‑aş speria la gândul că o să mă creadă poponar. Vreau să zic, auzi teoriile astea despre fel şi fel de latenţe legate de preoţime. Aşa că n‑o fac. Nici măcar nu mă duc la cineva în cameră să ascult discuri; sau să stau de vorbă; sau să fumez. Nu că mi‑e frică de el; sunt doar îngrijorat ca el să nu devină îngrijorat de mine.<br />
Karras simţi apăsarea ridicându‑se încet de pe umerii celuilalt şi coborându‑se asupra sa. O lăsă să vină; îl lăsă pe tânărul preot să vorbească. Ştia că acesta se va întoarce iar şi iar; va găsi uşurarea singurătăţii; îl va considera pe Karras prietenul său; şi când va realiza că a făcut aceasta fără teamă şi suspiciune, poate că va continua să‑şi facă prieteni printre ceilalţi.<br />
Psihiatrul deveni istovit; se surprinse alunecând încet pe panta propriei sale tristeţi. Aruncă o privire unei plăci comemorative pe care i‑o dăruise cineva anul trecut de Crăciun. FRATELE MEU SUFERĂ. ÎMPART CU EL DUREREA. PRIN EL ÎL ÎNTÂLNESC DE DUMNEZEU, citi Karras. O întâlnire ratată. Dădu vina pe el însuşi. Cartografiase stările tulburării fraţilor săi, însă nu circulase niciodată pe ele; sau cel puţin aşa credea. Credea că durerea pe care o simţea era a lui proprie.<br />
În final, vizitatorul îşi privi ceasul. Era ora de masă la refectoriul campusului. Se ridică şi dădu să plece. Apoi se opri să arunce o privire unui roman la modă de pe masa lui Karras.<br />
— L‑ai citit? întrebă Karras.<br />
Celălalt scutură din cap.<br />
— Nu, nu l‑am citit. Trebuia?<br />
— Nu ştiu. Abia l‑am terminat şi nu sunt chiar sigur că l‑am înţeles pe deplin, minţi Karras. Luă cartea şi i‑o întinse pe deasupra mesei. Vrei s‑o iei cu tine? Ştii, mi‑ar place într‑adevăr să aud opinia altcuiva.<br />
— Ăă, sigur, spuse iezuitul examinând prezentarea de pe marginea supracopertei. Voi încerca să ţi‑o aduc înapoi în două zile.<br />
Starea lui de spirit părea mai luminoasă.<br />
Când uşa culisantă scârţâi odată cu plecarea lui, Karras simţi o linişte de moment. Îşi luă breviarul şi ieşi afară în curte, unde spuse Oficiul păşind încet.<br />
După amiază, mai avu un vizitator, pastorul bătrâior de la Holy Trinity, care luă un scaun şi se aşeză lângă masa de lucru, exprimându‑şi condoleanţele pentru încetarea din viaţă a mamei lui Karras.<br />
— Am spus două Mese pentru ea, Damien. Şi una pentru tine, şuieră el cu cea mai clară urmă de accent provincial.<br />
— Eşti foarte amabil, Părinte. Mulţumesc foarte mult.<br />
— Câţi ani avea?<br />
— Şaptezeci.<br />
— O vârstă frumoasă.<br />
Karras îşi aţinti privirea asupra unei tăbliţe de altar pe care pastorul o luase cu el. Una din cele trei folosite la Mesă, acoperită cu plastic şi inscripţionată cu o parte din rugăciunile pe care le spune preotul. Psihiatrul se miră ce face cu ea.<br />
— Ştii, Damien, am găsit azi încă o treabă din aia. În biserică, mă‑nţelegi. Încă o desacralizare.<br />
Pastorul îi spuse că o statuie a Fecioarei din fundul bisericii fusese vopsită ca o stricată. Apoi îi înmâna lui Karras tăbliţa de altar.<br />
— Şi asta în dimineaţa următoare plecării tale, mă‑nţelegi, la New York. Să fi fost sâmbătă? Sâmbătă. Da. Ei bine, uită‑te un pic la asta. Tocmai am avut o discuţie cu un sergent de poliţie şi... ăă... ăă, vrei să te uiţi la tăbliţa asta, Damien?<br />
În timp ce Karras o examină, pastorul explică cum cineva strecurase o foaie de hârtie bătută la maşină între tăbliţa propriu‑zisă şi înveliş. Surogatul de text, deşi prezenta anumite inadvertenţe şi diferite greşeli de ortografie, era într‑o latină practic fluentă şi inteligibilă şi descria în detalii vii, erotice, o presupusă întâlnire homosexuală în care erau implicate Binecuvântata Fecioară Maria şi Maria Magdalena.<br />
— E de‑ajuns acum, nu‑i nevoie s‑o citeşti pe toată, spuse pastorul, smulgându‑i înapoi tăbliţa de parcă s‑ar fi temut că aceasta ar fi putut constitui o ocazie de a păcătui. Fie vorba, aceasta e o latină excelentă; vreau să zic, are stil, un stil de latină bisericească. Ei bine, sergentul zice că a vorbit cu un coleg, un psiholog, şi acela spune că persoana care a făcut toate astea... ăă, ar fi un preot, mă‑nţelegi, un preot foarte bolnav. Crezi?<br />
Psihiatrul cumpăni un timp. Apoi aprobă dând din cap.<br />
— Da. Da, s‑ar putea. O derulare, poate, într‑o stare de somnambulism total. Nu ştiu. S‑ar putea. Probabil.<br />
— Îţi trece prin minte vreun candidat, Damien?<br />
— Nu te‑nţeleg.<br />
— Păi, fie vorba, mai devreme sau mai târziu ei vin la tine, nu eşti de acord? Vreau să zic, cei bolnavi in capipus, dacă există careva. Cunoşti vreunul în genul ăsta? Adică cu felul ăsta de boală, mă‑nţelegi.<br />
— Nu, nu cunosc.<br />
— Nu, nici nu cred că mi‑ai spune dacă ai şti.<br />
— Păi, nici n‑aş avea cum să ştiu, Părinte. Somnambulismul este un fel de a‑ţi rezolva oricâte posibile situaţii conflictuale, şi forma obişnuită de soluţionare a lor este simbolică. Aşa încât chiar că n‑aş avea cum să ştiu. Şi dacă e un somnambul probabil că are amnezie posterioară totală în legătură cu ceea ce a făcut, astfel încât chiar şi el n‑ar avea nici cea mai vagă idee.<br />
— Dar dacă tu ar trebui să‑i spui? puse pastorul o întrebare încuietoare. Se trase de lobul urechii, un gest obişnuit, observase Karras, ori de câte ori îşi închipuia că era viclean.<br />
— Chiar că nu ştiu, repetă psihiatrul.<br />
— Nu. Nu, într‑adevăr nici nu cred că mi‑ai spune. Se ridică şi se duse la uşă. Ştiţi cu cine semănaţi, voi ăştia? Cu preoţii! se plânse el.<br />
Pastorul dădu uşa la o parte.<br />
— Au verificat amprentele? întrebă Karras.<br />
Pastorul se opri şi se întoarse puţin.<br />
— Ăă, mă‑ndoiesc. La urma urmelor, nu urmărim un criminal, fie vorba, nu‑i aşa? Mai degrabă ar putea fi un enoriaş dement. Ce părere ai de asta, Damien? Crezi că ar putea fi cineva din parohie? Ştii, eu aşa cred. Nu e câtuşi de puţin un preot, este careva dintre enoriaşi. Se trase din nou de lobul urechii. Nu crezi?<br />
— Chiar că n‑aş avea cum să ştiu, repetă acesta.<br />
— Nu, nici nu cred că mi‑ai spune.<br />
În aceeaşi zi, ceva mai târziu, Părintele Karras era eliberat din funcţia de consilier şi repartizat la Georgetown University Medical School ca lector în psihiatrie. Ordinul era „să se odihnească".<br />
<br />
<br />
<br />
doi<br />
<br />
Regan stătea întinsă pe spate pe masa de consultaţii a doctorului Klein, cu mâinile şi picioarele flexate. Apucându‑i piciorul cu ambele mâini, doctorul îi flexă glezna. O ţinu tensionată câteva clipe, apoi îi dădu brusc drumul. Piciorul se relaxă în poziţie normală.<br />
Repetă procedeul de câteva ori dar fără o modificare a rezultatului. Părea nemulţumit. Când Regan se ridică brusc în capul oaselor şi îl scuipă în faţă, spuse unei infirmiere să rămână în cameră şi se întoarse în cabinetul său să vorbească cu Chris.<br />
Era 26 aprilie. Lipsise din oraş şi duminică şi luni, aşa încât Chris nu dăduse de el decât în această dimineaţă, relatându‑i întâmplarea de la petrecere şi scuturatul ulterior al patului.<br />
— Se mişca efectiv?<br />
— Se mişca.<br />
— Cât timp?<br />
— Nu ştiu. Poate zece, poate cinsprezece secunde. Adică, asta‑i tot ce am văzut. Apoi ea a devenit oarecum ţeapănă şi a udat patul. Sau poate l‑a udat înainte. Nu ştiu. Dar apoi dintr‑o dată a adormit buştean şi nu s‑a mai trezit până după amiază.<br />
Doctorul Klein intră gânditor.<br />
— Ei, ce e? întrebă Chris pe un ton neliniştit.<br />
Când veniseră prima dată, el îşi exprimase bănuiala că scuturăturile patului fuseseră cauzate de un acces de spasme clonice, o contractare şi relaxare alternantă a muşchilor. Forma cronică a unei asemenea stări, îi spusese el, era clonusul, şi de obicei indica o leziune pe creier.<br />
— Ei bine, testul a fost negativ, îi spuse el şi îi descrise procedeul, explicându‑i că în cazul clonusului, flexarea şi eliberarea alternantă a piciorului ar fi declanşat o serie de contracţii clonice. Cu toate acestea, stând la biroul său, părea încă îngrijorat.<br />
— A căzut vreodată?<br />
— Cum ar veni, în cap? întrebă Chris.<br />
— Ăă, da.<br />
— Nu, sau cel puţin eu nu ştiu.<br />
— Boli când era mică?<br />
— Doar cele obişnuite. Pojar şi oreion şi vărsat de vânt.<br />
— Probleme de mers în somn?<br />
— Nu până acum.<br />
— Cum adică? A mers în somn când cu petrecerea?<br />
— Păi, da. Ea însă nu ştie ce a făcut în noaptea aia. Şi mai sunt şi alte lucruri de care nu‑şi aminteşte.<br />
— În ultima vreme?<br />
Duminică. Regan încă dormind. Un telefon transoceanic de la Howard.<br />
— Ce mai face Ragsn ?<br />
— Mulţumesc foarte mult pentru telefonul de ziua ei.<br />
— Am fost blocat pe un iaht. Şi pentru numele lui Hristos, mai slăbeşte‑mă. Am sunat‑o în clipa în care am intrat în hotel.<br />
— A, sigur.<br />
— Nu ţi‑a spus?<br />
— Ai vorbit cu ea?<br />
— Da. De‑aia m‑am gândit c‑ar fi bine să‑ţi dau telefon. Ce dracu' se întâmplă cu ea?<br />
— Ce vrei să insinuezi?<br />
— Mi‑a spus doar că sunt un „labagiu" şi a închis telefonul.<br />
Povestind doctorului Klein incidentul, Chris îi spuse că atunci când în final Regan se trezise, ea nu‑şi mai aducea absolut deloc aminte nici de telefon, nici de ceea ce se întâmplase în noaptea cu pricina.<br />
— Atunci poate că nu a minţit în legătură cu mobila care se mişcă, emise Klein o ipoteză.<br />
— Nu mă prind.<br />
— Păi, a mutat‑o ea însăşi, fără îndoială, dar probabil că într‑una din stările astea în care efectiv nu ştie ce face.<br />
— Dar ştiţi ce, doctore? Tocmai mi‑a trecut ceva prin cap. În camera ei e un birou mare şi greu, făcut din lemn de tei. Trebuie că are vreo jumătate de tonă. Vreau să zic, cum să fi putut ea să mute aşa ceva?<br />
— Puterea extraordinară este ceva destul de banal în patologie.<br />
— Chiar? Cum aşa?<br />
Doctorul ridică din umeri.<br />
— Nu ştie nimeni. Acum, în afară de ce mi‑aţi spus, continuă el, aţi mai observat şi alte comportamente bizare?<br />
— Ăă, a devenit foarte neîngrijită.<br />
— Bizar, repetă el.<br />
— Pentru ea, este bizar. A, staţi un pic! Mai e ceva! Vă amintiţi tabla aceea de Ouija cu care se juca? Căpitanul Howdy?<br />
— Imaginarul tovarăş de joacă. Internistul aprobă dând din cap.<br />
— Ei bine, acum poate să‑l audă, îi dezvălui Chris.<br />
Doctorul se aplecă în faţă, întinzându‑şi coatele pe birou. Când Chris îşi continua ideea, privirea lui deveni neastâmpărată, cu ochii mijiţi până la dimensiunile unor vârfuri de săgeţi pline de speculaţii.<br />
— Ieri dimineaţă, spuse Chris, am auzit‑o vorbind cu Howdy în dormitorul ei. Adică, ea vorbea şi apoi părea să aştepte, ca şi cum s‑ar fi jucat cu tabla de Ouija. Totuşi, când am tras cu coada ochiului prin camera ei, nu era acolo nici o tablă de Ouija; numai Rags; şi dădea din cap, doctore, exact ca şi când ar fi fost de acord cu ce spunea el.<br />
— L‑a văzut?<br />
— Nu cred. Îşi ţinea capul înclinat într‑o parte, aşa cum face când ascultă discuri.<br />
Doctorul dădu din cap gânditor.<br />
— Da. Da, înţeleg. Şi alte fenomene ca ăsta? Vede lucruri? Miroase ceva?<br />
— Miroase, îşi aminti Chris. Îi tot miroase a ceva urât în dormitor.<br />
— A ceva ars?<br />
— Hei, exact! exclamă Chris. De unde aţi ştiut?<br />
— Este uneori simptomul unui tip de tulburare în activitatea chimi-coelectrică a creierului. În cazul fiicei dumneavoastră, în lobul temporal, mă‑nţelegeţi. Îşi duse mâna la frunte. Aici, în partea din faţă a creierului. Este adevărat că aşa ceva e rar, dar cauzează halucinaţii bizare şi de obicei exact înainte de convulsii. Presupun că de‑asta este luată atât de des drept schizofrenie; dar nu e schizofrenie. Este produsă de o leziune în lobul temporal. Acuma; testul pentru clonus nu e edificator, doamnă Mac-Neil, aşa încât aş dori să‑i fac o EEG.<br />
— Ce este aceea?<br />
— Electroencefalogramă. Ne va arăta forma undelor cerebrale. Acestea sunt de obicei o indicaţie destul de bună a funcţionării anormale a creierului.<br />
— Dar credeţi că asta este, huh? Lobul temporal?<br />
— Păi, sindromul îl are, doamnă MacNeil. De exemplu, neglijenţa, combativitatea, comportamentul jenant în societate, ca şi automatismul. Şi bineînţeles, accesul care a făcut să i se scuture patul. De obicei, acesta e urmat fie de udatul patului, fie de vomitat, fie de amândouă, şi apoi de un somn foarte adânc.<br />
— Vreţi s‑o testaţi chiar acum? întrebă Chris.<br />
— Da, cred că ar trebui s‑o facem imediat, dar va fi nevoie de sedative. Dacă se mişcă sau se suceşte rezultatele nu au nici o valoare, aşa că aş putea să‑i dau, să zicem, douăzeci şi cinci de miligrame de Librium?<br />
— Iisuse, faceţi ce ştiţi că trebuie, îi spuse ea cutremurată.<br />
Îl acompanie în camera de consultaţii. Când Regan îl văzu pregătind seringa hipodermică, ţipă şi umplu aerul cu un torent de obscenităţi.<br />
— Oh, iubito, asta e ca să te ajute! se rugă deznădăjduită Chris de fiica ei<br />
O ţinu pe Regan nemişcată, în timp ce doctorul Klein îi făcu injecţia.<br />
— Vin înapoi, spuse acesta, dând din cap, şi plecă să se ocupe de alt pacient. În acest timp o infirmieră aduse aparatul EEG pe roţi în cameră. Când Klein se întoarse puţin mai târziu, Libriumul tot nu‑şi făcuse efec-tul.<br />
Acesta păru surprins.<br />
— A fost o doză destul de puternică, remarcă el către Chris.<br />
Injectă alte douăzeci şi cinci de miligrame; plecă; se întoarse; o găsi pe Regan maleabilă şi docilă.<br />
— Ce faceţi? îl întrebă Chris în timp ce Klein aplica electrozii umeziţi cu o soluţie de sare, pe pielea capului lui Regan.<br />
— Punem câte patru pe fiecare parte, explică el. Aceasta ne permite să facem două citiri a undelor cerebrale şi să le comparăm între ele.<br />
— De ce să le comparaţi?<br />
— Ştiţi, diferenţele ar putea fi semnificative. De exemplu, am avut un pacient care tot avea halucinaţii, spuse Klein. Vedea lucruri, auzea lucruri, lucruri care de fapt nu existau, bineînţeles. Ei bine, comparând citirile stângă şi dreaptă ale undelor sale cerebrale, am constatat o discre-panţă şi am descoperit că de fapt omul avea halucinaţii numai pe o parte a capului.<br />
— Mă depăşeşte.<br />
— Ochiul şi urechea din partea stângă funcţionau normal; numai partea dreaptă avea vedenii şi auzea lucruri. Ei, acuma gata, ia să vedem. Dădu drumul maşinăriei. Arătă cu degetul către curbele de pe ecranul fluorescent. Acestea sunt cele două părţi împreună, explică el. Ceea ce caut acum sunt unde cu formă ascuţită — desenă cu arătătorul prin aer — în special unde cu amplitudine foarte mare, apărând de patru până la opt ori pe secundă. Acelea reprezintă lobul temporal, îi spuse el.<br />
Studie forma undelor cerebrale cu multă grijă, dar nu descoperi anomalii. Nici vârfuri. Nici porţiuni turtite. Iar când comută pe compararea citirilor, rezultatele fură de asemenea negative.<br />
Klein se încruntă. Nu putea să înţeleagă. Repetă procedeul. Şi nu găsi nici o schimbare.<br />
Chemă o infirmieră să aibă grijă de Regan şi se întoarse cu mama acesteia în cabinet.<br />
— Deci care‑i treaba? îl chestionă Chris.<br />
Doctorul se aşeză gânditor pe marginea biroului său.<br />
— Ei bine, EEG‑ul ar fi trebuit să dovedească existenţa afecţiunii, dar lipsa disritmiei nu‑mi demonstrează neapărat că nu există. Ar putea fi isterie, dar tiparul de dinainte şi de după convulsie a fost mult prea izbitor.<br />
Chris îşi încreţi fruntea.<br />
— Ştiţi, doctore, tot spuneţi asta... „convulsii". Care este exact nume-le bolii?<br />
— Păi, nu e o boală, spuse el încet.<br />
— Bine, cum îi spuneţi? Vreau să zic, explicit.<br />
— O cunoaşteţi sub numele de epilepsie, doamnă MacNeil.<br />
— O, Doamne!<br />
Chris se prăbuşi pe un scaun.<br />
— Acum, să nu ne pierdem cu firea, o domoli Klein. Văd că, la fel ca la cea mai multă lume, impresia dumneavoastră despre epilepsie este exagerată şi probabil în mare măsură închipuită.<br />
— Nu este ereditară? spuse Chris tresărind.<br />
— Ăsta e unul din mituri, îi vorbi Klein cu calm. Cel puţin, majoritatea doctorilor par să creadă asta. Uitaţi ce este, practic oricine poate fi făcut să aibă convulsii. Vedeţi dumneavoastră, o mare parte dintre noi suntem născuţi cu o barieră extrem de înaltă la convulsii; alţii cu o barieră coborâtă; deci diferenţa dintre dumneavoastră şi un epileptic este o chestiune de măsură. Asta‑i tot. Doar gradul de rezistenţă. Nu este o boală.<br />
— Atunci ce este? O năzărire?<br />
— O tulburare: o tulburare controlabilă. Şi există multe, multe tipuri, doamnă MacNeil. De exemplu, acum staţi aici jos şi pentru o fracţiune de moment, să zicem, vă pierdeţi şi scăpaţi o frântură din ceea ce am spus. Ei bine, să ştiţi că asta e un fel de epilepsie, doamnă MacNeil. Exact. Este cu adevărat un atac epileptic.<br />
— Mda, bine, nu e ca la Regan, respinse Chris explicaţia. Şi cum de se întâmplă pur şi simplu din senin?<br />
— Ştiţi ce, nu suntem încă siguri că asta are, şi recunosc că poate aţi avut de la început dreptate; e foarte posibil să fie ceva psihosomatic. Cu toate acestea, mă îndoiesc. Şi ca să vă răspund la întrebare, cine ştie câte schimbări în funcţionarea creierului pot declanşa o convulsie în epilepsie: grijă; o oboseală; stres emoţional; un anumit sunet al unui instrument muzical. Am avut odată un pacient, de exemplu, care nu avea niciodată accese, cu excepţia cazului când ajungea cu autobuzul la un bloc de casa lui. Ei bine, am descoperit în final ce cauza acest lucru: lumina care venea de la un gard alb lustruit, atunci când se reflecta pe geamul autobuzului. Acuma, la o altă oră din zi, sau la o altă viteză a autobuzului, nu ar fi păţit nimic, mă‑nţelegeţi. Avea o leziune, o cicatrice pe creier, care era cauzată de o boală din copilărie. În cazul fiicei dumneavoastră, cicatricea ar fi aici în frunte — în lobul temporal — şi când este atinsă de un anumit impuls electric cu o anumită lungime de undă şi o anumită perioadă, declanşează o erupţie bruscă de reacţii anormale din străfundul fiinţei, foca-lizate în lob. Înţelegeţi?<br />
— Cred că da, oftă Chris deprimată. Dar ca să fiu cinstită, doctore, nu înţeleg cum de s‑ar putea schimba întreaga ei personalitate.<br />
— În lobul temporal, aceasta este deosebit de obişnuit, şi poate dura zile sau chiar săptămâni întregi. Nu arareori se descoperă comportări distructive şi chiar criminale. De fapt, probabilitatea cea mare este ca acum două‑trei sute de ani, oamenii cu tulburări ale lobului temporal să fi fost adesea consideraţi ca fiind posedaţi de diavol.<br />
— Să fi fost ce?<br />
— Luaţi în stăpânire de mintea unui diavol. Mă‑nţelegeţi, ceva în genul unei versiuni superstiţioase la dedublarea personalităţii.<br />
Chris închise ochii şi îşi coborî fruntea sprijinindu‑şi‑o în podul palmei.<br />
— Auziţi, spuneţi‑mi ceva de bine, murmură ea.<br />
— Ei, acuma; nu fiţi alarmată. Dacă este o leziune, într‑un fel ea e norocoasă. Atunci tot ce avem de făcut este să înlăturăm cicatricea.<br />
— Mda, grozav.<br />
— Sau ar putea fi doar o presiune asupra creierului. Uitaţi, aş dori să‑i fac câteva radiografii ale craniului. Este un radiolog aici în clădire şi poate îl prind să vă cheme chiar acum. Să‑l sun?<br />
— Dumnezeule, da; daţi‑i drumul; s‑o facem.<br />
Klein dădu telefon şi făcu aranjamentele necesare. Urmau s‑o primească pe Regan imediat.<br />
Puse receptorul în furcă şi începu să scrie o reţetă.<br />
— Camera douăzeci şi unu, etajul doi. Probabil o să vă sun eu mâine sau joi. Aş vrea să discut cu un neurolog. Între timp, o scot de pe Ritalin. Să încercăm o vreme cu Librium.<br />
Rupse reţeta din carneţel şi i‑o înmână.<br />
— Eu aş încerca să rămân aproape de ea, doamnă MacNeil. În aceste stări de umblat în transă, dacă asta este, e totdeauna posibil să se rănească. Dormitorul dumneavoastră e aproape de al ei?<br />
— Mda, este.<br />
— Asta‑i bine. La parter?<br />
— Nu, la etaj.<br />
— În dormitorul ei sunt ferestre mari?<br />
— Una. De ce?<br />
— Ăă, eu aş căuta s‑o ţin închisă, poate chiar cu un lacăt. Într‑o stare de transă, ar putea să cadă pe fereastră. Am avut odată un...<br />
— ...pacient, continuă Chris cu o urmă de zâmbet strâmb, resemnat.<br />
Doctorul zâmbi puţin încurcat.<br />
— Îmi face impresia că am o grămadă, nu‑i aşa?<br />
— Până acum, doi.<br />
Îşi sprijini bărbia în mână şi se întinse gânditoare în faţă.<br />
— Ştiţi, tocmai mi‑a trecut ceva prin minte.<br />
— Ce anume?<br />
— Ăă, cum spuneaţi dumneavoastră, că după un acces adoarme dusă imediat. Ca sâmbătă noaptea. Parcă aşa ziceaţi.<br />
— Ăă, da. Klein dădu din cap. E corect.<br />
— Păi atunci, cum se face că în celelalte dăţi când a spus că patul se scutură, a fost mereu trează de‑a binelea?<br />
— Nu mi‑aţi spus asta.<br />
— Eh, arăta cât se poate de normal. Pur şi simplu venea în camera mea şi mă ruga să stea cu mine în pat.<br />
— Pat udat? Vomă?<br />
Chris scutură din cap.<br />
— Se simţea perfect.<br />
Klein se încruntă şi preţ de o clipă îşi muşcă uşor buza.<br />
— Mai bine să aşteptăm radiografiile, îi spuse el în final.<br />
Vlăguită şi amorţită, Chris o însoţi pe Regan la radiolog; stătu lângă ea cât timp durară radiografiile; o duse acasă. Fata, din momentul celei de‑a doua injecţii, fusese ciudat de tăcută şi Chris făcea acum efortul să o antreneze.<br />
— Vrei să jucăm Monopoly, ceva?<br />
Regan scutură din cap şi se uită fix către mama ei, cu ochi goi a căror privire părea retrasă undeva într‑o adâncime infinită.<br />
— Mi‑e somn, spuse ea cu o voce asemănătoare privirii. Apoi întorcându‑se, urcă în dormitorul ei.<br />
Trebuie că e de la Librium, reflectă Chris urmărind‑o. Apoi, într‑un târziu, oftă şi se duse la bucătărie. Îşi turnă nişte cafea şi se aşeză la măsuţa din colţ, alături de Sharon.<br />
— Cum a mers?<br />
— Oh, Hristoase!<br />
Chris flutură reţeta şi o făcu să alunece pe masă.<br />
— Ar fi bine să suni să pregătească asta, spuse ea şi apoi explică ce‑i zisese doctorul. Dacă sunt ocupată sau plecată, n‑o scăpa din ochi, da, Shar? El a... Copleşită. Brusc. Să nu uit.<br />
Se ridică de la masă şi se duse în dormitorul lui Regan; o găsi dormind învelită.<br />
Chris se duse la fereastră şi strânse zăvorul până la refuz. Se uită lung în jos. Fereastra, dispusă pe una din părţile laterale ale casei, dădea exact deasupra treptelor abrupte care plonjau mult în jos, până la M Street.<br />
— Maică Precistă, mai bine aş chema chiar acum un lăcătuş.<br />
Chris se întoarse în bucătărie şi adăugă acest lucru la lista după care lucra Sharon, îi dictă lui Willie meniul de prânz şi îl sună pe impresarul ei, care o căutase la telefon.<br />
— Ce se aude cu scenariul? vru el să ştie.<br />
— Mda, e nemaipomenit, Ed; hai s‑o facem, îi spuse ea. Pe când în-ceputul?<br />
— Păi, segmentul tău e în iulie, aşa că va trebui să începi pregătirile imediat.<br />
— Adică acum?<br />
— Adică acum. Asta nu e actorie, Chris. Eşti implicată într‑o sumedenie de treburi de producţie. Trebuie să discuţi cu cel care face decorurile, cu cel care face costumele, cu cel care se ocupă de machiaj, cu produ-cătorul. Şi va trebui să‑ţi alegi un cameraman şi un montor şi să‑ţi suspenzi filmările. Haide, Chris, doar ştii care‑i mersul.<br />
— Oh, rahat.<br />
— Ai o problemă?<br />
— Da, am; am o problemă.<br />
— Care‑i problema?<br />
— Păi, Regan e cam bolnavă.<br />
— Oh, îmi pare rău. Ce are?<br />
— Nu se ştie încă. Aştept nişte analize. Ascultă, Ed, nu pot s‑o părăsesc.<br />
— Da' cine spune s‑o părăseşti?<br />
— Nu, nu m‑ai înţeles. Ed. trebuie să stau acasă cu ea. Are nevoie de îngrijirea mea. Ştii, Ed, efectiv n‑am cum să‑ţi explic, e prea complicat; aşa că de ce n‑am mai amâna‑o un pic?<br />
— Nu putem. Se doreşte vizionarea de Crăciun, la Music Hall, Chris, şi cred că ei vor să‑i dea drumul acum.<br />
— Oh, pentru numele lui Hristos, Ed, pot şi ei să aştepte două săptămâni. Nu mă lua chiar aşa!<br />
— Auzi, m‑ai bătut la cap că vrei să regizezi şi acum din se...<br />
— Da, Ed, ştiu, îl întrerupse ea. Uite ce e, vreau să regizez; doresc din tot sufletul, dar efectiv o să trebuiască să le spui că îmi mai trebuie ceva timp.<br />
— O fac, o dăm în bară! Să ştii că asta e părerea mea. Auzi, ei oricum nu te vor, asta e ştiut. Doar că o fac de dragul lui Moore; şi bănuiesc că dacă se duc acum din nou la el şi‑i spun că tu nu eşti încă decisă s‑o faci, o să‑şi iasă din pepeni. Chris, fii rezonabilă. Ştii ce, fă ce vrei. Mie nu‑mi pasă. Nu e vorba de bani în treaba asta, decât în cazul în care dă lovitura. Dar dacă vrei, eu îţi spun: am cerut un răgaz, am dat‑o în bară. Eh, ce să le spun?<br />
— Of, Maică Precistă, oftă Chris.<br />
— Nu e uşor. Ştiu.<br />
— Nu, nu este. Ăă, ascultă...<br />
Se gândi. Apoi scutură din cap.<br />
— Ed, pur şi simplu vor trebui să aştepte, spuse ea resemnată.<br />
— Tu ai hotărât.<br />
— Okay, Ed. Ţine‑mă la curent.<br />
— Te voi ţine. O să te sun. Stai liniştită.<br />
— Şi tu, Ed. Pa.<br />
Puse deprimată receptorul în furcă şi îşi aprinse o ţigară.<br />
— Apropo, am vorbit cu Howard, ţi‑am zis? îi spuse lui Sharon.<br />
— Ah, când? I‑ai spus ce se întâmplă cu Rags?<br />
— I‑am spus. I‑am spus că ar trebui să vină s‑o vadă.<br />
— Şi vine?<br />
— Nu ştiu. Nu cred, răspunse Chris.<br />
— Ar trebui să‑ţi dai seama că el ar face acest efort dacă ar putea.<br />
— Mda, ştiu. Oftă Chris. Dar trebuie să‑i înţelegi reticenţa, Shar. Asta e. Eu ştiu că asta e.<br />
— Asta e ce?<br />
— Eh, toată chestia asta cu „domnul Chris MacNeil". Rags făcea parte din ea. Totdeauna eu împreună cu Rags pe coperţile revistelor; eu cu Rags în pozele care însoţesc articolele; mama şi fiica, zânele gemene. Îşi scutură prost dispusă ţigara. Ah, aiureli, cine ştie? E tare încurcat. Dar e greu să te înhami împreună cu el, Shar; eu pur şi simplu nu pot.<br />
Întinse mâna după o carte care era lângă cotul lui Sharon.<br />
— Ce mai citeşti?<br />
— Poftim? A, asta. E pentru tine. Am uitat. Doamna Perrin a trecut pe aici.<br />
— A fost aici?<br />
— Da, azi dimineaţă. A spus că‑i pare rău că nu te‑a găsit şi că pleacă din oraş, dar că te sună de cum se întoarce.<br />
Chris dădu din cap şi aruncă o privire titlului cărţii: A Study of Devil Worship and Related Occult Phenomena. O deschise şi găsi o notiţă scrisă de mână de la Mary Jo Perrin:<br />
Dragă Chris: m‑am nimerit pe lângă Georgetown University Library şi am ales asta pentru tine. Are câteva capitole despre Mesa Neagră. Cu toate acestea, ar trebui s‑o citeşti toată; cred că vei găsi celelalte secţiuni deosebit de interesante. Pe curând.<br />
Mary Jo<br />
— E o dulce, spuse Chris.<br />
— Da, este, fu Sharon de acord.<br />
Chris răsfoi paginile cărţii.<br />
— Cum sunt dezvăluirile despre Mesa Neagră? Ţi se cam face părul măciucă?<br />
— Nu ştiu, răspunse Sharon. Nu le‑am citit.<br />
— Nu‑ţi fac bine la seninătate?<br />
— A, chestia asta mă lasă rece.<br />
— Ce s‑a întâmplat cu complexul tău în legătură cu Iisus?<br />
— Ei, şi tu acum!<br />
Chris împinse cartea pe masă spre Sharon.<br />
— Uite, citeşte‑o şi spune‑mi ce se întâmplă?<br />
— Şi să am coşmaruri?<br />
— Da' pentru ce îţi închipui că eşti plătită?<br />
— Să vărs.<br />
— Asta pot să fac şi eu, mormăi Chris luându‑şi ziarul de seară. Tot ce ai de făcut este să‑ţi îndeşi pe gât sfatul managerului propriu şi vomiţi sânge o săptămână. Puse iritată ziarul de o parte. Ai vrea să dai drumul la radio, Shar? Să prindem ştirile.<br />
Sharon mâncă de prânz în casă împreună cu Chris, iar apoi plecă la o întâlnire. Uită cartea. Chris o văzu pe masă şi se gândi s‑o citească, dar în final se simţi prea istovită. O lăsă pe masă şi se duse sus.<br />
Intră să se uite la Regan, care în continuare părea să doarmă liniştită sub pătură. Controla din nou fereastra. Părăsind camera, Chris avu grijă să lase uşa larg deschisă şi înainte de a urca în pat făcu acelaşi lucru cu uşa ei. Urmări câtva timp un film la televizor. Apoi adormi.<br />
În dimineaţa următoare, cartea despre venerarea Diavolului dispăruse de pe masă.<br />
Nimeni nu dădu importanţă.<br />
<br />
<br />
<br />
trei<br />
<br />
Neurologul consultat agăţă din nou radiografiile şi căută elemente care să arate ca şi cum craniul ar fi fost lovit cu un ciocănel, aşa cum se face la modelarea cuprului. Doctorul Klein stătea în spatele lui cu braţele încrucişate. Căutaseră amândoi leziuni şi acumulări de lichid; o posibilă modificare a glandei pineale. Acum căutau semnele craniului de tip Luckenshadl, adâncituri care să trădeze existenţa unor presiuni intracraniene cronice.<br />
Nu le găsiră. Era joi, 28 aprilie.<br />
Neurologul îşi scoase ochelarii şi îi băgă cu grijă în buzunarul stâng de la piept al jachetei sale.<br />
— Nu există absolut nimic, Sam. Nimic de văzut.<br />
Klein se încruntă cu privirea în pământ, scuturând din cap.<br />
— Nu se leagă.<br />
— Vrei să mai facem o serie?<br />
— Nu cred. O să încerc o puncţie lombară.<br />
— Bună idee.<br />
— Între timp aş dori s‑o consulţi.<br />
— Azi e bine?<br />
— Ăă, eu... Sonerie de interfon. Scuză‑mă. Ridică receptorul. Da?<br />
— Doamna MacNeil vă caută la telefon. Spune că e urgent.<br />
— Pe ce linie?<br />
— Pe doisprezece.<br />
Apăsă pe butonul de oraş.<br />
— Doctorul Klein, doamnă MacNeil. Care‑i necazul?<br />
Vocea ei era îngrozită, la marginea isteriei.<br />
— O Dumnezeule, doctore, Regan e necazul! Puteţi veni imediat?<br />
— Păi, ce s‑a‑ntâmplat?<br />
— Nu ştiu, doctore, pur şi simplu nu pot să descriu! Oh, pentru numele lui Dumnezeu, veniţi aici! Veniţi acum!<br />
— Imediat!<br />
Întrerupse legătura şi o sună pe secretara lui.<br />
— Susan, spune‑i lui Dresner să se ocupe el de programările mele. Puse receptorul în furcă şi începu să‑şi descheie jacheta. Ea e. Vrei să vii? Este exact dincolo de pod.<br />
— Am o oră la dispoziţie.<br />
— Să mergem.<br />
În câteva minute fură acolo. La uşă, unde îi întâmpină Sharon, auziră gemete şi ţipete de groază venind din dormitorul lui Regan. Secretara arata înfricoşată.<br />
— Sunt Sharon Spencer, spuse ea. Veniţi. E sus.<br />
Îi conduse la uşa dormitorului lui Regan, o întredeschise şi strigă:<br />
— Chris, doctorii!<br />
Chris apăru imediat în uşă, cu faţa contorsionată de teamă, ca într‑o menghină.<br />
— Oh, Doamne Dumnezeule, intraţi! rosti ea tremurat. Intraţi şi aruncaţi o privire la ce face.<br />
— Dumnealui este doctorul...<br />
În mijlocul prezentărilor, Klein se blocă, zgâindu‑se la Regan. Cu ţipete isterice stridente, aceasta îmblătea din braţe în timp ce corpul ei părea să se avânte în aer, în poziţie orizontală deasupra patului, ca apoi să se trântească cu sălbăticie pe saltea. Mişcarea se repeta cu rapiditate.<br />
— Ah, mămico, fă‑l să se oprească! urla ea, Opreşte‑l. Încearcă să mă ucidă! Opreşte‑l! Opppreeeeeeşteeeeeeee‑l, mămicoooooooooooo!<br />
— Ah, scumpa mea! scânci Chris ducându‑şi cu o smucitură pumnul la gură şi muşcându‑l. Întoarse o privire imploratoare către Klein. Doctore, ce este? Ce se întâmplă?<br />
El scutură din cap cu privirea fixată asupra lui Regan, în timp ce ciudatul fenomen continua. Regan se ridica de fiecare dată cam la vreo treizeci de centimetri, după care cădea cu un icnet, de parcă nevăzute mâini ar fi luat‑o de jos şi ar fi trântit‑o înapoi.<br />
Chris îşi acoperi ochii cu o mână tremurătoare.<br />
— Oh, Iisuse, Iisuse! spuse ea cu voce răguşită. Doctore, ce este?<br />
Mişcările sus‑jos încetară ca din senin şi fata începu să se răsucească într‑o parte şi‑n alta dându‑şi ochii peste cap, încât se mai vedea doar albul lor.<br />
— Ah, mă arde... el mă arde! Regan gemea. Ah, ard! Ard!...<br />
Picioarele începură să i se încrucişeze şi să i se desfacă cu repeziciune.<br />
Doctorii se apropiară mai mult, câte unul de fiecare parte a patului. Zvârcolindu‑se şi smucindu‑se în continuare, Regan îşi arcui capul pe spate, lăsând să se vadă un gât umflat, noduros. Începu să mormăie ceva incomprehensibil pe un ton gutural:<br />
— ...inemintnusue... inemintnusue...<br />
Klein întinse mâna în jos să‑i ia pulsul.<br />
— Acuma, hai să vedem care‑i necazul, scumpo, spuse el cu blândeţe.<br />
Şi deodată se rostogoli prin cameră, uimit şi şocat de forţa violentei lovituri dată cu dosul mâinii de către Regan, care se ridică în capul oaselor cu faţa contorsionată de o furie hidoasă.<br />
— Scroafa este a mea! mugi ea cu o voce răguşită, puternică. Este a mea! Nu te apropia de ea! Este a mea!<br />
Un râs lătrător îi ţâşni din gât, iar apoi căzu pe spate de parcă ar fi împins‑o cineva. Îşi trase în sus cămaşa de noapte, expunându‑şi organul genital.<br />
— Futeţi‑mă! Futeţi‑mă! le strigă ea doctorilor şi începu să se masturbeze frenetic cu ambele mâini.<br />
Câteva clipe mai târziu, Chris fugi din cameră cu un suspin înăbuşit, atunci când Regan îşi duse degetele la gură şi le linse.<br />
Când Klein se apropie de marginea patului, Regan păru să se îmbrăţişeze singură, mângâindu‑şi braţele.<br />
— O, da, perla mea... Îngăimă ea cu acea voce ciudat de aspră. Ochii îi erau închişi ca în extaz. Copila mea... floarea mea... perla mea...<br />
Apoi din nou se răsuci dintr‑o parte în alta, îngânând iar şi iar silabe fără înţeles. Şi brusc se ridică în capul oaselor cu ochii holbaţi într‑o neputincioasă teroare.<br />
Miorlăi ca o pisică.<br />
Apoi lătră.<br />
Apoi necheză.<br />
Iar apoi, aplecându‑se de mijloc începu să‑şi rotească rapid trunchiul, în cercuri imposibile. Îşi pierdea răsuflarea.<br />
— Ah, opriţi‑l! plângea Regan. Vă rog, opriţi‑l! Mă doare! Făceţi‑l să se oprească! Nu pot să respir!<br />
Klein nu mai răbdă. Îşi aduse trusa medicală la fereastră şi începu să pregătească o injecţie.<br />
Neurologul rămase lângă marginea patului şi o văzu pe Regan căzând pe spate ca de la un brânci. Ochii i se rotiră din nou în orbite şi începu să mormăie precipitat, cu un timbru gutural. Neurologul se aplecă mai aproape şi încercă să desluşească ce spune. Apoi, îl văzu pe Klein chemându‑l cu un semn discret. Se duse la el.<br />
— Am să‑i fac Librium, îi spuse Klein reţinut, ridicând seringa în lumină. Dar va trebui ca tu s‑o ţii.<br />
Neurologul dădu din cap. Părea preocupat. Îşi înclină capul într‑o parte ca şi cum ar fi tras cu urechea la mormăiala care venea dinspre pat.<br />
— Ce spune? şopti Klein.<br />
— Nu ştiu. Doar o babilonie. Silabe fără sens. Totuşi propria‑i explicaţie îl lăsă nemulţumit. Cu toate acestea, ea pronunţă de parca ar avea sens. Cu o anumită cadenţă.<br />
Klein făcu semn cu capul înspre pat şi se apropiară încet pe fiecare latură. Când ajunseră, ea deveni rigidă, cuprinsă parcă în strânsoarea ţeapănă a tetanosului, iar doctorii schimbară între ei priviri pline de înţeles. Apoi se uitară din nou la Regan cum începe să se arcuiască în sus, într‑o poziţie imposibilă, îndoindu‑se pe spate până când fruntea îi atinse picioarele. Ţipa de durere.<br />
Doctorii îşi aruncară unul altuia priviri întrebătoare, pline de nesiguranţă. Apoi Klein îi făcu semn neurologului. Dar mai înainte ca acesta s‑o poată apuca, Regan se prăbuşi într‑o stare de leşin şi udă patul. Klein se aplecă deasupra şi îi ridică pleoapa. Îi verifică pulsul.<br />
— Va rămâne câtva timp în stare de inconştientă, murmură el. Cred că a avut o convulsie. Tu nu crezi?<br />
— Ba da, şi eu cred.<br />
— Eh, hai să ne luăm nişte măsuri de prevedere, spuse Klein.<br />
Îi făcu cu îndemânare injecţia.<br />
— Ei, ce crezi? îl întrebă Klein pe neurolog, în timp ce apăsa locul înţepăturii cu un tampon steril.<br />
— Lobul temporal. Sigur, ar mai putea fi posibilitatea schizofreniei, Sam, dar instalarea bolii e mult prea subită. N‑a avut nimic în trecut, nu?<br />
— Nu, n‑a avut.<br />
— Neurastenie?<br />
Klein scutură din cap.<br />
— Atunci, poate isterie, propuse neurologul.<br />
— M‑am gândit şi eu la asta.<br />
— Sigur. Dar ar însemna că este o curiozitate a naturii, dacă poate să‑şi răsucească voit corpul în halul ăla. Scutură din cap. Nu, cred că e ceva patologic. Sam... puterea ei; paranoia; halucinaţiile. Schizofrenie, okay; ar explica aceste simptoame. Dar lobul temporal ar explica în plus convulsiile. Totuşi, este un lucru care mă deranjează... Tărăgănă vorbele, încruntându‑se.<br />
— Care anume?<br />
— Ăă, nu sunt sigur dar mi s‑a părut că am auzit cuvinte care ar indica o disociere: „perla mea"... „copila mea"... „floarea mea"... „scroafa". Am avut sentimentul că se referea chiar la ea. A fost şi impresia ta, sau caut eu nod în papură?<br />
Klein rumegă întrebarea, bătând darabana cu degetele pe buză.<br />
— Ei bine, ca să fiu cinstit, pe moment nu mi‑a trecut prin cap, dar acum că ai adus vorba... Bombăni dus pe gânduri. S‑ar putea. Da, da, s‑ar putea.<br />
Apoi alungă gândul.<br />
— Eh, o să‑i fac un LP chiar acum până nu‑şi revine şi aşa poate o să aflăm ceva.<br />
Neurologul dădu din cap.<br />
Klein răscoli prin trusa medicală, găsi o pastilă şi o băgă în buzunar.<br />
— Poţi să rămâi?<br />
Neurologul îşi privi ceasul.<br />
— Cel mult o jumătate de oră.<br />
— Hai să vorbim cu mama ei.<br />
Părăsiră camera şi ieşiră în hol.<br />
Chris şi Sharon stăteau cu capetele plecate, sprijinindu‑se cu spatele de balustrada scării. În timp ce se apropiară, Chris îşi şterse nasul cu o batistă umedă, făcută ghem. Ochii îi erau roşii de plâns.<br />
— Doarme, îi spuse Klein.<br />
— Slavă Domnului, suspină Chris.<br />
— Şi este puternic sedată. Va dormi probabil neîntrerupt până mâine dimineaţă.<br />
— Bine, spuse Chris slăbită. Doctore, îmi pare rău că am fost aşa de copilăroasă.<br />
— Aţi făcut foarte bine, o asigură el. E un calvar îngrozitor. Apropo, dumnealui este doctorul David.<br />
— Îmi pare bine, spuse Chris cu un zâmbet abătut.<br />
— Doctorul David este neurolog.<br />
— Ce părere aveţi? îi întrebă ea pe amândoi.<br />
— Păi, bănuim în continuare că este lobul temporal, răspunse Klein, şi...<br />
— Iisuse, despre ce naiba vorbiţi? erupse Chris. S‑a comportat ca o psihopată, ca o personalitate dedublată! Ce...<br />
Îşi reveni brusc şi îşi înclină capul, ducându‑şi mâna la frunte.<br />
— Bănuiesc că sunt la capătul puterilor. Expiră istovită. Îmi pare rău. Ridică înspre Klein o privire secătuită. Ce spuneaţi?<br />
Îi răspunse David.<br />
— N‑au existat de‑a lungul timpului mai mult de o sută de cazuri de dedublare a personalităţii, doamnă MacNeil. Sunt cazuri rare. Eu ştiu că tentaţia este să se apeleze imediat la psihiatrie, dar orice psihiatru responsabil va epuiza mai întâi posibilităţile somatice. Aşa e cel mai sigur de procedat.<br />
— Okay, deci ce urmează? oftă Chris.<br />
— O puncţie lombară, răspunse David.<br />
— În şira spinării?<br />
El dădu din cap.<br />
— Ceea ce ne‑a scăpat la radiografii şi la EEG ar putea să apară aici. Cel puţin, ar elimina câteva alte posibilităţi. Aş dori s‑o fac chiar acum cât doarme. Îi voi face o anestezie locală, bineînţeles, dar ceea ce încerc să elimin este mişcarea.<br />
— Cum ar putea să sară din pat aşa din te miri ce? întrebă Chris, plimbându‑şi neliniştită privirea.<br />
— Păi, cred că am mai discutat asta, spuse Klein. Stările patologice pot induce o putere anormală şi capacităţile motorii accelerate.<br />
— Dar nu ştiţi de ce, spuse Chris.<br />
— Ăă, se pare că au de‑a face într‑o anumită măsură cu motivaţia, comentă David. Dar asta e tot ce ştim.<br />
— Eh, acuma, cum rămâne cu coloana vertebrală? o întrebă Klein pe Chris. Ne daţi voie?<br />
Răsuflă din greu şi scutură din umeri, privind în podea.<br />
— Daţi‑i drumul, murmură ea. Faceţi orice aveţi de făcut. Numa' faceţi‑o bine.<br />
— O să încercăm, spuse Klein. Pot să dau un telefon?<br />
— Sigur, pe aici. În birou.<br />
— A, în altă ordine de idei, spuse Klein în timp ce Chris se întorcea ca s‑o ia înainte, are nevoie să‑i schimbaţi lenjeria de pat.<br />
— O schimb eu, spuse Sharon. Se îndreptă către dormitorul lui Regan.<br />
— Pot să vă fac o cafea? întrebă Chris în timp ce doctorii o urmau coborând scara. I‑am dat îngrijitoarei după‑amiază liberă, aşa că va trebui să vă ofer ness.<br />
Cei doi o rugară să nu se deranjeze.<br />
— Am văzut că nu aţi aranjat încă fereastra, remarcă Klein.<br />
— Nu, am chemat pe cineva, îi răspunse Chris. O să aducă mâine obloane care se pot zăvorî.<br />
El aprobă cu un gest al capului.<br />
Intrară în camera de lucru, unde Klein sună la cabinet şi îi dădu instrucţiuni unei asistente să trimită la domiciliu echipamentul şi medicaţia necesare.<br />
— Şi să se pregătească laboratorul pentru o analiză de lichid cefalo‑rahidian, anunţă Klein. O s‑o fac chiar eu, imediat după puncţie.<br />
Când termină de vorbit, se întoarse spre Chris şi o întrebă ce se mai întâmplase de când o consultase rândul trecut pe Regan.<br />
— Păi, marţi — chibzui ea — nu s‑a întâmplat absolut nimic. S‑a dus direct în pat şi a dormit până a doua zi dimineaţa târziu, apoi...<br />
— A, nu, nu, staţi, se răzgândi ea. Nu, n‑a dormit. Exact. Willie mi‑a menţionat că a auzit‑o îngrozitor de devreme în bucătărie. Mi‑aduc aminte că m‑am bucurat că i‑a revenit pofta de mâncare. Dar s‑a întors în pat, bănuiesc, pentru că a rămas acolo tot restul zilei.<br />
— A dormit? o întrebă Klein.<br />
— Nu, cred că a citit, răspunse Chris. Ei bine, începusem să mă mai liniştesc în legătură cu toate astea; se părea că Librium‑ul era exact ce trebuia. Era oarecum dusă cu gândul, după câte observasem, iar asta mă deranjase puţin. Dar oricum era o îmbunătăţire cât se poate de mare. Eh, azi‑noapte iarăşi nimic, continuă Chris, şi azi‑dimineaţă a început.<br />
Trase adânc aer în piept.<br />
— Maică, da' cum a mai început! Scutură din cap.<br />
Stătea în bucătărie, le spuse Chris doctorilor, când Regan coborâse în fugă scările ţipând, ascunzându‑se lipsită de apărare în spatele scaunului mamei sale. Se agăţase de braţele lui Chris şi îi explicase cu voce înspăimântată că o urmărea Căpitanul Howdy; o ciupea; o înghiontea; rostea obscenităţi; o ameninţa că o ucide. „Uite‑l!", dăduse ea în final ţipăt, arătând cu degetul spre uşă. Apoi se trântise pe podea cu corpul smucindu‑i‑se în spasme, sufocându‑se şi plângându‑se că Howdy o lovea cu picioarele. Apoi dintr‑o dată, povesti Chris, Regan se ridicase în picioare în mijlocul bucătăriei şi începuse să se rotească cu repeziciune, „ca un titirez", continuându‑şi mişcările câteva minute, până când se prăbuşi extenuată.<br />
— Iar apoi din senin, încheie Chris deznădăjduită, am văzut că era... ură în ochii ei, ură, şi mi‑a spus...<br />
Nu putea să articuleze;<br />
— Mi‑a zis că sunt o... Oh, Iisuse!<br />
Izbucni în suspine şi îşi acoperi ochii cu palmele, plângând cu hohote.<br />
Klein se duse în tăcere la bar; turnă apă într‑un pahar. Se apropie de Chris.<br />
— Of, rahat, unde‑or fi ţigările? Chris oftă cu un tremur în glas şi se şterse la ochi cu dosul degetului.<br />
Klein ii dădu paharul şi o pastilă mică şi verde.<br />
— Încercaţi mai bine cu asta, o sfătui el.<br />
— E un tranchilizant?<br />
— Da.<br />
— O să iau două.<br />
— Unul e de ajuns.<br />
— Sunt o cheltuitoare, murmură Chris cu o urmă de zâmbet<br />
Înghiţi pastila, apoi îi întinse doctorului paharul gol.<br />
— Mersi, spuse ea încet şi îşi sprijini fruntea pe degetele‑i tremurânde. Mda, atunci a început, reluă ea prost dispusă. Toată chestia asta cu celălalt. Era de parcă devenise altcineva.<br />
— Cum ar fi, poate, Căpitanul Howdy? întrebă David.<br />
Chris îşi ridică ochii spre el, nedumerită. El o privi concentrat.<br />
— Cum adică? întrebă ea.<br />
— Nu ştiu. Ridică din umeri. Am întrebat şi eu aşa.<br />
Se întoarse spre şemineu cu o privire absentă, goală.<br />
— Nu ştiu, spuse ea fără intonaţie. Pur şi simplu altcineva.<br />
Urmă un moment de linişte. Apoi David se ridică în picioare şi îşi ceru scuze că trebuie să plece pentru o altă vizită, iar după câteva cuvinte de îmbărbătare îşi luă rămas bun.<br />
Klein îl conduse până la uşă.<br />
— Îi verifici glicemia? îl întrebă David.<br />
— Nu, eu acolo la Rosslyn sunt prostul satului.<br />
David zâmbi uşor.<br />
— Cred că şi eu sunt puţin încordat, spuse acesta. Îşi întoarse privirea gânditor. Ciudat caz.<br />
Câteva clipe îşi mângâie bărbia şi păru să clocească un răspuns. Apoi se uită la Klein.<br />
— Să mă anunţi când afli ceva.<br />
— Vei fi acasă?<br />
— Da, o să fiu. Să mă suni. Făcu un gest cu mâna în semn de rămas bun şi plecă.<br />
<br />
<br />
Puţin mai târziu, după sosirea echipamentului, Klein o anestezie pe Regan cu Novocain în regiunea dorsală. Fără să scape manometrul din ochi, el extrase lichidul cefalo‑rahidian, în timp ce Chris şi Sharon se uitau.<br />
— Tensiunea e normală, murmură el.<br />
Când termină, merse la fereastră să vadă dacă lichidul era clar sau tulbure.<br />
Era clar.<br />
Aşeză cu grijă tuburile cu lichid în geantă.<br />
— Mă îndoiesc că o va face, le spuse Klein celor două femei, dar în caz că se trezeşte în mijlocul nopţii şi creează necazuri, ar fi nevoie aici de o infirmieră care să‑i facă un sedativ.<br />
— Nu pot să i‑l fac chiar eu? întrebă Chris îngrijorată.<br />
— De ce nu o infirmieră?<br />
Se feri să pomenească de profunda ei neîncredere în medici şi infirmiere.<br />
— Aş prefera să‑l fac eu, spuse ea simplu. Nu s‑ar putea?<br />
— Ăă, injecţiile sunt cu cântec, răspunse acesta. O bulă de aer este foarte periculoasă.<br />
— A, ştiu eu să fac, interveni Sharon. Acasă în Oregon, mama conducea o maternitate.<br />
— Vai, ai vrea tu să faci asta, Shar? Ai vrea să stai aici noaptea? o întrebă Chris.<br />
— Ştiţi, interveni Klein, în afară de stat noaptea, s‑ar putea să mai aibă nevoie şi de hrănire intravenoasă, asta în funcţie de cum îi merge mai departe.<br />
— Aţi putea să mă învăţaţi cum se face? îl întrebă Chris neliniştită.<br />
El dădu din cap.<br />
— Da, cred că aş putea.<br />
Scrise o reţetă pentru Thorazine soluţie şi pentru seringi de unică folosinţă. I‑o dădu lui Chris.<br />
— Să vi se trimită astea chiar acum.<br />
Chris i‑o înmână lui Sharon.<br />
— Iubito, ocupă‑te tu de asta pentru mine, vrei? Doar dai telefon şi ei ţi le livrează. Aş dori să‑l însoţesc pe domnul doctor cât face acele analize... Vă deranjează? Îl întrebă ea.<br />
El observă încordarea din ochii ei; privirea încurcată şi neajutorată. Dădu aprobator din cap.<br />
— Ştiu ce simţiţi. Îi zâmbi blând. Şi eu simt acelaşi lucru când vorbesc cu mecanicii despre maşina mea.<br />
Ieşiră din casă la exact 6:18 p.m.<br />
Klein făcu o serie de teste în laboratorul său de la centrul medical Rosslyn. Analiză mai întâi conţinutul de proteine.<br />
Normal.<br />
Apoi făcu o citologie.<br />
— Prea multe globule roşii, explică el, înseamnă hemoragie cerebrală. Iar prea multe albe ar însemna infecţie.<br />
Căută în special vreo infecţie cauzată de fungi, infecţii care erau adesea cauza unor comportări bizare cronice. Şi din nou trase liniuţă.<br />
În final, Klein verifică glicemia.<br />
— Cum aşa? îl întrebă Chris concentrată.<br />
— Păi, acuma, glucoza din lichidul cefalo‑rahidian, îi spuse el, trebuie să reprezinte două treimi din glucoza de sânge. Orice variaţie semnificativă sub acest procent ar însemna o boală în care bacteriile consumă glucoza din lichidul cefalo‑rahidian. Şi în cazul acesta s‑ar explica simptomele ei.<br />
Dar nu reuşi să găsească acest lucru.<br />
Chris scutură din cap şi îşi încrucişa braţele.<br />
— Iată‑ne, oameni buni, luând‑o de la capăt, murmură ea lugubru.<br />
O vreme, Klein întoarse lucrurile pe toate feţele. Apoi, într‑un târziu, se întoarse şi privi spre Chris.<br />
— Ţineţi ceva droguri în casă? o întrebă el.<br />
— Huh?<br />
— Amfetamine? LSD?<br />
— Vai, nu. Să ştiţi că v‑aş spune. Nu, nu se găseşte nimic de genul ăsta.<br />
El aprobă din cap, privind fix vârful pantofilor, apoi ridică privirea şi spuse:<br />
— Eh... cred că acum a sosit timpul să consultăm un psihiatru, doamnă MacNeil.<br />
<br />
<br />
Se întoarse acasă la exact 7:21 p.m. şi în pragul uşii strigă:<br />
— Sharon?<br />
Sharon nu era acasă.<br />
Chris urcă în dormitorul lui Regan. Încă dormind adânc. Nici o unduire sub pătură. Chris observă că fereastra era larg deschisă. Un miros de urină. Sharon trebuie s‑o fi deschis ca să se aerisească prin cameră, se gândi ea. Unde s‑o fi dus?<br />
Chris se întoarse jos exact când apăru Willie.<br />
— Bună, Willie. Ceva distractiv azi?<br />
— Cumpărături. Filme.<br />
— Unde‑i Karl?<br />
Willie făcu un gest a lehamite.<br />
— M‑a lăsat de data asta să văd Beatles. Singură.<br />
— Bună treabă.<br />
Willie ridică degetele în V. Ceasul era 7:35.<br />
La 8:01, în timp ce Chris era în birou şi vorbea la telefon cu impresarul ei, Sharon intră pe uşă cu câteva pachete în mână, se trânti pe un scaun şi rămase aşteptând.<br />
— Unde‑ai fost? întrebă Chris când termină de vorbit.<br />
— A, nu ţi‑a spus?<br />
— Cine să‑mi spună?<br />
— Burke. Nu‑i aici? Unde e?<br />
— A fost aici?<br />
— Adică nu mai era când ai venit tu?<br />
— Auzi, ia‑o de la capăt, spuse Chris.<br />
— Oh, ăsta‑i nebun, îl ocări Sharon scuturând din cap. N‑am putut să dau de farmacist să‑mi livreze reţeta, aşa că atunci când şi‑a făcut apariţia Burke, am zis, perfect, poate să stea el aici cu Regan cât mă duc eu să cumpăr Thorazine. Ridică din umeri. Ar fi trebuit să‑mi închipui.<br />
— Mda, ar fi trebuit. Şi deci, ce‑ai cumpărat?<br />
— Păi, din moment ce m‑am gândit că am timp, m‑am dus şi am cumpărat o cuvertură de cauciuc pentru patul lui Regan. I‑o arătă.<br />
— Ai mâncat?<br />
— Nu, mă gândeam să‑mi fac un sandwich. Ai vrea şi tu unul?<br />
— Bună idee. Hai să mergem să mâncăm.<br />
— Ce s‑a întâmplat cu analizele? întrebă Sharon în timp ce mergeau încet spre bucătărie.<br />
— Nimic. Toate fără rezultat. O să trebuiască să‑i aduc un intrat la apă, răspunse Chris mohorâtă.<br />
După sandwich‑uri şi cafea, Sharon îi arătă lui Chris cum să facă o injecţie.<br />
— Principalele două lucruri, explică ea, sunt să te asiguri că nu există bule de aer, iar apoi că nu ai nimerit vreo venă. Vezi, aspiri puţin, uite aşa — îi demonstră — şi te uiţi dacă e sânge în seringă.<br />
O vreme, Chris exersă procedeul pe un grapefruit şi păru să devină expertă. Apoi, la 9:28, se auzi soneria de la intrare. Răspunse Willie. Era Karl. Trecând prin bucătărie, către camera lui, dădu după seara înclinând din cap şi preciză că uitase să‑şi ia cheile.<br />
— Nu pot să cred, îi spuse Chris lui Sharon. Asta‑i prima dată când admite că a greşit ceva.<br />
Îşi petrecură seara în camera de lucru, uitându‑se la televizor.<br />
La 11:46, Chris răspunse la telefon. Tânărul regizor al celei de‑a doua unităţi. Vocea îi suna gravă.<br />
— Încă n‑ai auzit ştirea, Chris?<br />
— Nu, ce?<br />
— Ăă, e o veste proastă.<br />
— Ce veste?<br />
— Burke e mort.<br />
Fusese beat. Se împiedicase. Căzuse pe treptele abrupte de lângă casă, se rostogolise până la baza lor, unde un trecător care se întâmpla pe M Street îl urmărise prăbuşindu‑se în nesfârşita noapte. Gâtul rupt. Sângeroasă, deformată, această ultima‑i scenă.<br />
Lăsând receptorul să‑i cadă din mână, Chris plânse în linişte, ţinându‑se nesigură pe picioare. Sharon fugi s‑o prindă, o sprijini, puse receptorul în furcă şi o conduse până la canapea.<br />
— Burke e mort, suspină Chris.<br />
— O, Doamne Dumnezeule! i se tăie lui Sharon respiraţia. Ce s‑a în-tâmplat?<br />
Dar Chris nu putea încă să vorbească. Plângea.<br />
Apoi, mai târziu, au stat de vorbă. Ore întregi. Au discutat. Chris a băut. A depănat amintiri despre Dennings. Acum râzând. Acum plân-gând. Tot repetând:<br />
— Of, Doamne Dumnezeule. Săracu' Burke... săracu' Burke...<br />
Visul ei despre moarte îi tot revenea în minte.<br />
Puţin după cinci dimineaţa, Chris stătea mohorâtă în spatele barului, cu coatele sprijinite, cu capul plecat, cu ochii trişti. O aştepta pe Sharon să se întoarcă de la bucătărie cu o tăviţă cu gheaţă.<br />
O auzi venind.<br />
— Tot nu pot să cred, oftă Sharon intrând în birou.<br />
Chris ridică privirea şi îngheţă.<br />
Înaintând rapid cu o lunecare ca de păianjen, imediat în urma lui Sharon, cu corpul aplecat pe spate, într‑o arcuire cu capul aproape atingându‑i picioarele, era Regan, plescăind în timp ce‑şi scotea şi‑şi băga cu repeziciune limba înapoi în gură, sâsâind sibilant ca un şarpe.<br />
— Sharon? spuse Chris ţeapănă, holbându‑se în continuare la Regan.<br />
Sharon se opri. La fel şi Regan. Sharon se întoarse şi nu văzu nimic. Apoi dădu un ţipăt simţind limba lui Regan plimbându‑i‑se pe gleznă.<br />
Chris se albi.<br />
— Sună şi scoală‑l pe doctor! Să vină acum!<br />
Oriunde s‑ar fi mişcat Sharon, Regan o urmărea.<br />
<br />
<br />
<br />
patru<br />
<br />
Vineri, 29 aprilie. În timp ce Chris aştepta pe hol în faţa dormitorului, doctorul Klein şi un cunoscut neuropsihiatru o consultau pe Regan.<br />
Doctorii o observaseră timp de o jumătate de oră. Zbătându‑se. Răsucindu‑se. Trăgându‑se de păr. Apăsându‑şi din când în când mâinile pe urechi, ca pentru a se proteja de un zgomot brusc, asurzitor. Urlând obscenităţi. Ţipând de durere. În cele din urmă, se trânti pe pat cu faţa în jos, cu picioarele strânse sub ea. Mormăia incoerent.<br />
Psihiatrul îl luă pe Klein de o parte.<br />
— Hai, să‑i facem un tranchilizant, şopti el. Poate pot să stau cu ea de vorbă.<br />
Internistul dădu din cap şi pregăti o injecţie cu cincizeci de miligra-me de Thorazine. Când doctorii se apropiară de pat însă, Regan păru să‑i simtă şi se răsuci iute, iar când neuropsihiatrul încercă să pună mâna pe ea, aceasta începu să strige cu o furie răuvoitoare. Îl lovi. Se luptă cu el. Îl împinse. Doar când îl chemară şi pe Karl să dea o mână de ajutor, reuşiră s‑o tină suficient de ţeapănă ca să poată face Klein injecţia.<br />
Doza se dovedi inadecvată. Fură injectate alte cincizeci de miligrame. Aşteptară.<br />
Regan deveni maleabilă. Apoi visătoare. Apoi se uită lung la doctori, cu o uimire bruscă.<br />
— Unde‑i mămica? Vreau să vină mămica! începu ea să plângă.<br />
La un semn din cap al neuropsihiatrului, Klein părăsi camera şi se duse s‑o cheme pe Chris.<br />
— Mama ta va fi aici într‑o clipă, drăguţo, îi spuse psihiatrul lui Regan. Se aşeză pe pat şi o mângâie pe păr. Gata, gata, e totul în ordine, drăguţo. Eu sunt doctor.<br />
— O vreau pe mămica! spuse ea plângând.<br />
— O să vină. Te doare, drăguţo?<br />
Ea încuviinţă din cap, cu lacrimile şiroindu‑i.<br />
— Unde?<br />
— Absolut peste tot! suspină Regan.<br />
— Oh, scumpa mea!<br />
— Mămico!<br />
Chris alergă înspre pat şi o cuprinse strâns în braţe. O sărută. O alintă şi o dezmierdă. Apoi începu şi ea să plângă.<br />
— Oh, Rags, te‑ai întors! Eşti chiar tu!<br />
— Ah, mămico, mi‑a făcut rău! se smiorcăi Regan. Opreşte‑l să‑mi mai facă rău! Te rog! Okay?<br />
Chris arătă o clipă nedumerită, apoi le aruncă doctorilor o privire care implora un răspuns.<br />
— Este puternic sedată, spuse blând psihiatrul.<br />
— Adică..?<br />
Acesta o întrerupse:<br />
— Vom vedea. Apoi se întoarse spre Regan. Poţi să‑mi spui ce nu e‑n regulă, drăguţo?<br />
— Nu ştiu, răspunse ea. Nu ştiu de ce îmi face asta. Din ochi i se prelinseră lacrimi. Înainte a fost mereu prietenul meu!<br />
— Cine anume?<br />
— Căpitanul Howdy! Şi apoi, parcă e altcineva în mine! Forţându‑mă să fac lucruri!<br />
— Căpitanul Howdy?<br />
— Nu ştiu!<br />
— O persoană?<br />
Ea dădu din cap.<br />
— Cine?<br />
— Nu ştiu!<br />
— Bine, în regulă; hai să încercăm ceva, Regan. Un joc. Băgă mâna în buzunar după un stras strălucitor, agăţat de un lanţ lung de argint. Ai văzut vreodată un film în care cineva este hipnotizat?<br />
Ea aprobă din cap.<br />
— Ei bine, eu sunt un hipnotizator. O, da! Eu toată ziua hipnotizez lumea. Asta, desigur, dacă ei îmi dau voie. Acuma eu cred că dacă te‑aş hipnotiza, Regan, te‑ar ajuta să te faci bine. Da, persoana aia din tine ar ieşi direct afară. Ai vrea să fii hipnotizată? Uite, mama ta e chiar aici, chiar lângă tine.<br />
Regan privi întrebătoare spre Chris.<br />
— Dă‑i drumul, iubito, fă‑o, o îmboldi Chris. Încearcă.<br />
Regan se întoarse spre psihiatru şi dădu din cap.<br />
— Okay, spuse ea încet. Da' numai puţin.<br />
Psihiatrul zâmbi şi aruncă brusc o privire în spatele lui, unde se auzi zgomotul unui vas spart. O vază delicată căzuse pe podea de pe un birou pe care doctorul Klein îşi sprijinise braţul. Acesta îşi privi mâna şi după aceea cioburile de pe jos, cu un aer nedumerit; apoi se aplecă să le ridice.<br />
— Nu‑i nimic, doctore, o să le strângă Willie, îi spuse Chris.<br />
— Vrei să închizi obloanele acelea, Sam? îi ceru psihiatrul. Şi să tragi draperia?<br />
Când camera deveni întunecată, psihiatrul apucă lanţul cu vârful degetelor şi începu să legene strasul înainte şi înapoi, cu o mişcare uşoară. Proiectă pe el lumina unei lanterne de buzunar. Acesta străluci. El începu să intoneze ritualul hipnotic.<br />
— Acum priveşte aici, Regan, continuă să priveşti, în curând îţi vei simţi pleoapele devenind din ce în ce mai grele...<br />
În scurt timp, păru să fie în transă.<br />
— Extrem de sugestibilă, murmură psihiatrul. Apoi îi vorbi fetei:<br />
— Te simţi confortabil, Regan?<br />
— Da. Vocea îi era scăzută, şoptită.<br />
— Câţi ani ai, Regan?<br />
— Doisprezece.<br />
— Este cineva în tine?<br />
— Uneori.<br />
— Când?<br />
— În diferite rânduri.<br />
— E o persoană?<br />
— Da.<br />
— Cine e?<br />
— Nu ştiu.<br />
— Căpitanul Howdy?<br />
— Nu ştiu.<br />
— Un bărbat?<br />
— Nu ştiu.<br />
— Dar este acolo.<br />
— Da, uneori.<br />
— Acum?<br />
— Nu ştiu.<br />
— Daca îi voi cere să‑mi spună, îl vei lăsa să răspundă?<br />
— Nu!<br />
— De ce nu?<br />
— Mi‑e frică!<br />
— De ce anume?<br />
— Nu ştiu.<br />
— Daca vorbeşte cu mine, Regan, cred că te va părăsi. Vrei să te părăsească?<br />
— Da.<br />
— Atunci lasă‑l să vorbească. Vrei să‑l laşi să vorbească?<br />
O pauză. Apoi.<br />
— Da.<br />
— Mă adresez acum persoanei din Regan, rosti cu fermitate psihiatrul. Dacă eşti acolo, atunci şi tu eşti hipnotizată şi trebuie să‑mi răspunzi la toate întrebările. O clipă, se opri pentru a permite sugestiei să pătrundă în fluxul sanguin. Apoi repetă:<br />
— Dacă eşti acolo, atunci tu eşti hipnotizată şi trebuie să‑mi răspunzi la toate întrebările. Acum, vino şi răspunde‑mi: Eşti acolo?<br />
Linişte. Apoi se întâmplă ceva curios: respiraţia lui Regan deveni brusc urât mirositoare. Era densă, ca un curent de aer. Psihiatrul o mirosi de la mai mult de o jumătate de metru. Îndreptă lanterna de buzunar spre chipul lui Regan.<br />
Chris îşi înăbuşi un icnet. Trăsăturile fiicei sale se contorsionau într‑o mască răuvoitoare: buze trăgând întinse în direcţii opuse, limbă tumefiată atârnându‑i din gură ca la lupi.<br />
— Oh, Doamne Dumnezeule! gâfâi Chris.<br />
— Tu eşti persoana din Regan? întrebă psihiatrul.<br />
Ea dădu din cap.<br />
— Cine eşti tu?<br />
— Inemintnusue, răspunse ea gutural.<br />
— Acesta este numele tău?<br />
Ea dădu din cap.<br />
— Eşti bărbat?<br />
Ea spuse:<br />
— Ad.<br />
— Ai răspuns?<br />
— Ad.<br />
— Dacă aceasta înseamnă „da", dă din cap.<br />
Ea dădu din cap.<br />
— Vorbeşti într‑o limbă străină?<br />
— Ad. <br />
— De unde vii?<br />
— Unmod.<br />
— Spui că vii dintr‑un mod?<br />
— Unmodalednivun, răspunse Regan.<br />
Psihiatrul reflectă o clipă, apoi încercă o altă abordare.<br />
— Când îţi pun acum întrebări, vei răspunde dând din cap: o înclinare pentru „da" şi o scuturare pentru „nu". Ai înţeles aceasta?<br />
Regan înclină din cap.<br />
— Răspunsurile tale au avut înţeles? o întrebă el. Da.<br />
— Eşti cineva pe care Regan l‑a cunoscut? Nu.<br />
— De care are cunoştinţă? Nu.<br />
— Eşti cineva inventat de ea? Nu.<br />
— Eşti real? Da.<br />
— Parte din Regan? Nu.<br />
— Ai fost vreodată parte din Regan? Nu.<br />
— Îţi place de ea? Nu.<br />
— Îţi displace? Da.<br />
— O urăşti? Da.<br />
— Pentru ceva ce a făcut? Da.<br />
— Dai vina pe ea pentru divorţul părinţilor ei? Nu.<br />
— Are ceva a face cu părinţii ei? Nu.<br />
— Cu un prieten? Nu.<br />
— Dar o urăşti? Da.<br />
— O pedepseşti pe Regan? Da.<br />
— Doreşti să‑i faci rău? Da.<br />
— Să o ucizi? Da.<br />
— Dacă ea moare, nu ai muri şi tu? Nu.<br />
Răspunsul păru să‑l neliniştească şi îşi coborî privirea gânditor. Arcurile patului scârţâiră atunci când el îţi schimbă poziţia. În învăluitoarea nemişcare, răsuflarea lui Regan hârâia ca din nişte foaie putrede, descompuse. Aici. Şi totuşi departe. Sinistru de departe.<br />
Psihiatrul ridică din nou privirea spre acea faţă hidoasă, diformă. Ochii‑i sclipeau ascuţit de bănuială.<br />
— Este ceva ce poate face care să te convingă să o părăseşti? Da.<br />
— Poţi să‑mi spui ce este? Da.<br />
— Vrei să‑mi spui? Nu.<br />
— Dar...<br />
Deodată, psihiatrul îşi pierdu respiraţia surprins de durere, atunci când observă cu groază, nevenindu‑i să creadă, că Regan îi strângea scrotul cu o mână ce‑l apucase asemenea unor gheare de fier. Cu ochii ieşiţi din orbite, el se luptă să se elibereze. Nu reuşi.<br />
— Sam! Sam, ajută‑mă! orăcăi el.<br />
Agonie. Ieşire din minţi.<br />
Chris ridicând privirea apoi sărind la întrerupător.<br />
Klein alergând în faţă.<br />
Regan cu capul pe spate, cloncănind demonic, apoi urlând ca un lup.<br />
Chris lovi întrerupătorul cu palma. Se întoarse. Văzu licărind cadre de film dintr‑un coşmar dat cu încetinitorul: Regan şi doctorii zvârcolindu‑se pe pat într‑o încurcătură de braţe şi picioare mişcânde, într‑un amestec de grimase, icnete şi blesteme, urletul şi chelălăitul şi râsul hidos, Regan guiţând, Regan nechezând, apoi filmul rulând mai repede şi rama patului scuturându‑se, tremurând violent în toate părţile, în timp ce Chris privea neajutorată cum fiica sa îşi dă ochii peste cap şi lăsă să‑i scape un acut ţipăt de groază smuls din toţi rărunchii ei.<br />
Regan se chirci şi îşi pierdu cunoştinţa. Ceva de nedescris părăsi camera.<br />
Timp de câteva clipe, nimeni nu se mişcă. Apoi încet, cu grijă, doctorii se desfăcură; se ridicară în picioare. Se uitară lung către Regan. După un timp, Klein, cu faţa părăsită de orice expresie, îi luă lui Regan pulsul. Mulţumit, trase încet pătura peste ea şi făcu celorlalţi un semn cu capul. Părăsiră camera şi coborâră în birou.<br />
O vreme, nimeni nu vorbi. Chris stătea pe canapea. Klein şi psihiatrul stăteau lângă ea, pe două scaune puse faţă‑n faţă. Psihiatrul era dus pe gânduri, ciupindu‑se de buză în timp ce se uita fix la măsuţa de cafea; apoi oftă şi ridică privirea spre Chris. Ea îi întoarse o privire stinsă.<br />
— Ce dracu' se‑ntâmplă? întrebă şoptind sumbru, vlăguit.<br />
— Aţi recunoscut limba pe care o vorbea? întrebă el.<br />
Chris scutură din cap.<br />
— Sunteţi de vreo religie?<br />
— Nu.<br />
— Fiica dumneavoastră?<br />
— Nu.<br />
Psihiatrul îi puse o serie lungă de întrebări în legătură cu trecutul psihologic al lui Regan. Când în sfârşit încheie, părea tulburat.<br />
— Ce este? îl întrebă Chris, cu încheieturile albe ale degetelor încleştându‑se şi descleştându‑se pe o batistă făcută ghem. Ce are? <br />
— Ăă, este oarecum derutant, răspunse evaziv psihiatrul. Şi ca să fiu cinstit, ar fi chiar iresponsabil din partea mea să încerc un diagnostic după o examinare atât de scurtă.<br />
— Bine, dar trebuie să aveţi o idee, insistă ea.<br />
Psihiatrul oftă, plimbându‑şi degetele pe frunte.<br />
— Ei bine, ştiu că sunteţi deosebit de neliniştită, aşa că voi enunţa două păreri plauzibile.<br />
Chris se întinse în faţă, dând încordată din cap. În poală, degetele‑i începură să se joace cu batista, parcurgând cusătura tivului ca pe nişte mătănii de pânză şifonată.<br />
— În primul rând, spuse el, este puţin probabil să se prefacă.<br />
Klein dădea aprobator din cap.<br />
— Considerăm aceasta din pricina a numeroase motive, continuă psihiatrul. De exemplu, din contorsiunile anormale şi dureroase, dar cel mai evident, presupun eu, din schimbarea trăsăturilor atunci când am vorbit cu aşa‑zisa persoană despre care crede că e înăuntrul ei. Vedeţi dumneavoastră, un asemenea efect psihic e puţin probabil, cu excepţia cazului în care ea ar crede în aceasta persoană. Mă urmăriţi?<br />
— Cred că da, răspunse Chris, plimbându‑şi nedumerită privirea. Dar lucrul pe care nu‑l înţeleg este de unde vine această persoană. Vreau să zic, tot auzi despre „dedublarea personalităţii", dar eu propriu‑zis n‑am cunoscut niciodată vreo explicaţie.<br />
— Pai, nici altcineva, doamnă MacNeil. Folosim concepte cum ar fi „conştiinţă" — „minte" — „personalitate", dar nu prea ştim încă ce înseamnă ele. Scutură din cap. Chiar nu ştim. Deloc. Aşa că atunci când mă apuc să vorbesc despre ceva de genul multiplicării sau dedublării personalităţii, tot ce am la dispoziţie sunt câteva teorii care mai mult ridică întrebări decât dau răspunsuri. Freud a considerat că anumite idei şi sentimente sunt oarecum reprimate de mintea conştientă, dar ca rămân treze în subconştientul persoanei respective; de fapt, rămân chiar puternice şi continuă să‑şi caute exprimarea prin diferite simptome psihice. Ori, când acest material reprimat, sau hai să‑i zicem disociat — cuvântul „disociere" implicând o despărţire de curentul principal al conştientului — ei bine, când acest tip de material este suficient de puternic, sau când personalitatea subiectului este slabă şi dezorganizată, rezultatul poate fi psihoză schizofrenică. Acuma, atrase el atenţia, asta nu e acelaşi lucru cu personalitatea duală. Schizofrenia înseamnă o sfărâmare a personalităţii. Dar atunci când materialul disociat este suficient de puternic pentru a deveni într‑un fel sudat, organizat în subconştientul individului ...ei, atunci s‑au cunoscut cazuri când a funcţionat independent, ca o personalitate separată; când a preluat controlul asupra funcţiilor organismului.<br />
Făcu o pauză pentru a‑şi recăpăta suflul. Chris asculta absorbită, iar el continuă:<br />
— Asta e o teorie. Mai sunt alte câteva, unele din ele implicând noţi-unea de evadare în necunoştinţă; eliberarea de un conflict sau de o problemă emoţională. Întorcându‑mă la Regan, ea nu a avut în trecut nici o problemă legată de schizofrenie, iar EEG‑ul nu a arătat tiparul de unde cerebrale care o acompaniază în mod normal. Fapt care ne conduce la domeniul general al isteriei.<br />
— Pe mine m‑a condus de săptămâna trecută, murmură Chris abătută.<br />
Îngrijoratul psihiatru zâmbi uşor.<br />
— Isteria, continuă el, este o formă de nevroză în care tulburările emoţionale sunt transformate în tulburări fizice. Acuma, în unele forme ale ei, apare disocierea. În psihastenie, de exemplu, individul îşi pierde conştiinţa propriilor acţiuni, dar se vede pe sine acţionând şi atribuie acţiunile sale altcuiva. Totuşi, ideea respectivului despre o a doua personalitate e vagă, pe când Regan pare că se referă la ceva concret. Aşa că ajungem la ceea ce Freud obişnuia să numească forma "evoluată" a isteriei. Ea se dezvoltă din sentimente inconştiente de vinovăţie şi din nevoia de a fi pedepsită. Disocierea este aici trăsătura cea mai înaltă, ba chiar personalitatea multiplă. Şi sindromul poate include de asemenea convulsii ca de epilepsie; halucinaţii; excitări motorii anormale.<br />
— Vai, asta sună mult a Regan, se aventură Chris necăjită. Nu credeţi? Vreau să zic, cu excepţia părţii despre vină. Pentru ce ar trebui să se simtă ea vinovată?<br />
— Păi, un răspuns‑clişeu, spuse psihiatrul, ar putea fi divorţul. Ade-sea, copiii simt că ei sunt cei respinşi şi îşi asumă întreaga responsabilitate pentru plecarea unuia din părinţi. În cazul fiicei dumneavoastră, am nevoie să cred că aceasta ar putea fi explicaţia. Iau aici în discuţie aspectul creşterii progeniturilor şi al puternicei deznădejdi resimţite la gândul că oamenii mor: tanatofobia. La copii, aceasta se întâlneşte însoţită de noţiunea dobândită de vinovăţie, care este legată de stres‑ul familial, adică foarte des de frica pierderii unui părinte. Vinovăţia dă naştere furiei şi unei frustrări intense. În plus, în acest tip de isterie, nu e neapărat nevoie ca ea să fie cunoscută de către mintea conştientă. Ar putea chiar să fie vinovăţia pe care noi o numim „liber plutitoare", o vinovăţie fără legătură cu ceva în mod special, încheie el.<br />
Chris scutură din cap.<br />
— Sunt dezorientată, murmură ea. Vreau să zic, de unde se iveşte această nouă personalitate?<br />
— Păi, tot ca o presupunere, răspunse acesta, dar numai ca o presupunere — dacă plecăm de la ideea că este forma evoluată a isteriei provenită din sentimentul de vinovăţie, atunci a doua personalitate este pur şi simplu agentul care se ocupă de pedepsire. Vedeţi dumneavoastră, dacă Regan însăşi ar trebui s‑o facă, aceasta ar însemna că şi‑ar recunoaşte vinovăţia. Dar ea vrea să se sustragă acestei recunoaşteri. De aici, o a doua personalitate.<br />
— Şi asta credeţi că are?<br />
— Aşa cum am spus, nu ştiu, răspunse psihiatrul, tot evaziv. Părea să‑şi aleagă cuvintele la fel cum şi‑ar fi ales pietrele acoperite de muşchi ca să treacă un râu, feste cât se poate de neobişnuit pentru un copil de vârsta lui Regan să fie capabil să pună laolaltă şi să organizeze componentele unei noi personalităţi. Şi anumite... ăă, alte lucruri sunt uluitoare. Realizările ei cu tabla de Ouija, de exemplu, ar indica o sugestibilitate extremă; şi totuşi s‑ar părea că de fapt n‑am hipnotizat‑o deloc. Ridică din umeri. Mă rog, poate a rezistat.<br />
Dar cel mai izbitor lucru, observă el, este aparenta precocitate a noii personalităţi. Nu are câtuşi de puţin doisprezece ani. Este mult, mult mai bătrână. Şi apoi limba pe care o vorbeşte... Privea fix la carpeta din faţa şemineului, trăgându‑se gânditor de buza de jos. Există o asemenea stare, bineînţeles, dar nu cunoaştem multe despre ea: o formă de somnambulism în care subiectul manifestă brusc cunoştinţe sau deprinderi pe care nu le‑a învăţat niciodată... şi în care intenţia celei de‑a doua personalităţi este să o distrugă pe prima. Cu toate acestea...<br />
Cuvintele se tărăgănară prin aer. Psihiatrul ridică brusc ochii spre Chris.<br />
— Eh, e groaznic de complicat, îi spuse el, şi eu am schematizat din cale‑afară.<br />
— Deci care‑i concluzia? întrebă Chris.<br />
— Pentru moment, răspunse el, nici una. E nevoie să fie examinată amănunţit de către o echipă de experţi; două‑trei săptămâni de studiu deosebit de intens, într‑un mediu clinic, să zicem Barringer Clinic din Dayton.<br />
Chris privi în altă parte.<br />
— E vreo problemă?<br />
— Nu. Nici o problemă. Oftă. Doar că tocmai am pierdut Speranţa.<br />
— Nu‑nţeleg.<br />
— O nenorocire personală.<br />
Psihiatrul telefonă la Barringer Clinic din biroul lui Chris. Căzură de acord s‑o interneze pe Regan a doua zi.<br />
Doctorii plecară.<br />
Chris resimţi iar durerea amintindu‑şi de Dennings, amintindu‑şi de moarte, de viermi şi de vid, de singurătatea şi liniştea de nedescris, de întunecimea de sub brazde, fără nimic mişcător, da, fără nici o mişcare... Plânse pentru scurtă vreme. Prea mult... Prea mult... Apoi alungă gândurile şi începu să împacheteze.<br />
Tocmai stătea în dormitor alegându‑şi o perucă pe care s‑o poarte la Dayton ca deghizare, când apăru Karl. Îi spuse că o caută cineva la uşă.<br />
— Cine?<br />
— Un detectiv.<br />
— Şi vrea să vorbească cu mine?<br />
El dădu din cap. Apoi îi înmâna o carte de vizită. Ea o privi fără nici o tragere de inimă. WILLIAM F. KINDERMAN, anunţa aceasta, DETECTIV LOCOTENENT; şi înghesuit în colţul din stânga‑jos, asemenea unei rude sărace: Brigada omucideri. Era tipărit cu caractere înalte şi ornamentate în stil Tudor, care ar fi putut fi alese de un negustor de antichităţi.<br />
Îşi ridică privirea de pe cartea de vizită încercată de o bănuială.<br />
— Are ceva cu el care ar putea fi un scenariu? Cum ar veni un plic mare pentru acte sau ceva de genul ăsta?<br />
Chris descoperise că nu exista nimeni pe lume care să nu aibă un roman, sau un scenariu, sau un plan pentru unul din ele sau pentru amândouă, pus bine într‑un sertar, sau o idee păstrată în minte. Părea să‑i atragă precum preoţii beţivii.<br />
Dar Karl scutură din cap. Chris deveni spontan curioasă şi coborî scările. Avea vreo legătură cu Burke?<br />
Îşi făcea de lucru în holul de la intrare, degetele‑i cu unghii tăiate de curând încleştate pe borul pălăriei sale strâmbe şi boţite. Rotofei. În jur de cincizeci de ani. Fălcos, cu obraji ce luceau de la săpun. Însă pantalonii şifonaţi, largi şi cu manşetă, îşi băteau joc de grija perseverentă pe care o arăta pentru trupul sau. O haină gri de tweed atârna descheiată şi demodată, iar umezii săi ochi căprui, lăsaţi la colţuri, păreau câteodată să privească în gol. Aştepta gâfâind de la astm.<br />
Chris se apropie. Detectivul întinse mâna de o manieră dezabuzată şi oarecum paternă, şi vorbi cu şoapte răguşite, emfizemice:<br />
— Aş recunoaşte această faţă în orice aliniere, doamnă MacNeil.<br />
— Sunt în vreuna? îl întrebă ea serioasă dând mâna cu el.<br />
— Oh, Dumnezeule, oh, nu, spuse alungând ideea cu un gest din mână, de parcă ar fi dat după o muscă. Închise ochii şi îşi înclină capul; cealaltă mână se odihnea uşor pe burtă. Chris se aştepta la un Doamne fereşte! Nu, e doar o rutină, o asigură el. Ştiţi ce, sunteţi ocupată? Mâine. O să trec mâine.<br />
Se întoarse ca pentru a pleca, dar Chris spuse neliniştită:<br />
— Ce este? Burke? Burke Dennings?<br />
Faptul că detectivul o lăsase aşa uşor moartă, fără să‑i pese, într‑un fel îi sporise tensiunea încordării.<br />
— Păcat. Ce păcat, răsuflă detectivul cu privirea coborâtă şi cu o scuturare din cap.<br />
— A fost ucis? întrebă Chris cu o căutătură şocată. Vreau să zic, de‑asta sunteţi aici? A fost ucis? Asta e?<br />
— Nu, nu, nu, este rutina, repetă, el, rutina. Ştiţi, un om atât de important, efectiv n‑am avut cum să trecem peste asta. N‑am putut, pledă el cu o privire neajutorată. Măcar o întrebare‑două. A căzut? A fost împins? În timp ce întreba, mişca mâna şi capul dintr‑o parte în alta, ca şi cum ar fi parcurs o listă. Apoi ridică din umeri şi şopti hârâit. Cine ştie?<br />
— A fost jefuit?<br />
— Nu, nu a fost jefuit, doamnă MacNeil; câtuşi de puţin; şi apoi cui îi mai trebuie motive în vremuri ca acestea? Mâinile îi erau într‑o continuă mişcare, asemenea unei mănuşi flasce trasă pe degetele unui păpuşar care cască. Ce vorbiţi, în zilele noastre, pentru un ucigaş, doamnă MacNeil, un motiv nu este decât povară; practic, o piedică. Scutură din cap. Drogurile astea, drogurile astea, bodogăni el. Drogurile astea, LSD‑ul ăsta.<br />
Privi spre Chris, bătând uşor cu vârful degetelor în coşul pieptului.<br />
— Credeţi‑mă, sunt tată şi când văd ce se petrece, mi se rupe inima. Aveţi copii?<br />
— Da, unu.<br />
— Un fiu?<br />
— O fiică.<br />
— Ăă...<br />
— Ştiţi ce, haideţi în birou, îl întrerupse Chris nerăbdătoare, întorcându‑se ca s‑o ia înainte. Îşi pierdea astâmpărul de tot.<br />
— Doamnă MacNeil, aş putea să vă deranjez cu ceva?<br />
Se întoarse cu o vagă senzaţie plictisită că vrea să‑i ceară un autograf pentru copiii săi. Nu era niciodată pentru ei. Totdeauna era pentru copiii lor.<br />
— Mda, sigur, spuse ea.<br />
— Stomacul meu, făcu el un gest însoţit de o uşoară grimasă. Aveţi poate nişte apă Calso? Dacă vă deranjez, atunci lăsaţi; nu vreau să vă deranjez.<br />
— Nu, nici un deranj, oftă ea. Luaţi loc în birou. Arătă cu mâna, apoi se întoarse şi se îndreptă spre bucătărie. Cred că e o sticlă la rece.<br />
— Nu, vin la bucătărie, îi spuse el, urmând‑o. Urăsc să vă deranjez.<br />
— Nici un deranj.<br />
— Nu, serios, sunteţi ocupată, mai trec eu. Aveţi copii? o întrebă el în timp ce păşeau. Nu, corect; da, o fiică; mi‑aţi spus; corect. Numai una.<br />
— Numai una.<br />
— Şi câţi ani are?<br />
— Tocmai a împlinit doisprezece.<br />
— Atunci n‑aveţi de ce să vă faceţi griji, răsuflă el. Nu, nu încă. Mai târziu însă, băgaţi de seama. Scutură din cap. Chris observă că mersul lui era ca un legănat de rată modificat. Când vezi toată această maladie, de când te trezeşti şi până te culci, continuă el. De necrezut. Incredibil. Nebunesc. Ştiţi, acum câteva zile — sau o săptămâna — am uitat, m‑am uitat la nevastă‑mea şi i‑am zis: Mary, lumea — întreaga lume — are o criză nervoasa generală. Toţi. Toată lumea.<br />
Făcu un gest cuprinzător.<br />
Intraseră în bucătărie, unde Karl lustruia interiorul cuptorului. Nici nu se întoarse, nici nu dădu de înţeles că le‑a observat prezenţa.<br />
— Este efectiv atât de jenant, gâfâi răguşit detectivul în timp ce Chris deschidea uşa frigiderului. Însă privirea îi era aţintită asupra lui Karl, plimbându‑se uşoară şi interogatorie pe deasupra braţelor acestuia, şi a spatelui acestuia, şi a gâtului acestuia, asemenea unei păsări mici şi întunecate dând ocol pe deasupra unui lac. Am întâlnit o faimoasă stea de cinema, continuă el, şi eu îi cer nişte apă Calso. Maică Precistă.<br />
Chris găsise sticla şi acum căuta un deschizător.<br />
— Gheaţă? întrebă ea.<br />
— Nu, simplă; simplă e foarte bine.<br />
Deschise sticla.<br />
— Ştiţi filmul acela pe care l‑aţi făcut, intitulat Angel? spuse el. Am văzut filmul acela de şase ori.<br />
— Dacă urmăriţi să‑l descoperiţi pe criminal, murmură Chris turnând Calso acidulată, arestaţi‑l pe producător şi pe montor.<br />
— O, nu, nu, a fost excelent — zău — mi‑a plăcut!<br />
— Luaţi loc. Făcu un semn cu capul către masă.<br />
— Oh, mulţumesc. Se aşeză. Nu, filmul a fost pur şi simplu încântător, insistă el. Atât de mişcător. Dar numai un singur lucru, se aventură acesta, un punct mic, infim. Oh, mulţumesc.<br />
Chris îi pusese paharul cu Calso dinainte şi se aşezase de cealaltă parte a mesei, cu mâinile împreunate în faţă.<br />
— O scăpare minoră, reluă el pe un ton ca de scuză. Chiar minoră. Şi vă rog credeţi‑mă, eu sunt doar un chibiţ, mă‑nţelegeţi? Nu sunt decât publicul. Ce mă pricep eu? Totuşi, părerea mea — a unui chibiţ — este că partitura muzicală stătea în calea unora din scene. Era prea insistentă. Acum era serios, pătruns. Îmi tot reamintea că sunt la un film. Mă‑nţelegeţi? La fel ca multe din unghiurile de filmare năstruşnice care se practică în ultima vreme. Îţi distrag atenţia în asemenea hal. Că veni vorba, parti-tura, doamnă MacNeil... s‑o fi furat poate din Mendelssohn?<br />
Chris bătea încet darabana cu degetele pe masă. Ciudat detectiv. Şi de ce se uita în continuu la Karl?<br />
— N‑aş avea cum să ştiu, spuse ea, dar sunt încântată că v‑a plăcut filmul. Ar fi mai bine să vă beţi apa, îi spuse ea, arătând cu capul către Calso. O să se trezească.<br />
— Da. desigur. Sunt aşa flecar. Aveţi treabă. Iertaţi‑mă. Ridică paharul ca pentru un toast şi îl dădu pe gât, cu degetul mic arcuit şovăielnic departe de celelalte. Ah, bun, e bun, expiră el cu desfătare, punând de o parte paharul, privirea căzându‑i încet pe pasărea sculptată de Regan. Trona în mijlocul mesei, cu ciocul plutindu‑i batjocoritor cât era de lung, pe deasupra solniţelor cu sare şi cu piper. Originală. Zâmbi. Drăguţă. Ridică privirea. Artistul?<br />
— Fiica mea, îi spuse Chris.<br />
— Foarte drăguţă.<br />
— Ştiţi, nu‑mi place să fiu...<br />
— Da, da, ştiu, sunt o pacoste. Bine, uitaţi, doar o întrebare sau două şi gata. De fapt doar o întrebare şi plec. Se uită la ceasul de la mână de parcă ar fi fost nerăbdător să plece la vreo întâlnire. Din moment ce sărmanul domn Dennings, îşi alese el cu greu cuvintele, şi‑a desăvârşit filmul în această zonă, ne‑am întrebat dacă nu cumva a făcut cuiva o vizită în noaptea accidentului. Acuma, în afară de dumneavoastră, desigur, avea ceva prieteni pe aici?<br />
— Oh, în noaptea aia a fost aici, îi spuse Chris.<br />
— Îh? Sprâncenele i se arcuiră. Pe la vremea accidentului?<br />
— Când s‑a petrecut? îl întrebă ea.<br />
— Şapte zero cinci.<br />
— Da, cred că aşa.<br />
— Păi, atunci, asta aşa rămâne. Aprobă dând din cap, şi se mişcă pe scaun ca pregătindu‑se să se ridice. Era beat, pleca de aici, a căzut pe trepte. Da, aşa rămâne. Categoric. Auziţi, totuşi, doar de dragul dosarului, puteţi să‑mi spuneţi aproximativ la ce oră a plecat de aici?<br />
Căuta adevărul asemenea unui burlac ostenit pipăind legumele la piaţă. Cum de o fi ajuns locotenent? se miră Chris.<br />
— Nu ştiu, răspunse ea. Nu l‑am văzut.<br />
— Nu înţeleg.<br />
— Păi, a venit şi a plecat cât eu nu am fost acasă. Mă dusesem la cabinetul unui doctor de la Rosslyn.<br />
— Ah, am priceput. Dădu din cap. Desigur. Dar atunci de unde ştiţi că a fost aici?<br />
— Ah, păi Sharon mi‑a spus că...<br />
— Sharon? o întrerupse el.<br />
— Sharon Spencer. Secretara mea. Ea era aici când a trecut Burke. Şi a...<br />
— Cu ea venise să vorbească? întrebă el.<br />
— Nu, cu mine.<br />
— Da, desigur. Da, iertaţi‑mă că v‑am întrerupt.<br />
— Fiica mea era bolnavă şi Sharon l‑a lăsat aici cât s‑a dus să ridice o reţetă. Însă când am ajuns eu acasă, Burke plecase.<br />
— Şi cam cât era ceasul atunci, nu vă supăraţi?<br />
— Şapte şi un sfert sau pe acolo, şapte jumate.<br />
— Şi pe la cât aţi plecat de‑acasă?<br />
— Să fi fost poate şase şi un sfert.<br />
— Domnişoara Spencer la ce oră a plecat?<br />
— Nu ştiu.<br />
— Şi între momentul plecării domnişoarei Spencer şi cel al sosirii dumneavoastră, cine era aici cu domnul Dennings în afară de fiica dumneavoastră?<br />
— Nimeni.<br />
— Nimeni? A lăsat‑o singură?<br />
Ea dădu aprobator din cap.<br />
— Servitori, nimic?<br />
— Nu, Willie şi Karl erau...<br />
— Ei cine sunt?<br />
Chris simţi brusc că îi fuge pământul de sub picioare. Realiză că întrevederea banală devenise deodată un tăios interogatoriu.<br />
— Păi, Karl e chiar aici. Arătă cu un gest al capului, privind pierdută spatele servitorului. Încă lustruind cuptorul... Iar Willie e soţia lui, continuă ea. Sunt îngrijitorii. Lustruind... Îşi luaseră după‑amiaza liberă şi când am ajuns eu acasă, ei încă nu se întorseseră. Willie... Se opri.<br />
— Ce‑i cu Willie?<br />
— Ăă, nu, nimic. Scutură din umeri, dezlipindu‑şi privirea de pe spatele voinic al servitorului. Observă că acum cuptorul era curat. De ce continua Karl să lustruiască?<br />
Îşi luă o ţigară. Kinderman i‑o aprinse.<br />
— Prin urmare doar fiica dumneavoastră ar putea şti când a plecat Dennings de aici.<br />
— Precis a fost un accident?<br />
— Ah, desigur. Este rutina, doamnă MacNeil, rutina. Domnul Dennings nu a fost jefuit şi nu avea duşmani, cel puţin nici unul de care să fi aflat noi în District.<br />
Chris aruncă o privire fugară spre Karl dar şi‑o întoarse iute înapoi la Kinderman. Oare acesta observase? Se părea că nu. Îşi plimba degetele pe sculptură.<br />
— Se numeşte cumva, pasărea asta; nu‑mi vine în minte. Îmi scapă. Observase privirea fixă a lui Chris şi arătă puţin încurcat. Iertaţi‑mă, sunteţi ocupată. Ăă, imediat terminăm. Acuma; fiica dumneavoastră, ştie cumva când a plecat domnul Dennings?<br />
— Nu, n‑ar avea de unde. Era puternic sedată.<br />
— Oh, regret, păcat, păcat. Pleoapele‑i lăsate filtrau îngrijorarea. E grav?<br />
— Da, mi‑e teamă că este.<br />
— Aş putea să întreb...? tatonă el cu un gest blând.<br />
— Încă nu ştim.<br />
— Aveţi grijă de curenţi, o avertiză el serios.<br />
Chris arătă derutată.<br />
— Un curent pe timp de iarnă, când camerele sunt încălzite, este pentru bacterii un adevărat covor zburător. Mama mea obişnuia să spună asta. Poate că e o credinţă populară. Poate. Ridică din umeri. Dar pentru mine, vă spun deschis, o credinţă este ca un meniu într‑un restaurant franţuzesc extravagant; o disimulare pompoasă, complicată, pentru ceva ce altfel n‑ai pune în gură, cum ar fi probabil bamele, spuse el cu seriozitate.<br />
Chris se destinse. Câinele lăţos care se învârtea buimăcit în jurul cozii, se întorsese.<br />
— Camera asta, e camera ei — arăta cu degetul spre tavan — cu fereastra aceea mare care dă spre trepte?<br />
Chris dădu din cap.<br />
— Ţineţi fereastra închisă şi o să se facă bine.<br />
— Păi, e mereu închisă şi cu obloanele trase, spuse Chris în timp ce el îşi scufundă mâna butucănoasă în buzunarul vestei.<br />
— O să se facă bine, repetă el sentenţios. Numai ţineţi minte: „Prevederea este..."<br />
Chris bătu din nou darabana cu degetele pe masă.<br />
— Sunteţi ocupată. Ei bine, am terminat. Doar o notiţă pentru dosar – rutina – şi am terminat.<br />
Extrăsese din buzunarul vestei un program mototolit tras la şapirograf, de la o reprezentaţie de liceu cu Cyrano de Bergerac. Acum dibuia prin buzunarele hainei, unde rătăcise ciotul galben cu urme de dinţi pe el al unui creion numărul 2, al cărui vârf arăta de parcă fusese ascuţit cu foarfecă. Întinse programul pe masă, apăsându‑l pentru a‑i îndrepta cutele.<br />
— Acuma, numai un nume sau două, suflă el din greu. Spencer cu c?<br />
— Da, cu c.<br />
— Cu c, repetă el, trecând numele într‑o margine a programului. Şi îngrijitorii? John şi Willie...?<br />
— Karl şi Willie Engstrom.<br />
— Karl. Exact, Karl. Karl Engstrom. Mâzgăli numele cu un scris îmbâcsit, apăsat. Aşa, orele mi le amintesc, spuse el răguşit, rotind programul să găsească un loc liber. Orele... Ăă. Ăă, nu, staţi. Am uitat. Da, îngrijitorii. Aţi spus că au ajuns acasă la ce oră?<br />
— N‑am spus. Karl, la ce oră ai ajuns acasă ieri seară? i se adresă Chris.<br />
Elveţianul se întoarse către ei, cu chipul său imposibil de scrutat.<br />
— Fix nouă jumătate, doamnă.<br />
— Mda, exact, îţi uitaseşi cheile. Mi‑amintesc că m‑am uitat la ceasul din bucătărie când ai sunat la uşă.<br />
— Ai văzut un film bun? îl întrebă detectivul pe Karl. Eu nu mă iau niciodată după cronici, îi explică scurt lui Chris de o parte. Contează ce crede lumea, publicul.<br />
— Paul Scofield în Lear, îl informă Karl pe detectiv.<br />
— A, l‑am văzut; e excelent. Excelent. Minunat.<br />
— Da, la Crest, continuă Karl. Spectacol de la ora şase. Apoi imediat am luat autobuz din faţă cinematograf şi...<br />
— Vă rog, nu e necesar, protestă detectivul cu un gest. Vă rog.<br />
— Nu mă deranjează.<br />
— Dacă insistaţi.<br />
— M‑am dat jos la intersecţie M Street cu Wisconsin Avenue. Probabil, la nouă douăzeci. Apoi am mers pe jos până acasă.<br />
— Să ştiţi, nu era nevoie să‑mi spuneţi, îi zise detectivul, dar oricum, mulţumesc, aţi fost foarte drăguţ. V‑a plăcut filmul?<br />
— A fost excelent.<br />
— Da, şi mie mi s‑a părut. Excepţional. Păi, acuma... Se întoarse la Chris şi la mâzgăleala lui. V‑am irosit timpul, dar trebuie să‑mi fac meseria. Scutură din umeri. Eh, numai un moment şi gata. Tragic... Tragic... răsuflă el făcând notiţe pe margini, un asemenea talent. Şi un bărbat care se pricepea la oameni, sunt sigur: cum să‑i ia. Cu atâtea elemente care puteau să‑l pună în valoare sau dimpotrivă... cum ar fi cameramanul, sunetistul, compozitorul, mai ştiu eu ce... Vă rog să mă corectaţi dacă greşesc, dar mi se pare că un regizor important în zilele noastre trebuie de asemenea să fie aproape un Dale Carnegie. Greşesc?<br />
— Ăă, Burke era temperamental, oftă Chris.<br />
Detectivul îşi repotrivi programul.<br />
— A, bine, poate că era aşa cu grangurii. Cu cei de talia lui. Iarăşi mâzgălea. Dar cheia sunt cei mici, cei neînsemnaţi, cei care se ocupă de lucrurile mărunte, de care dacă nu s‑ar ocupa cum trebuie ar deveni lucruri majore. Nu credeţi?<br />
Chris îşi studie unghiile şi scutură din cap cu regret.<br />
— Când Burke îşi dădea drumul, nu făcea niciodată distincţie, murmură ea cu un zâmbet slab, stângaci. Aşa să ştiţi. Însă asta era numai când bea.<br />
— Gata. Am terminat. Kinderman punea un ultim punct pe un i. A, nu, staţi, îşi aduse brusc aminte. Doamna Engstrom. Au plecat şi au venit împreună? Făcu un gest înspre Karl.<br />
— Nu, ea s‑a dus să vadă un film cu Beatles, spuse Chris chiar în momentul în care Karl se întorcea să răspundă. A ajuns acasă la câteva minute după mine.<br />
— De ce‑oi fi întrebat asta? Nu era important. Scutură din umeri în timp ce împăturea programul şi îl băga împreună cu creionul în buzunarul vestei. Ei, asta e. Când voi ajunge înapoi la birou, fără îndoială că îmi voi aduce aminte de ceva ce ar fi trebuit să întreb. Totdeauna mi se întâmplă aşa. Ei bine, eventual vă dau un telefon, suflă el din greu, ridicându‑se în picioare.<br />
Chris se ridică odată cu el.<br />
— Păi, plec din oraş pentru două săptămâni, spuse ea.<br />
— Poate să aştepte, o asigură el. Poate să aştepte. Privi lung sculptura zâmbind tandru. Nostimă. Aşa de nostimă, spuse el. Se aplecase, o luase în mână şi acum îi freca ciocul cu degetul mare.<br />
Chris se aplecă să adune o aţă de pe jos.<br />
— Aţi chemat un doctor bun? întrebă detectivul. Vreau să zic, pentru fiica dumneavoastră.<br />
Puse figurina la loc şi se îndreptă spre uşă. Chris îl urmă posomorâtă, răsucindu‑şi firul de aţă pe degetul mare.<br />
— Buni nu ştiu, dar mulţi în mod sigur, murmură ea. Oricum, o internez într‑o clinică se pare nemaipomenită, unde se face ceea ce faceţi şi dumneavoastră, dar cu viruşi.<br />
— Să sperăm că sunt cu mult mai pricepuţi ca mine. E aici în oraş?<br />
— Nu, nu e.<br />
— E bună?<br />
— Om vedea.<br />
— Feriţi‑o pe fată de curent.<br />
Ajunseră la uşa de la intrare. Detectivul puse mâna pe clanţă.<br />
— Ei bine, ar trebui să spun că mi‑a făcut plăcere, dar în actualele circumstanţe... Îşi plecă şi îşi scutură capul. Îmi pare rău. Zău. Îmi pare teribil de rău.<br />
Kinderman deschise uşa şi păşi afară. În timp ce se întorcea spre Chris, îşi puse pălăria.<br />
— Eh, succes cu fiica dumneavoastră.<br />
— Mersi. Zâmbi palid. Succes cu lumea.<br />
El dădu din cap cu o tristeţe blândă, cu compasiune, apoi se depărtă legănându‑se. Chris îl urmări cum se îndreaptă către o maşină a brigăzii, parcată lângă colţul străzii, în faţa unui hidrant de incendiu. O pală de vânt venită dinspre sud îl făcu să‑şi ducă brusc mâna la pălărie. Poalele hainei îi fluturară. Chris închise uşa.<br />
<br />
<br />
Când se aşeză pe locul de lângă şofer, Kinderman se întoarse şi privi înapoi către casă. I se păru că vede o mişcare la geamul lui Regan, o figură suplă, iute, trecând fulgerător prin câmpul vizual al ferestrei. Nu era sigur. O văzuse cu coada ochiului atunci când se răsucise. Dar observă că obloanele erau deschise. Ciudat. Aşteptă o clipă. Nu apăru nimeni, în-cruntându‑se nedumerit, detectivul se întoarse şi deschise sertarul cu acte, scoţând de acolo un plic mic de hârtie maro şi un briceag. Desfăcu cea mai mică dintre lamele briceagului, băgă degetul mare în plic, şi râcâi cu grijă vopseaua de pe sculptura lui Regan, care era prinsă sub unghie. Când termină, lipi plicul şi făcu un semn cu capul sergentului‑detectiv aflat la volan. Maşina se puse în mişcare.<br />
În timp ce treceau pe Prospect Street, Kinderman băgă plicul în bu-zunar.<br />
— Ai grijă, îl atenţionă el pe sergent, privind la şirul de maşini din faţă. Circulăm în interes de serviciu, nu de plăcere. Se frecă la ochi cu de-gete obosite. Of, ce viaţă, oftă el. Ce viaţă.<br />
<br />
<br />
Mai târziu în seara aceea, în timp ce doctorul Klein îi injecta lui Regan cincizeci de miligrame de Sparine pentru a‑i asigura liniştea pe timpul călătoriei până la Dayton, locotenentul Kinderman stătea pe scaun în biroul său, cu palmele întinse pe masa de lucru, clocind asupra fragmentelor uimitoare de date. Fasciculul îngust al unei lămpi antice de birou cădea pe un vraf de rapoarte împrăştiate. Celelalte lumini erau stinse. Credea că îl ajută să‑şi focalizeze mai bine atenţia.<br />
Respiraţia lui Kinderman răsuna greoaie în întuneric, în timp ce privirea i se muta când ici, când colo. Apoi respiră adânc şi închise ochii. Soldare mentală! îşi ordonă singur, aşa cum făcea de fiecare dată când dorea să‑şi cureţe creierul pentru un punct de vedere nou! Absolut totul trebuie să dispară!<br />
Când deschise ochii, examină raportul medicului legist în privinţa lui Dennings:<br />
<br />
...elongaţia coloanei vertebrale însoţită de fracturarea craniului şi a gâtului, plus numeroase contuzii, tăieturi şi zgârieturi; întinderea pielii gâtului; echimoze pe pielea gâtului; dislacerarea platismei, sternocleido‑mastoidianului, spleniusului, trapezului şi a altor muşchi mai mici ai gâtului, însoţită de fracturarea coloanei vertebrale şi a vertebrelor şi de ruperea atât a ligamentelor intervertebrale anterioare cât şi a celor posterioare...<br />
<br />
Privi pe fereastră către întunecimea de afară a oraşului. Domul iluminat al Capitoliului strălucea. Congresul lucra până târziu. Îşi închise din nou ochii, amintindu‑şi discuţia cu legistul de la divizie, avută la ora unsprezece cincizeci şi cinci, în noaptea morţii lui Dennings.<br />
— S‑ar fi putut întâmpla în cădere?<br />
— Nu, este foarte puţin probabil. Singuri sternocleido‑mastoidianul şi trapezul, şi tot sunt de ajuns s‑o împiedice. Apoi mai ai de depăşit diferitele articulaţii ale regiunii cervicale a coloanei, cât şi ligamentele care ţin oasele.<br />
— Vorbind deschis, însă, este posibil?<br />
— Bine, desigur, era beat şi aceşti muşchi erau fără îndoială, cât de cât relaxaţi. Poate dacă forţa impactului iniţial ar fi fost suficient de mare şi...<br />
— Căzând poate de la cinci — zece metri înainte de a atinge solul?<br />
— Da, aşa, şi dacă imediat după impact capul i s‑ar fi prins în ceva; cu alte cuvinte, dacă ar fi fost o interpunere imediată între rotirea capului şi a corpului ca un întreg, ei bine, poate — spun doar poate — ai fi putut obţine acest rezultat.<br />
— Ar fi putut un alt om să facă asta!<br />
— Da, dar ar fi trebuit să fie un om extraordinar de puternic.<br />
Kinderman verificase povestea lui Karl Engstrom referitoare la locurile pe unde se preumblase la vremea când Dennings murea. Orele de spectacol corespundeau, la fel şi programul din acea noapte a unui autobuz D.C. Tranzit. Mai mult decât atât, şoferul autobuzului în care susţinea Karl că a urcat de la cinematograf, ieşise din schimb chiar la intersecţia străzilor Wisconsin şi M, unde Karl afirma că a coborât în jurul orei nouă şi douăzeci de minute. Acolo aştepta un alt şofer care intra în tură, iar cel ce ieşise din schimb urmărise atent ora sosirii la punctul de transfer: exact nouă şi nouăsprezece.<br />
Şi totuşi pe biroul lui Kinderman era dosarul de trimitere în judecată a lui Engstrom pe data de 27 august 1963, sub acuzaţia de a fi furat timp de câteva luni o anumită cantitate de narcotice din casa din Beverly Hills a doctorului la care el şi Willie erau angajaţi pe atunci.<br />
<br />
... născut pe 20 aprilie 1921 în Zurich, Elveţia. Căsătorit pe 7 septembrie 1941 cu Willie, născută Braun. Fiica, Ellvira, născută pe 11 ianuarie 1943, în New York City, domiciliul actual necunoscut. Apărarea...<br />
<br />
Ceea ce urma, detectivul găsea că este uluitor.<br />
Doctorul, a cărui mărturie era o condiţie sine qua non pentru intentarea procesului, din senin — şi fără nici o explicaţie — renunţase la plângere.<br />
De ce procedase aşa?<br />
Engstromii fuseseră angajaţi de Chris MacNeil doar cu două luni mai târziu, ceea ce însemna că doctorul le dăduse scrisori de recomandare favorabile.<br />
De ce să fi făcut asta ?<br />
Engstrom subtilizase cu siguranţă drogurile, şi totuşi un control medical făcut la vremea respectivă eşuase în a conduce la cel mai mic indiciu că respectivul ar fi fost dependent sau măcar consumator.<br />
De ce oare?<br />
Cu ochii încă închişi, detectivul recită încet „Jabberwocky" a lui Lewis Carroll:<br />
— Twas brillig and the slithy toves... Un alt truc de‑al lui pentru a‑şi limpezi mintea.<br />
Când termină de recitat, deschise ochii şi îşi fixă privirea pe rotonda Capitoliului, încercând să‑şi ţină gândurile departe. Dar ca de obicei, găsi sarcina imposibilă. Oftând, aruncă o privire raportului făcut de psihologul poliţiei referitor la recentele desecraţii de la Holy Trinity: „... statuie... falus... excremente umane... Damien Karras", subliniase el cu roşu. Respiră în linişte, apoi luă o lucrare de specialitate despre vrăjitorie, deschizând la o pagină unde pusese ca semn o agrafa pentru hârtie:<br />
<br />
Mesa Neagră... o formă de venerare a Diavolului, ritualul, constând, în principal, în (1) exordiul („predica") pentru invocarea răului în sânul comunităţii, (2) coitul cu demonul (după câte se spune dureros, penisul demonului fiind descris invariabil drept „rece ca gheaţa"), (3) o diversitate de desacralizări, în mare parte de natură sexuală. De exemplu, se preparau Ostii de dimensiuni neobişnuite, pentru comuniune, (făcute din făină, fecale, sânge menstrual şi puroi), care apoi erau despicate şi folosite drept vagine artificiale de către preoţi, aceştia copulând feroce şi închipuindu‑şi că o violau pe Maica Fecioară sau că îl sodomizau pe Hristos. Într‑un alt exemplu al unei astfel de practici, o statuetă a lui Hristos era introdusă adânc în vaginul unei fete, iar în anus o Ostie pe care apoi preotul o zdrobea, sodomizând‑o pe fată, în timp ce îi striga blasfemii. Întruchipări în mărime naturală ale lui Hristos şi ale Fecioarei Maria jucau de asemenea un rol frecvent în cadrul ritualului. Imaginea Fecioarei, de exemplu — de obicei vopsită pentru a‑i da o aparenţă de destrăbălare, depravare — era prevăzută cu sâni pe care preoţii îi sugeau, şi de asemenea cu un vagin în care putea fi introdus penisul. Statuile lui Hristos erau prevăzute cu un falus pentru felaţiune atât cu bărbaţi cât şi cu femei şi de asemenea pentru inserţia în vaginul femeilor şi în anusul bărbaţilor. Ocazional, în locul unei imagini se lega pe cruce un om care era pus să ţină locul statuii, iar în momentul descărcării, seminţele lui erau strânse într‑un caliciu sfinţit cu blasfemii şi folosite la prepararea Ostiilor de comuniune, care urmau să fie sfinţite pe un altar acoperit cu excremente. Acest...<br />
<br />
Kinderman dădu paginile până ajunse la un paragraf subliniat în care se trata despre crimele rituale. Îl citi încet, muşcându‑şi uşor buricul arătătorului, iar când termină se încruntă şi scutură din cap. Ridică o privire muncită de gânduri către lampa de birou. O stinse. Părăsi biroul şi se îndreptă cu maşina spre morgă.<br />
<br />
<br />
Tânărul supraveghetor aşezat la birou molfăia un sandwich cu şuncă şi brânză şi pâine de secară. Când Kinderman se apropie de el, tocmai dădea cu mâna firmiturile de pe un careu de cuvinte încrucişate.<br />
— Dennings, şopti detectivul răguşit.<br />
Supraveghetorul dădu din cap, completând un cuvânt cu cinci litere pe orizontală, apoi se ridică în picioare cu sandwich‑ul în mână şi o luă de‑a lungul holului. Kinderman îl urma, cu pălăria în mână. Urmări mirosul de seminţe de chimion şi muştar, până la cabinetul fără vise folosit la îndosarierea ochilor părăsiţi de vedere.<br />
Se opriră la dulăpiorul 32. Inexpresivul supraveghetor îl deschise. Muşcă din sandwich, şi o bucăţică de coajă cu maioneză pe ea căzu uşor pe linţoliu.<br />
O clipă, Kinderman privi lung în jos; apoi, încet şi delicat, dădu la o parte cearşaful, pentru a etala ceea ce văzuse şi totuşi nu putea să accepte.<br />
Capul lui Burke Dennings era complet răsucit, cu faţa la spate.<br />
<br />
<br />
<br />
cinci<br />
<br />
În mijlocul vâlcelei calde şi verzi a campusului, Damien Karras făcea jogging de unul singur, dând ture pe o potecă ovală, cu pământ gras. Era în pantaloni scurţi kaki şi într‑un tricou de bumbac leoarcă, lipit de piele din cauza sudorii tămăduitoare. În faţă, pe un deluşor, domul alb‑gălbui al observatorului astronomic, pulsa în ritmul progresului; în spatele lui, şcoala medicală se pierdea în depărtare, cu fărâmele ei învârtejite de lut şi îngrijire.<br />
De la eliberarea sa din funcţie, el venea zilnic aici, acoperind kilometri şi alungând somnul. Aproape că o stăpânea; aproape se eliberase de strânsoarea amărăciunii care i se agăţase de inimă ca un tatuaj adânc. Acum se ţinea de el ceva mai slab.<br />
Douăzeci de ture...<br />
Mult mai slab.<br />
Încă! Încă două!<br />
Mult mai slab...<br />
Îmboldindu‑şi puternicii muşchi ai picioarelor irigaţi cu sânge, unduindu‑se cu o graţie longilină şi leonină, Karras tropăia la o cotitură, când observă pe cineva stând pe o bancă lângă locul unde îşi lăsase prosopul, jerseul şi pantalonii: un bărbat între două vârste cu un pardesiu subţire şi cu o pălărie moale, turtită. Părea să‑l urmărească. Oare? Da... Îşi întoarse capul când Karras trecu prin dreptul lui.<br />
Preotul acceleră, parcurgând ultima tură cu un fuleu zdrobitor care arunca în urmă bucăţi de pământ, apoi încetini păşind în ritmul gâfâitului, trăgând cât putea aer în piept. Trecu pe lângă bancă fără să arunce vreo privire, cu mâinile sprijinite uşor pe soldurile‑i pulsânde. Pieptul şi umerii cu muşchii ca de piatră i se ridicau, întinzând tricoul şi deformând cuvântul PHILOSOPHERS imprimat în faţă cu litere cândva negre, acum reduse la o simplă impresie din cauza repetatelor spălări.<br />
Omul în pardesiu se ridică şi începu să se apropie de el.<br />
— Părintele Karras? strigă locotenentul Kinderman răguşit.<br />
Preotul se întoarse cu faţa şi dădu scurt din cap, privind strâmb în bătaia soarelui, aşteptându‑l pe Kinderman să‑l ajungă, apoi făcându‑i semn cu mâna să‑l urmeze. Îşi reluă mersul.<br />
— Nu te superi? Altfel mi se pun cârcei, gâfâi el.<br />
— Da, desigur, răspunse detectivul, dând din cap cu o retractantă lipsă de entuziasm şi băgându‑şi mâinile în buzunare. Drumul de la locul de parcare îl obosise.<br />
— Ne‑am... ne cunoaştem? întrebă iezuitul.<br />
— Nu părinte. Nu, dar mi s‑a spus că arăţi ca un boxer; un preot din clădirea cu locuinţe; am uitat. Îşi scoase portofelul. Stau aşa de prost cu memorarea numelor.<br />
— Şi al dumitale?<br />
— William Kinderman, Părinte. Îi trecu legitimaţia prin faţa ochilor. Omucideri.<br />
— Chiar? Karras scrută insigna şi legitimaţia cu un interes radios, de băieţandru. Îmbujorată şi transpirată, figura lui avea un aer entuziast şi inocent, atunci când se întoarse către detectivul care se legăna. Despre ce e vorba?<br />
— Hei, ştii ceva Părinte? îi spuse Kinderman, inspectând trăsăturile aspre ale iezuitului. E adevărat, chiar arăţi ca un boxer. Iartă‑mă; cicatricea aia, acolo lângă ochi, mă‑nţelegi? Arătă cu degetul. Ca Brando în Waterfront, aşa arată, pur şi simplu exact ca Marlon Brando. Îi făcuseră o cicatrice — ilustrată ducând degetul la coada ochiului — care făcea ca ochiul să arate puţin mai închis, doar un pic; îl făcea să arate în continuu puţin visător, trist. Ei bine, dumneata eşti, spuse arătând cu degetul. Dumneata eşti Brando. Îţi spun oamenii asta, Părinte?<br />
— Nu, nu‑mi spun.<br />
— Ai boxat vreodată?<br />
— Oh, puţin.<br />
— Eşti de aici din District?<br />
— Din New York.<br />
— Gulden Gloves. Am dreptate?<br />
— Tocmai ai avansat căpitan. Karras zâmbi. Acuma, ce pot face pentru dumneata?<br />
— Să mergi puţin mai încet, te rog. Emfizem. Detectivul făcu un semn spre gâtul său.<br />
— Oh, îmi pare rău. Karras îşi încetini paşii.<br />
— Nu‑i nimic. Fumezi?<br />
— Da, fumez.<br />
— N‑ar trebui.<br />
— Eh, acum spune‑mi care‑i problema.<br />
— Bineînţeles; fac digresiuni. Eşti ocupat, cumva? chestionă detectivul. Nu te deranjează?<br />
— De la ce să mă deranjezi? întrebă Karras amuzat.<br />
— Păi, rugăciuni în minte, poate.<br />
— Chiar o să ajungi căpitan. Karras zâmbi criptic.<br />
— Iartă‑mă, mi‑a scăpat ceva?<br />
Karras scutură din cap; dar zâmbetul rămase.<br />
— Mă‑ndoiesc să‑ţi scape vreodată ceva, remarcă el. Privirea lui piezişă către Kinderman era vicleană şi sclipea cu căldură.<br />
Kinderman se opri şi depuse un efort imens, şi zadarnic să arate zăpăcit, dar privind ochii mijiţi ai iezuitului, îşi plecă capul şi chicoti căindu‑se.<br />
— Ah, bine. Desigur... desigur... un psihiatru. Pe cine păcălesc eu? Scutură din umeri. Ştii, la mine a devenit un obicei, Părinte. Iartă‑mă. Schmaltz aceasta‑i metoda Kinderman: efectiv schmaltz. Ei bine, mă voi opri şi îţi voi spune direct despre ce este vorba.<br />
— Desacralizările, spuse Karras dând din cap.<br />
— Deci mi‑am irosit schmaltz‑ul, spuse detectivul încet.<br />
— Îmi pare rău.<br />
— Nu‑i nimic, Părinte; am meritat‑o. Da, chestiile din biserică, con-firmă el. Corect. Numai că poate şi altceva în afară de astea, ceva serios.<br />
— Crimă?<br />
— Da. Mai înţeapă‑mă, îmi face plăcere.<br />
— Păi, Brigada omucideri. Iezuitul ridică din umeri.<br />
— Nu‑i nimic, nu‑i nimic, Marlon Brando; nu‑i nimic. Îţi spun oamenii că pentru un preot, cam faci un pic pe deşteptu'?<br />
— Mea culpa, murmură Karras. Deşi zâmbea, simţea un regret la gândul că poate îl rănise pe om în amorul propriu. Nu avusese de gând. Şi acum poate îi părea bine că avea şansa să‑şi exprime nedumerirea sinceră. Nu mă prind, însă, adăugă el, având grijă să‑şi încreţească fruntea. Care‑i legătura?<br />
— Uite ce este, Părinte, ar putea să rămână asta între noi? Confidenţial? Ca un subiect de confesiune, ca să zicem aşa?<br />
— Bineînţeles. Îl urmărea cu sinceritate pe detectiv din priviri. Ce este?<br />
— Îl ştii pe regizorul acela care turna aici film, Părinte? Burke Dennings?<br />
— Ăă, l‑am văzut.<br />
— L‑ai văzut. Detectivul aprobă din cap. Ţi‑e cunoscut şi cum a murit?<br />
— Păi, ziarele... Karras ridică din nou din umeri.<br />
— Asta‑i numai o parte din poveste.<br />
— Îh?<br />
— Numai o parte din poveste. O parte. Numai o parte. Auzi, ce cu-noşti pe tema vrăjitoriei?<br />
— Ce?<br />
— Stai, ai răbdare; vreau să ajung la ceva. Acuma; despre vrăjitorie, te rog... eşti la curent?<br />
— Puţin.<br />
— Prin prisma vrăjitoriei, nu a vânătorii.<br />
— Ăă, am scris odată o lucrare. Karras zâmbi. Prin prisma psihiatriei.<br />
— Ah, chiar? Minunat! Nemaipomenit! Ăsta‑i un avantaj câştigat. Un punct în plus. Ai putea să mă ajuţi mult mai mult decât credeam. Auzi, Părinte. Acum; vrăjitoria...<br />
Întinse mâna şi îl apucă pe iezuit de braţ, dând o tură şi apropiindu‑se de bancă.<br />
— Acuma, eu, eu sunt un chibiţ şi, ca să vorbim deschis, nu bine educat. Nu în sensul formal al cuvântului. Nu. Dar citesc. Uite, ştiu ce se spune despre autodidacţi, că sunt exemple oribile de lucru fără pricepere. Dar mie, îţi spun deschis, mie nu mi‑e ruşine. Câtuşi de puţin. Eu sunt!.. Dintr‑o dată stopă deversarea, privi în pământ şi scutură din cap. Schmaltz. A devenit un obicei. Nu pot opri schmaltz‑ul. Uite, iartă‑mă; eşti ocupat.<br />
— Da. Mă rog.<br />
Replica uşoară a iezuitului fusese seacă, fără intonaţie. Kinderman se opri o clipă şi îl privi.<br />
— Vorbeşti serios? Nu.<br />
Detectivul se întoarse din nou cu faţa înainte şi merseră mai departe.<br />
— Uite, am să trec la subiect: desacralizările. Îţi aduc aminte de vreun lucru ce are de‑a face cu vrăjitoria?<br />
— Poate. Unele ritualuri folosite în Mesa Neagră.<br />
— Zece cu felicitări. Şi acum Dennings... ai citit cum a murit?<br />
— Dintr‑o căzătură.<br />
— Ei bine, îţi voi spune eu şi — te rog — confidenţial!<br />
— Bineînţeles.<br />
Detectivul arătă deodată îndurerat, realizând că preotul nu avea intenţia să se oprească la bancă.<br />
— Eşti drăguţ? întrebă el cu jind.<br />
— Ce?<br />
— Ne‑am putea opri? Eventual să luăm loc?<br />
— A, sigur. Se întoarseră către bancă.<br />
— N‑or să ţi se pună cârcei?<br />
— Nu, acum mi‑e foarte bine.<br />
— Eşti sigur?<br />
— Mă simt foarte bine.<br />
— Bine, bine, dacă insişti.<br />
— Ce spuneai?<br />
— O secundă, te rog, numa' o secundă.<br />
Kinderman îşi aşeză trupul mătăhălos pe bancă cu un oftat de mulţumire.<br />
— An, mai bine, aşa‑i mai bine, spuse el în timp ce iezuitul îşi luă de jos prosopul şi îşi şterse faţa transpirată. Între două vârste. Ce viaţă.<br />
— Burke Dennings?<br />
— Burke Dennings, Burke Dennings, Burke Dennings... Detectivul dădea din cap privind în jos spre vârful pantofilor. Apoi ridică privirea către Karras. Preotul îşi ştergea ceafa. Burke Dennings, bunule Părinte, a fost găsit la capătul acelui lung şir de trepte la exact cinci minute după ora şapte, cu capul complet răsucit cu faţa la spate.<br />
Strigăte piţigăiate parveneau în surdină de pe careul de baseball unde echipa universităţii tocmai se antrena. Karras se opri din şters şi susţinu privirea fermă a locotenentului.<br />
— Nu s‑a petrecut în cădere? spuse el într‑un târziu.<br />
— Sigur, este posibil. Kinderman ridică din umeri. Dar...<br />
— Puţin probabil, rumegă Karras.<br />
— Şi astfel, la ce se poate merge cu gândul, în contextul vrăjitoriei?<br />
Iezuitul se aşeză încet, muncit de gânduri.<br />
— Păi, spuse el în final, se presupune că demonii rupeau gâturile vrăjitoarelor în felul acesta. Cel puţin acesta‑i eresul.<br />
— Un eres?<br />
— Mă rog, o superstiţie, spuse el, întorcându‑se spre Kinderman. Cu toate că au murit oameni aşa, presupun: probabil membrii câte unei secte secrete, care fie dezertau, fie trădau secrete. Asta e doar o bănuială. Dar ştiu că era un semn distinctiv al asasinilor demonici.<br />
Kinderman aprobă din cap.<br />
— Exact. Exact. Mi‑am amintit de legătură, dintr‑o crimă de la Londra. Asta acum. Adică în ultima vreme, Părinte, cu numai patru sau cinci ani în urmă. Mi‑aduc aminte că am citit în ziare.<br />
— Da, şi eu am citit, dar parcă s‑a dovedit a fi un fel de renghi. Greşesc?<br />
— Nu, e corect, Părinte, absolut corect. Dar în acest caz, cel puţin, poate poţi să vezi vreo legătură între crimă şi lucrurile din biserică. Poate cineva nebun, Părinte, poate cineva cu pică pe Biserică. Vreo răzvrătire inconştientă, poate...<br />
— Un preot bolnav, murmură Karras. Aşa?<br />
— Auzi, tu eşti psihiatrul, Părinte; tu spune‑mi mie.<br />
— Bine, sigur, desacralizările sunt clar patologice, spuse Karras gânditor, trăgându‑şi jerseul pe el. Şi dacă Dennings a fost omorât... ăă, aş înclina să cred că şi ucigaşul e patologic.<br />
— Şi poate are unele cunoştinţe de vrăjitorie?<br />
— Eventual.<br />
— Eventual, mormăi detectivul. Prin urmare, cine se potriveşte cu poza de pe afiş, şi locuieşte în împrejurimi, şi are şi acces noaptea în biserică?<br />
— Un preot bolnav, spuse Karras, întinzând mohorât mâna într‑o parte, după o pereche de pantaloni kaki, decoloraţi de soare.<br />
— Ascultă, Părinte, e greu pentru tine — te rog! — înţeleg. Dar pentru preoţii de aici din campus, tu eşti psihiatrul, Părinte, aşa...<br />
— Nu, mi s‑a dat o altă sarcină.<br />
— A, zău? În mijlocul anului?<br />
— Acesta‑i Ordinul. Karras ridică din umeri în timp ce îşi trăgea pantalonii.<br />
— Totuşi, tu ar trebui să ştii cine era bolnav la momentul respectiv şi cine nu, corect? Vreau să zic, acest fel de boală. Tu ar trebui să cunoşti asta.<br />
— Nu, nu neapărat, locotenente. Deloc. Ar fi doar o întâmplare, de fapt, dacă aş cunoaşte. Vezi tu, eu nu sunt un psihanalist. Tot ce fac eu, este să sfătuiesc. Oricum, comentă el încheindu‑şi pantalonii, chiar nu ştiu pe nimeni care să se potrivească descrierii.<br />
— A, da, etica medicală. Dacă ai şti, nu mi‑ai spune.<br />
— Nu, probabil că nu ţi‑aş spune.<br />
— Întâmplător — şi menţionez asta numai în treacăt — această etică este mai nou considerată ilegală. Nu că aş vrea să te plictisesc cu trivialităţi, dar în ultima vreme, un psihiatru din însorita Californie a fost nici mai mult, nici mai puţin decât băgat la închisoare pentru faptul de a nu fi spus poliţiei ceea ce ştia despre un pacient.<br />
— Asta‑i o ameninţare?<br />
— Nu vorbi paranoic. Am menţionat‑o în treacăt.<br />
— Aş putea oricând să‑i spun judecătorului că era un subiect de confesiune, spuse iezuitul rânjind, în timp ce se ridica în picioare ca să‑şi bage tricoul în pantaloni. Ca să vorbesc deschis, adăugă el.<br />
Detectivul ridică privire spre el, uşor întunecată.<br />
— Vrei să intri în pâine, Părinte? spuse el. Apoi privi descurajat în altă parte. „Părinte"... ce „Părinte"? întrebă el retoric. Eşti un evreu; aş fi putut spune de cum te‑am întâlnit.<br />
Iezuitul chicoti.<br />
— Da, râzi, spuse Kinderman. Râzi. Dar apoi zâmbi, arătând răutăcios mulţumit de sine. Se întoarse cu ochi pătrunzători. Asta îmi aminteşte de examenul de admitere ca să mă fac poliţist, Părinte. Când l‑am susţinut, o întrebare venea ceva cam în genul: „Ce sunt rabinii şi ce aţi face dumneavoastră pentru ei?" Ştii ce a scris un cap pătrat la răspunsuri? Ce‑a putut să scoată din el? „Rabinii", a spus el, „sunt preoţi evrei şi aş face orice mi‑ar sta în putinţă pentru ei." Serios. Ridică mâna ca la jurământ.<br />
Karras râse.<br />
— Haide. Te conduc la maşină. Ai lăsat‑o în parcare?<br />
Detectivul ridică privirea spre el, reluctant la gândul de a se mişca.<br />
— Înseamnă că am terminat?<br />
Preotul puse un picior pe bancă, aplecându‑se şi sprijinindu‑şi bine un braţ pe genunchi.<br />
— Uite ce e, chiar că nu acopăr nimic, spuse el. Zău. Dacă aş şti de un preot ca cel pe care‑l cauţi, aş putea cel puţin să‑ţi spun că un astfel de om există, fără a‑ţi da numele lui. Apoi bănuiesc că aş raporta Provincialului. Dar nu cunosc pe nimeni măcar pe‑aproape.<br />
— Eh, bine, oftă detectivul. În fond nici n‑am crezut să fie un preot. Nu cu adevărat. Făcu un semn cu capul spre parcare. Da, am lăsat‑o acolo.<br />
Se îndreptară într‑acolo.<br />
— Ceea ce într‑adevăr suspectez, continuă detectivul, dacă ţi‑aş spune‑o în gura mare, m‑ai crede nebun. Nu ştiu. Nu ştiu. Toate aceste cluburi şi culturi în care se ucide fără un motiv. Te bagă la gânduri. Ca să ţii pasul cu vremurile, în zilele noastre, trebuie să fii puţintel nebun.<br />
Karras dădu din cap.<br />
— Ce‑i chestia aia de pe bluza ta? îl întrebă detectivul, arătând cu capul către pieptul iezuitului.<br />
— Care chestie?<br />
— De pe tricou, lămuri detectivul. Scrisul. „Filosofii".<br />
— A, am predat câteva cursuri într‑un an, spuse Karras, la Woodstock Seminary din Maryland. Am jucat în echipa de baseball a începătorilor. Se numeau Filozofii.<br />
— Şi echipa avansaţilor?<br />
— teologii.<br />
Kinderman zâmbi şi dădu din cap.<br />
— Teologii trei, Filosofii doi, intona el.<br />
— Filosofii trei, Teologii doi.<br />
— Bineînţeles.<br />
— Bineînţeles.<br />
— Ciudate lucruri, rumegă detectivul. Ciudate. Ascultă, Părinte, începu el pe un ton reticent. Ascultă, Doctore.... Sunt eu nebun, sau ar putea exista un cuib de vrăjitoare aici în District, chiar acum? Chiar azi?<br />
— Ei haide, şi tu acum, spuse Karras.<br />
— Deci s‑ar putea.<br />
— Nu m‑am prins.<br />
— Acum eu voi fi doctorul, îl anunţă detectivul, înţepând aerul cu arătătorul. Nu ai spus nu, în schimb ai făcut iar pe deşteptu'. Asta‑i eschivare, Mărite Părinte, eschivare. Ţi‑e frică să nu arăţi pueril, poate; un preot superstiţios în faţa lui Kinderman atotştiutorul, raţionalistul, bătea cu arătătorul la tâmplă — geniul de aici de lângă tine, Era Raţiunii în carne şi oase. Corect? Am dreptate?<br />
Iezuitul îl privi lung, într‑o lumină şi cu un respect crescânde.<br />
— Ia te uită, eşti foarte pătrunzător, remarcă el.<br />
— Bine, atunci e‑n regulă, mormăi Kinderman. Aşa că te voi întreba încă o dată; ar putea exista un cuib de vrăjitoare aici în District?<br />
— Păi, chiar că n‑aş putea şti, răspunse Karras gânditor, cu mâinile încrucişate. Dar în părţi ale Europei se ţin Mese Negre.<br />
— În ziua de azi?<br />
— În ziua de azi.<br />
— Adică exact ca pe vremuri, Părinte? Uite, am citit întâmplător despre acele lucruri, cu sexul şi statuile şi mai ştiu eu ce. N‑aş vrea să te dezgust dar, pentru că tot veni vorba, chiar făceau toate chestiile alea? Pe bune?<br />
— Nu ştiu.<br />
— Părerea ta, atunci, Părinte Eschivă.<br />
Iezuitul chicoti.<br />
— Atunci, în regulă; cred că sunt pe bune. Sau cel puţin aşa bănuiesc. Dar cea mai mare parte a raţionamentului meu se bazează pe patologie. Sigur, Mesa Neagră. Dar oricine face acele lucruri este un om foarte tulburat, şi tulburat într‑un foarte anume fel. De fapt există o denumire clinică pentru tipul acesta de tulburare; se numeşte satanism... Înseamnă oameni care nu pot avea nici o plăcere sexuală decât dacă este legată de o acţiune blasfematorie. Ei bine, nu e aşa de neobişnuită, nici chiar în ziua de azi, iar Mesa Neagră este folosită doar ca justificare.<br />
— Încă o dată, iartă‑mă, dar chestiile cu statuile lui Iisus şi ale Mariei?<br />
— Ce‑i cu ele?<br />
— Sunt adevărate?<br />
— Păi, cred că asta ar putea să te intereseze în calitate de poliţist. Interesul său scolastic fiindu‑i zgândărit şi întărâtat, purtarea lui Karras deveni încet‑încet animată. Dosarele poliţiei din Paris încă mai conţin cazul a doi călugări de la o mănăstire din apropiere... stai să vedem... Se scărpina în cap, încercând să‑şi amintească. Da, cea de la Crepy, cred. Ăă, mă rog. Scutură din umeri. Din apropiere. Cert e că cei doi călugări au intrat într‑un han şi au cam făcut scandal că ei vor un pat pentru trei persoane. Ei bine, al treilea pe care îl duceau cu ei: o statuie în mărime naturală a Maicii Binecuvântate.<br />
— Ah, Maică Precistă, asta‑i şocant, răsuflă detectivul. Şocant.<br />
— Dar adevărat. Şi este o indicaţie clară că ce‑ai citit tu e bazat pe fapte.<br />
— Bine, cu sexul, poate că aşa e, poate că aşa e. Îmi pot da seama. La urma urmei asta‑i cu totul altă poveste. Nu face nimic. Dar acum crimele rituale, Părinte? E adevărat asta? Haida‑de! Folosirea sângelui de la nou‑născuţi? Detectivul făcea aluzie la altceva ce citise în cartea despre vrăjitorie, descriind cum în anumite rânduri preotul răspopit de la Mesa Neagră ar fi tăiat venele unui nou‑născut astfel încât sângele să se scurgă într‑un caliciu, urmând ca mai târziu să fie sfinţit şi consumat sub formă de comuniune. Asta e exact ca poveştile care se tot spuneau despre evrei, continuă detectivul. Cum că furau copii creştini mici şi le beau sângele. Uite, iartă‑mă, dar oamenii voştri spuneau toate aceste poveşti.<br />
— Dacă noi am făcut‑o, mă iartă.<br />
— Eşti absolvit, eşti absolvit.<br />
Ceva întunecat, ceva trist, trecu prin faţa ochilor preotului, ca umbra unei dureri reamintite pentru scurt timp. Îşi fixă repede privirea drept în faţă pe cărare.<br />
— Ăă, chiar nu ştiu despre crime rituale, spuse Karras. Nu ştiu. Dar o moaşă din Elveţia a mărturisit că a omorât treizeci sau patruzeci de copii mici pentru a‑i folosi la Mesa Neagră. Bine, poate a fost torturată, completă el. Cine ştie? Dar cu siguranţă a spus o poveste convingătoare. A spus că ascundea un ac lung şi subţire în mânecă şi că atunci când ieşea copilul, îşi scotea acul, îl înfigea în creştetul capului şi îl ascundea la loc. Fără urme, spuse el privind la Kinderman. Copilul arăta ca născut mort. Ai auzit de prejudecăţile pe care catolicii europeni obişnuiau să le aibă împotriva moaşelor? Ei bine, aşa a început.<br />
— Asta este înspăimântător.<br />
— Nebunia nu este apanajul exclusiv al acestui secol. Oricum...<br />
— Stai puţin, aşteaptă un pic, iartă‑mă. Aceste poveşti... ele au fost spuse de anumiţi oamenii care au fost torturaţi, corect? Deci în principiu nu te poţi bizui pe ele. Ei au semnat mărturisirile iar mai târziu mahării, aceştia au completat spaţiile goale. Vreau să zic, pe atunci nu exista nimic în genul habeas corpus, nici un zapis cu „Let My People Go", ca să zic aşa. Am dreptate? Am dreptate?<br />
— Da, ai dreptate, dar şi pe atunci multe din mărturisiri erau voluntare.<br />
— Şi cine s‑ar fi oferit voluntar la asemenea lucruri?<br />
— Păi, posibil oameni care să fi fost tulburaţi mental.<br />
— Aha! Altă sursă demnă de încredere!<br />
— Bine, sigur, ai perfectă dreptate, locotenente. Eu nu fac decât să interpretez rolul avocatului Diavolului. Dar un lucru pe care uneori avem tendinţa să‑l uităm este acela că oameni suficient de psihopaţi ca să mărturisească asemenea lucruri ar putea fi lesne suficient de psihopaţi ca să le facă. De exemplu credinţele despre oamenii‑lupi. Foarte bine, sunt ridicole, nimeni nu se poate transforma într‑un lup. Dar dacă un om ar fi atât de tulburat încât nu numai să creadă că este un om‑lup, dar să şi acţioneze ca atare?<br />
— Groaznic. Ce este aceasta... teorie, Părinte, sau fapte?<br />
— Pai, William Stumpf, de exemplu. Sau Peter. Nu pot să‑mi aduc aminte. Oricum, un german din secolul al şaisprezecelea care îşi închipuia că este om‑lup. A omorât douăzeci sau treizeci de copii.<br />
— Adică, a mărturisit?<br />
— Ei bine, da, şi cred că mărturisirea era validă.<br />
— Cum aşa?<br />
— Când l‑au prins, tocmai mânca creierii celor două tinere nurori ale sale.<br />
De pe terenul de antrenament, înviorător în lumina rarefiată şi clară a soarelui de aprilie, veneau ecouri de replici şi de bâte lovind mingea.<br />
— 'aide, Mullins, ai plecat, te‑ai dus, bagă mare!<br />
Ajunseseră la locul de parcare, preot şi detectiv. Mergeau acum în linişte.<br />
Când fură lângă maşina brigăzii, Kinderman întinse absent mâna către mânerul acesteia. Se opri o clipă, apoi ridică spre Karras o privire prost dispusă.<br />
— Aşadar ce caut, Părinte? îl întrebă el.<br />
— Un nebun, spuse încet Karras. Posibil cineva care se droghează.<br />
Detectivul reflectă, apoi dădu din cap. Se întoarse spre preot.<br />
— Vrei să te iau cu maşina? întrebă el deschizând uşa acesteia.<br />
— O, mulţumesc, dar e la doi paşi.<br />
— Nu‑i nimic; simte‑te bine! Kinderman gesticulă nerăbdător, îndemnându‑l pe Karras să urce în maşină. O să le poţi spune tuturor prietenilor tăi că ai călătorit cu o maşină de politie.<br />
Iezuitul surâse şi se lăsă pe bancheta din spate.<br />
— Foarte bine, foarte bine, respiră răguşit detectivul, apoi se strânse lângă preot şi închise uşa. Nici o plimbare nu e scurtă, comentă el. Nici una.<br />
Cu Karras ghidându‑i, o luară pe Prospect Street către moderna clădire iezuită cu locuinţe, unde preotul îşi avea noua reşedinţă. A fi rămas în baracă, simţise el, ar fi însemnat să‑i încurajeze pe oamenii pe care‑i sfătuise, să continue să‑i ceară ajutorul profesional.<br />
— Îţi plac filmele, Părinte Karras?<br />
— Foarte mult.<br />
— Ai văzut Lear?<br />
— Nu‑mi pot permite.<br />
— Eu l‑am văzut. Capăt invitaţii.<br />
— Asta‑i drăguţ.<br />
— Capăt invitaţii pentru cele mai bune spectacole, totuşi doamna K. e obosită; nu‑i place niciodată să meargă.<br />
— Asta‑i foarte rău.<br />
— Este foarte rău, da, urăsc să merg singur. Ştii, îmi place să vorbesc despre filme, să port discuţii, să emit critici. Privea în gol pe geam, în lateral, evitându‑l pe preot.<br />
Karras dădu din cap în tăcere, privind în jos la mâinile sale mari şi puternice. Erau împreunate între genunchi. Trecu un moment. Apoi Kinderman se întoarse ezitant, cu o privire visătoare. Ai vrea să vezi un film cu mine câteodată, Părinte? E gratis... Capăt invitaţii, adăugă el repede.<br />
Preotul îl privi zâmbind.<br />
— După cum obişnuia Elwood P. Dowd să spună în Harvey, locotenente: Când? <br />
— Ah, o să te sun eu, o să te sun eu! Detectivul aruncă priviri neastâmpărate.<br />
Ajunseră la locuinţe şi parcară. Karras puse mâna pe uşă şi o întredeschise.<br />
— Chiar te rog. Ştii, îmi pare rău că n‑am fost de mare ajutor.<br />
— Nu‑i nimic, ai fost de ajutor. Kinderman făcu stângaci cu mâna. Karras se dădea jos din maşină. De fapt, pentru un evreu care vrea să treacă neobservat, eşti un om drăguţ.<br />
Preotul se întoarse, închise uşa şi se aplecă în dreptul geamului cu un zâmbet blând, cald.<br />
— Îţi spun vreodată oamenii că arăţi ca Paul Newman?<br />
— Mereu. Şi crede‑mă, înăuntrul acestui corp, domnul Newman se luptă să iasă la suprafaţă. Prea aglomerat. E şi Clark Gable acolo, spuse el.<br />
Karras făcu înveselit cu mâna şi dădu să plece.<br />
— Părinte, aşteaptă!<br />
Acesta se întoarse. Detectivul se chirci ca să coboare din maşină.<br />
— Auzi Părinte, am uitat, suflă el din greu, apropiindu‑se. Mi‑a scăpat din vedere. Ştii tăbliţa aceea cu porcării scrise pe ea? Cea care a fost găsită în biserică?<br />
— Adică tăbliţa de altar?<br />
— Mă rog. Mai e prin zonă?<br />
— Da, o am la mine în cameră. Verificam latina. O vrei?<br />
— Da, poate indică ceva. Poate.<br />
— Numa' o secundă, s‑o aduc.<br />
În timp ce Kinderman aştepta lângă maşina brigăzii, iezuitul merse în camera sa de la parter, ale cărei ferestre dădeau spre Prospect Street şi luă tăbliţa. Ieşi şi i‑o dădu lui Kinderman.<br />
— Poate nişte amprente. Detectivul se uită la ea gâfâind. Apoi: Nu, aşteaptă, tu ai pus mâna pe ea, păru el să realizeze cu rapiditate. Bine gândit. Înaintea ta, evreule domn Moto. Învârtea învelişul transparent de plastic al tăbliţei pe toate părţile. Ah, nu, aşteaptă, se poate scoate, se poate scoate! Apoi aruncă o privire lui Karras, cu un început de descurajare. Ai umblat şi înăuntru, Kirk Douglas?<br />
Karras rânjea plin de regrete, aprobând din cap.<br />
— Nu‑i nimic, poate totuşi am putea să găsim altceva. Întâmplător, ai studiat asta?<br />
— Da, am studiat‑o.<br />
— Concluzia ta?<br />
Karras ridică din umeri. Nu arată a fi lucrarea unui zburdalnic. La început, am crezut că poate fi un student. Dar mă îndoiesc. Cine a făcut chestia aia e tulburat cam tare.<br />
— După cum spuneai.<br />
— Iar latina.... rumegă Karras. Nu numai că este fără devieri de la sens, locotenente, dar... ăă, are un stil caracteristic foarte personal. Este ca şi cum cel care a scris‑o obişnuieşte să gândească în latină.<br />
— Preoţii obişnuiesc?<br />
— Ei, haide, şi tu acum!<br />
— Doar răspunde‑mi la întrebare, te rog, Părinte Paranoia.<br />
— Păi, da; ajunşi la un anumit punct în pregătirea lor, gândesc. Cel puţin iezuiţii şi câte unii din celelalte ordine. La Woodstock Seminary, anumite cursuri de filosofie erau predate în latină.<br />
— Cum aşa?<br />
— Pentru precizia gândirii. Este ca la drept.<br />
— A, pricep.<br />
Karras arătă brusc serios, grav.<br />
— Uite ce e, locotenente, pot să‑ţi spun cine cred eu într‑adevăr că au făcut‑o?<br />
Detectivul se aplecă mai aproape.<br />
— Da, cine?<br />
— Dominicanii. Du‑te să‑i înşfaci pe ei.<br />
Karras zâmbi, făcu cu mâna şi se îndepărtă.<br />
— Am minţit! strigă ţâfnos detectivul în urma lui. Arăţi ca Sal Mineo!<br />
Kinderman urmări cum preotul mai face un semn mic cu mâna şi intră în clădire, apoi se întoarse şi urcă în maşină. Rămase nemişcat, gâjâind şi privind ţintă pedalele.<br />
— Zbârnâie, bărbatul ăsta zbârnâie, murmură el. Exact ca un diapazon sub apă. Mai zăbovi o clipă cu privirea; apoi se întoarse îi spuse şoferului: În regulă, înapoi la cartierul general. Iute. Treci pe roşu.<br />
Se îndepărtară.<br />
<br />
<br />
Noua cameră a lui Karras era mobilată simplu: un pat de o persoană, un scaun confortabil, un birou şi rafturi pentru cărţi, făcute în perete. Pe birou era o fotografie din tinereţe a mamei sale, iar pe peretele de lângă pat, cu o admonestare tăcută, atârna un crucifix de metal.<br />
Camera strâmtă era pentru el o lume suficientă. Bunurile care erau proprietatea lui îl interesau într‑o mică măsură. Doar să fie curate.<br />
Făcu un duş, frecându‑se viguros, apoi îşi trase pe el o pereche de pantaloni kaki şi un tricou şi alergă uşor până la refectoriu, la masă. Îl zări acolo pe îmbujoratul Dyer, stând singur la o masă din colţ. Se duse să i se alăture.<br />
— Bună, Damien, spuse Dyer. Tânărul preot purta un jerseu decolorat cu Snoopy.<br />
Karras îşi plecă fruntea stând lângă un scaun şi murmură repede o rugăciune. Apoi se binecuvânta, luă loc şi îşi salută prietenul.<br />
— Ce mai face Pierde‑Vară? întrebă Dyer în timp ce Karras îşi întindea un şervet în poală.<br />
— Cine‑i Pierde‑Vară? Eu muncesc.<br />
— Un curs pe săptămână?<br />
— Calitatea contează, spuse Karras. Ce‑avem azi?<br />
— Nu‑ţi miroase?<br />
— Ah, rahat, azi e ziua cu câine? Caltaboş cu varză murată.<br />
— Cantitatea contează, replică senin Dyer.<br />
Karras scutură din cap şi întinse mâna după cana de aluminiu cu lapte.<br />
— N‑aş face asta, murmură Dyer fără intonaţie, întinzând unt pe o felie de pâine albă. Vezi bulele? Salpetru.<br />
— Am nevoie, spuse Karras. Întorcând paharul şi umplându‑l cu lapte, auzi pe cineva apropiindu‑se de masa lor.<br />
— Eh, în fine am citit cartea, spuse bine dispus noul venit.<br />
Karras ridică privirea şi simţi o durere descurajantă, simţi acea greutate ca de plumb care parcă‑i strivea oasele, atunci când îl recunoscu pe preotul care fusese de curând pe la el să‑i ceară sfatul; cel care nu putea să‑şi facă prieteni.<br />
— Oh, şi ce crezi despre ea? întrebă Karras. Puse jos cana ca şi cum ar fi pus cărticica de rugăciuni întrerupându‑se din novenă.<br />
Tânărul preot începu să vorbească şi o jumătate de oră mai târziu Dyer zgâlţâia masa, umplând refectoriul cu râsul lui. Karras se uită la ceas.<br />
— Vrei să‑ţi iei o jachetă? îl întrebă pe tânărul preot. Putem merge peste drum să urmărim apusul soarelui.<br />
Curând stăteau rezemaţi de un parapet din capul scărilor ce coborau în M Street. Sfârşitul zilei. Razele strălucitoare ale soarelui ajuns la asfinţit aprindeau aure în jurul morilor de pe cerul de vest şi se spărgeau în pete purpurii unduitoare pe apele întunecate ale râului. Cândva Karras se întâlnise prin intermediul acestei privelişti cu Dumnezeu. De mult. Ca un îndrăgostit abandonat, el continua să se prezinte la întâlnire.<br />
— Chiar că‑i o privelişte minunată, spuse tânărul.<br />
— Da, este, fu de acord Karras. Încerc să ajung aici în fiecare seară.<br />
Ceasul campusului bătu ora exactă. Era 7:00 p. m.<br />
La 7:23, locotenentul Kinderman stătea şi chibzuia în faţa analizei spectrografice care arăta că vopseaua de pe sculptura lui Regan se potrivea cu fragmentele de vopsea de pe statuia desacralizată a Fecioarei Maria.<br />
Iar la 8:47, într‑o mahala din partea de nord‑est a oraşului, un Karl Engstrom impasibil dintr‑o magherniţă infestată de şobolani, mergea trei blocuri mai spre sud până la o staţie de autobuz, stătea câteva clipe, inexpresiv, apoi se lăsa să alunece în jos ghemuit, suspinând, cu spatele sprijinit de un stâlp de lumină.<br />
Locotenentul Kinderman, la acea oră, era la film.<br />
<br />
<br />
<br />
şase<br />
<br />
Miercuri, 11 mai, erau din nou acasă. O aşezară pe Regan în pat, puseră un lacăt la obloane şi scoaseră toate oglinzile din dormitorul ei şi din baie.<br />
— ...din ce în ce mai puţine momente de luciditate, iar acum, mi‑e teamă, avem de‑a face cu o dispariţie totală a conştientului în timpul acceselor. Acesta e un lucru nou şi pare să elimine în acest fel ipoteza isteriei. Între timp, unul sau două simptome în domeniul pe care îl numim al fenomenelor parapsihice au...<br />
Doctorul Klein se apropie, iar Chris şi Sharon îl urmăriră repetându‑le procedeul corect de hrănire prin administrare de Sustagen în perioadele de comă ale lui Regan. Acesta introduse tubul nazogastric.<br />
— Mai întâi...<br />
Chris se strădui să urmărească fără a privi faţa fiicei sale; să se aga-ţe de cuvintele pe care le spunea doctorul şi să alunge altele pe care le auzise la clinici. Acestea se prelingeau prin conştiinţa ei, asemenea ceţii printre ramurile unei sălcii.<br />
— Acuma; aţi afirmat aici „Nici o religie", doamnă MacNeil. Este co-rect? Absolut nici o educaţie religioasă?<br />
— Bine, poate doar „Dumnezeu", mă‑nţelegeţi, lucrurile generale. De ce?<br />
— Păi, în primul rând, conţinutul multora din elucubraţiile ei — când nu e acea babilonie pe care o tot reproduce — are orientare religioasă. Acuma; de unde credeţi că ar fi putut să prindă aşa ceva?<br />
— Ăă, daţi‑mi un exemplu.<br />
— Oh, „Iisus şi Maria, şaizeci şi nouă", de ex...<br />
Klein împinse cu grijă tubul până în stomacul lui Regan.<br />
— Mai întâi verificaţi să nu pătrundă lichid în plămâni, le instrui el, strângând cu două degete de tub pentru a opri scurgerea de Sustagen. Dacă se....<br />
— ....sindrom al unui tip de tulburare care rar se mai vede în zilele noastre, abstracţie făcând de popoarele primitive. Noi o numim posedare somnambuli formă. Ca să fiu cât se poate de cinstit, nu ştim multe despre ea cu excepţia faptului că începe de la un conflict sau o vinovăţie care mai devreme sau mai târziu duc la convingerea pacientului că trupul i‑a fost invadat de o inteligenţă străină; un spirit, dacă vreţi. În vremurile trecute, când credinţa în Diavol era destul de puternică, entitatea care poseda era de obicei un demon. În cazurile relativ recente, totuşi, este de cele mai multe ori spiritul cuiva mort, adesea cineva pe care pacientul l‑a cunoscut sau l‑a văzut şi este capabil în mod inconştient să‑i imite vocea, felul de‑a fi, iar în unele rânduri chiar şi trăsăturile feţei. Aceştia...<br />
După ce mohorâtul doctor Klein plecă, Chris îl sună pe impresarul ei la Beverly Hills şi îl anunţă fără nici o tragere de inimă că nu va regiza segmentul respectiv. Apoi o sună pe doamna Perrin. Era în oraş. Chris puse receptorul în furcă cu un sentiment crescând de disperare. Cineva. Va trebui să ceară ajutor de la...<br />
— ...Cazurile în care e vorba de spiritul unui mort sunt mai uşor de tratat; în majoritatea acestor cazuri nu ai de‑a face cu furii sau cu hiperactivitate şi surescitare motorie. Totuşi, în cealaltă formă principală de posedare somnambuliformă, noua personalitate este totdeauna răuvoitoare, totdeauna ostilă faţă de prima. Ţelul ei principal, de fapt, este să‑i dăuneze, s‑o tortureze şi uneori chiar s‑o ucidă pe cealaltă.<br />
Fusese adus un set de chingi şi Chris rămăsese abătută şi pierdută, privind cum Karl le fixa de patul lui Regan, apoi de încheieturile acesteia. Chris mişcă perna în efortul de a o potrivi sub capul lui Regan, iar elveţianul se îndreptă de şale, privind cu milă la figura răvăşită a copilei.<br />
— O să se facă bine? întrebă el. O urmă de emoţie îi nuanţă cuvintele; acestea erau uşor afectate de îngrijorare.<br />
Dar Chris nu putu răspunde. În timp ce Karl i se adresase, ridicase un obiect care fusese pus sub perna lui Regan.<br />
— Cine a pus crucifixul ăsta aici? întrebă ea.<br />
— Sindromul este doar manifestarea vreunui conflict, vreunei vinovăţii, aşa că noi încercăm să ajungem la acest lucru, să descoperim ce este. Ei bine, cel mai bun procedeu într‑un caz ca acesta este hipnoterapia; însă se pare că nu am reuşit s‑o aducem în această stare. Aşa încât am făcut o încercare cu narcosinteza — acesta e un tratament care foloseşte narcotice — dar, sincer să fiu, şi acesta pare tot un drum înfundat.<br />
— Deci ce urmează?<br />
— În mare măsură aşteptare, mi‑e teamă, în mare măsură aşteptare. N‑avem decât să tot încercăm şi să sperăm într‑o schimbare. Între timp, va trebui să fie spitalizată pentru...<br />
Chris o găsi pe Sharon în bucătărie, instalându‑şi maşina de scris pe masă. Tocmai o adusese din camera de joacă de la subsol. Willie tăia morcovi la chiuvetă pentru o friptură înăbuşită.<br />
— Tu ai fost cea care a pus crucifixul sub pernă? Chris întrebă cu un accent de încordare.<br />
— Ce vrei să spui? întrebă Sharon, care nu apucase să se dezmeticească.<br />
— Nu tu l‑ai pus?<br />
— Chris, nici măcar nu ştiu despre ce vorbeşti. Ascultă, ţi‑am spus. Ti‑am spus în avion, tot ce i‑am spus vreodată lui Regan a fost „Dumnezeu a făcut lumea" şi poate nişte lucruri despre...<br />
— Bine, Sharon, bine, te cred, dar...<br />
— Eu nu am pus, mârâi Willie în defensivă.<br />
— Cineva l‑a pus acolo, fir‑ar al dracului să fie! Chris erupse, apoi se năpusti spre Karl atunci când acesta intră în bucătărie şi deschise uşa frigiderului. Uite ce e, te mai întreb o dată, scrâşni pe un ton situat pe culmea stridentei: Tu ai pus crucifixul ăla sub pernă?<br />
— Nu, doamnă, răspunse el cu tărie. Împăturea cuburi de gheaţă într‑un prosop de faţă. Nu. Cruce nu.<br />
— Futangioaica aia de cruce doar n‑a urcat singură acolo, lua‑v‑ar dracu'! Unu' din voi minte! Ţipa cu o furie care îi blocă pe cei din cameră. Acu' să‑mi spuneţi cine l‑a pus acolo, cine... Dintr‑o dată se prăbuşi pe un scaun şi începu să plângă cu suspine, cu faţa în palmele‑i tremurătoare. Oh, îmi pare rău, nu ştiu ce fac! plângea ea. Oh, Doamne Dumnezeule, nu ştiu ce fac!<br />
Willie şi Karl urmăreau în tăcere, în timp ce Sharon veni lângă ea şi o consolă, punându‑i mâna pe gât şi masând‑o.<br />
— Hei, okay. E okay.<br />
Chris şterse faţa cu manşeta de la mânecă.<br />
— Mda, cred că oricine o fi făcut‑o — trase ea pe nas — n‑a încercat decât să fie de folos.<br />
— Uitaţi, vă mai spun o dată ş‑aţi face bine s‑o credeţi, n‑am de gând s‑o bag într‑un afurisit de azil!<br />
— Este un...<br />
— Nu mă interesează cum îi spuneţi dumneavoastră! N‑o las din preajma mea!<br />
— Bine, îmi pare rău.<br />
— Mda, rău! Hristoase! Optzeci şi opt de doctori şi tot ce‑mi puteţi spu-ne de dus cu vorba este...<br />
Chris fumă o ţigară, o stinse nervoasă şi urcă să se uite la Regan. Deschise uşa. În obscuritatea camerei, distinse un chip lângă patul lui Regan, stând pe un scaun cu spătar drept. Karl. Ce‑o face? se miră ea.<br />
Când Chris se apropie, el nu ridică privirea, ci şi‑o păstră aţintită pe chipul copilei. Era cu mâna întinsă, atingând faţa acesteia. Ce avea în mână? Ajungând lângă pat, Chris văzu că era punga improvizată cu gheaţă pe care o meşterise în bucătărie. Karl îi răcea lui Regan fruntea.<br />
Chris era mişcată, rămase să privească surprinsă, şi cum Karl nu se mişca şi nu remarcă prezenţa ei, se întoarse şi părăsi în linişte camera. <br />
Se duse la bucătărie, bău cafea neagră şi fumă încă o ţigară. Apoi, într‑un imbold, se duse în camera de lucru. Poate... poate...<br />
— ... o şansă infimă, din moment ce posedarea este legată într‑o mică măsură de istorie, prin originea aproape totdeauna autosugestivă a sindromului. Fiica dumneavoastră trebuie că a ştiut despre posedare, a crezut în posedare, şi a avut cunoştinţă despre unele din simptoamele ei, astfel încât acum subconştientul ei produce sindromul. Dacă acest lucru poate fi stabi-lit, aţi putea face o tentativă cu o formă de tratament bazat pe autosugestie. Îl privesc ca pe un tratament de şoc în aceste cazuri, deşi majoritatea celor-lalţi terapeuţi n‑ar fi de acord, presupun. Bine, aşa cum am spus, este o şansă cât se poate de infimă, şi din moment ce vă opuneţi internării fiicei dumneavoastră, voi...<br />
— Numiţi‑o, pentru Dumnezeu! Care e?<br />
— Aţi auzit vreodată de exorcism, doamnă MacNeil?<br />
Cărţile din camera de lucru fuseseră procurate odată cu mobilierul şi Chris nu era familiarizată cu ele. Acum trecea în revistă titlurile, căutând, căutând...<br />
— ...ritualul stilizat acum depăşit, prin care rabinii şi preoţii căutau să alunge spiritul. Doar catolicii nu l‑au abandonat încă, dar îl ţin oarecum la păstrare, ca pe un fel de jenă, cred. Dar pentru cineva care chiar crede că e posedat, aş înclina să spun că ritualul este destul de impresionant. De fapt, chiar dădea rezultate, deşi nu din motivele pe care şi le închipuiau aceştia; era pur şi simplu forţa sugestiei. Aşa cum credinţa victimei în posedare ajută la apariţia acesteia, sau cel puţin a sindromului, tot la fel credinţa în puterea exorcismului poate s‑o facă să dispară. Este... a, văd că ridicaţi din sprâncene. Ei bine, poate că ar trebui să vă spun despre aborigenii australieni. Sunt convinşi că dacă vreun vrăjitor îndreaptă în gând către ei o „rază a morţii", atunci categoric vor muri, înţelegeţi? Şi realitatea este că mor! Pur şi simplu se întind pe jos şi se sting încet‑încet! Şi singurul lucru care‑i salvează uneori este o formă similară de sugestie: o „rază" de la un alt vrăjitor, care s‑o contracteze pe prima!<br />
— Dumneavoastră îmi spuneţi s‑o duc la un vraci?<br />
— Da, presupun că spun exact aceasta: ca o măsură în desperare de cauză, s‑o duceţi poate la un preot. Este un sfat mai degrabă bizar, ştiu, chiar periculos de fapt, în cazul când nu ne putem încredinţa că Regan a avut idee despre posedarea, şi în particular despre exorcism, înainte de a se întâmpla toate acestea. Credeţi că ar fi putut citi undeva?<br />
— Nu, nu cred.<br />
— Să fi văzut vreodată un film despre aceasta? Ceva la televizor?<br />
— Nu.<br />
— Să fi citit Evangheliile, poate? Noul Testament?<br />
— De ce?<br />
— Sunt destul de multe referiri la posedare în ele; referiri la exorcizările lui Hristos. Descrierile simptomelor sunt de fapt aceleaşi ca în posedările din zilele noastre. Dacă dumneavoastră...<br />
— Ştiţi ce, n‑are rost. Nu contează, lăsaţi! Asta mi‑ar mai trebui, să audă taică‑su că am chemat o adunătură de...<br />
Unghia arătătorului lui Chris scotea un zgomot uşor, trecând încet de pe un cotor pe altul. Nimic. Biblie nu. Noul Testament nu. Nici o...<br />
Ia stai!<br />
Privirea ei se întoarse repede ca o săgeată, înapoi la un titlu de pe raftul de jos. Volumul despre vrăjitorie pe care i‑l trimisese Mary Jo Perrin. Chris o luă de pe raft şi deschise la cuprins, parcurgând în jos cu unghia degetului mare...<br />
Aici!<br />
Titlul capitolului pulsa ca bătăile inimii: „Stări de posedare".<br />
Chris închise cartea şi ochii în acelaşi timp, întrebându‑se, întrebându‑se...<br />
Poate... poate doar...<br />
Deschise ochii şi merse încet spre bucătărie. Sharon bătea la maşină. Chris ridică puţin cartea.<br />
— Ai citit asta, Shar?<br />
Sharon continuă să bată la maşină, fără să‑şi ridice privirea.<br />
— Ce să citesc? întrebă ea.<br />
— Cartea asta despre vrăjitorie.<br />
— Nu.<br />
— Tu ai pus‑o în camera de lucru?<br />
— Nu. Nici nu m‑am atins de ea.<br />
— Unde‑i Willie?<br />
— La piaţă.<br />
Chris dădu din cap, chibzuind. Apoi urcă înapoi în dormitorul lui Regan. Îi arătă cartea lui Karl.<br />
— Tu ai pus asta în birou, Karl? Pe raft?<br />
— Nu, doamnă.<br />
— Poate Willie, murmură Chris, privind lung cartea. Mici fiori de nesiguranţă i se unduiau prin cap. Aveau dreptate doctorii de la Barringer Clinic? Asta să fie? Îşi extrăsese oare Regan tulburarea din paginile acestei cărţi? Să fi găsit simptoamele enumerate aici? Ceva specific din ceea ce făcea Regan?<br />
Chris se aşeză la masă, deschise capitolul despre posedare şi începu să caute, că caute, să citească:<br />
<br />
Derivând direct din prevalenta credinţă în demoni, este fenomenul cunoscut drept posedare, o stare în care mulţi indivizi credeau că facultăţile fizice şi mentale le erau invadate şi controlate fie de un demon (ca-zul cel mai obişnuit în perioada aflată în discuţie), fie de spiritul cuiva mort. Nu există perioadă a istorici sau colţ al lumii, unde acest fenomen să nu fi fost relatat, şi asta în termeni aproape neschimbaţi, însă el rămâne încă a fi explicat corespunzător. Dacă nu punem la socoteală cercetările avansate din psihiatrie, atunci de la studiul definitiv al lui Frangott Oesterreich, publicat prima dată în 1921, foarte puţine lucruri s‑au mai adăugat setului de cunoştinţe.<br />
<br />
Neexplicabil pe de‑a‑ntregul? Chris se încruntă. De la doctori rămăsese cu o altă impresie.<br />
<br />
Ceea ce se ştie este următorul lucru: că diferite persoane, în diferite vremuri, au suferit transformări puternice atât de complete, încât cei din jurul lor au simţit că au de‑a face cu o altă persoană. Nu numai că sunt alterate vocea, felul de a fi, expresia facială şi mişcările caracteristice, dar subiectul însuşi gândeşte acum despre el ca despre cineva total distinct de persoana iniţială, având un nume — fie el omenesc sau demonic — şi o istorie proprii...<br />
<br />
Simptomele. Unde erau simptomele? Chris se întreba nerăbdătoare.<br />
<br />
...În Arhipeleagul Malay, unde posedarea este chiar şi în zilele noastre o apariţie cotidiană, obişnuită, spiritul celui mort îl face adesea pe cel posedat să‑i imite atât de izbutit gesturile, vocea şi felul de‑a fi, încât ru-dele decedatului izbucnesc în lacrimi. Dar lăsând de o parte aşa zisa cvasi‑posedare — aceste cazuri putând fi reduse în ultimă instanţă la înşelătorie, paranoia, isterie — necazul a constat întotdeauna în interpretarea fenomenului, cea mai veche interpretare fiind cea spiritistă, părere mai mult ca sigur întărită şi de faptul că personalitatea intrusă putea să realizeze lucruri mult mai diferite în comparaţie cu prima. În forma demonică de posedare, de exemplu, „demonul" ar putea vorbi în limbi necunoscute primei personalităţi, sau...<br />
<br />
Aici! Ceva! Babilonia lui Regan! O încercare de limbaj? Citi repede mai departe.<br />
<br />
... ar putea manifesta diverse fenomene parapsihice, de pildă telekinezie: mişcarea obiectelor fără a aplica o forţă materială.<br />
<br />
Bătăile uşoare? Smuciturile sus şi jos în pat?<br />
<br />
...În cazuri de posedare de către morţi, apar asemenea manifestări cum ar fi relatarea lui Oesterreich despre un călugăr care, atunci când era posedat, devenea brusc un dansator talentat şi strălucit, deşi înainte de posedare nu avusese niciodată ocazia să danseze nici măcar un pas. Aceste manifestări sunt uneori atât de impresionate încât Jung, psihiatrul, după ce a studiat un caz la prima mână. nu a putut oferi decât o explicaţie parţială pentru cea ce el era sigur că nu putea „să fi fost înşelătorie"...<br />
<br />
Îngrijorător. Tonul era îngrijorător.<br />
William James, cel mai mare psihiatru pe care l‑a dat vreodată America, a ajuns să invoce „plauzibilitatea interpretării spiritiste a fenomenului" după ce a studiat îndeaproape aşa‑numita „Minune de la Watseka": o adolescentă din Watseka Ilinois, a cărei personalitate devenise identică cu a unei fete pe nume Mary Roff, moartă într‑un azil de stat pentru nebuni cu doisprezece ani înainte de fenomenul posedării...<br />
<br />
Încruntată, Chris nu auzi clinchetul soneriei de la intrare; nu o auzi pe Sharon oprindu‑se din bătut şi ducându‑se să deschidă.<br />
<br />
De obicei se crede că forma demonică de posedare îşi are originea în zorii Creştinătăţii; însă de fapt atât posedarea cat şi exorcismul premerg perioadei lui Hristos. Egiptenii autentici şi de asemenea civilizaţiile timpurii ale Tigrului şi Eufratului, credeau că tulburările fizice şi spirituale erau cauzate de invadarea corpului de către demoni. Ceea ce urmează, este de exemplu formula exorcizării împotriva bolilor de copii, folosite în Egiptul antic: „Du‑te dar, tu care venit‑ai din întunecime, al cărui nas este la spate, a cărui faţă e cu susul în jos. Venit‑ai să săruţi acest copil? Nu lăsa‑te voi..."<br />
<br />
— Chris?<br />
Citea în continuare absorbită.<br />
— Shar, sunt ocupată.<br />
— A venit un detectiv de la omucideri care vrea să te vadă.<br />
— Oh, Hristoase, spune‑i să...<br />
Se opri.<br />
— Nu, nu, stai. Chris se încruntă, privind încă ţintă spre carte. Nu. Spune‑i să intre. Pofteşte‑l înăuntru.<br />
Zgomot de paşi.<br />
Zgomot de aşteptare.<br />
La ce m‑oi aştepta? se miră Chris. Avu certitudinea unei previziuni cunoscute şi totuşi nedefinite, asemenea cuiva care nu‑şi poate aminti un vis foarte realist.<br />
Întră cu Sharon; borul pălăriei încreţit în mână; gâjâind; respectuos; deferent.<br />
— Îmi pare rău. Sunteţi ocupată, sunteţi ocupată, sunt o pacoste.<br />
— Ce mai face lumea?<br />
— Foarte rău, foarte rău. Ce mai face fiica dumneavoastră?<br />
— Nici o schimbare.<br />
— Ah, îmi pare rău, îmi pare nespus de rău. Păşi greoi până lângă masă, citindu‑i‑se în ochi îngrijorarea. Ştiţi, nici n‑ar trebui să vă deranjez; fiica dumneavoastră; e' un necaz.<br />
Dumnezeu mi‑e martor, când Ruthie a mea a făcut... nu, nu, nu, era cea mică, Sheila... cea mi...<br />
— Vă rog, nu staţi în picioare, i‑o tăie Chris.<br />
— A, da, mulţumesc, expiră el recunoscător, aşezându‑şi trupul mătăhălos pe un scaun, faţă în faţă cu Sharon, care acum reluase bătutul scrisorilor la maşină.<br />
— Iertaţi‑mă; ce spuneaţi? îl întrebă Chris pe detectiv.<br />
— Păi, fiica mea, când... ah, nu contează. Alungă gândul. Sunteţi ocupată. Dacă m‑aş apuca să vă spun povestea vieţii mele, aţi putea face un film după ea. Serios! E incredibilă! Dac‑aţi şti măcar jumătate din lucrurile care se tot întâmplau în zăpăcita mea de familie, înţelegeţi, de pildă, ma... ah, bine, sunteţi... Una! Una vă spun! De pildă, maică‑mea, în fiecare vinere ne făcea peşte umplut. Numa' că toată săptămâna, cât era săptămâna de lungă, nimeni n‑apuca să facă baie, pe considerentul că mama ţinea în cadă crapul; acesta înota înainte şi‑napoi, înainte şi‑napoi, întreaga săptămână, deoarece maică‑mea zicea ca în felul acesta i se curăţă otrava din sistemul nervos! Sunteţi pregătită? Cică din cauză că ...Ah, ajunge de‑acu'; destul. (Oftă istovit, dând gândul la o parte cu un gest din mână. Dar când şi când prinde bine un râs, doar cât să ne ferească de plâns.<br />
Chris îl privea facă vreo expresie pe faţă, aşteptând...<br />
— Ah, citeaţi. Aruncă o privire cărţii despre vrăjitorie. Pentru un film? interogă el.<br />
— Nu, aşa.<br />
— E bună?<br />
— Abia m‑am apucat.<br />
— Vrăjitorie, murmură el cu capul aplecat, citind titlul din susul paginilor.<br />
— Care‑i problema? îl întrerupse Chris.<br />
— Da, îmi pare rău. Sunteţi ocupată. Sunteţi ocupată. Termin! Cum v‑am spus, n‑ar trebui să vă bat la cap, numa' că...<br />
— Că ce?<br />
Arătă dintr‑o dată grav şi îşi împreună mâinile pe masă.<br />
— Ei bine, domnul Dennings, doamnă MacNeil...<br />
— Ei bine...<br />
— Fir‑ar să fie! îi scăpă cu iritare lui Sharon, în timp ce smulgea o scrisoare din carul maşinii de scris. O făcu ghemotoc şi o aruncă spre un coş de hârtii de lângă Kinderman. Oh, îmi pare rău, se scuza ea, când observase că ieşirea ei întrerupse pe cei doi.<br />
Chris şi Kinderman se uitau la ea.<br />
— Dumneavoastră sunteţi domnişoara. Fenster? o întrebă Kinderman.<br />
— Spencer, spuse Sharon împingând scaunul în spate, cu intenţia să se ridice şi să culeagă hârtia de pe jos.<br />
— Nu vă deranjaţi, nu vă deranjaţi, spuse Kinderman, aplecându‑se şi luând de jos hârtia mototolită.<br />
— Mersi, spuse Sharon.<br />
— Pentru puţin. Scuzaţi‑mă... dumneavoastră sunteţi secretara?<br />
— Sharon, dansul este...<br />
— Kinderman, îi reaminti detectivul. William Kinderman.<br />
— Exact. Dumneaei este Sharon Spencer.<br />
— Îmi face plăcere, îi spuse Kinderman blondei, care acum stătea cu braţele încrucişate pe maşina de scris, studiindu‑l curioasă. Poate ne puteţi fi de ajutor, adăugă el. În noaptea decesului domnul Dennings, v‑aţi dus la o farmacie şi l‑aţi lăsat singur în casă, corect?<br />
— Păi nu, era Regan aici.<br />
— Adică fiica mea, specifică Chris.<br />
Kinderman continuă s‑o întrebe pe Sharon:<br />
— Venise s‑o vadă pe doamna MacNeil?<br />
— Da, corect.<br />
— Se aştepta ca ea să se întoarcă în scurt timp?<br />
— Ăă, i‑am spus eu că mă aşteptam să se întoarcă destul de curând.<br />
— Foarte bine. Şi la ce oră aţi plecat? Vă amintiţi?<br />
— Să vedem. M‑am uitat la actualităţi, aşa încât bănuiesc... oh, nu, aşteptaţi... da, exact. Mi‑aduc aminte că eram necăjită deoarece farmacistul spusese că băiatul care făcea livrările plecase acasă. Mi‑amintesc că am spus ceva în genul „Ei, haideţi, daţi‑o‑ncolo" şi că e abia şase jumătate. Apoi Burke a apărut la numai zece, poate douăzeci de minute după asta.<br />
— Deci o medie, concluzionă detectivul, l‑ar situa aici cam pe la şase patruzeci şi cinci.<br />
— Şi ce vrea să spună toate astea? întrebă Chris, tensiunea nebuloasă crescând în ea.<br />
— Păi, ridică o întrebare, doamnă MacNeil, gâjâi Kinderman, întorcând capul s‑o privească. Să soseşti în casă la să zicem şapte fără un sfert şi să pleci doar douăzeci de minute mai târziu...<br />
— A, bine, ăsta era Burke, spuse Chris. Tipic pentru el.<br />
— Era tipic pentru domnul Dennings, întrebă Kinderman, şi să frec-venteze barurile de pe M Street?<br />
— Nu.<br />
— Nu, şi eu cred că nu. Am făcut o mică verificare. Şi nu era de asemenea obiceiul său să călătorească cu taxiul? N‑ar fi trebuit să cheme de aici un taxi când a plecat?<br />
— Ba da, ar fi trebuit.<br />
— Cineva se poate mira nu‑i aşa? — cum de a ajuns să umble pe platoul din capul treptelor. Şi cineva se poate întreba de ce companiile de taxiuri nu înregistrează alt apel din această casă în seara respectivă, adăugă Kinderman, în afară de cel care a venit s‑o ia pe domnişoara Spencer a dumneavoastră la exact şapte patruzeci şi şapte.<br />
— Nu ştiu, răspunse Chris, din vocea căreia se scursese toată culoarea... şi care tot aştepta...<br />
— Aţi ştiut de la bun început! simţi Sharon că‑şi pierde răsuflarea, perplexă.<br />
— Da, iertaţi‑mă, îi spuse detectivul. Însă chestiunea a devenit acum serioasă.<br />
Chris abia mai respira, fixându‑l pe detectiv cu o privire neclintită.<br />
— În ce sens? întrebă ea. Vocea îi suna firav.<br />
Se aplecă deasupra mâinilor încă împreunate pe masă; între ei se afla pagina bătută la maşină, făcută ghem.<br />
— Raportul legistului, doamnă MacNeil, pare să arate că şansa ca el să fi murit întâmplător este încă foarte prezentă, totuşi...<br />
— Afirmaţi că a fost omorât? se încordă Chris.<br />
— Poziţia... acuma; ştiu că e dureros...<br />
— Continuaţi.<br />
— Poziţia capului lui Dennings şi unele ruperi ale muşchilor gâtului...<br />
— Oh, Dumnezeule! se cutremură Chris.<br />
— Da, este dureros. Îmi pare rău; îmi pare nespus de rău. Dar vedeţi dumneavoastră, să ajungă în această condiţie — putem sări peste detalii — nu i se putea întâmpla, vedeţi dumneavoastră, decât dacă domnul Dennings ar fi căzut de la o oarecare înălţime înainte să lovească treptele; de exemplu vreo cinci‑zece metri înainte de a se rostogoli până la baza scărilor. Aşa încât o posibilitate clară, ca să vorbesc deschis, este poate... Ei bine, daţi‑mi voie mai întâi să vă întreb...<br />
Se întoarse către o Sharon încruntată.<br />
— Când aţi plecat, domnul Dennings unde se afla? Cu copilul?<br />
— Nu, aici jos în birou. Îşi punea ceva de băut.<br />
— Ar putea fiica dumneavoastră să‑şi amintească — se întoarse spre Chris — dacă domnul Dennings a fost poate în camera ei în seara aceea?<br />
A fost vreun moment singură cu el?<br />
— De ce mă întrebaţi?<br />
— Ar putea fiica dumneavoastră să‑şi amintească?<br />
— Nu, v‑am spus rândul trecut, era puternic sedată şi...<br />
— Da, da, mi‑aţi spus; e adevărat; mi‑aduc aminte; dar poate s‑a trezit — nu‑i aşa? — şi...<br />
— Nici o şansa. Şi...<br />
— Era sedată, o întrerupse el, şi când am vorbit data trecută?<br />
— Ăa, da; de fapt chiar era, îşi aminti Chris. Ce legătură are?<br />
— Mi s‑a părut c‑am văzut‑o la fereastră în ziua aceea.<br />
— V‑aţi înşelat.<br />
El scutură din umeri.<br />
— S‑ar putea, s‑ar putea; nu sunt sigur.<br />
— Auziţi, de ce mă întrebaţi toate astea? întrebă Chris.<br />
— Păi o posibilitate clară, după cum vă spuneam, este ca decedatul să fi fost atât de beat încât să se fi împiedicat şi să fi căzut de la fereastra dormitorului fiicei dumneavoastră.<br />
Chris scutură din cap.<br />
— Nicidecum. Nici o şansă. În primul rând, fereastra stătea mereu închisă, iar în al doilea rând, Burke era mereu beat, dar niciodată nu se clătina pe picioare, niciodată nu‑şi pierdea câtuşi de puţin echilibrul. E corect, Shar?<br />
— Corect.<br />
— Burke obişnuia să şi regizeze când era zob. Cum ar fi putut acum să se împiedice şi să cadă pe fereastră?<br />
— Aşteptaţi poate pe altcineva aici în seara aceea? o întrebă el.<br />
— Nu.<br />
— Aveţi prieteni care trec fără să dea telefon?<br />
— Numai Burke, răspunse Chris. De ce?<br />
Detectivul îşi plecă fruntea şi scutură din cap, încruntându‑se înspre hârtia mototolită din mâna lui.<br />
— Ciudat... atât de derutant. Expiră istovit. Derutant. Apoi îşi ridică privirea spre Chris. Decedatul vine în vizită, stă numai douăzeci de minute fără măcar să vă vadă, şi lasă aici singură‑singurică o fetită foarte bolnavă. Ca să vorbesc deschis, doamnă MacNeil, aşa cum spuneţi dumneavoastră, nu prea e de presupus ca el să fi căzut de la fereastră. Pe deasupra, o cădere nu i‑ar fi produs la gât ceea ce am găsit, decât poate cu o şansă la o mie. Arătă cu capul înspre cartea despre vrăjitorie. Aţi citit în cartea aceasta despre crimele rituale?<br />
Chris scutură din cap, înfiorată de o premoniţie.<br />
— Poate în această carte nu scrie, spuse el. Totuşi, doamnă MacNeil – iertaţi‑mă, am adus vorba numai că să vă faceţi poate mai uşor o idee – domnul Dennings a fost găsit cu gâtul răsucit în stilul crimelor rituale ale aşa‑numiţilor demoni.<br />
Chris se albi.<br />
— Vreun lunatic l‑a ucis pe domnul Dennings, continuă detectivul, ţintuind‑o pe Chris cu privirea. La început nu v‑am spus nimic pentru a vă cruţa de durere. Şi în plus, din punct de vedere tehnic, încă ar putea fi un accident. Dar mie; eu nu cred asta. Flerul meu. Părerea mea. Cred că a fost ucis de un om puternic: una la mână. Iar fractura craniului — două la mână — plus alte lucruri pe care le‑am menţionat, fac foarte probabil — probabil, nu sigur — faptul ca decedatul să fi fost ucis şi pe urmă aruncat de la fereastra fiicei dumneavoastră. Dar nu era nimeni aici în afară fără de fiica dumneavoastră. Aşa încât cum să fie posibil? Ar putea fi într‑un singur fel: dacă cineva a trecut pe aici între momentul când a plecat domnişoara Spencer şi cel în care v‑aţi întors dumneavoastră. Nu‑i aşa? Poate da. Acuma; vă întreb din nou, vă rog: cine ar fi putut veni?<br />
— Vă rog, numai o secundă! şopti Chris răguşită, încă şocată.<br />
— Da, îmi pare rău. E dureros. Şi poate că n‑am deloc dreptate... recunosc. Dar acuma vreţi să vă gândiţi? Cine? Spuneţi‑mi cine ar fi putut veni?<br />
Chris stătea cu capul plecat, gândindu‑se încruntată. Apoi ridică privirea spre Kinderman.<br />
— Nu, nu, nimeni.<br />
— Atunci poate dumneavoastră, domnişoară Spencer? o întrebă el. Vine cineva aici să vă vadă?<br />
— Oh, nu, nimeni, spuse Sharon, cu ochii larg deschişi.<br />
Chris se întoarse spre ea.<br />
— Călăreţul ştie unde lucrezi?<br />
— Călăreţul? întrebă Kinderman.<br />
— Prietenul ei, explică Chris.<br />
Blonda dădu din cap.<br />
— N‑a venit niciodată aici. Pe deasupra, în noaptea aceea era la Boston. O întrunire.<br />
— Este agent comercial.<br />
— Avocat.<br />
Detectivul se întoarse spre Chris.<br />
— Servitorii? Primesc vizite?<br />
— Niciodată. Deloc.<br />
— Aşteptaţi vreun colet în ziua aceea? Vreo livrare?<br />
— Din câte ştiu eu nu. De ce?<br />
— Domnul Dennings era — nu că i‑aş vorbi de rău pe morţi, odihnească‑se în pace — dar cum aţi spus şi dumneavoastră, când i se punea pata era oarecum ...ăă, să zicem irascibil: capabil, fără îndoială, să provoace o ceartă; o supărare; în cazul acesta o furie a cuiva care să fi venit să livreze vreun pachet. Aşadar aşteptaţi ceva? Haine de la curăţătorie, poate? Ceva de la băcănie? De la magazinul de băuturi? Un colet?<br />
— Chiar că n‑aş şti, îi spuse Chris. Karl se ocupă de toate astea.<br />
— Oh, pricep.<br />
— Vreţi să‑l întrebaţi?<br />
Detectivul oftă şi se lăsă pe spătar, îndesându‑şi mâinile în buzunarele hainei. Privi lung, posomorât, cartea despre vrăjitorie.<br />
— Lăsaţi, lăsaţi; e o bătaie prea lungă. Aveţi o fiică foarte bolnavă, şi... ăă, lăsaţi. Alungă cu un gest gândul şi se ridică de pe scaun. Mi‑a părut foarte bine să vă cunosc, domnişoară Spencer.<br />
— Asemenea. Sharon dădu din cap, dusă pe gânduri.<br />
— Derutant, spuse Kinderman scuturând din cap. Ciudat. Era concentrat asupra unui gând nemărturisit. Eh, îmi pare rău. V‑am plictisit de pomană. Iertaţi‑mă.<br />
— Staţi să vă conduc, îi spuse Chris gânditoare.<br />
— Nu vă deranjaţi.<br />
— Nici un deranj<br />
— Dacă insistaţi. Întâmplător, spuse el în timp ce ieşeau din bucătărie, doar o şansă la un milion, ştiu, dar fiica dumneavoastră... aţi putea oare s‑o întrebaţi dacă l‑a văzut pe domnul Dennings la ea în cameră în seara aceea?<br />
Chris mergea cu mâinile încrucişate.<br />
— Uitaţi ce este, în primul rând el n‑ar fi avut nici un motiv să urce.<br />
— Ştiu asta; îmi dau seama; e adevărat; dar dacă un anumit doctor britanic n‑ar fi întrebat „Ce‑i ciuperca asta?", n‑am fi avut în ziua de azi penicilina. Corect? Vă rog întrebaţi. O s‑o întrebaţi?<br />
— Când se va face suficient de bine, da ; o s‑o întreb.<br />
— N‑ar avea cum să‑i facă rău. Între timp... Ajunseseră la uşa de la intrare şi Kinderman bolborosea jenat. Ştiţi, zău că urăsc să vă cer; totuşi...<br />
Chris se încordă pentru vreun nou şoc, simţind iarăşi furnicătura premoniţiei prin vene.<br />
— Ce?<br />
— Pentru fiica mea... aţi putea oare să‑mi daţi un autograf? Se înroşise, iar Chris aproape că izbucnise în râs de uşurare; de ea însăşi; de desperare şi condiţia umană.<br />
— Oh, bineînţeles. Aveţi un creion? spuse ea.<br />
— Imediat! răspunse el instantaneu, scoţând fulgerător din buzunarul hainei chiştocul unui creion cu urme de dinţi pe el. Îşi coborî cealaltă mană într‑un buzunar al vestei şi extrase de acolo o carte de vizită. O să se dea în vânt după el, spuse întinzându‑i‑le pe amândouă lui Chris.<br />
— Cum se cheamă? întrebă Chris, sprijinind cartea de vizită de uşă şi potrivind capătul de creion. Urmă o ezitare apăsătoare, în care se auzi doar gâjâitul lui Kinderman. Ea îşi întoarse privirea. În ochii detectivului se dădea o luptă cruntă, grozavă.<br />
— Am minţit, spuse el într‑un târziu, cu îndrăzneala disperării brusc din ochi. Este pentru mine.<br />
Îşi fixă privirea asupra cărţii de vizită şi se îmbujoră.<br />
— Scrieţi „Lui William — William Kinderman" — vedeţi că e scris pe partea cealaltă.<br />
Chris îl privi cu o uşoară afecţiune neaşteptată, se uită cum se scrie numele şi scrise, William F. Kinderman, te iubesc! Apoi semnă. Îi dădu cartea de vizită, iar acesta o băgă în buzunar fără să citească dedicaţia.<br />
— Sunteţi o femeie foarte drăguţă, îi spuse el timid, ferindu‑şi privirea.<br />
— Iar dumneavoastră sunteţi un bărbat foarte drăguţ.<br />
El păru să se îmbujoreze şi mai tare.<br />
— Nu, nu sunt. Sunt o pacoste. Deschise uşa. Nu luaţi în seamă ce v‑am spus azi aici. E supărător. Daţi uitării. Fiţi cu gândul la fiica dumneavoastră. Fiica dumneavoastră.<br />
Chris dădu din cap, deznădejdea ei răbufnind iar, în timp ce Kinderman păşea afară, pe treptele de la intrare şi îşi punea pălăria.<br />
— Dar o s‑o întrebaţi? se întoarse el cu faţa pentru a‑i aduce aminte.<br />
— Da, şopti Chris. Promit. Sigur.<br />
— Eh, la revedere. Şi aveţi grijă.<br />
Chris dădu încă o dată din cap; apoi adăugă:<br />
— Şi dumneavoastră.<br />
Închise încet uşa. Apoi imediat o deschise din nou când el bătu.<br />
— O năpastă. Sunt o năpastă. Mi‑am uitat creionul. Făcu o grimasă ce se vroia a fi un semn de scuză.<br />
Chris îşi aruncă privirea asupra chiştocului din mâna ei, zâmbi şters şi i‑l dădu lui Kinderman.<br />
— Şi încă ceva... Ezită. Este fără rost, ştiu — e o pacoste, o tâmpenie — dar ştiu că n‑am să dorm gândindu‑mă că poate e vreun lunatic în libertate, sau un drogat sau mai ştiu eu ce, şi eu n‑am trecut în revistă toate detaliile, oricât de mici. Credeţi că aş putea — nu, nu, e o tâmpenie, e o — da; da, ar trebui. Aş putea oare să schimb două vorbe cu domnul Engstrom, credeţi? Livrările... subiectul livrărilor. Chiar ar trebui.<br />
— Sigur, intraţi, spuse Chris ostenită.<br />
— Nu, sunteţi ocupată. Destul. Pot vorbi cu el aici. E bine. Aici e bine.<br />
Se rezemase de balustradă.<br />
— Dacă insistaţi. Chris zâmbi uşor. E cu Regan. Îl trimit jos chiar acum.<br />
— Vă rămân îndatorat.<br />
Chris închise repede uşa. Câteva clipe mai târziu, Karl o deschise. Păşi pe treptele de la intrare, cu mâna pe clanţă, ţinând uşa uşor întredeschisă. Stând în picioare înalt şi băţos, îl privi pe Kinderman cu ochi limpezi şi calmi.<br />
— Da? întrebă el fără nici o expresie pe faţă.<br />
— Aveţi dreptul să rămâneţi tăcut, îl întâmpină Kinderman, cu privirea oţelită susţinându‑i‑o neclintită pe a lui Karl. Dacă renunţaţi la dreptul de a rămâne tăcut, recită el rapid, fără intonaţie, lugubru, orice spuneţi se poate şi se va folosi împotriva dumneavoastră într‑un tribunal. Aveţi dreptul să vorbiţi cu un avocat şi avocatul să fie prezent alături de dumneavoastră în timpul interogatoriului. Dacă doriţi acest lucru, şi nu vă puteţi permite un avocat înainte de interogatoriu vi se va fixa un avocat din oficiu, fără nici o taxă. Înţelegeţi fiecare din aceste drepturi pe care vi le‑am explicat?<br />
Păsările ciripeau uşor pe ramurile bătrânului copac, iar zgomotele traficului de pe M Street ajungeau la ei estompate, asemenea bâzâitului de albine dintr‑o poiană depărtată. Privirea lui Karl nici măcar nu tresări atunci când răspunse:<br />
— Da.<br />
— Doriţi să renunţaţi la dreptul de a rămâne tăcut?<br />
— Da.<br />
— Doriţi să renunţaţi la dreptul de a vorbi cu un avocat şi ca acesta să fie prezent în timpul interogatoriului?<br />
— Da.<br />
— Aţi afirmat anterior că pe douăzeci şi opt aprilie, seara morţii domnului Dennings, aţi intrat la filmul care rula la Crest?<br />
— Da.<br />
— Şi la ce oră aţi intrat în cinematograf?<br />
— Nu‑mi aduc aminte.<br />
— Aţi afirmat anterior că aţi fost la reprezentaţia de la ora şase. Vă ajută acest lucru să vă aduceţi aminte?<br />
— Da. Da, spectacol de la ora şase. Îmi aduc aminte.<br />
— Şi aţi văzut spectacolul — filmul — de la început.<br />
— Da.<br />
— Şi aţi plecat la sfârşitul filmului?<br />
— Da.<br />
— Nu înainte?<br />
— Nu, am văzut întreg film.<br />
— Şi plecând de la cinematograf, v‑aţi urcat în autobuzul D.C. Transit din faţa sălii, coborând apoi la intersecţia lui M Street cu Wisconsin Avenue la aproximativ nouă douăzeci p. m.?<br />
— Da.<br />
— Şi aţi mers pe jos acasă?<br />
— Am mers pe jos.<br />
— M‑am întors aici exact la nouă treizeci, răspunse Karl.<br />
— Da, m‑am uitat la ceas. Sunt convins.<br />
— Şi aţi văzut tot filmul, efectiv până la sfârşit?<br />
— Da, am spus asta.<br />
— Răspunsurile dumneavoastră sunt înregistrate electronic, domnule Engstrom. Vreau să fiţi absolut convins.<br />
— Sunt convins.<br />
— Sunteţi conştient de altercaţia care s‑a întâmplat în ultimele cinci minute ale filmului între o plasatoare şi un spectator beat?<br />
— Da.<br />
— Îmi puteţi spune cauza ei?<br />
— Bărbatul era beat şi făcea scandal.<br />
— Şi ce‑au făcut cu el?<br />
— Afară. L‑au dat afară.<br />
— Nu a existat un astfel de scandal. Sunteţi conştient de asemenea că în timpul reprezentaţiei de la ora şase o defecţiune tehnică de aproximativ cincisprezece minute a cauzat întreruperea proiecţiei filmului?<br />
— Nu sunt.<br />
— Vă aduceţi aminte că publicul a huiduit?<br />
— Nu, nimic. Nici o întrerupere.<br />
— Sunteţi sigur?<br />
— Nu a fost nimic.<br />
— A fost, aşa cum reflectă şi registrul proiecţionistului, care arată că filmul s‑a terminat în seara aceea nu la opt patruzeci, ci la aproximativ opt cincizeci şi cinci, ceea ce ar însemna că cel mai devreme autobuz de la cinematograf v‑ar fi lăsat la intersecţia M Street cu Wisconsin nu la nouă douăzeci, ci la nouă patruzeci şi cinci, şi că prin urmare cel mai devreme aţi fi putut fi acasă la aproximativ zece fără cinci, nu nouă treizeci, aşa cum a mărturisit doamna MacNeil. V‑ar interesa acum să faceţi un co-mentariu asupra acestei încurcate discrepanţe?<br />
Karl nu‑şi pierduse nici un moment stăpânirea de sine, şi nici acum când răspunse:<br />
— Nu.<br />
Detectivul îl ţinu o clipă în tăcere cu privirea, apoi oftă, privind în jos şi închizând butonul monitorului care era legat în căptuşeala hainei sale. Un moment îşi ţinu privirea în jos, apoi o ridică spre Karl.<br />
— Domnule Engstrom... Începu el pe un ton istovit şi înţelegător. S‑ar putea să se fi comis o crimă gravă. Dumneavoastră sunteţi suspectat. Domnul Dennings vă insulta, am aflat din alte surse. Şi s‑ar părea că aţi minţit în legătură cu locul unde vă aflaţi în momentul decesului său. Acuma; se întâmplă uneori — suntem oameni; de ce nu? — ca un om care e căsătorit să fie câteodată undeva unde zice că n‑a fost. Veţi observa că am aranjat să vorbim în particular? Departe de ceilalţi? Departe de soţia dumneavoastră? Nu înregistrez. L‑am închis. Puteţi avea încredere în mine. Dacă din întâmplare aţi fost în seara aceea cu o femeie, nu cu soţia dumneavoastră, puteţi să‑mi spuneţi, voi pune să se verifice, veţi scăpa de necazul ăsta, iar soţia dumneavoastră nu va afla nimic. Acum spuneţi‑mi, unde vă aflaţi în momentul când a murit Dennings?<br />
Ceva licări pentru o clipă în adâncul ochilor lui Karl; apoi se stinse.<br />
— La film! se încrâncenă el strângând din buze.<br />
Detectivul îl scrută intens, tăcut şi nemişcat, fără alt sunet decât gâjâitul, în timp ce secundele ticăiau grele, grele...<br />
— Aveţi de gând să mă arestaţi? întrerupse Karl într‑un târziu tă-cerea, cu o voce uşor şovăitoare.<br />
Detectivul nu răspunse, ci continuă să‑l privească fără a clipi, iar când Karl păru pe punctul de a vorbi din nou, Kinderman se depărtă brusc de lângă balustradă, îndreptându‑se cu mâinile în buzunare spre maşina brigăzii. Păşea agale, uitându‑se în stânga şi‑n dreapta, asemenea unui vizitator interesat al oraşului.<br />
Karl privi din capul treptelor, cu trăsăturile flegmatice şi impasive, cum Kinderman deschise uşa maşinii, întinse mâna înăuntru spre o cutie de Kleenex fixata pe bord, scoase din ea un şerveţel şi îşi suflă nasul, privind lung şi leneş ca şi cum ar fi chibzuit unde să ia masa. Apoi intră în maşină fără a mai privi înapoi.<br />
Când maşina se puse în mişcare şi dădu colţul pe Treizecişicinci, Karl se uită la mâna care nu era pe clanţă şi văzu că tremura.<br />
<br />
<br />
Atunci când se auzi cum se închide uşa de la intrare, Chris stătea pe gânduri la barul din camera de lucru, turnând vodcă peste cuburile de gheaţă din pahar. Zgomot de paşi. Karl care urca. Luă vodca şi se îndreptă încet înapoi spre bucătărie, amestecându‑şi băutura cu degetul arătător; orientându‑se prin casă cu ochi absenţi. Ceva... ceva groaznic se întâmplase. Asemenea luminii dintr‑o cameră scurgându‑se pe sub uşă, un licăr de spaimă se infiltra în sala întunecată a minţii ei. Ce se afla în spatele uşii? Ce era?<br />
Nu te uita!<br />
Intră în bucătărie, se aşeză la masă şi sorbi din băutură.<br />
— Cred că a fost ucis de un om puternic...<br />
Privirea îi căzu pe cartea despre vrăjitorie.<br />
Ceva...<br />
Paşi. Sharon coborând din dormitorul lui Regan. Intrând. Aşezându‑se la masă la maşina de scris. Introducând o coală nouă în car.<br />
Ceva.<br />
— Cam înfiorător, murmură Sharon, cu degetele odihnindu‑i‑se pe claviatura maşinii şi ochii îndreptaţi spre notiţele stenografiate de alături.<br />
Nici un răspuns. În cameră plutea tensiunea. Chris sorbi absentă din băutură.<br />
Sharon încercă să rupă tăcerea cu o voce joasă, încordată.<br />
— Sunt o mulţime de găşti de hippie pe M Street şi pe Wisconsin. Capete de lemn. Ocultişti. Poliţia îi numeşte „copoii iadului". Făcu o pauză ca şi când ar fi aşteptat un comentariu, cu ochii încă fixaţi asupra notiţelor; apoi continuă: mă întreb dacă s‑ar fi putut ca Burke să...<br />
— Oh, Hristoase, Shar! Vrei s‑o laşi baltă? erupse Chris. Mi‑ajung câte am de tras de pe urma lui Rags! Nu te supăra!<br />
Ţinea ochii închişi. Strângea cartea în mâini.<br />
Sharon se întoarse instantaneu la clapele maşinii de scris, bătând o vreme cuvintele într‑un tempo furios, apoi sări de pe scaun ca arsă şi ieşi brusc din bucătărie.<br />
— Mă duc să mă plimb! spuse ea cu răceală.<br />
— Păzeşte‑te dracului de M Street! tună la ea prost dispusă Chris, stând cu privirea aţintită asupra cărţii şi cu braţele încrucişate.<br />
— O să mă păzesc!<br />
— Şi de N!<br />
Chris auzi uşa de la intrare deschizându‑se, apoi închizându‑se. Oftă. Simţi o strângere de inimă plină de regret. Dar tevatura dăduse frâu liber încordării să se descarce. Nu toată. Licărul încă în sală. Foarte slab.<br />
Nu‑i da drumul înăuntru!<br />
Chris trase adânc aer în piept şi încercă să‑şi focalizeze atenţia asupra cărţii. Găsi unde a rămas; deveni nerăbdătoare; începu să răsfoiască pripită paginile, frunzărindu‑le, căutând descrieri ale simptoamelor lui Regan. „...posedare demonică... sindrom... cazul unei fetiţe de opt ani... anormal... patru oameni puternici ca s‑o împiedice să..."<br />
Dând o pagină, Chris privi lung... şi îngheţă.<br />
Zgomote. Willie venind de la băcănie.<br />
— Willie?... Willie? întrebă Chris fără intonaţie.<br />
— Da, doamnă, răspunse Willie, punându‑şi jos sacoşele.<br />
Fără să privească în sus, Chris ridică puţin cartea:<br />
— Tu ai pus cartea asta în birou? Willie?<br />
Willie aruncă o privire cărţii şi dădu din cap, apoi se întoarse şi începu să scoată cumpărăturile din sacoşe.<br />
— Willie, unde ai găsit‑o?<br />
— Sus în dormitor, răspunse Willie punând şunca în sertarul de carne al frigiderului.<br />
— Care dormitor, Willie?<br />
— Domnişoară Regan. Am găsit‑o sub pat când am făcut curăţenie.<br />
— Când ai găsit‑o? întrebă Chris, cu privirea încă fixată asupra paginilor cărţii.<br />
— După ce toţi au plecat la spital, doamnă; când am aspirat în dormitorul lui Regan.<br />
— Eşti sigură?<br />
— Sunt sigură, doamnă. Da, sunt sigură.<br />
Chris nu mişcă, nu clipi, nu suflă, atunci când în memoria ei se năpusti, cu ghearele desfăcute asemenea unei păsări de pradă care‑i cunoştea punctele slabe, imaginea în prim‑plan a unei ferestre deschise din dormitorul lui Regan în seara accidentului lui Dennings; atunci când recunoscu o privelişte familiară care îi amorţi simţurile; atunci când privi ţintă pagina de carte ce‑i stătea în faţă.<br />
O fâşie îngustă fusese ruptă de pe marginea ei cu îndemânare de chirurg.<br />
Chris smuci în sus din cap, auzind larmă în camera lui Regan.<br />
Bătăi rapide, cu o rezonanţă puternică, de coşmar; asemenea unui baros bubuind într‑un mormânt!<br />
Regan ţipând de teamă; de groază; implorând!<br />
Karl! Karl urlând înfuriat la Regan!<br />
Chris ieşi din bucătărie ca o furtună.<br />
Dumnezeule atotputernic, ce se întâmplă?<br />
Înnebunită, Chris alergă spre scară, spre dormitor, auzi o lovitură, cineva rostogolindu‑se, cineva prăbuşindu‑se pe podea ca un bolovan şi pe fiica ei plângând.<br />
— Nu! Ah, nu, nu! Ah, nu, te rog! şi Karl mugind... Nu! Nu, nu, Karl! Altcineva ! O voce groasă tunând ameninţător, furioasă.<br />
Chris se năpusti de‑a lungul coridorului şi năvăli în dormitor, îşi pierdu răsuflarea, rămase încremenită, paralizată de şoc, în timp ce bătăile bubuiau din plin; în timp ce Karl zăcea inconştient pe podea lângă birou; în timp ce Regan stătea cu tubul nazogastric rupt, cu picioarele proptite şi larg desfăcute pe un pat ce sălta şi se scutura violent, cu mâinile ce aveau la încheieturi carne vie, încleştate pe crucifixul alb de os, crucifixul alb de os pe care acum îl potrivea în dreptul vaginului ei, crucifixul alb de os la care se holba cu groază, cu ochii bulbucaţi pe faţa plină de sângele ce‑i curgea din nas.<br />
— Ah, te rog! Ah, nu, te rog! ţipa ea ascuţit în timp ce mâinile aduceau mai aproape crucifixul; în timp ce ea părea să se încordeze pentru a‑l respinge.<br />
— Ai să faci cum îţi spun, scârnăvie! Ai s‑o faci!<br />
Mugetul ameninţător, cuvintele, veneau de la Regan, vocea ei răguşită şi guturală împroşcând venin, în timp ce, într‑o fulgerare, expresia şi trăsăturile ei se transfigurară în mod hidos, devenind cele ale personalităţii demonice, de fiară, care apăruse în timpul hipnozei. Iar acum figurile şi vocile se interschimbau cu rapiditate, în timp ce Chris privea înmărmurită:<br />
— Nu!<br />
— Ai s‑o faci!<br />
— Te rog!<br />
— Ai s‑o faci, căţea, sau te ucid!<br />
— Te rog!<br />
— Ba da, o să‑l laşi acum pe Iisus să te fută, să te fută, să te f...<br />
Când Regan, holbându‑se cu ochii ieşiţi din orbite, ferindu‑se din faţa asaltului unei finalităţi hidoase, ţipând ca din gură de şarpe de spaima deznodământului, când brusc faţa demonică posedând‑o iar, luându‑i locul. În cameră, dintr‑o dată, nările fură înăbuşite de o duhoare, din pe-reţi se prelinse un frig pătrunzător, bătăile conteniră, iar plânsul strident de groază al lui Regan se preschimbă într‑un râs gutural, chelălăit de ciudă răuvoitoare şi de furie triumfătoare, în timp ce ea îşi îndesă crucifixul în vagin şi începu să se masturbeze cu ferocitate, urlând cu acea voce groasă, răguşită, asurzitoare.<br />
— Acum eşti a mea, acum eşti a mea, vacă puturoasă! Căţea ce eşti! Lasă‑L pe Iisus să te fută, să te fută!<br />
Chris rămase ţintuită locului de groază, îngheţată, cu palmele lipite strâns pe obraji, în timp ce râsul demonic, puternic, hohoti din nou plin de bucurie, iar din vaginul lui Regan, cu himenul şi ţesuturile sfâşiate, sângele împroşcă pe cearşaf. Brusc, cu un răcnet direct din gât, Chris se repezi către pat, agăţându‑se orbeşte de crucifix. Încă mai ţipa atunci când Regan se abătu asupra ei cu trăsăturile contorsionate infernal, întinse o mână încleştându‑şi‑o în părul lui Chris, şi o smuci cu capul în jos, presând‑o puternic cu faţa de vagin, mânjind‑o cu sânge, în timp ce ea îşi unduia frenetic pelvisul.<br />
— Aahhh, mamă de godac! îngână Regan cu un erotism gutural, aspru, hârâit. Linge‑mă, linge‑mă, linge‑mă! Aahhhhh! Apoi, tot cu aceeaşi mână o smuci pe Chris în sus, iar cu cealaltă o izbi în piept cu o forţă uluitoare, făcând‑o să se rostogolească prin cameră şi să se zdrobească de un perete, în timp ce ea râdea‑mugea cu duşmănie.<br />
Chris se chirci la pământ într‑o năuceală de teroare, într‑o învârtejeală de imagini şi sunete prin cameră. Viziunile se roteau nebuneşte, înceţoşate, nefocalizate, urechile răsunau puternic de distorsionări haotice, în timp ce ea încerca să se redreseze, în timp ce eşua fiind prea slăbită, în timp ce privea spre patul încă neclar. Regan, cu spatele la Chris, îşi introducea delicat şi senzual crucifixul în vagin, apoi afară, apoi înă-untru, îngânând cu acea voce groasă, de bas:<br />
— Ahh, iat‑o pe scroafa mea, da, dulcea, iubita mea purcea, purceaua mea, căţ...<br />
Vorbele se întrerupseră atunci când Chris începu să se târască cu greu către pat, cu faţa mânjită de sânge, cu privirea încă neclară, cu membrele durând‑o, trecând peste Karl. Apoi se trase îndărăt, se ghemui la loc cu o neîncrezătoare oroare, în momentul în care avu senzaţia că vede ca prin ceaţă, ca printr‑un văl, capul fiicei sale întorcându‑se încet pe un trunchi nemişcat, rotindu‑se monstruos, inexorabil, până când în final păru să ajungă cu faţa la spate.<br />
— Ştii ce‑a făcut pizdoasa ta de fiică? chicoti o voce ca de spiriduş, familiară.<br />
Chris clipi înspre figura cu o căutătură de nebun, rânjită, cu buzele crăpate, arse, cu ochii ca de vulpe.<br />
Ţipă până leşină.<br />
<br />
<br />
<br />
III<br />
ABISUL<br />
<br />
<br />
<br />
<br />
Drept aceea i‑au zis: Dară ce semn faci tu, ca să vedem şi să credem în tine?<br />
Ioan 6: 30‑31<br />
<br />
... Un comandor de brigadă [din Vietnam] a iniţiat la un moment dat un concurs pentru înregistrarea celui de‑al 10 000‑lea omor în contul unităţii sale; premiul era o săptămână de lux în cartierul personal al colonelului...<br />
Newsweek, 1969<br />
<br />
Dară v‑am zis că m‑aţi văzut, şi nu credeţi...<br />
Ioan 6: 36‑37<br />
<br />
<br />
<br />
unu<br />
<br />
Stătea pe trotuarul de pe Key Bridge, cu braţele pe deasupra parapetului, fără astâmpăr, aşteptând. În spatele ei, traficul celor ce se întor-ceau la căminele lor se scurgea greoi, cu intermitente. Şoferii claxonau cu grijile lor de fiecare zi, iar bare de protecţie înghionteau bare de protecţie, hârşâind cu indiferenţă. Dăduse de Mary Jo; îi spusese minciuni.<br />
— Regan se simte bine. Apropo, mă gândeam la o altă mică petrecere. Încă o dată, cum îl chema pe acel psihiatru iezuit? Mă gândeam că poate îl includ şi pe el pe...<br />
Râsete plutind către ea de undeva de dedesubt: un cuplu tânăr în blue‑jeans, într‑o canoe închiriată. Cu un gest rapid, nervos, scutură scrumul de la ţigară şi îşi aruncă privirea de‑a lungul trotuarului podului, către District. Cineva grăbindu‑se înspre ea: pantaloni kaki şi jerseu albastru; nu un preot; nu el. Privi din nou în jos spre râu, spre neputinţa ei învârtejindu‑se în siajul canoei rosu‑aprins. Îi putu distinge numele de pe lateral: Caprice.<br />
Paşi. Bărbatul în jerseu apropiindu‑se, încetinind atunci când ajunse în dreptul ei. Cu coada ochiului, îl văzu odihnindu‑şi antebraţul pe parapet. Ea îşi întoarse iute capul spre Virginia.<br />
— Mergi mai departe, târâtură, se răsti ea răguşită către el, aruncând cu un bobârnac ţigara în râu, sau pe Hristosul meu că ţip dup‑un poliţist!<br />
— Domnişoară MacNeil? Sunt Părintele Karras.<br />
Ea se uită lung, roşi, tresaltă uşor de câteva ori. Faţa ciupită de vărsat, aspră.<br />
— Oh, Doamne Dumnezeule! Oh, îmi... Iisuse!<br />
Vru să‑şi scoată ochelarii de soare, se fâstâci şi imediat şi‑i pus înapoi, atunci când ochii trişti şi întunecaţi îi căutară pe ai ei.<br />
— Ar fi trebuit să vă spun că nu voi fi în uniformă. Îmi par rău.<br />
Vocea lui era legănată, luându‑i povara de pe umeri. Îşi împreună mâinile puternice cu un gest delicat. Erau mari dar sensibile: venate a la Michelangelo. Într‑un fel, Chris îşi simţi imediat privirea atrasă de ele.<br />
— M‑am gândit c‑ar fi mult mai puţin bătător la ochi, continuă el. Păreaţi atât de preocupată să păstraţi aceasta sub tăcere.<br />
— Bănuiesc că ar fi trebuit să fiu preocupată să nu mă fac de băcănie în halul ăsta, îi replică ea, scotocind rapid prin poşetă. Pur şi simplu am crezut să sunteţi...<br />
— Uman? o întrerupse el cu un zâmbet.<br />
— Asta ştiam de când v‑am văzut într‑o zi în campus, spuse ea, căutând acum în buzunarul costumului. De‑asta v‑am sunat. Mi‑aţi părut uman.<br />
Ridică privirea şi îl văzu uitându‑se la mâinile lui.<br />
— Aveţi o ţigară, Părinte?<br />
El băga mana în buzunarul cămăşii.<br />
— Merge una fără filtru?<br />
— Acuma chiar, aş fuma şi frânghie.<br />
Scoase din buzunar un pachet de Camel şi îl bătu cu degetul.<br />
— Cu alocaţia mea, eu adesea o şi fac.<br />
— Legământ de sărăcie, murmură ea extrăgând o ţigară cu un zâmbet reţinut.<br />
— Un legământ de sărăcie uneori ajută, comentă el, băgând mâna în buzunar după chibrituri.<br />
— Cum ar fi?<br />
— Face ca frânghia să aibă gust mai bun. Din nou, o jumătate de zâmbet atunci când el se uită la mâna cu care ea ţinea ţigara: Tremura. Văzu ţigara unduind cu tresăriri scurte, dezordonate, şi fără să aştepte, i‑o luă dintre degete şi şi‑o duse la gură. O aprinse, cu palmele făcute căuş în jurul chibritului. Trase un fum. Îi dădu ţigara înapoi lui Chris, cu ochii aţintiţi asupra maşinilor care treceau pe pod.<br />
— Aşa e mult mai uşor. Curentul de aer făcut de trafic, îi spuse el.<br />
— Mersi, Părinte.<br />
Chris îl primi cu consideraţie, cu gratitudine, chiar cu speranţă. Pricepea gestul pe care el îl făcuse. Privi cum îşi aprinde şi lui o ţigară. Uită să mai ţină palmele căuş. Atunci când el dădu drumul fumului, fiecare îşi sprijini câte un cot pe parapet.<br />
— De unde sunteţi, Părinte Karras? Originar.<br />
— New York.<br />
— Şi eu. Însă nu m‑aş întoarce niciodată. Dumneavoastră?<br />
Karras se luptă cu nodul care i se punea în gât.<br />
— Nu, nu m‑aş întoarce. Se forţă să zâmbească. Dar eu n‑am voie să iau hotărâri.<br />
— Doamne, sunt o tâmpită. Sunteţi preot. Trebuie să vă duceţi unde vă trimit.<br />
— Exact.<br />
— Cum de a ajuns un intrat la apă să se facă preot? întrebă ea.<br />
El era nerăbdător să afle care era problema urgentă despre care pomenise la telefon. Ea îşi pipăia drumul, avea el senzaţia... către ce? Nu trebuia să o zorească. Va veni... va veni.<br />
— E tocmai pe dos, o corectă el blând. Societatea...<br />
— Cine?<br />
— Societatea lui Iisus. Iezuit e prescurtarea de la aceasta.<br />
— A, pricep.<br />
— Societatea m‑a susţinut în şcoala medicală şi în pregătirea psihiatrică.<br />
— Unde?<br />
— Oh, păi, Harvard; Johns Hopkins; Bellevue.<br />
Deveni brusc conştient că vroia s‑o impresioneze. De ce? se întrebă el; şi imediat văzu răspunsul în magherniţele copilăriei sale; în balcoanele cinematografelor din Lower East Side. Micuţul Dimmy cu o stea de cinema.<br />
— Nu‑i rău, spuse ea cu consideraţie, dând din cap.<br />
— Nu facem legăminte de sărăcie mentală.<br />
Ea sesiză o iritare; scutură din umeri; se întoarse cu faţa spre râu.<br />
— Uitaţi ce este, pur şi simplu nu vă cunosc şi... Trase lung şi adânc din ţigară, iar apoi expiră, strivind chiştocul de parapet. Sunteţi un prieten al părintelui Dyer, corect?<br />
— Da, sunt.<br />
— Deosebit de apropiat?<br />
— Deosebit de apropiat.<br />
— V‑a vorbit despre petrecere?<br />
— De la dumneavoastră de‑acasă?<br />
— De la mine de‑acasă.<br />
— Da, mi‑a spus că păreaţi umană.<br />
Ei îi scăpă; sau o ignoră.<br />
— V‑a vorbit despre fiica mea?<br />
— Nu, n‑am ştiut că aveţi o fiică.<br />
— Are doisprezece ani. Nu v‑a pomenit de ea?<br />
— Nu.<br />
— Nu v‑a spus ce‑a făcut?<br />
— Nu mi‑a pomenit deloc de ea.<br />
— Preoţii îşi ţin tare bine gura, prin urmare; aşa‑i?<br />
— Depinde, răspunse Karras.<br />
— De ce?<br />
— De preot.<br />
La marginea conştiinţei sale îşi făcea loc un avertisment legat de femeile nevropate atrase de preoţi, care doreau, în mod inconştient şi sub masca unor alte probleme, să seducă ceea ce era de neatins.<br />
— Uitaţi, consider că e o confesiune. Nu vă este permis să vorbiţi despre ea, corect?<br />
— Da, e corect.<br />
— Şi în afară de confesiune? îl întrebă ea. Vreau să zic, şi dacă vreun... Mâinile ei erau acum agitate; fluturânde. Sunt curioasă. Vreau... Nu, Nu, chiar aş dori să ştiu. Vreau să zic, şi dacă o persoană, să spunem, ar fi un criminal, cum ar veni un ucigaş poate sau ceva, mă‑nţelegeţi? Dacă ar veni la dumneavoastră după ajutor, aţi fi nevoit să‑l turnaţi?<br />
Căuta să‑şi lărgească cunoştinţele? Îşi clarifica dubiile în intenţia convertirii? Exista lume, Karras ştia, care se apropia de mântuire de parcă ar fi fost un pod nesigur suspendat deasupra unui abis.<br />
— Dacă ar veni la mine pentru ajutor spiritual, aş spune că nu, replică el.<br />
— Nu l‑aţi turna.<br />
— Nu. Nu, nu l‑aş turna. Dar aş încerca să‑l conving să se predea singur.<br />
— Şi cum procedaţi pentru a obţine un exorcism?<br />
— Poftim?<br />
— Dacă o persoană este posedată de un demon oarecare, cum procedaţi pentru a obţine un exorcism?<br />
— Ei bine, mai întâi ar trebui pus într‑o maşină a timpului şi trimis înapoi în secolul al şaisprezecelea.<br />
Era nedumerită.<br />
— Ce vreţi să spuneţi prin asta? Nu v‑am înţeles.<br />
— Păi, pur şi simplu nu se mai întâmplă, domnişoară MacNeil.<br />
— De când?<br />
— De când ştim despre bolile mentale; despre paranoia; dedublarea personalităţii; toate lucrurile astea care mi s‑au predat la Harvard.<br />
— Glumiţi?<br />
Vocea ei era nesigură, neajutorată, încurcată, şi Karras regretă că forţase nota. De unde îi venise? se întrebă el. Îi scăpase necontrolată de pe buze.<br />
— Mulţi catolici educaţi, domnişoară MacNeil, îi spuse el pe un ton mai blând, nu mai cred în Diavol, iar cât priveşte posedarea, de când m‑am alăturat iezuiţilor n‑am întâlnit niciodată un preot care să fi executat vreo exorcizare în viaţa lui. Nici unul.<br />
— Chiar sunteţi un preot, se întrebă ea tăios cu o amară dezamăgire, sau sunteţi de la Centrul Casting? Vreau să zic, cum rămâne cu toate acele povesti din Biblie despre Hristos alungând toţi acei demoni?<br />
El răspunse din nou caustic, fără a cugeta:<br />
— Auziţi, dacă Hristos le‑ar fi spus acelor oameni care se presupunea că erau posedaţi că de fapt aveau schizofrenie, ceea ce îmi închipui că şi aveau, probabil că l‑ar fi răstignit cu trei ani mai devreme.<br />
— A, zău? Chris duse o mână tremurândă la ochelari şi îşi îngroşă vocea într‑un efort de a o controla. Ei bine, Părinte Karras, se întâmplă că cineva foarte apropiat mie este probabil posedat. Are nevoie de o exorcizare. O s‑o faceţi?<br />
Brusc, lui Karras i se păru ireal: Key Bridge; peste râu, The Hot Shoppe; traficul; Chris MacNeil, starul de film. Cum stătea privind‑o lung, bâjbâind după un răspuns, ea îşi dădu jos ochelarii şi Karras resimţi un şoc instantaneu, cutremurător, când văzu roşeaţa şi implorarea desperată din acei ochi vlăguiţi. Femeia, realiză el, vorbea serios.<br />
— Părinte Karras, e fiica mea, îi spuse ea aspru, fiica mea!<br />
— Atunci cu atât mai mult, spuse el blând într‑un târziu, sunt motive de a lăsa la o parte exorcizarea şi...<br />
— De ce? Dumnezeule, nu‑nţeleg! izbucni ea cu o voce spartă, distrusă.<br />
El îi luă încheietura în mâna sa încurajatoare.<br />
— În primul rând, îi spuse el pe un ton alinător, ar putea înrăutăţi lucrurile.<br />
— Dar cum?<br />
— Ritualul exorcizării este periculos de sugestiv. Ar putea implanta, vedeţi dumneavoastră, noţiunea de posedare acolo unde ea n‑a existat înainte, sau dacă a existat, ar putea tinde s‑o întărească. Iar în al doilea rând, domnişoară MacNeil, înainte ca Biserica să aprobe un exorcism, ea întreprinde o anchetă pentru a vedea dacă este întemeiat. Asta ia timp. Între timp f...<br />
— N‑aţi putea să faceţi dumneavoastră exorcizarea? imploră ea, buza de jos începând să tremure. Ochii i se umpleau de lacrimi.<br />
— Ştiţi, orice preot are puterea de a exorciza, dar trebuie să aibă aprobarea Bisericii, şi ca să fiu sincer, aceasta a fost arareori acordată, aşa încât...<br />
— N‑aţi putea măcar să o vedeţi?<br />
— Ăă, ca psihiatru, da, aş putea, dar...<br />
— Are nevoie de un preot! Chris începu dintr‑o dată să ţipe, cu trăsăturile contorsionate de furie şi teamă. Am dus‑o pe la toţi futangii dracului de doctori şi de psihiatri de pe lumea asta şi ei m‑au trimis la preoţi; acuma dumneavoastră mă trimiteţi la ei!<br />
— Dar f...<br />
— Iisuse Hristoase, nu vrea careva să mă ajute? Strigătul care îi îngheţa sângele izbucni drept în sus, pe deasupra râului. Păsări uimite de pe maluri se opriră din cântat. Ah, Doamne Dumnezeule, cineva să mă ajute! Chris gemea prăbuşită la pieptul lui Karras, scuturându‑se de sughiţuri. Vă rog ajutaţi‑mă! Ajutaţi‑mă! Vă rog! Vă rog, ajutor!...<br />
Iezuitul privi în jos şi îşi apropie mâinile de părul ei pentru a o consola, în timp ce călătorii aflaţi în maşinile blocate de circulaţie îi priveau pe geam cu dezinteres de trecători.<br />
— E‑n ordine, şopti Karras bătând‑o pe umăr. Vroia doar s‑o calmeze; să‑i alunge gândurile negre; să‑i stăvilească isteria.<br />
— ...fiica mea? Ea era aceea care avea nevoie de ajutor psihiatric.<br />
— E‑n ordine. Voi merge s‑o văd, îi spuse el. Voi veni s‑o văd.<br />
<br />
<br />
Se apropie de casă împreună cu ea, în tăcere, cu senzaţia de ireal persistând, cu gândul la conferinţa de a doua zi de la Georgetown Medical School. Încă nu‑şi pregătise notiţele.<br />
Urcară treptele de la intrare. Karras îşi aruncă privirea de‑a lungul străzii către reşedinţa iezuiţilor şi realiză acum că va pierde masa. Era şase fără zece. Se uită la Chris care introducea cheia în broască. Aceasta ezită, se întoarse către el.<br />
— Părinte... credeţi că ar trebui să purtaţi hainele de preot?<br />
Vocea: cât era de copilăroasă; cât era de naivă.<br />
— Prea periculos, îi răspunse el.<br />
Ea dădu din cap şi împinse uşa; acela fu momentul în care Karras simţi: un avertisment înfiorător, pătrunzător. Îi pătrunse în sânge asemenea unor ace de gheaţă.<br />
— Părinte Karras?<br />
Îşi ridică privirea. Chris intrase. Ţinea de uşă.<br />
O clipă rămase nemişcat, ezitând; apoi brusc păşi înainte, intrând în casă cu un ciudat sentiment de sfârşeală.<br />
Karras auzi larma. La etaj. O voce groasă, bubuitoare, tuna obscenităţi, ameninţând cu furie, cu ură, cu frustrare.<br />
Preotul privi către Chris. Ea se uita fix la el, tăcută. Apoi o luă înainte. El o urmă pe scări şi de‑a lungul coridorului până la dormitorul lui Regan, unde Karl stătea sprijinit de peretele din faţa uşii, cu capul coborât deasupra braţelor încrucişate. Când servitorul ridică încet privirea spre Chris, Karras văzu deruta şi sperietura din ochii lui. Vocea din dormitor, acum aproape, era atât de tare încât părea amplificată electronic.<br />
— Tot nu vrea chingi, îi spuse Karl lui Chris cu o voce înspăimântată, întretăiată.<br />
— Mă întorc într‑o secundă, Părinte, îi spuse Chris fără intonaţie preotului.<br />
Karras o urmări mergând pe hol şi intrând în propriul ei dormitor; apoi îşi întoarse privirea spre Karl. Elveţianul se uita la el fix.<br />
— Dumneavoastră sunteţi preot? întrebă Karl.<br />
Karras dădu din cap, apoi privi repede înapoi către uşa dormitorului lui Regan. Vocea furioasă fusese înlocuită de mugetul lung, strident, al unui animal ce ar fi putut fi un juncan.<br />
Ceva înghiontindu‑l la mână. Privi, în jos.<br />
— Aceasta‑i ea, spuse Chris, aceasta‑i Regan. Îi dădea o fotografie. O luă. Fetiţă. Foarte drăguţă. Zâmbetul dulce. Asta a fost făcută acum patru luni, spuse Chris copleşită. Luă fotografia înapoi şi arătă cu capul înspre uşa dormitorului. Acum intraţi şi aruncaţi o privire să vedeţi cum arată ea acuma. Se sprijini de perete lângă Karl. Eu aştept aici.<br />
— Cine‑i acolo înăuntru cu ea? o întrebă Karras.<br />
— Nimeni.<br />
El îi susţinu privirea neclintită, iar apoi se întoarse încruntat către uşa dormitorului. Când puse mâna pe clanţă, sunetele dinăuntru încetară brusc. În liniştea care picura, Karras ezită, apoi întră încet în cameră, aproape înclinându‑se pe spate din cauza duhorii pătrunzătoare de excremente mucegăite care îl lovi în faţă asemenea unui suflu palpabil.<br />
Îşi stăpâni repede pornirile şi închise uşa. Apoi ochii lui priviră năuciţi lucrul care era Regan, creatura care stătea în pat întinsă pe spate, cu capul proptit pe o pernă. Ochii îi erau ieşiţi din orbite şi străluceau cu o viclenie nebună şi cu o inteligenţă arzătoare, cu interes şi cu ciudă, fixându‑se asupra lui, urmărindu‑l din scurt, jucând pe o faţă scheletică, mască hidoasă a reavoinţei care poate subjuga mintea. Karras îşi plimbă privirea pe părul încâlcit în şomoioage groase; pe braţele şi picioarele descărnate; pe stomacul dilatat, ieşit atât de grotesc în afară; apoi din nou ochii: îl priveau...îl săgetau...îşi schimbau poziţia pentru a‑l urmări acum în timp ce el se mişca spre un birou şi un scaun de lângă fereastră.<br />
— Salut, Regan, spuse preotul pe un ton cald, prietenos.<br />
Apucă scaunul şi‑l duse lângă pat.<br />
— Sunt un prieten al mamei tale. Ea îmi spune că nu te‑ai simţit prea bine. Se aşeză. Ai vrea să‑mi spui ce nu‑i în ordine? Aş dori să te ajut.<br />
Ochii licăriră fioros, fără să clipească, iar o salivă gălbuie se prelinse din colţul gurii pe bărbie. Apoi buzele se întinseră încordate într‑un rânjet de fiară, într‑o schimonoseală cu gura până la urechi.<br />
— Ia te uită ce surpriză, îl sorbi Regan sardonic din ochi.<br />
Lui Karras i se zbârli părul de pe ceafă, căci vocea groasă era un bas imposibil, plin de putere şi de ameninţări.<br />
— Deci tu eşti... pe tine te‑au trimis! Ei bine, nu avem deloc de ce să ne temem de tine.<br />
— Da, exact. Sunt prietenul tău. Aş dori să te ajut, spuse Karras.<br />
— Ai putea atuncea să mai slăbeşti chingile astea, cârâi Regan. Trase de încheieturi în sus şi Karras observă acum că erau legate cu un set dublu de chingi.<br />
— Te jenează? o întrebă el.<br />
— La culme. Sunt o năpastă. O năpastă infernală. Ochii scânteiară viclean cu un amuzament secret.<br />
Karras văzu urmele de zgârieturi de pe faţa ei; tăieturile de pe buze unde se părea că şi le‑a muşcat.<br />
— Mi‑e teamă că ai putea să‑ţi faci singură rău, Regan.<br />
— Eu nu sunt Regan, hurui ea tot cu acelaşi rânjet hidos care acum îi părea lui Karras a fi expresia ei permanentă. Cât de nepotrivit arăta aparatul ortodontic pe dinţii ei, reflectă acesta.<br />
— Oh, pricep. Păi atunci, poate că ar trebui să ne prezentăm. Eu sunt Damien Karras, spuse preotul. Tu cine eşti?<br />
— Eu sunt Diavolul.<br />
— Ah, bine, foarte bine. Karras dădu aprobator din cap. Acum putem vorbi.<br />
— O şuetă?<br />
— Dacă doreşti.<br />
— Face bine la suflet. Totuşi, vei fi de acord că nu pot vorbi liber cât timp sunt legat cu aceste chingi. Sunt obişnuit să gesticulez. Regan o luă razna. După cum ştii, mi‑am petrecut multă vreme la Roma, dragă Karras. Acum dacă eşti drăguţ să desfaci chingile!<br />
Ce precocitate de limbaj şi de gândire, rămase Karras pe gânduri. Stând pe scaun, se aplecă înainte cu interes profesional.<br />
— Spui că eşti Diavolul? întrebă el.<br />
— Te asigur.<br />
— Atunci de ce nu faci să dispară chingile pur şi simplu?<br />
— E o etalare mult prea vulgară de putere, Karras. Prea lipsit de rafinament. În definitiv, sunt un prinţ! Un chicot. Prefer în mod deosebit persuasiunea, Karras; spiritul unitar; implicarea comunităţii. Mai mult încă, dacă îmi slăbesc singur chingile, prietene, îţi refuz oportunitatea de a împlini un act caritabil.<br />
— Dar un act caritabil, spuse Karras, este o virtute şi asta este ceea ce Diavolul ar vrea să împiedice; deci de fapt te‑aş ajuta acum dacă n‑aş desface chingile. Cu excepţia, desigur — ridică din umeri — a cazului în care nu eşti cu adevărat Diavolul. Şi în acest caz, poate că aş desface chingile.<br />
— Ce viclean din partea ta, Karras. Numa' de‑ar fi aici dragul de Irod să se bucure de asta.<br />
— Care Irod? întrebă Karras cu ochii mijiţi. Făcea oare un joc de cuvinte referitor la faptul că pe Irod, Hristos îl numise „acea vulpe"? Erau doi. Vorbeşti despre regele Iudeii?<br />
— Despre tetrarhul Galileii! răbufni ea cu furie şi cu un dispreţ jignitor; apoi brusc rânji din nou, înşirând cu acea voce sinistră: Uite, vezi cât m‑au indispus nesuferitele astea de chingi? Desfă‑le. Desfă‑le şi‑ţi voi spune viitorul.<br />
— Foarte ispititor.<br />
— Specialitatea casei.<br />
— Da, şi cum ştiu eu că poţi citi viitorul?<br />
— Eu sunt Diavolul.<br />
— Da, tu aşa spui, dar nu vrei să‑mi faci dovada.<br />
— Tu n‑ai credinţă.<br />
Karras înlemni.<br />
— În ce?<br />
— În mine, dragă Karras; în mine! Ceva batjocoritor şi maliţios dansa ascuns în acei ochi. Toate aceste dovezi, toate aceste semne pe cer!<br />
— Acuma, deci; ceva simplu ar fi de ajuns, propuse Karras. De exemplu: Diavolul ştie totul, corect?<br />
— Nu aproape totul, Karras... aproape. Vezi? Se tot spune că sunt încrezut. Nu sunt. Eh, ia spune, ce pui la cale, vulpe? Ochii îngălbeniţi, injectaţi, luciră viclean.<br />
— M‑am gândit că am putea testa întinderea cunoştinţelor.<br />
— Ah da! Cel mai mare lac din America de Sud, turui Regan cu ochii dilataţi de satisfacţie, este lacul Titicaca din Peru! E de ajuns?<br />
— Nu, va fi nevoie să te întreb ceva ce ştie numai Diavolul. De exemplu, unde e Regan? Ştii?<br />
— E aici.<br />
— Unde „aici"?<br />
— În porc.<br />
— Lasă‑mă s‑o văd.<br />
— De ce?<br />
— De ce, ca să dovedeşti că‑mi spui adevărul.<br />
— Vrei s‑o fuţi? Slăbeşte chingile şi te las să te dai la ea!<br />
— Lasă‑mă s‑o văd.<br />
— Foarte suculentă pizdă, spuse Regan, privind libidinos şi întinzându‑şi scuipat pe buze cu limba sa încărcată ce‑i atârna din gură. Dar săracă cu duhul, prietene. Te sfătuiesc insistent să rămâi cu mine.<br />
— Ei bine, e evident că nu ştii unde e — Karras ridică din umeri — deci se pare că nu eşti Diavolul.<br />
— Sunt! mugi Regan, smucindu‑se brusc în sus, cu faţa contorsionată de furie. Pe Karras îl trecură fiorii atunci când vocea masivă, înspăimântătoare, tună, zguduind pereţii camerei. Sunt!<br />
— Păi, atunci, lasă‑mă s‑o văd pe Regan, spuse Karras. Asta ar dovedi ce spui.<br />
— Îţi voi arăta! Îţi voi citi gândurile! fierbea furioasă vocea. Gândeşte‑te la un număr între unu şi zece!<br />
— Nu, asta n‑ar dovedi nimic. Va trebui s‑o văd pe Regan.<br />
Dintr‑o dată ceva‑ul chicoti, sprijinindu‑se în spate de tăblia patului.<br />
— Nu, nimic nu ţi‑ar dovedi ţie ceva, Karras. Ce splendid. Într‑adevăr, ce splendid! Între timp, vom încerca să‑ţi facem şederea cât se cuvine de plăcută. La urma urmelor, acum, noi n‑am vrea să te pierdem.<br />
— Care „noi"? tatonă Karras repede animat de interes.<br />
— Suntem chiar un mic grup în purcea, spuse ceva‑ul dând din cap. O, da, mică mulţime uimitoare. Mai târziu mă voi ocupa de prezentările individuale. Până una‑alta, sufăr de pe urma unei mâncărimi înnebunitoare şi nu mă pot scărpina. N‑ai vrea să slăbeşti o clipă chingile, Karras?<br />
— Nu, spune doar unde te mănâncă şi te voi scărpina eu.<br />
— A, viclean, foarte viclean!<br />
— Arată‑mi‑o pe Regan şi poate voi desface o chingă, propuse Karras. Dacă...<br />
Dintr‑o dată se cutremură şocat, atunci când se trezi că priveşte fix în nişte ochi plini de groază, la o gură mută, larg deschisă, ce încerca să tragă aer în piept şi să ţipe după ajutor.<br />
Dar apoi identitatea Regan dispăru cu iuţeală într‑o remodelare voalată a trăsăturilor.<br />
— Ai de gând să scoţi chingile astea? întrebă o voce mieroasă cu un puternic accent britanic.<br />
Personalitatea demonică reveni fulgerător.<br />
— Fi‑vă milă de un vechi ministrant, Părinţele! cârâi ea, iar apoi îşi aruncă râzând capul pe spate.<br />
Karras rămase încremenit, simţi din nou mâinile glaciale pe ceafa sa, mai palpabile acum, mai ferme. Regan‑lucrul se întrerupse din râs şi îl fixă cu ochii încordaţi.<br />
— Întâmplător, mama ta e aici cu noi, Karras. Vrei să‑i laşi un mesaj? Voi avea grijă să‑l primească. Apoi brusc Karras se feri de un jet de vomă, sărind de pe scaun. Îi atinse o porţiune din jerseu şi o mână.<br />
Cu faţa acum decolorată, preotul privi în jos spre pat. Regan cloncănea triumfătoare. De pe mâna lui picura pe covor vomă.<br />
— Dacă aceasta‑i adevărat, spuse preotul înţepenit, atunci tu trebuie să ştii numele de botez al mamei mele. Care este el?<br />
Regan‑lucrul sâsâi spre el, cu ochii lucind nebuneşte, ondulând delicat din cap asemenea unei cobre.<br />
— Care este?<br />
Regan mugi ca un juncan, cu un vuiet furios care străbătu obloanele şi făcu să zdrăngăne geamurile marii ferestre cu cercevele. Îşi dădu ochii peste cap.<br />
O vreme Karras o urmări cum continuă să mugească; apoi îşi privi mâna şi ieşi din cameră.<br />
Chris se depărtă iute de perete, privind nenorocită la jerseul iezuitului.<br />
— Ce s‑a‑ntâmplat? A vomitat?<br />
— Aveţi un prosop? întrebă el.<br />
— E chiar aici baia! spuse ea grăbită, arătând spre o uşă de pe hol. Karl, uite‑te de Regan, îi ordonă ea şi îl urmă pe preot la baie.<br />
— Îmi pare nespus de rău! exclamă ea agitată, luând cu o smucitură un prosop de pe suport. Iezuitul se duse la chiuvetă.<br />
— Îi daţi tranchilizante? întrebă el.<br />
Chris deschise robinetele.<br />
— Da, Librium. Să v‑ajut să vă scoateţi jerseul ca să vă puteţi spăla.<br />
— Ce doză? întrebă el trăgând de jerseu cu mâna stângă curată.<br />
— Staţi să v‑ajut. Trase de elasticul jerseului. Păi, astăzi i‑am făcut patru sute de miligrame, Părinte.<br />
— Patru sute?<br />
Chris îi ridicase jerseul până la piept.<br />
— Mda, aşa am reuşit să‑i legăm chingile. A trebuit s‑o ţinem cu toţii ca să...<br />
— I‑aţi făcut fiicei dumneavoastră patru sute de miligrame o dată?<br />
— Haideţi, ridicaţi braţele, Părinte. El le ridică iar ea trase cu grijă de jerseu. Nu‑ţi vine să crezi cât e de puternică.<br />
Dădu la o parte perdeaua de la duş şi aruncă jerseul în cadă.<br />
— O s‑o pun pe Willie să vi‑l spele, Părinte. Îmi pare rău.<br />
— Nu‑i nimic. Nu contează. Desfăcu nasturele de la mâneca dreaptă a cămăşii sale scrobite, dând la iveală o pădure de păr moale şi castaniu pe antebraţ.<br />
— Îmi pare rău, repetă Chris uşor, aşezându‑se încet pe marginea cadei.<br />
— Se hrăneşte cu ceva? întrebă Karras. Lăsă apa caldă a robinetului să‑i curgă pe mână pentru a‑i spăla voma.<br />
Ea încleşta şi descleşta degetele pe prosopul roz, pe care era brodat Regan cu albastru.<br />
— Nu, Părinte. Doar Sustagen când doarme. Dar şi‑a smuls tubul.<br />
— Şi l‑a rupt?<br />
— Azi.<br />
Tulburat, Karras se săpuni şi se clăti pe mâini, iar după un timp rosti pe un ton grav:<br />
— Ar trebui să fie internată într‑un spital.<br />
— Pur şi simplu nu pot face asta, răspunse Chris fără intonaţie în voce.<br />
— De ce?<br />
— Pur şi simplu nu pot! repetă tremurând de anxietate. Nu pot implica pe nimeni altcineva! A... Chris lăsă capul să‑i cadă în faţă. Trase aer în piept. Expiră. A făcut ceva, Părinte. Nu pot să‑mi asum riscul ca cineva să afle. Nu un doctor... sau o infirmieră... Ridică privirea. Nimeni.<br />
El închise încruntat robinetele.<br />
— ...Şi dacă o persoană, să spunem, ar fi un criminal... Îşi coborî capul, privind fix în jos la chiuvetă.<br />
— Cine‑i administrează Sustagen‑ul? Librium‑ul? Medicamentaţia?<br />
— Noi. Ne‑a arătat doctorul ei cum.<br />
— Aveţi nevoie de reţete.<br />
— Ăă, aţi mai putea şi dumneavoastră să le faceţi, nu‑i aşa, Părinte?<br />
Karras se întoarse spre ea cu mâinile ridicate deasupra chiuvetei, asemenea unui chirurg după ce s‑a spălat. Privirea ei bântuită se încrucişă un moment cu a lui şi el avu senzaţia unei spaime, a unui secret groaznic. Arătă cu capul spre prosopul din mâna ei. Ea rămase privind în gol.<br />
— Prosopul, vă rog, spuse el încet.<br />
— Oh, iertaţi‑mă! I‑l întinse rapid, continuând să‑l privească aşteptând încordată. Iezuitul se şterse pe mâini.<br />
— Ei bine, Părinte, a ce arată? îl întrebă în fine Chris. Credeţi că e posedată?<br />
— Dumneavoastră credeţi?<br />
— Nu ştiu. Mi‑am închipuit că dumneavoastră sunteţi expertul.<br />
— Cât de mult ştiţi despre posedare?<br />
— Doar puţinul pe care l‑am citit. Unele lucruri pe care mi le‑au spus doctorii.<br />
— Care doctori?<br />
— De la Barringer Clinic.<br />
Împături prosopul şi îl atârnă cu grijă pe suport.<br />
— Sunteţi catolică?<br />
— Nu. <br />
— Ce religie?<br />
— Nici una, dar am...<br />
— De ce‑aţi venit atunci la mine? Cine v‑a sfătuit?<br />
— Am venit pentru că sunt desperată! rosti Chris surescitată. Nimeni nu m‑a sfătuit!<br />
Stătea cu spatele la ea, ţinând uşor încă de marginile prosopului.<br />
— Aţi spus mai devreme că psihiatrii v‑au sfătuit să veniţi la mine.<br />
— Eh, nu ştiu ce am spus! Îmi ieşisem practic din minţi!<br />
— Să ştiţi, nu mă interesează câtuşi de puţin motivele dumneavoastră, răspunse el cu o intensitate temperată cu grijă. Tot ce mă interesează este să fac ce este cel mai bine pentru fiica dumneavoastră. Dar vă spun de la început că dacă priviţi exorcismul ca pe un tratament autosugestiv de şoc, atunci mai bine sunaţi la Central Casting, domnişoară MacNeil, pentru că Biserica n‑o să se lase dusă şi veţi pierde un timp preţios. Karras îşi încleştă degetele pe raftul cu prosoape pentru a‑şi struni mâinile tremurânde. Ce era‑n neregulă? Ce se întâmplase?<br />
— Întâmplător este doamnă MacNeil, o auzi pe Chris spunându‑i sec.<br />
El îşi coborî fruntea şi îşi înmuie tonul.<br />
— Uitaţi ce‑este, fie că‑i un demon, fie că‑i o boală mentală, voi face tot ce‑mi stă efectiv în putinţă pentru a o ajuta. Dar trebuie să cunosc adevărul. Este important pentru Regan. Pe moment, bâjbâi într‑o stare de ignorantă, care pentru mine nu reprezintă nimic supranatural sau anormal, ci este pur şi simplu condiţia mea obişnuită. Acuma de ce n‑am ieşi din baia asta şi să coborâm să stăm de vorbă. Se întoarse din nou către ea cu un zâmbet slab, cald, de îmbărbătare. Întinse mâinile pentru a o ajuta să se ridice. Mi‑ar prinde bine o ceaşcă cu cafea.<br />
— Mie mi‑ar prinde bine nişte băutură.<br />
<br />
<br />
Se duseră în camera de lucru, în timp ce Karl şi Sharon aveau grijă de Regan. Chris se aşeză pe canapea, iar Karras pe un scaun de lângă şemineu. Actriţa îi povesti istoria bolii lui Regan, însă avu grijă să nu pomenească în vreun fel de fenomenele legate de Dennings.<br />
Preotul ascultă, rostind foarte puţine cuvinte: o întrebare când şi când; o aprobare din cap; o încruntare.<br />
Chris recunoscu faptul că la început considerase exorcismul ca pe un tratament de şoc.<br />
— Acum nu ştiu, spuse ea, scuturând din cap. Degete pistruiate, încleştate, i se răsuceau nervos în poală. Efectiv nu ştiu. Ridică o privire către preotul adâncit în gânduri. Dumneavoastră ce credeţi, Părinte?<br />
— Comportamentul silit, produs de vinovăţie, poate, combinat cu dedublarea personalităţii.<br />
— Părinte, toată porcăria asta am fumat‑o! Cum puteţi spune asta acum, după tot ceea ce tocmai aţi văzut!<br />
— Dacă aţi fi văzut tot atât de mulţi pacienţi în saloanele psihiatrice câţi am văzut eu, aţi putea s‑o spuneţi foarte uşor, o asigură el. Acum ziceţi şi dumneavoastră; posedare de către demoni, bine: să presupunem că se întâmplă, că este un fapt de viaţă. Dar fiica dumneavoastră nu spune că e un demon, ea insistă că este însuşi Diavolul, or asta e acelaşi lucru cu a afirma că eşti Napoleon Bonaparte! Pricepeţi?<br />
— Atunci explicaţi toate bătăile şi treburile astea.<br />
— Nu le‑am auzit!<br />
— Eh, le‑au auzit cei de la Barringer, Părinte, aşa că nu au fost numai aici în casă.<br />
— Bine, poate, dar în nici un caz nu trebuie neapărat să apelăm la Diavol pentru a le explica.<br />
— Atunci explicaţii‑le, ceru ea.<br />
— Psihokinezie.<br />
— Ce?<br />
— Ăă, aţi auzit de fenomenul poltergeist, nu?<br />
— Fantome care aruncă farfurii şi chestii de‑astea?<br />
Karras dădu din cap.<br />
— Nu e chiar aşa de neobişnuit, şi de obicei se întâmplă în jurul unui adolescent tulburat din punct de vedere emoţional. S‑ar părea că tensiuni interne extreme ale minţii pot uneori declanşa energii care sunt în stare să mişte de la distanţă obiectele prin aer. Nu e nimic supranatural în asta. Ca şi puterea anormală a lui Regan. Încă o dată, în patologie e ceva obişnuit. Spuneţi‑i dacă vreţi triumful spiritului asupra materiei.<br />
— I‑aş spune ceva nefiresc.<br />
— Mă rog, în orice caz, se întâmplă în afara posedării.<br />
— Aoleu, nu, că asta‑i bună, eu care sunt atee şi dumneavoastră care sunteţi preot, şi...<br />
— Cea mai bună explicaţie pentru orice fenomen, se făcu Karras că nu observă, este totdeauna cea mai simplă şi în care să‑şi găsească loc toate, faptele.<br />
— Ei bine, poate sunt eu tâmpită, îi ripostă ea, dar să mi se spună că e o bazaconie în mintea cuiva care aruncă cu farfurii în tavan, asta nu‑mi spune absolut nimic! Deci ce este? Puteţi să‑mi spuneţi o dată pentru totdeauna ce este?<br />
— Nu, noi nu subes...<br />
— Ce dracu' e dedublarea personalităţii, Părinte? Dumneavoastră o pronunţaţi; eu o aud. Ce este? Sunt chiar aşa de proastă? N‑aţi vrea să‑mi spuneţi în aşa fel încât să‑mi intre şi mie în cap? În ochii cu vinişoare de sânge era pledoaria unei confuzii desperate.<br />
— Auziţi, nu există nimeni pe lume care să pretindă că o înţelege, îi spuse blând preotul. Tot ce ştim este că se întâmplă, iar orice dincolo de fenomenul însuşi este doar cea mai pură speculaţie. Dar dacă vă face plăcere, gândiţi‑vă la ea în felul următor: creierul uman conţine undeva în jurul a şaptesprezece miliarde de celule.<br />
Chris se apleacă înainte, încruntându‑se interesată.<br />
— Pe urmă; dacă privim aceste celule, continuă Karras, vedem că ele manipulează aproximativ o sută de milioane de mesaje pe secundă; acesta este numărul de senzaţii care îţi bombardează corpul. Nu numai că integrează aceste mesaje, dar o fac eficient, o fac fără să se poticnească şi fără să stea una în calea alteia. Acuma; cum ar putea face asta fără o formă oarecare de comunicare? Păi, se pare că n‑ar putea. Aşa încât, aparent, aceste celule au poate o conştiinţă a lor proprie. Imaginaţi‑vă acum că trupul omenesc ar fi un mare transatlantic, da? şi că toate celulele creierului sunt echipajul. După asta; una din celule este sus pe pasarelă. Este căpitanul. Dar nu ştie niciodată precis ce face restul echipajului sub punte. Tot ce ştie este că vasul continuă să meargă uns, că se face treabă. Acuma; căpitanul eşti tu, conştiinţa ta care veghează. Şi ceea ce se întâmplă în cazul personalităţii duale — poate — este una din celulele echipajului care urcă pe pasarelă şi preia comanda. Cu alte cuvinte, revoltă. Aşa... asta vă ajută să înţelegeţi?<br />
Ea privea lung, fără să clipească, incredulă.<br />
— Părinte, e ceva atât de depărtat şi de impalpabil încât aproape că mă gândesc că mi‑e mai uşor să cred în Diavol!<br />
— Ăă...<br />
— Uitaţi ce este, eu nu mă pricep la aceste teorii şi la toate chestiile astea, îl întrerupse ea cu o voce joasă, profundă. Dar vă voi spune ceva, Părinte: arătaţi‑mi un geamăn identic cu Regan: aceeaşi faţă, aceeaşi voce, acelaşi miros, acelaşi orice, până şi modul în care pune punctele pe i‑uri, şi tot aş şti într‑o secunda că nu e ea cu adevărat! Aş şti‑o! Aş şti‑o până‑n măduva oaselor şi vă spun că ştiu că lucrul ăla de la etaj nu este fiica mea! O ştiu! Ştiu!<br />
Se aplecă pe spate, vlăguită.<br />
— Acum spuneţi‑mi ce să fac, îl provocă ea. Daţi‑i drumul: spuneţi‑mi că ştiţi că este o realitate faptul că nu e nimic în neregulă cu fiica mea în afară de ceva la cap; că ştiţi că este o realitate faptul că nu are nevoie de o exorcizare; că ştiţi că nu i‑ar face nici un bine. Daţi‑i drumul! Spuneţi‑mi! Spuneţi‑mi ce să fac!<br />
Secunde lungi, tulburătoare, preotul rămase nemişcat. Apoi spuse încet:<br />
— Ei bine, sunt puţine lucruri pe lumea asta pe care le ştiu că sunt o realitate.<br />
Căzu pe gânduri, scufundându‑se înapoi în scaunul său. Apoi vorbi din nou:<br />
— Regan are o voce cu tonalitate joasă? întrebă el. Normală?<br />
— Nu, practic e foarte subţire.<br />
— Aţi considera‑o că este precoce?<br />
— Câtuşi de puţin.<br />
— Ştiţi ce IQ are?<br />
— În jurul mediei.<br />
— Şi lecturile obişnuite?<br />
— Nancy Drew şi cărţi cu benzi desenate, în cea mai mare parte.<br />
— Şi modul de exprimare din acest moment: cât de diferit aţi spune că este faţă de cel normal?<br />
— Complet. N‑a folosit niciodată nici jumătate din cuvintele astea.<br />
— Nu, nu mă refer la conţinutul vorbirii; mă refer le stil.<br />
— Stil?<br />
— Felul în care leagă cuvintele.<br />
— Vai, nu sunt prea sigură dacă ştiu la ce vă referiţi.<br />
— N‑aveţi cumva scrisori scrise de ea? Compuneri? O înregistrare cu vocea ei ar fi...<br />
— Da, este o bandă pe care îi vorbeşte tatălui ei, îl întrerupse ea. Avea de gând să i‑o trimită drept scrisoare dar n‑a apucat s‑o termine. O vreţi?<br />
— Da, o vreau, şi îmi vor trebui de asemenea fişele medicale, în special cea de la Barringer.<br />
— Uitaţi, Părinte, am fost pe drumul ăsta şi...<br />
— Da, da, ştiu, dar va trebui să văd eu însumi fişele.<br />
— Deci sunteţi încă împotriva unei exorcizări.<br />
— Sunt doar împotriva şanselor de a‑i face fiicei dumneavoastră mai mult rău decât bine.<br />
— Dar acum vorbiţi strict din punctul de vedere al psihiatrului, corect?<br />
— Nu, vorbesc şi din punctul de vedere al preotului. Dacă ajung la Chancery Office, sau unde o trebui să mă duc pentru a obţine permisiunea de a executa o exorcizare, primul lucru pe care trebuie să‑l am este un indiciu cât mai substanţial că starea fiicei dumneavoastră nu este o problemă pur psihiatrică. După aceasta, aş avea nevoie de evidenţe pe care Biserica să le accepte drept semne de posedare.<br />
— Cum ar fi?<br />
— Nu ştiu. Va trebui să mă duc să mă uit.<br />
— Glumiţi? Am crezut că se presupunea că dumneavoastră sunteţi un expert.<br />
— Probabil că exact în clipa de faţă dumneavoastră ştiţi mai multe despre posedarea demonică decât majoritatea preoţilor. Între timp, când îmi puteţi face rost de fişa de la Barringer?<br />
— Dacă va fi nevoie, voi închiria un avion!<br />
— Şi banda?<br />
Chris se ridică în picioare.<br />
— Mă duc să văd dac‑o găsesc.<br />
— Şi încă un singur lucru, adăugă el. Ea se opri lângă scaunul lui. Cartea aceea despre care aţi pomenit, cu capitolul despre posedare: credeţi că vă puteţi acum aminti dacă Regan a citit‑o cumva anterior instalării bolii?<br />
Se concentră, ciocănind cu unghiile în dinţi.<br />
— Chiar, parcă‑mi amintesc că citea ceva cu o zi înainte de scu... Înainte ca necazul să înceapă cu adevărat, se corectă ea, dar nu pot fi absolut sigură. Dar cândva a făcut‑o, cred. Adică, sunt sigură. Aproape sigură.<br />
— Aş vrea s‑o văd. Puteţi să mi‑o daţi?<br />
— E a dumneavoastră. I‑a expirat termenul de la bibliotecă. V‑o aduc. Merse către uşă. Banda aceea e la subsol, cred. O să mă uit. Mă‑ntorc imediat.<br />
Karras dădu din cap absent, privind fix un model de pe covor. Apoi, după mai multe minute, se ridică în picioare, merse încet până în holul de la intrare şi rămase nemişcat în întuneric, rămase fără nici o expresie pe faţă, privind în gol, cu mâinile în buzunare, ascultând grohăitul unui porc de la etaj, chelălăitul unui şacal, sughiţuri, sâsâituri.<br />
— A, sunteţi aici! M‑am dus să vă caut în birou.<br />
Karras se întoarse şi o văzu pe Chris tocmai aprinzând lumina.<br />
— Plecaţi? Veni spre el cu cartea şi cu banda.<br />
— Din nenorocire, trebuie să‑mi pregătesc o conferinţă pentru mâine.<br />
— Oh, unde?<br />
— La şcoala medicală. Luă cartea şi banda din mâinile ei. Voi încerca s‑ajung pe‑aici mâine după‑masă sau pe seară. Între timp, dacă apare ceva urgent, sunaţi‑mă fără probleme, la orice oră. Voi lăsa vorbă la centrală să vă dea legătura. Ea dădu din cap. Iezuitul deschise uşa. Aşa: cum staţi cu medicaţia? Întrebă el.<br />
— Okay, spuse ea. Totul e pe reţete reonorabile.<br />
— Nu vreţi să mai chemaţi doctorul?<br />
Actriţa închise ochii şi scutură foarte slab din cap.<br />
— Să ştiţi, eu nu sunt un GP, o atenţiona el.<br />
— Nu pot, şopti ea. Nu pot.<br />
El îi putu simţi anxietatea pulsând zgomotos, asemenea valurilor pe o plajă pustie.<br />
— Eh, acuma, mai devreme sau mai târziu, voi fi nevoit să spun unuia dintre superiorii mei ce intenţionez să fac; mai ales dacă urmează să trec pe aici la diferite ore neobişnuite din noapte.<br />
— Şi dumneavoastră sunteţi nevoit? Ea se încruntă îngrijorată.<br />
— Păi, altfel aş putea să par un pic ciudat, nu credeţi?<br />
Chris privi în jos.<br />
— Mda, pricep ce vreţi să spuneţi, murmură ea.<br />
— Vă deranjează? Îi voi spune doar ce este nevoie. Nu vă faceţi griji, o asigură el. N‑o să umble vorba.<br />
Ea ridică o privire neajutorată, chinuită, către ochii puternici şi trişti; văzu tăria; văzu durerea.<br />
— Okay, spuse ea slab.<br />
Îi încredinţa durerea.<br />
El dădu aprobator din cap.<br />
— Mai vorbim.<br />
Dădu să iasă, dar apoi zăbovi în pragul uşii, gânditor, cu mâna la buze.<br />
— Fiica dumneavoastră ştia că urma să vină aici un preot?<br />
— Nu. N‑a ştiut nimeni în afară de mine.<br />
— Aţi ştiut că mama mea a murit chiar de curând?<br />
— Da. Îmi pare foarte rău.<br />
— Regan e la curent cu asta?<br />
— De ce?<br />
— E la curent cu asta?<br />
— Nu, câtuşi de puţin.<br />
El dădu din cap.<br />
— De ce aţi întrebat? repetă Chris, cu fruntea uşor încreţită de curiozitate.<br />
— Fără importantă. Scutură din umeri. Mă întrebam pur şi simplu. El îi examină trăsăturile cu o privire uşor îngrijorată. Apucaţi să dormiţi?<br />
— Oh, puţin.<br />
— Luaţi atunci nişte pastile. Librium luaţi?<br />
— Da.<br />
— Cât? întrebă el.<br />
— Zece miligrame, de două ori pe zi.<br />
— Încercaţi douăzeci, de două ori pe zi. Între timp, încercaţi să nu staţi în preajma fiicei dumneavoastră. Cu cât sunteţi mai expusă la actuala ei comportare, cu atât sunt mai mari şansele ca în sentimentele dumneavoastră pentru ea să se producă o deteriorare permanentă. Rămâneţi neîntinată. Şi lăsaţi‑o mai moale. Să ştiţi că nu îi veţi fi de nici un ajutor lui Regan, cu o cădere nervoasă.<br />
Ea dădu din cap deznădăjduită, cu privirea coborâtă.<br />
— Acum vă rog duceţi‑vă la culcare, spuse el blând. Vreţi să vă duceţi chiar acum să vă culcaţi?<br />
— Mda, okay, spuse ea încet. Okay, promit. Se uită la el cu o urmă de surâs. Noapte bună, Părinte. Mersi. Mersi mult.<br />
El o studie o clipă fără expresie pe faţă; apoi se îndepărtă rapid.<br />
Chris îl urmări din pragul uşii. Când preotul traversă strada, ei îi trecu prin minte că probabil acesta pierduse masa. Apoi imediat se îngrijoră că ar putea să‑i fie frig. Iezuitul îşi dădea în jos mâneca de la cămaşă.<br />
La intersecţia lui Prospect cu P, îi căzu cartea şi el se aplecă cu iuţeală s‑o ia de jos, apoi dădu colţul şi se pierdu din vedere. Privindu‑l cum dispare, Chris fu brusc conştientă de un sentiment de uşurare. Nu‑l văzu pe Kinderman stând singur în maşina fără însemne.<br />
Închise uşa.<br />
<br />
<br />
O jumătate de oră mai târziu, Damien Karras se grăbea înapoi spre reşedinţa iezuiţilor, cu un număr de cărţi şi periodice împrumutate de pe rafturile bibliotecii Georgetown. Le abandonă în pripă pe birou iar apoi scotoci prin sertare după un pachet de ţigări. Găsi un pachet de Camel rămas mai de demult pe jumătate gol. Îşi aprinse una şi trase adânc din ea, ţinând fumul în plămâni şi gândindu‑se la Regan.<br />
Isterie. Ştia că trebuie să fie isterie. Dădu fumul afară, îşi băgă degetele mari pe după curea şi îşi coborî privirea înspre cărţi. Îşi luase Possession de Oesterreich; The Devil of Loudun de Huxley; Parapraxis in the Haizman Case de Freud; Demon Possession and Exorcism in Early Christianity in the Light of Modern Views of Mental Illness de McCaslands; iar dintre articolele de specialitate ale lui Freud, „A Neurosis of Demoniacal Possession in the 17th Century" şi „The Demonology of Modern Psychiatry".<br />
— Fi‑vă milă de un vechi ministrant, Părinţele!<br />
Iezuitul duse mâna la sprânceană, iar apoi îşi privi degetele, frecând între ele o sudoare lipicioasă. Observă după aceea că uşa era deschisă. Traversă camera şi o închise, iar apoi se duse la un raft să‑şi ia exemplarul legat în roşu din „The Roman Ritual", un compendiu de ritualuri şi rugăciuni. Strângând ţigara între buze, deschise la „Reguli Generale" pentru exorcişti, privind chiorâş prin fum în căutarea semnelor de posedare demonică. Îşi plimbă privirea, după care începu să citească mai încet:<br />
<br />
...Exorcistul va trebui să nu fie prea dispus să creadă că o persoană e posedată de un spirit rău; dar va fi obligat să se încredinţeze de semnele prin care o persoană posedată se poate distinge de una care suferă de vreo boală, mai ales de natură psihiatrică. Semne de posedare ar putea fi următoarele: abilitatea de a vorbi cu oarecare uşurinţă într‑o limbă necunoscută sau de a o înţelege atunci când e vorbită de altcineva; facultatea de a divulga evenimente viitoare sau neştiute; etalarea unei puteri dincolo de vârsta şi condiţia naturală a subiectului; diferite alte condiţii care, atunci când sunt luate ca un întreg, întocmesc dovada edificatoare.<br />
<br />
O vreme Karras chibzui, apoi se sprijini de raftul cu cărţi şi citi restul instrucţiunilor. Când termină, se pomeni aruncându‑şi privirea înapoi pe instrucţiunea numărul 8:<br />
<br />
Unii dezvăluie o crimă care s‑a comis şi făptaşii ei...<br />
<br />
Auzi o bătaie şi ridică privirea spre uşă.<br />
— Damien?<br />
— Intră.<br />
Era Dyer.<br />
— Hei, Chris MacNeil încerca să dea de tine. A reuşit să te prindă?<br />
— Când? Adică, acum seara?<br />
— Nu, după‑masă.<br />
— A, da, am vorbit cu ea.<br />
— Bine, spuse Dyer. Vroiam doar să mă asigur că ai primit mesajul.<br />
Micuţul preot se învârtea acum prin cameră, apucând câte un obiect, asemenea unui spiriduş într‑un magazin de chilipiruri.<br />
— Ce‑ţi trebuie, Joe?<br />
— Ai nişte dropsuri cu lămâie?<br />
— Ce?<br />
— Am căutat în toată clădirea nişte dropsuri cu lămâie. N‑are nimeni. Vai, ce poftă mi‑e de unul, bombăni Dyer, învârtindu‑se în continuare. Odată mi‑am petrecut un an ascultând confesiuni ale copiilor, şi am sfârşit prin a deveni un drogat cu dropsuri cu lămâie. M‑a prins flama. Nenorociţii ăştia mici ţi le tot respiră‑n nas odată cu vorbele alea goale. Între noi doi, cred că produc dependenţă. Săltă capacul unui umidificator pentru tutun de pipă, în care Karras pusese nişte fistic. Ce sunt ăştia... bobi săritori mexicani, morţi?<br />
Karras se întoarse spre rafturile sale cu cărţi, căutând un titlu.<br />
— Ascultă, Joe, trebuie să...<br />
— Nu că‑i drăguţă această Chris? îl întrerupse Dyer, aruncându‑se cu spatele pe pat. Se întinse cât putu, cu mâinile împreunate confortabil sub cap. Drăguţă doamnă. Te‑ai întâlnit cu ea?<br />
— Am stat de vorbă, răspunse Karras, scoţând un volum legat în verde, intitulat Satan, o culegere de articole şi de lucrări de pe poziţii catolice ale unor diferiţi teologi francezi. O luă cu el înapoi la birou, Ascultă, chiar că trebuie să...<br />
— Deschisă. Cu picioarele pe pământ. Neafectată, continuă Dyer. Ne poate ajuta cu planul meu pentru când ne lăsăm amândoi de preoţie.<br />
— Cine se lasă de preoţie?<br />
— Curiştii. În turme. Negrul iniţial s‑a decolorat. Acum mă...<br />
— Joe, trebuie să pregătesc o conferinţă pentru mâine, spuse Karras aranjând cărţile pe birou.<br />
— Mda, okay. Planul meu e să ne ducem la Chris MacNeil — te‑ai prins? — cu ideea pe care o am pentru un scenariu bazat pe viaţa Sfântului Ignatius Loyola. Titlul este Brave Jezuits Marching şi...<br />
— N‑ai vrea să‑ţi mişti fundu' afară de‑aici, Joe? îl zori Karras, scuturându‑şi chiştocul de ţigară în scrumieră.<br />
— Te plictiseşte?<br />
— Am treabă.<br />
— Şi cine dracu' te opreşte?<br />
— Haide, zău, vorbesc serios. Karras începu să‑şi descheie cămaşa. Sar în duş, iar pe urmă am treabă.<br />
— Apropo, nu te‑am văzut la masă, spuse Dyer, ridicându‑se reluctant din pat. Unde‑ai mâncat?<br />
— N‑am mâncat.<br />
— E o neghiobie. De ce să ţii cură, dacă nu porţi decât anteriu? Venise lângă masă şi adulmeca fumul de ţigară. Stătute, rosti el.<br />
— E aici în clădire vreun magnetofon?<br />
— Aici în clădire nu e nici măcar un drops cu lămâie. Du‑te la cabinetul de limbi străine.<br />
— La cine‑i cheia? La Părintele Preşedinte?<br />
— Nu. La Părintele Îngrijitor. Ai nevoie în seara asta?<br />
— Da, am, spuse Karras, potrivind cămaşa pe spătarul scaunului. Unde‑l găsesc?<br />
— Vrei să ţi‑o aduc eu?<br />
— Ai putea face asta? Chiar că sunt legat de oră.<br />
— Nici o jenă, Mare Vraci Iezuit Beatificat. Se rezolvă. Dyer deschise uşa şi ieşi.<br />
<br />
<br />
Karras făcu un duş, îmbrăcă un tricou şi o pereche de pantaloni. Aşezându‑se la birou, descoperi un cartuş de Camel fără filtru, iar lângă el o cheie cu eticheta CABINET DE LIMBI STRĂINE şi alta pe care scria FRIGIDERUL REFECTORIULUI. De ultima era legat un bileţel: Decât şobolanii, mai bine tu. Karras surâse de semnătură: Puştiul Drops cu Lămâie. Puse bileţelul de o parte, apoi îşi desfăcu ceasul de la mână şi îl aşeză pe birou, în faţa lui. Era 10:58 p.m. Începu să citească. Freud. McCasland. Satan. Studiul exhaustiv al lui Oesterreich. Şi puţin după ora 4 a.m., termină. Se frecă pe faţă. La ochi. Îl usturau. Aruncă o privire spre scrumieră. Scrum şi mucuri de ţigări. Fum dens atârnând prin aer. Se ridică şi merse istovit către fereastră. O deschise. Sorbi din răcoarea aerului umed al dimineţii şi stătu să se gândească. Regan avea sindromul fizic de posedare. Ştia. Măcar de asta era sigur. Căci de la un caz la altul, indiferent de situarea geografică sau de perioada istorică, simptoamele erau în mod substanţial constante. Pe unele, Regan încă nu le pusese în evidentă: stigmatele; dorinţa de mâncăruri care repugnă; insensibilitatea la durere; sughiţurile frecvente şi ireprimabile. Dar pe celelalte le manifestase în mod clar: excitarea motorie involuntară; respiraţia rău mirositoare; limba încărcată; deteriorarea din cale afară; stomacul dilatat; iritaţiile pielii şi ale mucoasei. Cât se poate de semnificativă era prezenta simptoamelor de bază care formau subiectul central, al cazurilor caracterizate de Oesterreich drept posedare „autentică": izbitoarele schimbări de voce şi de trăsături, plus manifestarea unei noi personalităţi.<br />
Karras ridică privirea şi se uită ţintă în lungul străzii. Printre ramurile copacilor putea vedea casa şi fereastra mare cu cercevele de la dormitorul lui Regan. Când posedarea era voluntară, ca în cazul mediumurilor, noua personalitate era adesea benignă. Ca Tia, rumegă Karras. Spiritul unei femei care posedase un bărbat. Un sculptor. Pentru scurte intervale de timp. Câte o oră de fiecare dată. Până când un prieten al sculptorului se îndrăgostise cu desperare. De Tia. Îl imploră pe sculptor să‑i permită acesteia să rămână permanent în posesia trupului său. Dar în Regan nu e Tia, reflectă Karras mohorât. Personalitatea invadatoare era mârşavă. Răuvoitoare. Tipică pentru cazurile de posedare demonica în care noua personalitate căuta să distrugă trupul gazdei sale. Şi adesea reuşea.<br />
Prost dispus, iezuitul se duse înapoi la birou, de unde luă un pachet de ţigări; îşi aprinse una. Deci okay. Are sindromul posedării demonice. Şi cum îl tratezi?<br />
Vântură chibritul să se stingă. Depinde de ce l‑a cauzat. Se aşeză pe marginea biroului. Se gândi. Călugăriţele de la mănăstirea din Lille. Posedate. În Franţa începutului de secol şaptesprezece. Mărturisiseră exorciştilor lor că atunci când se aflau neajutorate în starea de posedare, luau parte cu regularitate la orgii satanice; îşi variau cu regularitate practicile erotice: lunile şi marţile, copulaţie heterosexuală; joile, sodomie, felaţiune şi cunilingus, cu partenere homosexuale; sâmbetele, bestialitate cu animale domestice şi dragoni. Şi dragoni!... Iezuitul scutură din cap. Ca şi la Lille, credea că în multe cazuri de posedare cauzele erau un amestec de înşelătorie şi mitomanie. Însă altele, păreau totuşi cauzate de boli mentale: paranoia, schizofrenie, neurastenie, psihastenie; iar acesta era motivul pentru care Biserica recomandase ani la rând ca exorcistul să lucreze în prezenta unui psihiatru sau a unui neurolog. Dar nu toate posedările aveau cauze atât de clare. Multe îl conduseseră pe Oesterreich la a caracteriza posedarea drept o tulburare separată, de sine stătătoare; la a înlătura explicaţia etichetării psihiatrice de „dedublare a personalităţii", ca fiind o substituire la fel de ocultă a conceptelor de „demon" şi „spirit al mortului".<br />
Karras se scărpină cu un deget în pliul de lângă nas. Indiciile celor de la Barringer, îi spusese Chris, erau că tulburarea lui Regan ar putea fi cauzată de sugestie; de ceva legat oarecum de isterie. Şi Karras se gândea cam la fel. Credea că majoritatea cazurilor pe care le studiase fuseseră cauzate de exact aceşti factori. Sigur. Pe de o parte, loveşte în majoritate femei. Pe de altă parte, toate aceste izbucniri epidemice de posedare. Şi pe urmă aceşti exorcişti... Karras se încruntă. Ei înşişi deveneau adesea victimele posedării. Se gândi la Loudun. Franţa. Mănăstirea de maici Ursuline. Din cei patru exorcişti trimişi acolo pentru a avea de‑a face cu o epidemie de posedare, trei — Părinţii Lucas, Lactance şi Tranquille — nu numai că deveniseră posedaţi, dar şi muriseră curând, aparent din cauza şocului. Iar al patrulea, Pere Surin, care la vremea posedării sale avea treizeci şi trei de ani, rămăsese nebun pentru tot restul de douăzeci şi cinci de ani ai vieţii.<br />
Dădu din cap ca pentru sine. Dacă tulburarea lui Regan era de natură isterică; dacă instalarea posedării era produsul sugestiei, atunci sursa sugestiei nu putea fi decât capitolul din cartea despre vrăjitorie. Capitolul despre posedare. Oare îl citise?<br />
Se aplecă concentrat asupra paginilor. Existau oare similitudini izbitoare între vreunul din detaliile lor şi comportamentul lui Regan? Asta ar putea dovedi ipoteza. Ar putea.<br />
Găsi câteva corelaţii:<br />
...Cazul unei fetiţe în vârstă de opt ani care era descrisă în capitolul respectiv că „mugind ca un taur cu o voce tunătoare, foarte groasă". (Mugetul ca de juncan al lui Regan.)<br />
...Cazul Helenei Smith, care a fost tratat de marele psiholog Flournoy; descrierea lui potrivit căreia aceasta îşi preschimba trăsăturile în cele ale altor personalităţi cu „rapiditatea fulgerului". (A făcut‑o cu mine. Personalitatea care a vorbit cu accent britanic. Schimbare iute. Instantanee.)<br />
...Un caz în Africa de Sud, relatat la prima mână de reputatul etnolog Junod; descrierea lui referitoare la o femeie care dispăruse într‑o noapte din locuinţa ei, pentru a fi găsită în dimineaţa următoare „legată în vârful" unui copac foarte înalt cu „liane subţiri", şi care mai apoi „coborâse lunecând pe copac cu capul în jos, sâsâind, scoţându‑şi şi băgându‑şi cu repeziciune limba‑n gură asemenea unui şarpe. Apoi stătuse o vreme atârnată, după care vorbise într‑o limbă pe care n‑o auzise niciodată nimeni." (Regan lunecând ca un şarpe când o urmărise pe Sharon. Babilonia. O tentativă de „limbă necunoscută".)<br />
...Cazul lui Joseph şi Thiebaut Burner, în vârstă de opt, respectiv zece ani; descrierea lor ca „stând întinşi pe spate şi dintr‑o dată învârtindu‑se ca nişte titirezi, cu o rapiditate extremă". (Sunetele destul de apropiate de vâjâit, ca al unui derviş, ale lui Regan.)<br />
Erau şi alte similitudini; tot nişte motive de a suspecta sugestia: menţionarea puterii anormale, a obscenităţii limbajului; iar Karras credea că trecerea în revistă a posedărilor din Evanghelii, era probabil baza conţinutului curios de religios al elucubraţiilor lui Regan de la Barringer Clinic. Mai mult decât atât, în capitolul respectiv erau menţionate etapele instalării posedării: „... Prima, infestarea, constă într‑un atac asupra mediului înconjurător al victimei; zgomote‑mirosuri‑deplasarea obiectelor; iar al doilea, obsesia, constă într‑un atac personal asupra subiectului, având ca scop să inculce groaza prin lovituri de felul celor pe care cineva le poate aplica altcuiva cu pumnii şi picioarele." Bătăile uşoare. Accesele. Atacurile Căpitanului Howdy.<br />
Poate... poate l‑a citit. Dar Karras nu era convins. Deloc... deloc. Şi Chris. Păruse atât de nesigură în privinţa asta.<br />
Se duse din nou la fereastră. Care‑i atunci răspunsul? Posedare autentică? Un demon? Privi în jos şi scutură din cap. În nici un caz. În nici un caz. Întâmplări paranormale? Sigur. De ce nu? Le‑au relatat cât se poate de mulţi observatori competenţi. Doctori. Psihiatri. Oameni ca Junod. Dar problema e cum să interpretezi fenomenele? Se întoarse cu gândul înapoi la Oesterreich. Referinţă la un şaman din Altai. Siberia. Posedat în mod voluntar şi examinat într‑o clinică în timp ce executa o acţiune aparent paranormală: levitaţia. Exact înainte, pulsul său sărise la o sută, iar apoi ţâşnise la un uluitor două sute. De asemenea schimbări remarcabile ale temperaturii. Ale respiraţiei. Deci acţiunea sa paranormală era legată de fiziologie. Era cauzată de vreo energie sau forţă anume a corpului. Dar ca dovadă a posedării Biserica vroia fenomene clare şi exterioare care să sugereze...<br />
Uitase formularea. Se uită după ea. Urmări cu degetul în jos, de‑a lungul paginii uneia din cărţile de pe masă. O găsi: „...fenomene exterioare verificabile care să sugereze ideea că ele sunt datorate intervenţiei extraordinare a unei inteligente, alta decât cea a omului". Era oare acesta cazul şamanului? se întrebă Karras. Nu. Şi în cazul acesta Regan?<br />
Se întoarse la un pasaj pe care îl subliniase cu creionul: Exorcistul va fi pur şi simplu atent ca nici una din manifestările pacientului să nu rămână netrecută în revistă în cadrul..."<br />
Dădu din cap. Okay, atunci. Hai să vedem. În ritm susţinut, el trecu prin manifestările de tulburare ale lui Regan împreună cu posibilele lor explicaţii. Le bifa în minte, una câte una:<br />
Năucitoarele schimbări ale trăsăturilor lui Regan.<br />
În parte boala ei. În parte subalimentaţia. În cea mai mare parte, concluziona el, acestea erau datorate faptului că fizionomia este o expresie a constituţiei psihice. Indiferent ce dracului o mai însemna şi asta! adăugă el cam în doi peri.<br />
Năucitoarea schimbare a vocii lui Regan.<br />
Încă mai avea de ascultat vocea originală. Şi chiar dacă aceasta ar fi fost subţire, după cum relatase mama ei, ţipete continue i‑ar fi iritat coardele vocale, de unde o îngroşare a vocii. Singura problemă aici, reflectă el, era volumul masiv al acestei voci, căci chiar şi cu umflarea coardelor vocale, acest lucru părea imposibil din punct de vedere fiziologic. Şi totuşi, chibzui el, în stări anxioase sau patologice, erau cunoscute ca ceva obişnuit etalările unei puteri paranormale, în exces faţă de potenţialul muscular. N‑ar putea coardele vocale şi laringele să facă şi ele obiectul aceluiaşi efect misterios?<br />
Vocabularul extins şi bruştele cunoştinţe ale lui Regan.<br />
Criptomnezie: amintiri îngropate ale unor cuvinte şi date la care a fost cândva expusă, chiar şi în copilărie, poate. La somnambuli — şi adesea la oamenii pe punctul de a muri — informaţiile îngropate ies de multe ori la suprafaţă cu fidelitate fotografică.<br />
Faptul că Regan îi recunoscuse ca fiind un preot.<br />
La nimereală. Dacă ar fi citit capitolul despre posedare, ar fi putut să se aştepte la vizita unui preot. Şi potrivit lui Jung, percepţia inconştientă şi sensibilitatea pacienţilor isterici puteau fi în anumite momente de cincizeci de ori mai mari decât normale. Acestea îndreptăţeau aparent autentica „citire a gândurilor" prin bătăile în masă ale medium‑ului, căci ceea ce „citea" de fapt subconştientul medium‑ului erau tremurul şi vibraţiile create în masa de mâinile celor ale căror gânduri se presupunea că le citeşte. Tremurele formau un anumit tipar de litere sau numere. Prin urmare, ar fi fost de conceput ca Regan să‑i fi „citit" identitatea chiar şi numai în această manieră; din cum îi arătau mâinile; din izul de vin sfinţit.<br />
Faptul că Regan ştiuse de moartea mamei lui.<br />
La nimereală. Avea patruzeci şi şase de ani.<br />
— Fi‑vă milă de un vechi ministrant, Părinţele!<br />
Textele cărţilor folosite în seminariile catolice acceptau telepatia atât ca pe o realitate cât şi ca pe un fenomen natural.<br />
Precocitatea intelectului lui Regan.<br />
În decursul observaţiilor personale asupra unui caz de personalitate multiplă care implica declarate fenomene oculte, psihiatrul Jung ajunsese la concluzia că în stări de somnambulism isteric, nu numai percepţiile inconştiente ale simţurilor erau sporite, ci şi funcţiile intelectului, căci noile personalităţi din cazul în chestiune păreau clar mai inteligente decât prima. Şi totuşi, era Karras nedumerit: doar a relata fenomenul însemna a‑l explica?<br />
Brusc se opri din parcurgere şi se aplecă razant deasupra mesei, căci dintr‑o dată îl străfulgerase gândul că jocul de cuvinte referitor la Irod era chiar mai complicat decât păruse la început: Când Fariseii îi spuseseră lui Hristos despre ameninţările lui Irod, îşi aduse el aminte, acesta le răspunsese:<br />
— Mergeţi şi spuneţi acestei vulpi că eu alung diavoli...<br />
Aruncă un moment o privire la banda cu vocea lui Regan, apoi se aşeză istovit la birou. Aprinse altă ţigară... expiră... se gândi din nou la băieţii Burner; la cazul fetiţei de opt ani care manifestase simptome de posedare în toată regula. Ce carte citise acea fată, care să‑i permită subconştientului minţii ei să simuleze simptoamele cu o asemenea perfecţiune? Şi cum să comunice subconştientul diferitelor minţi ale oamenilor posedaţi din Siberia, Germania, Africa, astfel ca simptoamele să rămână aceleaşi?<br />
— Întâmplător, mama ta e aici cu noi, Karras...<br />
Privi în gol în timp ce fumul de la ţigară se ridica asemenea unor şoapte încolăcite ale amintirilor. Preotul se lăsă pe spătar, privind în jos spre ultimul sertar din stânga al biroului. O vreme, rămase privind. Apoi se aplecă încet, deschise sertarul şi scoase un maculator decolorat cu exerciţii de limbă. Instruirea unui adult. A mamei sale. Îl aşeză pe birou şi cu degetul mare răsfiră paginile cu o grijă tandră. Literele alfabetului, iar şi iar. Apoi exerciţii simple:<br />
<br />
LECŢIA VI<br />
ADRESA MEA COMPLETĂ<br />
<br />
Între pagini, o tentativă de scrisoare:<br />
<br />
Apoi un alt început. Incomplet. Îşi mută privirea. Îi văzu ochii la fereastră... aşteptă...<br />
— „Domine, non sum dignus...<br />
Ochii deveniră cei ai lui Regan... ochi ţipând... ochi aşteptând...<br />
— „Împărtăşeşte‑mi Taina Ta..."<br />
Aruncă o privire benzii cu vocea lui Regan.<br />
Ieşi din cameră. Luă cu el banda la cabinetul de limbi străine. Găsi un magnetofon. Se aşeză. Înfăşură capătul benzii pe o rolă goală. Îşi puse căştile pe urechi. Apăsă pe butonul de pornire. Apoi se apleca înainte şi ascultă. Extenuat. Încordat.<br />
O vreme, numai fâsâitul benzii. Uşor scârţâit al mecanismului. Un păcănit brusc de acţionare. Zgomote.<br />
— Salut...<br />
Apoi un ţiuit de rezonanţă. Chris MacNeil, şuşotind, undeva pe fundal:<br />
— Nu aşa aproape de microfon, iubito. Ţine‑l mai departe de gură.<br />
— Aşa?<br />
— Nu, încă.<br />
— Aşa?<br />
— Mda, okay. Acu' dă‑i drumu'. Vorbeşte pur şi simplu.<br />
Chicoteli. Microfonul lovindu‑se de o masă. Apoi vocea clară, dulce, a lui Regan MacNeil:<br />
— Salut, tăticule? Eu sunt. Îmm... Chicote; apoi o şoaptă de o parte: Nu ştiu ce să spun!<br />
— Oh, doar ce mai faci, iubito. Spune‑i ce‑ai mai făcut.<br />
Alte chicoteli, apoi:<br />
— Îmm, tăticule... Aă, să vezi... adică, sper că mă poţi auzi okay, şi, îmm‑ăă, pe urmă, să vedem. Îmm, păi, mai întâi că suntem... Nu, stai; acum... Vezi, mai întâi că suntem în Washington, tăticule, ştii? Adică, aici este unde locuieşte preşedintele, şi casa aia... Înţelegi, tăticule?... este... Nu, stai, după aia; mai bine o iau de la‑nceput. Să vezi, tăticule, este...<br />
Restul Karras îl auzi estompat, ca de departe, printre zvâcnetele sângelui în urechi asemenea unui ocean, în timp ce în pieptul şi în mintea lui creştea o intuiţie copleşitoare: Lucrul pe care l‑am văzut în acea cameră nu era Regan!<br />
Se întoarse la locuinţele iezuiţilor. Intră într‑un cubicul. Spuse Mesa înainte de ora de vârf. Când ridică Ostia întru sfinţire, aceasta îi tremură între degete cu o speranţă ce nu îndrăznea s‑o spere şi pe care se luptă cu fiecare fibră a voinţei lui să o alunge.<br />
— „Căci acesta este Trupul Meu..." şopti el tremurat.<br />
Nu, pâine! Asta nu‑i decât pâine!<br />
Nu îndrăznea să mai iubească iar şi să piardă. Acea pierdere era prea mare, acea durere era prea ascuţită. Îşi plecă fruntea şi înghiţi Ostia ca pe o iluzie pierdută. O clipa i se înţepeni în uscăciunea gâtului.<br />
După Mesă, sări peste micul dejun. Îşi făcu notiţele pentru conferinţă. Îşi susţinu ora de la Georgetown University Medical School. Turui răguşit discursul pregătit de mântuială:<br />
— ...iar privitor la simptoamele de tulburări cu stări manicheiste, veţi...<br />
— Tăticule, sunt eu... sunt eu...<br />
Dar cine era „eu"?<br />
Karras dădu drumul mai devreme clasei şi se întoarse în camera lui, unde imediat se cocârjă deasupra biroului său, cu palmele apăsate şi reexamină încordat poziţia Bisericii referitor la semnele paranormale de posedare demonică. Oare am fost prea rigid? se întrebă el. Scrută punctele principale din Satan: „telepatie... fenomene naturale... obiecte mişcate de la o distantă de‑acum suspectă... din trup ar putea emana anumite fluide... Înaintaşii noştri... ştiinţă... În zilele noastre trebuie să fim mai precauţi. „Fără a pune la socoteală mărturiile paranormale, totuşi..." Îşi încetini ritmul cititului, „...toate conversaţiile avute cu pacientul trebuiesc analizate cu grijă, căci dacă ele prezintă acelaşi sistem de asociere de idei şi de obişnuinţe logico‑gramaticale cu cel etalat în stare normală, atunci posedarea trebuie considerată suspectă".<br />
Karras trase adânc aer în piept, extenuat. Apoi expiră. Lăsă capul să‑i cadă. Nu‑i chip. Nu e tranşant. Aruncă o privire planşei de pe pagina vecină. Un demon, privirea‑i mătură leneşă în jos spre legendă: „Pazuzu". Karras închise ochii. Ceva în neregulă. Tranquille... Îşi imagină moartea exorcistului: agonia finală... mugetul... sâsâitul. vomitatul... „demonii" trântindu‑l jos din pat, furioşi fiindcă în curând va muri şi va trece dincolo de chinul lor. Şi Lucas! Lucas. Îngenunchind lângă pat. Rugându‑se. Dar în clipa morţii lui Tranquille, Lucas luase instantaneu asupra sa identitatea demonilor celuilalt, începând să lovească mârşav cu piciorul în cadavrul cald încă, în trupul zdrobit şi chircit, duhnind a excremente şi a vomă, în timp ce şase oameni puternici căutau să‑l ţină în frâu. Acesta nu se oprise până când nu fusese luat cadavrul din cameră. Karras văzu aceasta. Îşi imagină foarte clar.<br />
S‑ar putea oare? Ar putea fi posibil de conceput aşa ceva? Ar putea fi ritualul exorcizării singura speranţă pentru Regan? E neapărată nevoie să deschidă el acel vestiar cu dureri?<br />
Nu putea să alunge gândul. Nu putea să‑l lase neverificat. Trebuia să ştie. Cum să ştie? Deschise ochii, „...conversaţiile avute cu pacientul trebuiesc..." Da. Da, de ce nu? Dacă descoperirea că tiparele de vorbire ale lui Regan şi ale „demonului" sunt aceleaşi, ar fi eliminat posedarea chiar şi cu întâmplări paranormale, atunci cu siguranţă... Sigur... diferenţe puternice ale tiparelor ar trebui să însemne că probabil există posedare!<br />
Se animă. Ce altceva? Ce altceva? Ceva rapid. Ea... Stai puţin. Se opri, privind fix în jos, cu mâinile împreunate la spate. Acel capitol... Acel capitol din cartea despre vrăjitorie. Se menţiona...? Da, se menţiona: faptul că demonii reacţionau invariabil cu furie când erau confruntaţi cu Ostie sfinţită... cu moaşte... cu... Apă sfinţită! Exact! Asta e! Mă voi duce acolo şi o voi stropi cu apă obişnuită! Dar îi voi spune că e apă sfinţită! Sigur! Dacă reacţionează în maniera în care se presupune că reacţionează demonii, atunci voi şti că nu e posedată... că simptoamele sunt sugestii... că le‑a luat din carte! Dar dacă nu reacţionează ar însemna...<br />
Posedare autentică?<br />
Poate...<br />
Febril, scotoci după o sticluţă pentru apa sfinţită.<br />
<br />
<br />
Îi deschise uşa Willie. Intrând, aruncă o privire către dormitorul lui Regan. Strigăte. Obscenităţi. Şi totuşi nu cu vocea groasă, răguşită a demonului. Hârâită. Mai subţire. Cu un puternic accent.. Da!... Apariţia care se manifestase fugitiv când o văzuse pe Regan rândul trecut.<br />
Karras îşi coborî privirea spre Willie, care aştepta. Se holba nedumerită la gulerul roman. La roba preoţească.<br />
— Unde‑i doamna MacNeil, vă rog? o întrebă Karras.<br />
Willie arătă la etaj.<br />
— Mulţumesc.<br />
Se duse către scară. Urcă. O văzu pe Chris pe hol. Stătea pe un scaun, lângă dormitorul lui Regan, cu capul plecat, cu braţele încrucişate. Atunci când iezuitul se apropie de ea, Chris auzi foşnetul sutanei. Privi în sus şi se ridică cu repeziciune în picioare.<br />
— Bună, Părinte.<br />
Sub ochi avea pungi albăstrii. Karras se încruntă.<br />
— Aţi dormit?<br />
— Oh, puţin.<br />
El scutura din cap în semn de admonestare.<br />
— Ei bine, n‑am putut, oftă ea către el, arătând cu capul către uşa lui Regan. A făcut aşa toată noaptea.<br />
— Ceva vomă?<br />
— Nu. Îl apucă de mânecă parcă pentru a‑l îndepărta. Haideţi, să mergem jos unde putem...<br />
— Nu, aş dori s‑o văd, o întrerupse el blând. Se opuse imboldulului ei insistent de a‑l conduce.<br />
— Chiar acum?<br />
Ceva în neregulă, reflectă Karras. Arăta încordată. Speriată.<br />
— De ce nu acum? chestionă el.<br />
Ea aruncă pe furiş o privire spre uşa dormitorului lui Regan. Dinăuntru se auzeau ţipetele stridente ale acelei voci răguşite şi nebune de furie:<br />
— Naa‑zist afurisit! Naa‑zist pizdos!<br />
Chris îşi întoarse privirea; după care aprobă reluctant din cap.<br />
— Poftiţi. Intraţi.<br />
— Aveţi un magnetofon?<br />
Ochii ei îi căutară pe ai lui cu mişcări iuţi. Zbateri uşoare.<br />
— Aţi putea pune să fie adus aici sus în cameră cu o bandă neînregistrată, vă rog?<br />
Se încruntă suspicioasă.<br />
— Pentru ce? Apoi alarmată. Adică, vreţi să înregistraţi...?<br />
— Da, este imp...<br />
— Părinte, nu vă pot lăsa să...!<br />
— Am nevoie să fac comparări ale tiparelor vorbirii, i‑o tăie el ferm. Vă rog mult! Pur şi simplu va trebui să aveţi încredere în mine!<br />
Tocmai se întorceau spre uşă, când un şuvoi coroziv de obscenităţi păru să‑l împingă pe Karl afară din dormitorul lui Regan. Faţa îi era cenuşie şi întunecată, iar în mâini ţinea nişte scutece şi lenjerii soioase.<br />
— I‑ai pus, Karl? îl întrebă Chris în timp ce servitorul închidea uşa dormitorului în urma lui.<br />
Karl aruncă o privire rapidă spre Karras, apoi spre Chris.<br />
— Sunt puşi, spuse el sec şi porni repede pe coridor către scară.<br />
Chris îl privi. Apoi se întoarse spre Karras.<br />
— Okay, spuse ea slab. Okay. Vi‑l voi trimite sus. Şi brusc plecă şi ea pe hol.<br />
Karras o privi o clipă. Nedumerit. Ce nu era în regulă? Apoi sesiză liniştea bruscă din dormitor. Pentru scurt timp. Iar acum chelălăitul râsului diabolic. Păşi înainte. Pipăi sticluţa cu apă din buzunar. Deschise uşa şi păşi în dormitor.<br />
În timp ce se apropia, lucrul îl privea cu ochi batjocoritori. Plini de şiretenie. Plini de ură. Plini de putere.<br />
— Salut, Karras.<br />
Preotul auzi zgomotul diareii golindu‑se în chiloţii de plastic.<br />
Vorbi calm de la picioarele patului.<br />
— Salut, Diavole. Cum te mai simţi?<br />
— Pe moment, foarte fericit să te văd. Încântat. Limba îi atârna afară din gură, în timp ce ochii îl măsurau pe Karras cu insolenţă.<br />
— Ţi‑ai arborat culorile, văd. Foarte bine. Încă un duruit. Nu te deranjează un pic de duhoare, Karras, nu‑i aşa?<br />
— Deloc.<br />
— Eşti un mincinos!<br />
— Te necăjeşte asta?<br />
— Cât de cât.<br />
— Dar Diavolului îi plac mincinoşii.<br />
— Numai cei pricepuţi, dragă Karras, numai cei pricepuţi, chicoti acesta. Mai mult decât atât, cine‑a spus că eu sunt Diavolul?<br />
— Nu tu?<br />
— Oh, oi fi spus. Poate. Nu mă simt bine. M‑ai crezut?<br />
— Desigur.<br />
— Scuzele mele.<br />
— Spui că nu eşti Diavolul?<br />
— Doar un amărât de demon care se zbate. Un drac. O distincţie subtilă, dar una care nu‑i scapă total neobservată Tatălui Nostru care e în Iad. Apropo, n‑o să‑i pomeneşti acuma că m‑a luat gura pe dinainte, Karras, nu‑i aşa? Îh? Dacă îl vezi?<br />
— Să‑l văd? E aici? întrebă preotul.<br />
— În porc? Câtuşi de puţin. Doar o familie amărâtă de suflete rătăcitoare, prietene. Nu dai vina pe noi pentru faptul că ne aflăm aici, nu‑i aşa? La urma urmelor, n‑avem unde să ne ducem. Nici un cămin.<br />
— Şi câtă vreme plănuiţi să staţi?<br />
Capul se smuci în sus de pe pernă, urlând contorsionat de turbare:<br />
— Până când purceaua moare! Apoi, la fel de brusc, Regan se potoli la loc, cu un rânjet, ţinându‑şi buzele de parcă i‑ar fi lăsat gura apă. Apropo, ce zi excelentă pentru o exorcizare, Karras.<br />
Cartea! Trebuie să fi citit asta în carte!<br />
Ochii sardonici priveau ţintă pătrunzători.<br />
— Chiar dă‑i drumu' repede. Cât mai repede.<br />
Inconsistent. Ceva fals aici.<br />
— V‑ar plăcea asta?<br />
— Straşnic.<br />
— Dar asta nu v‑ar alunga din Regan?<br />
Demonul îşi aşeză capul înapoi pe pernă, cârâind obsedant, apoi se întrerupse.<br />
— Ne‑ar aduce împreună.<br />
— Pe voi şi pe Regan?<br />
— Pe noi şi pe tine, bunul meu prieten, croncăni demonul. Pe noi şi pe tine. Iar din adâncul gâtului ieşi un râs înfundat.<br />
Karras se uită pierdut. Simţi mâini pe ceafa. Reci ca gheaţa. Atingându‑l uşor. Apoi îi trecu. Cauzate de teamă, concluzionă el. Teamă.<br />
Teamă de ce?<br />
— Da, te vei alătura micii noastre familii, Karras. Vezi tu, necazul cu semnele din cer, dragul meu dumicat, este că odată ce le‑ai văzut, nu mai ai nici o scuză. Ai sesizat despre cât de puţine miracole se mai aude în ultima vreme? Nu‑i vina noastră, Karras. Nu ne‑o pune nouă‑n cârcă. Noi ne străduim!<br />
Karras îşi întoarse cu o smucitură capul în direcţia unei pocnituri puternice, subite. Un sertar de birou se deschisese cu zgomot, alunecând în afară pe toată lungimea lui. Simţi un fior ce creştea rapid, urmărind cum sertarul se închise brusc cu o trosnitură. Iată! Apoi, la fel de brusc, emoţia coborî ca un vreasc putrezit dintr‑un copac: Psihokinezie. Karras auzi chicoteli. Privi înapoi spre Regan.<br />
— Cât de plăcut să stau la taclale cu tine, Karras, spuse demonul, rânjind. Mă simt liber. Ca un zburdalnic. Îmi desfac marile‑mi aripi. În fond, chiar şi numai faptul că‑ţi spun asta va servi doar la a‑ţi spori damnaţia, doctore, dragul şi dezonoratul meu medic.<br />
— Tu ai făcut asta? Tu ai făcut chiar acum să se mişte sertarul ăla de sus?<br />
Demonul nu asculta. Îşi îndreptase privirea spre uşă, spre zgomotul cuiva care se apropia cu repeziciune pe coridor, iar acum trăsăturile lui se schimbaseră în cele ale celeilalte personalităţi.<br />
— Afurisit măcelar nenorocit! ţipă strident acesta cu vocea răguşită, cu accent britanic. Hun pizdos!<br />
În uşă îşi făcu apariţia Karl, apropiindu‑se în grabă cu magnetofonul. Îl aşeză lângă pat, ferindu‑şi privirea, după care se retrase iute din cameră.<br />
— Afară, Himmler! Piei din ochii mei! Du‑te s‑o vizitezi pe fi‑ta aia cu picioarele ca nişte papainoage! Du‑i sauerkraut! Sauerkraut şi heroină, Thorndike! O să se‑nnebunească după ea! O să...<br />
Dispărut. Karl dispăruse afară. Iar acum, lucrul din Regan era dintr‑o dată cordial, urmărindu‑l pe Karras cu privirea, în timp ce preotul instala magnetofonul; căuta o priză; băga ştecherul în ea; înfăşură capătul benzii pe rolă.<br />
— Oh, da, salve salve salve. Care‑i mersu'? spuse ceva‑ul fericit. Vom înregistra oarece, Padre? Ce amuzant! Oh, chiar că‑mi place să joc, să ştii! Oh, imens!<br />
— Eu sunt Damien Karras, spuse preotul în timp ce trebăluia. Tu cine eşti?<br />
— Acu' îmi ceri şi recomandări, patrafire? Afurisită neobrăzare din partea ta, n‑ai zice? Chicoti. L‑am interpretat pe Puck în sceneta montată la grădiniţă. Aruncă o privire în jur. Întâmplător, unde‑i ceva de băut? Sunt scorojit.<br />
Preotul aşeză cu grijă microfonul pe noptieră.<br />
— Dacă‑mi vei spune cum te cheamă, voi încerca să‑ţi găsesc eu ceva.<br />
— Da, desigur, răspunse acesta cu un cârâit amuzat. Şi după aia o s‑o bei singur, presupun.<br />
În timp ce apăsa pe butonul RECORD, Karras răspunse:<br />
— Spune‑mi cum te cheamă.<br />
— Pungaş futangiu!<br />
Apoi dispăru prompt şi fu înlocuit de demon.<br />
— Şi ce facem noi acum, Karras? Înregistrăm mica noastră discuţie?<br />
Karras se îndreptă de şale. Se uită lung. Apoi îşi trase un scaun lângă pat şi se aşeză.<br />
— Te deranjează? răspunse el.<br />
— Câtuşi de puţin, croncăni demonul. Totdeauna mi‑au cam plăcut maşinăriile infernale.<br />
Brusc o duhoare puternică, nouă, îl asaltă pe Karras. Era un miros ca de...<br />
— Sauerkraut, Karras. Ai sesizat?<br />
Chiar că mirosea a varză murată, se minună iezuitul. Părea să emane dinspre pat. Din trupul lui Regan. Apoi dispăru, înlocuit de duhoarea de putrefacţie de dinainte. Karras se încruntă. Mi‑am închipuit eu? Autosugestie? Se gândi la apa sfinţită. Acum? Nu, ţine‑o. Strânge mai multe tipare de vorbire.<br />
— Cu cine am vorbit înainte? întrebă el.<br />
— Doar careva din familie, Karras.<br />
— Un demon?<br />
— Îi cauţi prea mult în coarne.<br />
— Cum aşa?<br />
— Cuvântul „demon" înseamnă „cel înţelept". El e un prost.<br />
Iezuitul deveni încordat.<br />
— În ce limbă „demon" înseamnă „cel înţelept"?<br />
— În greacă.<br />
— Vorbeşti greaca?<br />
— Foarte fluent.<br />
Unul din semne! se gândi Karras surescitat. Vorbitul într‑o limbă necunoscută! Era mai mult decât sperase.<br />
— Pos egnokas hoti presbyteros eimi ? chestionă el iute în greaca veche.<br />
— N‑am chef, Karras.<br />
— Oh. Deci nu poţi să...<br />
— N‑am chef!<br />
Dezamăgire. Karras rumegă gândurile.<br />
— Tu ai făcut sertarul de sus să alunece afară? chestionă el.<br />
— Mai mult ca sigur.<br />
— Foarte impresionant. Karras dădu din cap. Eşti cu siguranţă un demon foarte, foarte puternic.<br />
— Sunt.<br />
— Mă întrebam dacă ai vrea s‑o faci din nou.<br />
— Da, cu timpul.<br />
— Fă‑o acum, te rog... chiar că aş dori s‑o văd.<br />
— Cu timpul.<br />
— De ce nu acum?<br />
— Trebuie să‑ţi mai dăm şi motive de îndoială, croncăni el. Doar atâtea cât să fim siguri de rezultatul final. Îşi aşeză înapoi capul cu un chicot maliţios. Ce trăire să ataci prin adevăr! Ah, ce bucurie!<br />
Mâini de gheaţă atingându‑l pe gât. Karras privi ţintă. De ce din nou teamă? Teamă? Era teamă?<br />
— Nu, nu teamă, spuse demonul. Rânjea. Eu eram.<br />
Acum mâinile dispăruseră. Karras se încruntă. Simţi o nouă mirare. O disecă în amănunt. Telepată. Sau nu? Află. Află acum.<br />
— Poţi să‑mi spui ce gândesc chiar acum?<br />
— Gândurile tale sunt prea plicticoase pentru a le urmări.<br />
— Atunci, nu poţi să‑mi citeşti gândurile.<br />
— Ia‑o cum doreşti... cum doreşti.<br />
Să încerci apa sfinţită? Acum? Auzi ticăitul mecanismului magnetofonului. Nu. Continuă să sapi. Mai adună mostre de limbaj.<br />
— Eşti o persoană fascinantă.<br />
Regan zâmbi ironic.<br />
— Oh, nu, serios, spuse Karras. Aş dori să ştiu mai multe despre fondul tău. N‑ai apucat să‑mi spui cine eşti, de exemplu.<br />
— Un drac, urui demonul.<br />
— Da, ştiu, dar care drac? Cum te cheamă?<br />
— Eh, ce înseamnă acuma un nume, Karras? Nu‑ţi bate capu' cu numele meu. Spune‑mi Howdy, dacă găseşti că‑ţi vine mai uşor.<br />
— A, da. Căpitanul Howdy. Karras dădu din cap. Prietenul lui Regan.<br />
— Prietenul ei foarte apropiat.<br />
— Ah, chiar?<br />
— Exact..<br />
— Dar atunci de ce‑o chinui?<br />
— Pentru că sunt prietenul ei. Purcelei îi place asta!<br />
— Îi place asta?<br />
— Adoră asta!<br />
— Dar de ce?<br />
— Întreab‑o!<br />
— I‑ai permite să răspundă?<br />
— Nu.<br />
— Păi, ce rost ar avea atunci să‑ntreb?<br />
— Nici unul! Ochii demonului scânteiară cu pică.<br />
— Cine‑i persoana cu care am vorbit mai devreme? întrebă Karras.<br />
— Ai mai întrebat asta.<br />
— Ştiu, dar tot nu mi‑ai dat un răspuns.<br />
— Doar un alt bun prieten al dulcei, iubitei purcele, dragă Karras.<br />
— Aş putea vorbi cu el?<br />
— Nu. E ocupat cu maică‑ta, care‑i suge pula până‑la floci, Karras! Pân‑la rădăcină! Chicoti uşor, iar apoi adăugă: Minunată limbă, maică‑ta asta. Pricepută gură.<br />
Îl privea cu un licăr batjocoritor, iar Karras simţi o turbare măturând tot ce‑i stătea în cale, o ură chinuitoare despre care preotul realiză rapid că era îndreptată nu spre Regan, ci spre demon. Demon! Ce dracu' se‑ntâmplă cu tine, Karras? Iezuitul se agăţă de marginile calmului, respiră adânc, iar apoi se ridică în picioare şi scoase din buzunarul cămăşii sticluţa cu apă. O deşurubă.<br />
Demonul arătă circumspect.<br />
— Ce‑i asta?<br />
— Nu ştii? întrebă Karras, acoperind gura sticluţei pe jumătate cu degetul şi începând să împrăştie conţinutul pe Regan. E apă sfinţită, drace.<br />
Imediat demonul bătu în retragere, zvârcolindu‑se şi mugind de groază şi de durere:<br />
— Arde! Mă arde! Ahh, opreşte! Încetează, preot nenorocit! Încetează!<br />
Karras se opri din stropit, fără nici o expresie pe faţă. Isterie. Sugestie. Chiar a citit acea carte. Aruncă o privire către magnetofon. De ce să mă mai complic?<br />
Sesiză liniştea. Se uită la Regan. Îşi apropie sprâncenele. Ce‑i asta? Ce se‑ntâmplă? Personalitatea demonică dispăruse şi în locul ei erau alte trăsături similare. Şi totuşi diferite. Iar ochii erau daţi peste cap, orbitele arătând numai albul. Acum murmurând. Încet. O babilonie febrilă. Karras se duse de partea cealaltă a patului. Se aplecă deasupra s‑asculte. Ce este? Nimic. Şi totuşi... Are cadenţă. Ca un limbaj. S‑ar putea? Simţi fluturarea unor aripi în stomac; le apucă strâns; le ţinu strâns. Haide, nu fi idiot! Şi totuşi...<br />
Aruncă o privire spre ochiul magic al magnetofonului. Nu pâlpâia. Răsuci butonul de volum şi apoi ascultă, încordat, cu urechea plecată la buzele lui Regan. Babilonia încetă şi fu înlocuită de o respiraţie hârşâită şi adâncă.<br />
Karras se îndreptă de şale.<br />
— Tu cine eşti? întrebă el.<br />
— Inemintnusue, răspunse entitatea. Geamăt şoptit. Cu durere. Alb de ochi. Pleoape tremurânde. Inemintnusue. Vocea spartă, şuierată, asemenea sufletului posesorului ei, părea să sfredelească un spaţiu întunecat, obturat, dincolo de timp.<br />
— Acesta este numele tău? se încruntă Karras.<br />
Buzele se mişcară. Silabe febrile. Încete. Neinteligibile. Apoi după scurt timp încetară.<br />
— Eşti capabil să mă înţelegi?<br />
Linişte. Doar respiraţie. Adâncă. Estompată ciudat. Sunetul sinistru al somnului într‑un cort cu oxigen.<br />
Iezuitul aşteptă. Speră la mai mult.<br />
Nu mai apăru nimic.<br />
Derulă banda înapoi, băgă magnetofonul în carcasa lui şi îl luă de jos împreună cu rola pe care era banda. Se uită o ultimă dată spre Regan. Se rupsese filmul. Nehotărât, părăsi camera şi coborî la parter.<br />
O găsi pe Chris în bucătărie. Stătea aşezată sumbru la masă, la o cafea cu Sharon. Când îl văzură apropiindu‑se, ridicară spre el priviri întrebătoare, aşteptând nerăbdătoare. Chris îi spuse încet lui Sharon:<br />
— Ar fi bine să te duci să vezi de Regan. Okay?<br />
Sharon mai sorbi o ultimă dată din cafea, îl salută pe Karras cu o aplecare a capului şi plecă. El se aşeză istovit la masă.<br />
— Deci ce face? îl întrebă Chris, căutându‑i privirea.<br />
Karras dădu să răspundă, dar îl văzu pe Karl intrând în linişte dinspre cămară şi ducându‑se la chiuvetă să spele nişte oale.<br />
Chris îi urmări privirea.<br />
— E okay, spuse ea uşor. Poftiţi. Ce‑aţi găsit?<br />
— Erau doar două personalităţi pe care nu le‑am mai văzut înainte. Ăă, nu, pe una bănuiesc că am mai văzut‑o doar o clipă, cea care sună a britanic. Este cineva pe care îl cunoaşteţi?<br />
— Este important? întrebă Chris.<br />
El văzu din nou încordarea deosebită de pe faţa ei.<br />
— Este important.<br />
Ea privi în jos şi dădu din cap.<br />
— Mda, e cineva pe care l‑am cunoscut.<br />
— Cine?<br />
Chris ridică privirea.<br />
— Burke Dennings.<br />
— Regizorul?<br />
— Da.<br />
— Regizorul care...<br />
— Da, i‑o tăie ea.<br />
Iezuitul cântări o clipă în linişte un răspuns. Îi văzu ticul nervos al degetului arătător.<br />
— Doriţi nişte cafea, ceva, Părinte?<br />
El scutură din cap.<br />
— Nu, mersi. Se aplecă înainte, cu coatele pe masă. Regan îl cunoştea?<br />
— Da.<br />
— Şi...<br />
Un zdrăngănit. Speriată, Chris tresări, se întoarse şi îl văzu pe Karl aplecându‑se să ia de pe jos o tigaie pe care o scăpase. În timp ce o ridica, o scăpă din nou.<br />
— Dumnezeule mare, Karl!<br />
— Îmi pare rău, doamnă.<br />
— Du‑te, Karl, du‑te de‑aici! Du‑te să vezi un film, ceva! Nu putem sta închişi cu toţii în casa asta! Se întoarse înapoi spre Karras, apucând un pachet de ţigări şi trântindu‑l pe masă atunci când Karl protestă.<br />
— Nu, mă uit...<br />
— Karl, acu' vorbesc serios! Chris se răsti la el nervoasă, ridicând vocea dar fără a‑şi întoarce capul. Ieşi afară! Pur şi simplu ieşi afară din casa asta o vreme! Cu toţii trebuie să‑ncepem să mai ieşim pe‑afară! Acu' numa' du‑te!<br />
— Da, tu du‑te! repetă Willie ca un ecou, intrând şi smulgându‑i tigaia pe care o strângea în mână. Îl împinse iritată spre cămară.<br />
Karl îi scrută scurt cu privirea pe Karras şi pe Chris, apoi plecă.<br />
— Îmi pare rău, Părinte, murmură Chris scuzându‑se. Întinse mâna după o ţigară. A avut de îndurat îngrozitor de multe în ultima vreme.<br />
— Aţi avut dreptate, spuse Karras blând. Apucă cutia cu chibrituri. Cu toţii ar trebui să faceţi un efort să ieşiţi din casă. Îi aprinse ţigara. Şi dumneavoastră.<br />
— Deci ce‑a spus Burke? întrebă Chris.<br />
— Doar obscenităţi, spuse Karras ridicând din umeri.<br />
— Atâta tot?<br />
El prinse uşorul acces de teamă din tonul ei.<br />
— Cam da, răspunse el. Apoi îşi coborî vocea. Întâmplător, Karl are cumva o fiică?<br />
— O fiică? Nu, nu de care să ştiu eu. Sau dacă are, n‑a pomenit niciodată.<br />
— Sunteţi sigură?<br />
Willie trebăluia la chiuvetă. Chris se întoarse spre ea.<br />
— N‑aveţi nici o fiică, nu‑i aşa, Willie?<br />
— A murit, doamnă, acum multă, multă vreme.<br />
— Oh, îmi pare rău.<br />
Chris se întoarse înapoi spre Karras.<br />
— Asta‑i prima dată când aud despre ea, şopti aceasta. De ce‑aţi întrebat? De unde aţi ştiut?<br />
— Regan. Ea a pomenit de asta, spuse Karras.<br />
Chris se holbă.<br />
— A prezentat vreodată semne că are ESP? întrebă el. Vreau să zic, înainte de perioada asta.<br />
— Păi... Chris ezită. Âă, nu ştiu. Nu sunt sigură. Adică, au existat o sumedenie de momente în care părea să se gândească la aceleaşi lucruri la care mă gândeam şi eu, dar nu se‑ntâmplă aceasta în general la persoanele apropiate?<br />
Karras dădu afirmativ din cap.<br />
— Acuma; cealaltă personalitate de care am pomenit, începu el. Este cea care a apărut o dată în timpul hipnozei?<br />
— Rosteşte o babilonie?<br />
— Da. Cine e?<br />
— Nu ştiu.<br />
— Nu vă e deloc familiară?<br />
— Deloc.<br />
— Aţi trimis după fişele medicale?<br />
— Vor sosi în după‑amiaza aceasta. Le expediază cu avionul. Vă vor fi trimise direct dumneavoastră. Sorbi din cafea. A fost singurul mod în care au putut să mi le elibereze, şi chiar şi‑aşa a trebuit să mă fac luntre şi punte.<br />
— Da, m‑am gândit eu că s‑ar putea s‑aveţi greutăţi.<br />
— Am avut. Dar vor sosi. Mai sorbi o dată. Acum cum rămâne cu exorcizarea. Părinte?<br />
El privi în jos, apoi oftă.<br />
— Ei bine, nu trag prea mari speranţe că i‑o pot vinde Episcopului.<br />
— Cum adică, „nu trageţi prea mari speranţe"? Puse jos ceaşca cu cafea, încruntându‑se neliniştită.<br />
Preotul strecură mâna în buzunar şi extrase sticluţa, ţinând‑o la vedere pentru Chris.<br />
— Vedeţi asta?<br />
Ea dădu din cap.<br />
— I‑am spus că e apă sfinţită, îi explică Karras. Şi când am început s‑o stropesc, a reacţionat violent.<br />
— Şi?<br />
— Nu e apă sfinţită. E apă obişnuită.<br />
— Deci poate că unii demoni nu cunosc diferenţa.<br />
— Chiar credeţi că e un demon în ea?<br />
— Cred că este ceva în interiorul lui Regan care încearcă s‑o ucidă, Părinte Karras, iar faptul că ştie sau nu să deosebească pişatul de apă nu pare să aibă foarte mult de‑a face cu aceasta, nu credeţi? Adică scuzaţi‑mă, dar mi‑aţi cerut părerea! îşi stinse ţigara. Care‑i diferenţa între apa sfinţită şi apa obişnuită, la o adică?<br />
— Apa sfinţită‑i binecuvântată.<br />
— Aferim, Părinte; mă bucur pentru ea! Deci ce îmi spuneţi, între timp... fără exorcism?<br />
— Uitaţi ce este, de‑abia am început să sap în afacerea asta, spuse Karras încălzindu‑se. Iar Biserica are criterii ce trebuie îndeplinite şi trebuie îndeplinite dintr‑un motiv foarte serios: pentru a se feri de gunoiul pe care lumea i‑l tot aruncă an de an în cârcă! Vă dau ca exemplu „preoţii care levitează" şi statuile Maicii Binecuvântate care se presupune că plâng în Vinerea Mare şi în zilele de sărbătoare. Cred că pot trăi şi fără să contribui acum la aceasta.<br />
— Aţi vrea puţin Librium, Părinte?<br />
— Scuzaţi‑mă, dar mi‑aţi cerut părerea.<br />
— Mi‑a ajuns.<br />
El îşi scoase ţigările.<br />
— Şi eu vreau. spuse Chris dogit.<br />
Îi întinse pachetul. Ea se servi. Preotul îşi luă şi el una, după care le aprinse pe amândouă. Expirară cu zgomot şi se lăsară pe masă.<br />
— Îmi pare rău, îi spuse el încet.<br />
— Or să vă ucidă ţigările astea fără filtru.<br />
El se jucă cu pachetul de ţigări, şifonându‑i celofanul.<br />
— Iată semnele pe care Biserica s‑ar putea să le accepte. Unul este vorbitul într‑o limbă pe care subiectul n‑a cunoscut‑o niciodată mai înainte. N‑a studiat‑o niciodată. Apoi este clarviziunea, cu toate că în zilele noastre telepatia sau ESP‑urile ar putea‑o anula.<br />
— Dumneavoastră credeţi în chestia asta? Se încruntă sceptică.<br />
El o privi şi decise că ea vorbea serios. Continuă:<br />
— Iar ultimul îl reprezintă puterile dincolo de posibilităţile şi vârsta ei. Aici intră toate. Orice e ocult.<br />
— Păi atunci, ce ziceţi de acele bocănituri în perete?<br />
— Ele în sine nu înseamnă nimic.<br />
— Şi felul în care sălta sus şi jos în pat?<br />
— Insuficient.<br />
— Ei bine, atunci, cum rămâne cu chestiile alea de pe piele?<br />
— Care chestii?<br />
— Nu v‑am spus?<br />
— Ce să‑mi spuneţi?<br />
— Oh, s‑a întâmplat la clinică, explică Chris. Erau... ăă... Plimbă un deget pe piept. Mă‑nţelegeţi, ca un scris? Doar litere. Îi apăreau pe piept, apoi dispăreau. Pur şi simplu.<br />
Karras se încruntă.<br />
— Aţi spus „litere". Nu cuvinte?<br />
— Nu, nu cuvinte. Doar un M o dată sau de două ori. Apoi un L.<br />
— Şi dumneavoastră aţi văzut asta? o întrebă el.<br />
— Păi, nu. Dar mi‑au spus.<br />
— Cine v‑au spus?<br />
— Doctorii de la clinică. Uitaţi, o să vedeţi în fişe. E pe bune.<br />
— Da, sunt convins. Dar încă o dată, acesta e un fenomen natural.<br />
— Unde? În Transilvania? spuse Chris neîncrezătoare.<br />
Karras scutură din cap.<br />
— Nu, am dat în ziare peste astfel de cazuri. Era unul, mi‑amintesc, în care un psihiatru al unei închisori relata că un pacient al său — un deţinut — putea să intre într‑o stare de transă autoindusă şi să facă să‑i apară semnele zodiacale pe piele. Karras făcu un gest înspre piept. Făcea să i se ridice pielea.<br />
— Maică Precistă, minunile nu au viaţă uşoară cu dumneavoastră, nu‑i aşa?<br />
— A fost odată un experiment, îi explică el cu blândeţe, în care subiectul a fost hipnotizat; pus în transă; apoi i s‑au făcut incizii chirurgicale în fiecare braţ. I s‑a spus că braţul stâng îi va sângera iar că cel drept nu. Ei bine, braţul stâng i‑a sângerat, iar braţul drept nu. Puterea minţii controla fluxul sanguin. Nu ştim cum, desigur; dar se întâmplă. Deci în cazuri de stigmate — ca cel despre care am pomenit, cu prizonierul, sau ca cel ca Regan — mintea inconştientă controlează fluxul sanguin diferenţiat prin piele, trimiţând mai mult părţilor pe care vrea să le ridice. Şi astfel obţineţi apoi desene, sau litere, sau mai ştiu eu ce. Misterios, dar nici pe departe supranatural.<br />
— Sunteţi un caz chiar dificil, Părinte Karras, ştiţi asta?<br />
Karras atinse unghia degetului mare de dinţi.<br />
— Uitaţi, poate aceasta vă va ajuta să înţelegeţi, spuse el în cele din urmă. Biserica — nu eu — Biserica — a dat odată un edict, un avertisment pentru exorcişti. L‑am citit azi‑noapte. Şi ceea ce afirma era faptul că majoritatea oamenilor despre care se credea a fi posedaţi sau care credeau despre alţii că sunt posedaţi — şi aici citez — „au mult mai degrabă nevoie de un doctor decât de un exorcist". O privi pe Chris în ochi. Puteţi ghici când a fost emis acest avertisment?<br />
— Nu, când?<br />
— În anul o mie cinci sute optzeci şi trei.<br />
Chris privi pierdută, surprinsă; se gândi.<br />
— Mda, cu siguranţă a fost un an dat dracului, mormăi ea. Îl auzi pe preot ridicându‑se de pe scaun.<br />
— Lăsaţi‑mă să aştept să verific fişele de la clinică, spuse el.<br />
Ea aprobă dând din cap.<br />
— Între timp, continuă el, voi edita benzile şi le voi duce Institute of Languages and Linguistics. S‑ar putea ca această babilonie să fie vreun fel de limbaj. Mă‑ndoiesc. Dar poate. Şi comparând tiparele vorbirii... Ei bine, atunci veţi şti. Dacă sunt aceleaşi, veţi şti sigur că nu este posedată.<br />
— Şi pe urmă ce? întrebă ea neliniştită.<br />
Preotul căută în ochii ei. Erau tulburi. Îngrijorată că fiica ei n‑ar fi posedată! Se gândi la Dennings. Ceva în neregulă. Foarte în neregulă.<br />
— Mi‑e penibil să vă întreb, dar aş putea împrumuta câteva zile maşina dumneavoastră?<br />
Ea privi în pământ lugubru.<br />
— Aţi putea împrumuta şi viaţa mea câteva zile, murmură. Numa' să mi‑o aduceţi înapoi până joi. Nu se ştie niciodată; poate o să‑mi mai trebuiască.<br />
Cu durere, Karras privi lung capul plecat, fără apărare. Jinduia să o ia de mână şi să‑i spună că totul va fi bine. Dar cum?<br />
— Staţi, să vă aduc cheile, spuse ea.<br />
El o privi cum se depărtează parcă fără nici o ţintă, asemenea unei rugăciuni fără speranţă.<br />
După ce ea îi dădu cheile, Karras reveni în camera sa. Lăsă acolo magnetofonul şi luă cu el banda cu vocea lui Regan. Apoi se întoarse după maşină, care era parcată peste drum.<br />
Urcând în maşină, îl auzi pe Karl strigându‑l din pragul casei:<br />
— Părinte Karras! Iezuitul privi într‑acolo. Karl cobora în grabă treptele de la intrare, trăgându‑şi repede pe el o jachetă. Făcea cu mâna. Părinte Karras! O clipă!<br />
Karras se întinse şi coborî geamul din dreapta. Karl se aplecă în dreptul ferestrei.<br />
— Mergeţi în care parte, Părinte Karras?<br />
— Du Pont Circle.<br />
— Ah, da, bine! M‑aţi putea lăsa în drum, vă rog, Părinte? V‑ar deranja?<br />
— Sunt încântat s‑o fac. Sări înăuntru.<br />
Karl dădu din cap.<br />
— Vă rămân recunoscător, Părinte!<br />
Karras porni motorul.<br />
— Face bine să mai ieşi pe‑afară.<br />
— Da, mă duc să văd film. Film bun.<br />
Karras băgă în viteză şi puse maşina în mişcare.<br />
Un timp merseră în tăcere. Preotul era preocupat, căutând răspunsuri. Posedare. Imposibil. Apa sfinţită. Totuşi...<br />
— Karl, tu l‑ai cunoscut destul de bine pe domnul Dennings, n‑ai zice?<br />
Karl privi ţintă prin parbriz; apoi aprobă ţeapăn din cap.<br />
— Da. L‑am cunoscut.<br />
— Când Regan... când pare a fi Dennings, ai impresia că este cu adevărat?<br />
Pauză lungă. Apoi un sec şi fără intonaţie.<br />
— Da.<br />
Karras dădu din cap, simţindu‑se bântuit.<br />
Până ajunseră la Du Pont Circle nu mai discutară nimic. Opriră la un semafor.<br />
— Mă dau jos aici, Părinte Karras, spuse Karl deschizând portiera. Pot să iau de aici autobuz. Coborî, apoi se aplecă în dreptul geamului. Părinte, mulţumesc foarte mult. Vă rămân recunoscător. Mulţumesc.<br />
Rămase pe refugiu şi aşteptă să se facă verde. Când preotul porni, zâmbi şi făcu cu mâna. Urmări maşina până când aceasta dispăru după virajul ce dădea în Massachusetts Avenue. Apoi alergă la autobuz. Se urcă. Ceru un bilet cu transfer pe o altă linie. Schimbă autobuzul. Călători în tăcere până când în cele din urmă descinse într‑un cartier de locuinţe cu chirie din nord‑estul oraşului. Se îndreptă spre o locuinţă ce stătea să se prăbuşească şi intră.<br />
Karl se opri la baza scării mohorâte, mirosind miasmele înţepătoare de la bucătăriile în care se gătea. De undeva, plânsetul unui copil mic. Un gândac de pe podeaua de scândură se furişă sub o treaptă ţâşnind rapid, cu mişcări frânte. Bărbatul se prinse cu mâna de balustradă şi păru pe punctul de a se întoarce, dar după aceea scutură din cap şi începu să urce. Fiecare scârţâit produs de paşii lui parcă era un geamăt de reproş.<br />
La etajul al doilea, păşi spre o uşă dintr‑o aripă întunecoasă şi o vreme rămase acolo, cu mâna pe tocul uşii. Aruncă o privire către zid: vopsea coşcovită; Nicky şi Ellen mâzgălit cu creionul, iar dedesubt, o dată şi o inimă având în centrul ei tencuiala crăpată. Karl apăsă butonul soneriei şi aşteptă, cu capul plecat. Din apartament, un scârţâit de arcuri de pat. Mormăieli iritate. Apoi cineva apropiindu‑se: un zgomot care era neregulat; târşâitul greoi al unui pantof ortopedic. Brusc uşa se întredeschise cu o smucitură, făcând să zornăie lanţul de siguranţă întins la maximum, în timp ce o femeie în slip şi cu o ţigară bălăbănindu‑se în colţul gurii, aruncă o căutătură încruntată prin crăpătură.<br />
— Oh, tu eşti, spuse ea dogit.<br />
Karl întâlni acei ochi ce trădau duritate, ce erau secătuite fântâni de durere şi vină; aruncă o privire scurtă spre risipita arcuire a buzelor şi spre figura răvăşită a unei tinereţi şi a unei frumuseţi îngropate de vii într‑o mie de camere de motel, într‑o mie de treziri dintr‑un somn agitat, plângând înăbuşit la amintirea graţiei trecute.<br />
— Hai, zi‑i să se uşchească! O voce masculină răguşită, din apartament. Bodogănind. Prietenul.<br />
Fata îşi întoarse capul şi se răsti repede:<br />
— Gura, amărâtule, e tot!<br />
Fata se întoarse spre Karl.<br />
— E beat, tat. Ar fi mai bine să nu intri.<br />
Karl dădu din cap.<br />
Privirea bântuită a fetei se mută în jos, la mâna pe care el o duse la buzunarul de la spate al pantalonilor pentru a scoate portofelul.<br />
— Ce mai face mama? îl întrebă ea trăgând din ţigară, cu ochii asupra mâinii băgate în portofel, numărând hârtii de zece.<br />
— E bine. El dădu scurt din cap. Mama ta e bine.<br />
În timp ce acesta îi întindea banii, ea începu să tuşească din rărunchi. Îşi duse o mână la gură.<br />
— Mama lor de ţigări! se înecă ea.<br />
Karl se zgâi la urmele de înţepături de pe braţul ei.<br />
— Mersi, tat.<br />
Simţi cum banii îi sunt traşi dintre degete.<br />
— Iisuse, mai scurteaz‑o! mârâi prietenul dinăuntru.<br />
— Auzi, tat, ar fi mai bine s‑o lăsăm pe altădată. Okay? Ştii cum face.<br />
— Elvira...! Karl întinsese brusc mâna şi o apucase strâns de încheietură. Există acum clinică în New York! îi şopti el implorator.<br />
Ea se strâmbă, încercând să se elibereze din strânsoarea lui.<br />
— Ei haide, las‑o moartă!<br />
— Te trimit eu! Or să te ajute! Nu mergi la închisoare! Este...<br />
— Iisuse, tat, încetează! ţipă înfiorător, eliberându‑se din încleştarea lui.<br />
— Nu, nu, te rog! Este...<br />
Îi trânti uşa în nas.<br />
În penumbra holului, în acest mormânt zugrăvit al aşteptărilor lui, Karl rămasă o clipă privind tăcut spre uşă, apoi îşi plecă fruntea cu o jale mută. Din apartament se auzi estompat o conversaţie. Apoi un râs de femeie răsunând cinic. Fu urmat de tuse.<br />
Karl se întoarse şi brusc simţi junghiul unui şoc, descoperind că drumul îi era barat de locotenentul Kinderman.<br />
— Poate că acum am putea sta de vorbă, domnule Engstrom, gâjâi acesta. Cu mâinile în buzunarele hainei. Cu ochii trişti. Poate că acum am putea avea o discuţie...<br />
<br />
<br />
<br />
doi<br />
<br />
Karras înfăşură capătul benzii pe o rolă goală. Se afla în biroul directorului rotunjor şi cărunt de la Institute of Languages and Linguistics. Editase cu grijă diferite porţiuni ale benzilor sale pe role diferite, şi acum era pe cale să dea drumul primeia dintre ele. Porni magnetofonul şi se depărta de masă. Ascultară cum vocea febrilă îşi croncănea babilonia. Pe urmă Karras se întoarse spre director.<br />
— Ce este asta, Frank? E o limbă?<br />
Directorul şedea pe marginea biroului său. Sfârşitul benzii îl găsise încruntat şi nedumerit.<br />
— Cam nefiresc. De unde‑ai făcut rost de ea?<br />
Karras opri banda.<br />
— A, e ceva ce‑o am de mai mulţi ani, de pe vremea când lucram la un caz de personalitate duală. Fac o lucrare pe tema asta.<br />
— Pricep.<br />
— Eh, cum rămâne?<br />
Directorul îşi scoase ochelarii şi prinse rama de baga între dinţi.<br />
— Nu, nu e nici o limbă pe care eu s‑o fi auzit vreodată. Totuşi... Se încruntă. Apoi ridică privirea spre Karras. Vrei s‑o mai pui o dată?<br />
Karras derulă cu iuţeală banda şi o cântă din nou.<br />
— Acum ce crezi? întrebă el.<br />
— Ei bine, are cadenţa unei vorbiri.<br />
Karras simţi că speranţa îi accelerează pulsul. Se strădui să şi‑l păstreze coborât.<br />
— Da, aşa am crezut şi eu, fu el de acord.<br />
— Dar în mod sigur nu‑l recunosc, Părinte. Este veche sau modernă? Sau n‑ai idee?<br />
— Nu, n‑am.<br />
— Ăă, de ce nu mi‑ai lăsa‑o s‑o verific cu unii din băieţi, Părinte?<br />
— Ai putea să faci o copie după ea, Frank? Aş dori să păstrez originalul la mine.<br />
— Oh, da, desigur.<br />
— Între timp, mai am altceva. Ai timp?<br />
— Da, bineînţeles. Dă‑i drumu'. Care‑i problema?<br />
— Ăă, dacă ţi‑aş oferi fragmente de vorbire obişnuită de la ceea ce par a fi două persoane diferite. Ai putea să‑mi spui prin analiză semantică dacă doar o singură persoană ar fi fost cumva capabilă să vorbească în ambele moduri?<br />
— Ah, cred că da.<br />
— Cum?<br />
— Păi, presupun că raportul „tip‑semnificaţie" este o cale tot atât de bună ca oricare alta. În eşantioane de o mie de cuvinte sau mai mult, nu ai decât să verifici frecventa apariţiilor diferitelor părţi de vorbire.<br />
— Şi înclini să crezi că e concludent?<br />
— Oh, da. Bine, nu la modul absolut dar, vezi tu, acest tip de test ar depista orice schimbare în vocabularul de bază. Nu‑i vorba de cuvinte, ci de ceea ce exprimă cuvintele: stilul. Noi îi spunem „index de diversitate". Foarte abracadabrant pentru chibiţi, ceea ce, desigur, este ceea ce vrem. Directorul zâmbi în doi peri. Apoi arătă cu capul înspre benzile din mâna lui Karras. Ai pe astea doi oameni diferiţi, aşa‑i?<br />
— Nu. Vocea şi cuvintele au ieşit doar din gura unei singure persoane, Frank. După cum am spus, a fost un caz de personalitate duală. Cuvintele şi vocile mie îmi par total diferite, dar amândouă sunt din gura numai a unei persoane. Uite, am nevoie de un mare serviciu din partea ta.<br />
— Ai dori să le testez? Aş fi încântat s‑o fac. Le voi da unuia dintre instructori.<br />
— Nu, Frank, asta‑i partea cu adevărat mare a serviciului: aş dori să o faci tu însuti şi cât de repede poţi. Este cât se poate de important.<br />
Directorul citi urgenţa în ochii lui. Dădu din cap.<br />
— Okay. Okay. Mă apuc de ele.<br />
Făcu copii ale ambelor benzi, iar Karras se întoarse la locuinţele iezuiţilor cu originalele. Găsi o înştiinţare în cameră. Sosiseră fişele de la clinică.<br />
Se grăbi spre recepţie şi semnă pentru colet. Întors în camera sa, începu imediat să citească şi curând fu convins că irosise timp cu drumul până la institut.<br />
<br />
„...indicaţii ale unei obsesii de vinovăţie cu implicaţiile isterico‑somnambulice care decurg..."<br />
<br />
Loc pentru îndoială. Totdeauna loc. Interpretări. Dar stigmatele lui Regan?... Karras îşi îngropă faţa‑i istovită în palme. Stigmatele pielii pe care i le descrisese Chris fuseseră bineînţeles relatate în fişa lui Regan, dar se notase de asemenea că Regan avea pielea hiperreactivă şi că ar fi putut produce misterioasele litere ea însăşi, fie şi numai prin trasarea lor cu degetul pe piele la scurt timp înainte de apariţia acestora. Dermatografice.<br />
Le‑a făcut chiar ea, rumegă Karras. Era sigur. Căci de cum mâinile lui Regan fuseseră imobilizate cu chingi, menţiona fişa, fenomenele misterioase încetaseră şi nu se mai repetaseră niciodată.<br />
Înşelătorie. Conştientă sau inconştientă. Tot înşelătorie.<br />
Ridică privirea şi scrută telefonul. Frank. Să‑l sune? Ridică receptorul. Îi răspunse secretara, zicându‑i că acesta nu era acolo. El lăsă vorbă să‑l sune imediat ce se întoarce. Apoi, extenuat, se ridică în picioare şi se duse încet la baie. Îşi dădu cu apă rece pe faţă. „Exorcistul va fi pur şi simplu atent ca nici una din manifestările pacientului să nu rămână..." Se privi în oglindă. Oare uitase ceva? Ce? Mirosul de varză murată. Se întoarse, luă un prosop de pe suport şi se şterse pe faţă. Autosugestie, îşi aminti el. Iar bolnavii mentali, în anumite instanţe, păreau capabili în mod inconştient să‑şi controleze corpul, astfel încât acesta să emită o varietate de mirosuri.<br />
Karras se şterse pe mâini. Bătăile... deschiderea şi închiderea sertarului. Psihokinezie? Zău?<br />
— Dumneavoastră credeţi în chestia asta?<br />
Se întrerupse pentru a aşeza prosopul la loc; îşi dădu seama că nu mai gândea clar. Prea obosit. Însă nu îndrăznea s‑o lase pe Regan pradă părerilor; subiectivităţii; trădărilor sălbatice ale minţii.<br />
Ieşi din cameră şi se duse la biblioteca campusului. Căută în Guide of Periodical Literature: Po... Pol... Polte... Găsi ceea ce căuta şi se aşeză la masă să citească într‑un periodic de ştiinţă, un articol al psihiatrului german Dr. Hans Bender referitor la cercetările privind fenomenele poltergeist.<br />
Fără nici o îndoială, concluziona el când termină de citit: fenomene de psihokinezie există; au fost documentate din greu; filmate; observate în clinici psihiatrice. Şi în nici unul din cazurile relatate în articol nu se făcea vreo legătură cu posedarea demonică. Ipoteza era mai degrabă cea a unei energii produse şi controlate în mod inconştient de către minte. Ce era şi mai semnificativ, văzu Karras, de obicei minţile unor adolescenţi în stări de „tensiune interioară extrem de înaltă, frustrare şi furie".<br />
Karras îşi frecă ochii obosiţi. Se simţea tot neostoit. Trecu iar prin simptoame, atingându‑le pe fiecare asemenea unui băiat care trage cu un ţăruş pe stinghiile unui gard de lemn. Pe care oare l‑am scăpat? Pe care?<br />
Răspunsul, concluzionă el istovit, era: Pe nici unul.<br />
Înapoie periodicul la fişier.<br />
Se întoarse le reşedinţa MacNeil. Îi deschise Willie şi îl conduse spre camera de lucru. Uşa era închisă. Willie bătu.<br />
— Părintele Karras, anunţă ea.<br />
— Pofteşte‑l.<br />
Karras intră şi închise uşa în urma lui. Chris era cu spatele la el, cu fruntea în palmă, cu un cot pe bar.<br />
— Bună, Părinte.<br />
Vocea ei era o şoaptă hârâită şi desperată. Îngrijorat, veni lângă ea.<br />
— Aveţi ceva? întrebă el încet.<br />
— Nu, mi‑e bine.<br />
Vocea îi era tensionată. El se încruntă. Mâna ei ascundea faţa. Îi tremura.<br />
— Cum mai e? îl întrebă ea.<br />
— Ăă, m‑am uitat în fişa de la clinică. Aşteptă. Ea nu răspunse. Continuă. Cred... se întrerupse. Ei bine, părerea mea sinceră chiar în momentul de faţă, este că Regan poate fi cel mai bine ajutată prin tratament psihiatric intensiv.<br />
Ea îşi scutură foarte încet capul înainte şi‑napoi.<br />
— Unde‑i tatăl ei? o întrebă el.<br />
— În Europa, şopti ea.<br />
— I‑aţi spus ce se întâmplă?<br />
De atâtea ori se gândise să‑i spună. Fusese tentată. Criza ar fi putut să‑i aducă din nou împreună. Dar Howard şi preoţii... Pentru binele lui Regan, hotărâse că lui nu trebuie să i se spună.<br />
— Nu, răspunse ea încet.<br />
— Ei bine, cred că ar ajuta dacă el ar fi aici.<br />
— Auziţi, nimic nu va ajuta cu excepţia a ceva prea îndepărtat! erupse brusc Chris, ridicând către preot o faţă pătată de lacrimi. Ceva mult prea îndepărtat.<br />
— Cred că ar trebui să trimiteţi după el.<br />
— De ce?<br />
— Ar...<br />
— V‑am cerut să goniţi un demon afară, fir‑ar al dracului să fie, nu să chemaţi altul înăuntru! ţipă ea la Karras cu o isterie subită. Trăsăturile îi erau contorsionate de angoasă. Ce s‑a întâmplat din senin cu exorcismul?<br />
— Acuma...<br />
— Ce dracu' să fac cu Howard?<br />
— Putem vorbi despre aceasta...<br />
— Vorbiţi despre aceasta acum, fir‑ar al dracului să fie! La ce dracu‑i bun Howard în momentul de faţă? Care‑i folosu'?<br />
— Este o mare probabilitate ca tulburarea lui Regan să‑şi aibă rădăcina într‑o vinovăţie privitoare la... <br />
— Vinovăţie privitoare la ce? ţipă ea, cu ochi sălbatici.<br />
— Ar putea...<br />
— Privitoare la divorţ? Tot rahatul ăla psihiatric?<br />
— Acuma...<br />
— E vinovată pentru că l‑a ucis pe Burke Dennings! ţipă ea strident la el, cu mâinile zdrobindu‑i‑se cu putere de tâmple. L‑a ucis! L‑a ucis şi o vor închide; au s‑o‑nchidă! O, Doamne Dumnezeule, o, boa...<br />
Karras o prinse să nu se prăbuşească hohotind. O conduse spre sofa.<br />
— Gata, gata, continua el să spună încet. Gata, gata... Ohhhhhhh! Oh, Doamne Dumnezeule! Oh, Doamne Dumnezeule!<br />
— Gata, gata...<br />
O ajută să se întindă pe sofa. Se aşeză pe margine şi îi luă mâna într‑ale sale. Se gândi la Kinderman. Dennings. Suspinele ei. Ireal.<br />
— Gata, gata... e‑n ordine... liniştiţi‑vă... e‑n ordine...<br />
Curând plânsul se potoli şi el o ajută să se ridice în capul oaselor. Îi aduse un pahar cu apă şi o cutie cu şervetele pe care o găsise pe un raft în spatele barului. Apoi se aşeză lângă ea.<br />
— Of, îmi pare bine, spuse ea, trăgând şi suflându‑şi nasul. Dumnezeule, îmi pare bine că am dat‑o afara.<br />
Karras simţea un tumult, propriu‑i şoc al dezmeticirii crescând pe măsură ce ea devenea mai calmă. Acum trăgea încet pe nas. Îşi dregea la răstimpuri glasul. Acum, apăsarea era din nou pe umerii săi, grea şi asupritoare. În interiorul fiinţei sale, deveni ţeapăn. Nu mai! Nu mai spune nimic!<br />
— Vrei să‑mi spui mai mult? o întrebă el blând.<br />
Chris dădu din cap. Expiră. Se şterse la ochi şi vorbi întretăiat, cu spasme, despre Kinderman; despre carte; despre convingerea că Dennings a fost sus în dormitorul lui Regan; despre marea putere a lui Regan; despre personalitatea lui Dennings, pe care Chris a crezut că a văzut‑o cu capul întors cu faţa la spate.<br />
Încheie. Acum aştepta reacţia lui Karras. El rămase o vreme tăcut, chibzuind la toate acestea. Apoi în cele din urmă spuse încet:<br />
— Nu ştiţi că ea a făcut‑o.<br />
— Dar capul răsucit, spuse Chris.<br />
— Vă loviserăţi destul de tare cu capul de perete, răspunse Karras. Eraţi într‑o stare de şoc. Vi s‑a părut.<br />
— Mi‑a spus că ea a făcut‑o, îngăimă Chris fără nici o expresie pe chip.<br />
O pauză.<br />
— Şi v‑a spus cum? o întrebă Karras.<br />
Chris scutură din cap. Se întoarse şi se uită la el.<br />
— Nu, spuse ea. Nu.<br />
— Atunci nu înseamnă nimic, îi spuse Karras. Nu, n‑are ce să reprezinte atâta timp cât nu ne dă detalii pe care nimeni altcineva în afară de ucigaş n‑ar putea să le ştie în vreun fel.<br />
Ea îşi scutură neîncrezătoare capul.<br />
— Nu ştiu, răspunse ea. Nu ştiu dacă acţionez cum trebuie. Cred că ea a făcut‑o şi că ar putea să mai ucidă şi pe altcineva.<br />
Nu ştiu... Se întrerupse. Părinte, ce ar trebui să fac? îl întrebă ea deznădăjduită.<br />
Greutatea era acum turnată în beton; uscându‑se, luase forma spatelui său.<br />
Îşi sprijini un cot pe genunchi şi închise ochii.<br />
— Ei bine, acuma aţi spus cuiva, zise el liniştit. Aţi făcut ceea ce ar fi trebuit. Acum uitaţi. Pur şi simplu daţi‑o la o parte şi lăsaţi totul în seama mea.<br />
Simţi privirea ei asupra sa şi se uită la ea.<br />
— Vă simţiţi ceva mai bine acum?<br />
Ea încuviinţă din cap.<br />
— Vreţi să‑mi faceţi un serviciu? o întrebă el.<br />
— Ce?<br />
— Ieşiţi să vedeţi un film.<br />
Ea se şterse la ochi cu dosul palmei şi zâmbi.<br />
— Le urăsc.<br />
— Atunci duceţi‑vă în vizită la o prietenă.<br />
Ea îşi puse mâinile‑n poală şi îl privi cu căldură.<br />
— Am un prieten chiar aici, spuse ea într‑un final.<br />
El zâmbi.<br />
— Odihniţi‑vă, o sfătui el.<br />
— O să mă odihnesc.<br />
Preotului îi mai veni un gând.<br />
— Credeţi că Dennings a dus cartea sus? Sau era acolo?<br />
— Cred că era deja acolo, răspunse Chris.<br />
El cântări acest răspuns. Apoi se ridică în picioare.<br />
— Eh, okay. Vă trebuie maşina?<br />
— Nu, ţineţi‑o.<br />
— Bine, atunci. Mă voi întoarce mai târziu.<br />
— Ciao, Părinte.<br />
— Ciao.<br />
Ieşi în revărsarea tumultoasă a străzii. Răsucind pe toate feţele. Regan. Dennings. Imposibil! Nu! Era însă convingerea aproape absolută a lui Chris, reacţia ei, isteria ei. Şi chiar asta este: închipuire isterică. Şi totuşi...<br />
Alungă certitudinile asemenea vântului tăios, frunzele.<br />
Când trecu prin dreptul treptelor pantei lungi de lângă casă, auzi un zgomot venind de undeva de jos, dinspre râu. Se opri şi privi în jos către C&O Canal. O muzicuţă. Cineva cântând „Red River Valley", cântecul preferat al lui Karras încă din copilărie. Îl ascultă până ce îl acoperi zgomotul traficului, până ce reminiscenţa care îl încerca fu sfărâmată de o lume tulburată care însemna clipa de faţă, care tipa după ajutor, care picura sânge pe extenuarea tevaturii. Îşi băgă mâinile în buzunare. Se gândi cu febrilitate. La Chris. La Regan. La Lucas trăgându‑i şuturi lui Tranquille. Trebuie să facă ceva. Ce? Ar putea spera să intuiască mai bine decât clinicienii de la Barringer?<br />
— ... duceţi‑vă la Central Casting! Da; da, ştia că acesta era răspunsul; speranţa. Îşi aminti cazul lui Achille. Posedat. Ca şi Regan, se declarase a fi un drac; ca şi Regan, tulburarea sa îşi avea rădăcina într‑o vinovăţie: remuşcări privitoare la infidelitatea conjugală. Psihologul Janet îi efectuase un tratament sugerându‑i prin hipnoză prezenta soţiei, care apărea în faţa ochilor halucinaţi ai lui Achille şi îi ierta. Karras dădu din cap. Sugestia ar putea să meargă la Regan. Dar nu prin hipnoză. Încercaseră la Barringer. Nu. Sugestia care să contracareze în cazul lui Regan, credea el, era ritualul exorcizării. Ea ştia ce este; îi ştia efectul. Reacţia ei la apa sfinţită. A luat‑o din carte. Iar în carte existau descrieri de exorcizări reuşite. Ar putea merge! Ar putea! Ar putea da rezultate! Dar cum să obţii permisiunea de la Chancery Office? Cum să construieşti un caz fără să menţionezi de Dennings? Karras n‑ar fi putut să‑l mintă pe Episcop. N‑ar fi vrut să falsifice faptele. Dar poţi lăsa faptele să vorbească!<br />
Care fapte?<br />
Îşi plimbă mâna pe frunte. Avea nevoie de somn. Nu‑şi putea permite să doarmă. Simţea o durere de cap care i se zbătea în tâmple.<br />
— Bună, tăticule?<br />
Care fapte?<br />
Benzile de la institut. Ce ar putea găsi Frank? Era oare ceva ce ar fi putut găsi? Nu. Dar cine ştie? Regan nu deosebise apa sfinţită de apa obişnuită. Sigur. Dar dacă presupunem că‑i capabilă să‑mi citească gândurile, de ce oare n‑a ştiut diferenţa între ele? Îşi duse mâna la frunte. Durerea de cap. Confuzia. Iisuse, Karras, trezeşte‑te! Cineva‑i pe moarte! Trezeşte‑te!<br />
Înapoi în camera sa, sună la institut. Nici o urma de Frank. Puse receptorul în furcă. Apă sfinţită. Apă obişnuită. Ceva.<br />
Deschise Ritual‑ul la „Instrucţiuni pentru exorcişti": „...spirite rele... răspunsuri înşelătoare... aşa încât ar putea părea că cel atins nu e în nici un fel posedat..." Karras chibzui. Asta să fie? Despre ce dracu' vorbeşti? Care „spirite rele"?<br />
Închise cartea cu un zgomot şi văzu fişele medicale. Le reciti, căutând rapid cu privirea ceva care să‑l poată ajuta la Episcop.<br />
Ia stai. Nimic despre isterie. Asta e ceva. Dar slab. Altceva. Vreo dis-crepanţă. Ce anume? Scormoni desperat prin amintirile studiilor sale. Şi atunci îşi aduse aminte. Nu mult. Dar totuşi ceva.<br />
Ridică receptorul şi o sună pe Chris. Vocea ei suna dezorientată.<br />
— Bună, Părinte.<br />
— Dormeai? Îmi pare rău.<br />
— E okay.<br />
— Chris, unde lucrează doctorul ăsta... Karras îşi plimbă degetul în jos pe fişă. Doctorul Klein?<br />
— În Rosslyn.<br />
— La policlinică?<br />
— Da.<br />
— Te rog să‑l suni şi să‑i spui că doctorul Karras va trece pe‑acolo şi că va dori să arunce o privire la EEG‑ul lui Regan. Să‑i spui doctorul Karras, Chris. Te‑ai prins?<br />
— M‑am prins.<br />
— Te caut eu mai târziu.<br />
După ce puse receptorul în furcă, Karras îşi desfăcu dintr‑o mişcare gulerul şi îşi scoase sutana şi pantalonii negri, schimbându‑se repede în pantaloni kaki şi jerseu. Pe deasupra îşi puse trenciul negru preoţesc, pe care îl încheie până la gât. Se uită în oglindă şi se încruntă. Preoţi şi poliţişti, se gândi el, descheindu‑şi iute trenciul de gât: puteai să‑i identifici după mirosurile de neînlăturat ale hainelor lor. Karras îşi scoase pantofii şi îşi puse singura pereche pe care o avea şi nu era neagră: tenişii albi tociţi.<br />
Luă maşina lui Chris şi se îndreptă în viteză spre Rosslyn. Aşteptând să se schimbe culoarea semaforului de pe M Street pentru a traversa po-dul, aruncă o privire pe geamul din dreapta şi văzu ceva tulburător: Karl ieşind dintr‑o limuzină neagră, pe strada Treizeci şi cinci, în faţă la Dixie Liquor Store. Şoferul maşinii era locotenentul Kinderman.<br />
Se făcu verde. Karras porni ca din puşcă şi coti pe pod, apoi se uită în oglinda retrovizoare. Oare îl văzuseră? Nu credea. Dar ce făceau împreună? Pură întâmplare? Avea ceva de‑a face cu Regan? cu Regan şi...?<br />
Lasă asta? Ia‑le pe rând!<br />
Parcă în faţa policlinicii şi urcă în cabinetul doctorului Klein. Doctorul era ocupat, dar o infirmieră îi înmâna lui Karras EEG‑ul şi curând acesta se afla într‑o cămăruţă, studiind banda îngustă de hârtie pe care şi‑o trecea printre degete.<br />
Klein intră grăbit, măsurând nedumerit cu privirea hainele lui Karras.<br />
— Doctorul Karras?<br />
— Da. Ce mai faceţi?<br />
Dădură mâna.<br />
— Eu sunt Klein. Ce mai face fetiţa?<br />
— Progresează.<br />
— Sunt încântat să aud asta.<br />
Karras privi înapoi spre grafic, iar Klein îl cercetă împreună cu el, trasând cu degetul tiparul undelor.<br />
— Aici, vedeţi? este foarte regulat. Nici un fel de fluctuaţie.<br />
— Da, văd. Karras se încruntă. Foarte curios.<br />
— Curios?<br />
— Pornind de la ideea că avem de‑a face cu isterie.<br />
— Îmi scapă ce vreţi să spuneţi.<br />
— Presupun că nu este prea bine cunoscut, murmură Karras, antrenând hârtia cu mâinile într‑o curgere constantă, dar un belgian — Iteka — a descoperit că istericii par să cauzeze unele fluctuaţii mai degrabă ciudate ale graficului, un tipar minuscul dar totdeauna acelaşi. L‑am căutat aici şi nu l‑am găsit.<br />
Klein mormăi evaziv:<br />
— Ce chestie.<br />
Karras se uită la el.<br />
— Cu siguranţă era tulburată când aţi efectuat această înregistrare; corect?<br />
— Da, era. Da, cam aşa ceva. Era.<br />
— Ei bine, atunci, nu‑i curios că s‑a comportat perfect? Chiar şi su-biecţii cu mintea într‑o stare normală îşi pot influenţa undele cerebrale cel puţin în limitele normale, iar Regan era la vremea aceea tulburată. S‑ar părea că ar trebui să fie ceva fluctuaţii. Dacă...<br />
— Doctore, doamna Simmons devine nerăbdătoare, îi întrerupse o infirmieră, întredeschizând uşa.<br />
— Da, vin, oftă Klein.<br />
Infirmiera dispăru grăbită iar el păşi spre ieşire, oprindu‑se apoi cu mâna pe muchia uşii.<br />
— Că tot vorbeam despre isterie, comentă el sec. Îmi pare rău. Trebuie s‑o‑ntind.<br />
Închise uşa după el. Karras îi auzi paşii depărtându‑se pe coridor; auzi cum se deschide o uşă; auzi:<br />
— Eh, acuma; cum ne mai simţim azi, doamnă...<br />
Închiderea uşii. Karras se întoarse la studiul său asupra graficului, termină, apoi îl împături şi‑l strânse în mână. Îl înapoie infirmierei de la recepţie. Ceva. Era ceva ce ar fi putut folosi în discuţia cu Episcopul, drept argument că Regan nu e isterică şi prin urmare s‑ar putea concepe că e posedată. Şi totuşi EKG‑ul ridicase un alt mister: de ce nici o fluctuaţie? de ce absolut nimic?<br />
<br />
<br />
Se întorcea cu maşina spre casa lui Chris, când la semaforul de la intersecţia lui Prospect cu Treizecisicinci, îngheţă la volan: parcat între Karras şi locuinţele iezuiţilor era Kinderman. Stătea singur la volan, cu cotul pe geam, privind drept înainte.<br />
Karras făcu la dreapta înainte ca locotenentul să‑l fi putut vedea în Jaguar‑ul lui Chris. Găsi la iuţeală un loc, parcă şi încuie maşina. Apoi dădu pe jos colţul ca şi când s‑ar fi îndreptat spre locuinţe. Oare urmăreşte casa? se îngrijoră el. Spectrul lui Dennings se ridică încă o dată pentru a‑l bântui. Oare era posibil ca detectivul să creadă că Regan...?<br />
Uşor. Las‑o moale. Ia‑o mai uşor.<br />
Se duse lângă maşină şi se aplecă în dreptul geamului din dreapta.<br />
— Salut, locotenente.<br />
Detectivul se întoarse rapid arătând surprins. Apoi deveni radios.<br />
— Părinte Karras.<br />
Fals, se gândi Karras. Sesiză că i se umeziseră şi i se răciseră mâinile. Stai blând! Nu‑l lăsa să vadă că eşti îngrijorat! Stai blând!<br />
— Nu ştii că s‑ar putea să te amendeze? În zilele lucrătoare, parcarea interzisă între patru şi şase.<br />
— În nici un caz, gâjâi Kinderman. Doar stau de vorbă cu un preot. Orice copoi de pe‑aici, de prin împrejurimi e catolic sau pe cale de a trece.<br />
— Ce‑ai mai făcut?<br />
— Ca să vorbesc deschis, Părinte Karras, cam aşa ş‑aşa. Mata?<br />
— Nu pot să mă plâng. Ai rezolvat până la urmă cazul acela?<br />
— Care caz?<br />
— Regizorul.<br />
— A, acela. Făcu un gest de lehamite. Nu mă‑ntreba. Auzi, ce faci în seara asta? Eşti ocupat? Am invitaţii la Crest. E Othello.<br />
— Cine joacă?<br />
— Molly Picon, Desdemona, iar Othello, Leo Fuchs. Eşti mulţumit? E meserie, Părinte Marlon Pretenţios! E William F. Shakespeare! Nu contează cine joacă şi cine nu! Vii sau nu vii?<br />
— Mi‑e teamă ca va trebui să‑l sar. Sunt cam prins.<br />
— Văd. Arăţi groaznic, iartă‑mă că‑ţi spun. Te culci la ore târzii?<br />
— Eu arăt groaznic mereu.<br />
— Numa' că acum mai mult decât de obicei. Ei, haide! Deconectează‑te o seară! O să ne simţim mai bine!<br />
Karras hotărî să testeze; să atingă un nerv.<br />
— Eşti sigur că asta joacă? întrebă el. Ochii lui căutau neclintiţi într‑ai lui Kinderman. Aş fi putut să jur că la Crest e un film cu Chris MacNeil.<br />
Detectivul se blocă o fracţiune, după care spuse repede:<br />
— Nu, sunt sigur. Othello. Othello.<br />
— Întâmplător, ce te aduce prin vecini?<br />
— Tu! Am venit doar să te invit la film!<br />
— Da, e mai uşor să conduci decât să pui mâna pe telefon, spuse Karras uşor.<br />
Sprâncenele detectivului se ridicară cu o inocenţă neconvingătoare.<br />
— Telefonul tău era ocupat! şopti el răguşit, ridicând şi ţinând palma în aer, la semiînălţime.<br />
Iezuitul se holbă la el, fără nici o expresie pe faţă.<br />
— Ce‑i? întrebă Kinderman după un moment.<br />
Karras întinse cu gravitate mâna în maşină şi îi ridică o pleoapă lui Kinderman. Îi examină ochiul.<br />
— Nu ştiu. Arăţi groaznic. S‑ar putea să faci o criză de mitomanie.<br />
— Nu ştiu ce‑nseamnă asta, răspunse Kinderman în timp ce Karras îşi retrăgea mâna. E ceva grav?<br />
— Nu fatal.<br />
— Ce e? Încordarea mă scoate acum din minţi!<br />
— Caută în dicţionar, spuse Karras.<br />
— Auzi, nu mai fi aşa dificil. Ar trebui din când în când să te mai apleci asupra lui Cezar. Eu sunt legea. Aş putea pune să te deporteze, ştii asta?<br />
— De ce?<br />
— Un psihiatru n‑ar trebui să‑i facă pe oameni să se îngrijoreze. Plus că jidovii, ca să vorbesc deschis, ar muri de plăcere. Oricum tu eşti pentru ei o pacoste, la o adică, Părinte. Nu, pe bune, îi încurci. Ar dori să scape de tine. Cine are nevoie de aşa ceva? un preot care poartă jersee şi tenişi!<br />
Zâmbind şters, Karras dădu din cap.<br />
— Trebuie să plec. Ai grijă.<br />
Bătu de două ori cu palma în marginea capotei, în semn de rămas bun, iar apoi se întoarse şi merse încet spre intrarea locuinţelor.<br />
— Consultă un psihanalist! strigă răguşit detectivul în urma lui. Apoi privirea sa caldă lăsă locul îngrijorării. Aruncă o privire prin parbriz casei, apoi porni motorul şi demară. Trecând prin dreptul lui Karras, claxonă şi făcu cu mâna.<br />
Karras îi răspunse, urmărindu‑l pe Kinderman cum dă colţul pe Treizecisişase. Apoi rămase câtăva vreme nemişcat pe trotuar, frecându‑şi uşor fruntea cu o mână tremurândă. Se putea într‑adevăr ca ea s‑o fi făcut? Se putea oare ca Regan să‑l fi omorât atât de groaznic pe Burke Dennings? Cu ochi febrili, ridică privirea spre fereastra lui Regan. Pentru numele lui Dumnezeu, ce e în această casă? Şi cât mai e până ce Kinderman să ceară să vorbească cu Regan? să aibă şansa de‑a vedea personalitatea Dennings? de‑a o auzi? Cât mai e până ce Regan să fie dusă la casa de corecţie?<br />
Sau să moară?<br />
Trebuia să construiască cazul pentru Cancelarie.<br />
Traversă repede strada de‑a curmezişul, spre casa lui Chris. Sună la uşă.<br />
Îi deschise Willie.<br />
— Doamnă acum doarme puţin, spuse ea.<br />
Karras dădu din cap.<br />
— Bine. Foarte bine.<br />
Trecu pe lângă ea şi urcă înspre dormitorul lui Regan. Căuta să afle ceva pentru care să bage mâna‑n foc.<br />
Intră şi îl văzu pe Karl pe un scaun de lângă fereastră, cu braţele încrucişate, păzind‑o pe Regan. Era tăcut dar prezent, asemenea unei păduri dese, întunecoase.<br />
Karras se duse lângă pat şi privi în jos. Albul ochilor ca o ceaţă lăptoasă. Murmurele. Frânturi dintr‑o altă lume. Karras se uită la Karl. Apoi se aplecă încet deasupra şi începu să desfacă una din chingile lui Regan.<br />
— Părinte, nu!<br />
Karl se repezi la marginea patului şi împinse cu putere mâna preotului la o parte.<br />
— E foarte rău, Părinte! Puternic! E puternic! Lăsaţi chingi!<br />
În ochi avea o teamă pe care Karras o recunoscu a fi autentică; acum ştia că puterea lui Regan nu era vorbă goală, era un fapt. Ar fi putut s‑o facă. I‑ar fi putut răsuci capul lui Dennings. Doamne, Dumnezeule, Kar-ras! Grăbeşte‑te! Găseşti vreo dovadă! Gândeşte! Grăbeşte‑te înainte ca...!<br />
— Ich mochte Sie etwas fragen, Engstrom! (Aş dori să vă întreb ceva, Engstrom!)<br />
Junghiul revelaţiei şi noua răbufnire de speranţă îl făcu pe Karras să‑şi întoarcă cu o smucitură capul şi să privească în jos către pat. Demonul rânjea batjocoritor spre Karl.<br />
— Tanz Ihre Tochter gern?<br />
Germană! întrebase dacă fiicei lui Karl îi plăcea să danseze! Cu inima bătându‑i cu putere, Karras se întoarse şi văzu că obrajii servitorului se făcuseră stacojii, că tremura şi că ochii îi sclipeau cu furie.<br />
— Karl, ar fi mai bine să ieşi, îl sfătui Karras.<br />
Elveţianul scutură din cap, strângând din pumni până când i se albiră încheieturile degetelor.<br />
— Nu, rămân!<br />
— Du‑te, te rog, spuse iezuitul ferm. Privirea sa o susţinu implacabil pe cea a lui Karl.<br />
După un moment de rezistenţă îndărătnică, Karl cedă şi se grăbi afară din cameră.<br />
Râsul se opri. Karras se întoarse. Demonul îl privea. Arăta mulţumit.<br />
— Deci te‑ai întors, croncăni el. Sunt surprins. Am fost înclinat să cred că acea poveste jenantă cu apa sfinţită te‑a descurajat astfel încât să nu te mai întorci niciodată. Dar am uitat că preoţii n‑au nici o ruşine.<br />
Karras respiră superficial şi se strădui să‑şi domine aşteptările, să gândească clar. Ştia că testarea limbajului în cadrul posedării necesita o conversaţie inteligentă, astfel încât eventualele mărturii rostite de subiect să nu provină cumva dintr‑o amintire lingvistică îngropată în subconştient. Uşor! Las‑o mai moale! Îţi aduci aminte de fata aia? O slujnică adolescentă. Posedata. În timpul delirului, bolborosea o limbă care în final se descoperise a fi siriana. Karras îşi impuse să se gândească la surescitarea pe care acest lucru i‑l produsese şi cum până la urmă aflase că fata fusese într‑o vreme angajată la o pensiune unde unul dintre chiriaşi era un student la teologie. În preziua examenelor, obişnuia să se plimbe prin cameră şi să se urce şi să coboare scările recitând cu voce tare lecţiile sale în siriană. Şi fata îl auzise. Ia‑o uşor. Să nu te frigi.<br />
— Sprechen Sie deutsch? întrebă Karras prudent.<br />
— Iar jocuri?<br />
— Sprechen Sie deutsch? repetă el cu bătăile pulsului încă accelerate de acea speranţă îndepărtată.<br />
— Natürlich,(Bineînţeles) se stropşi demonul la el. Mirabile dictu (Uimitoare dicţie), n‑ai fi de aceeaşi părere?<br />
Inima iezuitului sări din loc. Nu numai germană, ci şi latină! Ba chiar în context!<br />
— Quod nomen mihi est? întrebă el repede. Care este numele meu?<br />
— Karras.<br />
Iar acum preotul se avântă surescitat.<br />
— Ubi sum? Unde mă aflu?<br />
— În cubiculo. Într‑o cameră.<br />
— Et ubiestcubiculum? Şi unde se află camera?<br />
— În domo. Într‑o casă.<br />
— Ubi est Burke Dennings? Unde este Burke Dennings?<br />
— Mortuus. E mort.<br />
— Quomodo mortuus est? Cum a murit?<br />
— Inventus est capite reverso. I‑a fost răsucit capul la spate.<br />
— Quis occidit eum? Cine l‑a ucis?<br />
— Regan.<br />
— Quomodo ea occidit illum? Dic mihi exacte! Cum l‑a ucis? Spune‑mi amănunţit!<br />
— Ehh, destulă tevatură pentru moment, spuse demonul rânjind. Destulă. Cât se poate de suficientă. Deşi desigur îţi vei da seama, presupun, că în timp ce‑mi puneai întrebări în latină, îţi formulai în minte şi răspunsuri în latină. Râse. Totul în mod inconştient, bineînţeles. Da, ce ne‑am face fără subconştient? Pricepi unde bat, Karras? Nu ştiu deloc latină. Îţi citesc gândurile. N‑am făcut decât să extrag răspunsurile din mintea ta!<br />
Karras simţi cu o spaimă instantanee cum i se năruie certitudinea, simţi necazul şi frustrarea produse de îndoiala plantată acum în creierul său şi care nu‑i dădea pace.<br />
Demonul chicoti.<br />
— Da, am ştiut că aşa ţi se va întâmpla, Karras, cloncăni către el. De‑asta simt un ataşament pentru tine. De‑asta îi cultiv pe toţi oamenii raţionali. Capul i se dădu pe spate într‑un hohot de râs.<br />
Mintea iezuitului aleargă rapid, desperată, formulând întrebări la care să nu existe un singur răspuns, ci mai multe. Dar poate c‑o să mă gândesc la toate! realiză el. Okay! Atunci pune o întrebare la care nu cunoşti răspunsul! Ar fi putut verifica mai târziu răspunsul să vadă dacă e corect.<br />
Aşteptă ca râsul să treacă, după care vorbi:<br />
— Quam profundus est imus Oceanus Indicus? Care este adâncimea maximă a Oceanului Indian?<br />
Ochii demonului străluciră.<br />
— La plume de ma tante, hârşâi acesta. Tocul mătuşii mele.<br />
— Responde Latine.<br />
— Bon jour! Bonne nuit!<br />
— Quam...<br />
Karras se întrerupse; ochii se dăduseră peste cap în orbitele lor şi apăruse entitatea cu babilonia.<br />
Nerăbdător şi frustrat, Karras ceru:<br />
— Lasă‑mă să vorbesc iar cu demonul!<br />
Nici un răspuns. Doar răsuflarea de pe un alt tărâm.<br />
— Quis es tu? se răsti el răguşit. Vocea îi suna dogit.<br />
Tot respiraţia.<br />
— Lasă‑mă să vorbesc cu Burke Dennings!<br />
Un sughiţ. Respiraţie. Un sughiţ. Respiraţie.<br />
— Lasă‑mă să vorbesc cu Burke Dennings!<br />
Sughiţul, regulat şi sacadat, continuă. Karras scutură din cap. Apoi se duse lângă un scaun şi se aşeză pe marginea lui. Se sprijini cu coatele pe genunchi. Încordat. Tulburat. Şi aşteptând...<br />
Trecu timp. Karras moţăia. Îşi săltă capul cu o smucitură. Stai treaz! Cu pleoape grele, clipinde, privi spre Regan. Nici un sughit. Tăcută.<br />
Doarme?<br />
Merse lângă pat şi privi în jos. Ochi închişi. Respiraţie grea. Întinse mâna în jos şi îi luă pulsul, apoi îi studie cu grijă buzele. Erau scorojite. Se îndreptă de şale şi aşteptă. Într‑un târziu părăsi camera.<br />
Coborî în bucătărie în căutarea lui Sharon. O găsi la masă, mâncând o supă şi un sandwich.<br />
— Pot să vă fac ceva de mâncare, Părinte Karras? îl întrebă ea. Trebuie că vă e foame.<br />
— Nu, mulţumesc, nu mi‑e, răspunse el. Se aşeză şi întinse mâna după un creion şi un notes de lângă maşina de scris a lui Sharon. A sughiţat, îi spuse el. Vi s‑a prescris cumva Compazine?<br />
— Da, am luat ceva.<br />
El scrise în notes.<br />
— Atunci daţi‑i în seara asta jumătate de supozitor de douăzeci şi cinci de miligrame.<br />
— Bine.<br />
— Începe să se deshidrateze, continuă el, aşa că o trec pe hrănire intravenoasă. Mâine dimineaţă la prima oră să sunaţi la o casă de comenzi medicale, să va livreze imediat astea. Îi împinse lui Sharon notesul pe masă. Până una‑alta a adormit, aşa că aţi putea începe s‑o hrăniţi cu Sustagen.<br />
— Okay. Sharon dădu din cap. O să‑i fac. Luă o lingură de supă, răsuci notesul şi privi lista.<br />
Karras o urmări. Apoi se concentră, încruntându‑se.<br />
— Sunteţi preceptorul ei.<br />
— Da, exact.<br />
— Aţi învăţat‑o ceva latină?<br />
Ea era nedumerii.<br />
— Nu, n‑am învăţat‑o.<br />
— Ceva germană?<br />
— Numai franceză.<br />
— Ce nivel? La plume de ma tante?<br />
— Cam aşa.<br />
— Dar deloc germană sau latină.<br />
— Îh‑îh, nu.<br />
— Dar Engstrom‑ii, vorbesc uneori germană?<br />
— Oh, sigur.<br />
— În prezenta lui Regan?<br />
Ea ridică din umeri.<br />
— Presupun. Se ridică şi îşi duse farfuriile la chiuvetă. De fapt, cam sunt sigură.<br />
— Aţi studiat vreodată latina? o întrebă Karras.<br />
— Nu, n‑am studiat.<br />
— Dar la modul general aţi recunoaşte‑o.<br />
— Oh, sunt sigură.<br />
Spălă castronaşul de supă şi îl puse pe stativ.<br />
— A vorbit vreodată în latină în prezenţa dumneavoastră?<br />
— Regan?<br />
— De când cu boala ei.<br />
— Nu, niciodată.<br />
— Nici o altă limbă? făcu Karras o încercare.<br />
Ea închise gânditoare robinetul.<br />
— Păi, s‑ar fi putut, bănuiesc, să mi se pară mie, dar...<br />
— Ce?<br />
— Ei bine, cred... Se încruntă. Ei bine, aş fi putut să jur că am auzit‑o vorbind ruseşte.<br />
Karras se holbă.<br />
— Vorbiţi dumneavoastră ruseşte? o întrebă el, cu gâtul uscat.<br />
Ea scutură din umeri.<br />
— Ăă, aşa ş‑aşa. Împături cârpa de vase. Am studiat‑o doar la colegiu, atâta tot.<br />
Karras era demoralizat. Chiar a extras latina din creierul meu. Privind în gol, îşi coborî fruntea în mână, încercând şovăielnic, tulburat, să raţioneze pe baza cunoştinţelor: Telepatia mai obişnuită în stările de mare tensiune: vorbind totdeauna într‑o limbă cunoscută cuiva din cameră;<br />
— ... să se gândească la aceleaşi lucruri la care mă gândesc şi eu....<br />
— Bonjour...; La plume da ma tante...; Bonne nuit... Cu astfel de gânduri, el urmări cum sângele se transforma înapoi în vin.<br />
Ce‑i de făcut? Apucă să dormi. Apoi întoarce‑te şi încearcă iar... Încearcă iar... Încearcă iar.<br />
Se ridică şi privi spre Sharon fără să focalizeze. Ea se sprijinea cu spatele de chiuvetă, cu braţele încrucişate, privindu‑l gânditoare.<br />
— Trec pe la locuinţa mea, îi spuse el. Cum se trezeşte Regan, aş dori să mă sunaţi.<br />
— Da, vă voi suna.<br />
— Şi Compazine‑ul, îi aminti el. N‑o să uitaţi?<br />
Ea scutură din cap.<br />
— Nu, o să mă ocup de asta imediat, spuse ea.<br />
El dădu din cap. Cu mâinile în buzunare, privi în jos, încercând să se gândească ce s‑ar fi putut să uite să‑i spună lui Sharon. Mereu ceva de făcut. Mereu ceva trecut cu vederea chiar când se părea că s‑a făcut totul.<br />
— Părinte, ce se întâmplă? o auzi el întrebând grav. Ce este? Ce se‑ntâmplă în realitate cu Rags?<br />
El îşi ridică privirea‑i bântuită şi veştejită.<br />
— Zău că nu ştiu, spuse el golit cu totul.<br />
Se întoarse şi ieşi din bucătărie.<br />
Trecând prin hol, Karras auzi paşi venind rapid în spatele său.<br />
— Părinte Karras!<br />
Se întoarse. Îl văzu pe Karl cu jerseul.<br />
— Îmi pare foarte rău, spuse servitorul înmânându‑i‑l. Mă gândeam să termin cu mult mai înainte. Dar am uitat.<br />
Petele de vomă ieşiseră şi avea un miros dulceag.<br />
— A fost amabil din partea ta, Karl, spuse preotul blând. Mulţumesc.<br />
— Eu mulţumesc. Părinte Karras.<br />
Era un tremur în vocea lui iar ochii îi erau plini de emoţie.<br />
— Mulţumesc pentru că o ajutaţi pe domnişoara Regan, încheie Karl. Apoi, în mod semiconştient, îşi feri privirea şi părăsi holul.<br />
Karras îl urmări, amintindu‑şi‑l în maşina lui Kinderman. Încă şi mai mult mister. Confuzie. Deschise istovit uşa. Era noapte. Desperat, ieşi din întuneric intrând în întuneric.<br />
Traversă spre reşedinţe, dibuind către somn, dar intrând în cameră şi privind în jos văzu un bilet roz strecurat pe sub uşă. Îl ridică! De la Frank. Benzile. Numărul de acasă. „Te rog dă telefon..."<br />
Ridică receptorul şi ceru numărul. Aşteptă. Mâinile îi tremurau cu o speranţă disperată.<br />
— Alo?<br />
Un băieţel. Voce piţigăiată.<br />
— Aş putea vorbi cu tatăl tău, te rog.<br />
— Da. Numai un pic.<br />
Receptorul lăsat pe ceva. Apoi imediat ridicat. Tot băiatul.<br />
— Cine e?<br />
— Părintele Karras.<br />
— Părintele Karitz?<br />
Cu inima galopând. Karras vorbi pe un ton egal.<br />
— Karras, Părintele Karras...<br />
Telefonul lăsat din nou.<br />
Karras apăsând cu degetele scormonitoare pe frunte.<br />
Zgomot de telefon.<br />
— Părintele Karras?<br />
— Da, salut, Frank. Am încercat să dau de tine.<br />
— Oh, îmi pare rău. Am lucrat la benzile tale acasă.<br />
— Ai terminat?<br />
— Da, am terminat. Că tot a venit vorba, sunt nişte chestii cam nefireşti.<br />
— Ştiu. Karras încercă să‑şi domolească încordarea din voce. Care‑i treaba, Frank? Ce‑ai găsit?<br />
— Ăă, în primul rând raportul ăsta „tip‑semnificaţie"...<br />
— Da?<br />
— Ei bine, n‑am avut suficiente mostre pentru a fi absolut exact, înţelegi, dar aş spune să e pe‑aproape, sau cel puţin atât de aproape cât se poate obţine cu chestia asta. Ei, în orice caz, cele două voci diferite de pe benzi, aş înclina să spun că probabil sunt personalităţi separate.<br />
— Probabil?<br />
— Păi, nu cred că m‑aş încumeta să depun jurământ despre asta într‑un tribunal. De fapt, ar trebui să‑ţi spun că efectiv variaţia este cât se poate de mică.<br />
— Mică... repetă Karras prosteşte. Eh, asta e, cu asta defilăm. Şi cu babilonia cum e? întrebă el fără speranţă. Măcar e vreo limbă?<br />
Frank chicoti.<br />
— Ce‑i de râs? întrebă iezuitul, prost dispus.<br />
— Asta pe bune a fost o testare psihologică secretă, Părinte?<br />
— Nu‑nţeleg, ce vrei să spui, Frank?<br />
— Păi, bănuiesc că ţi s‑au încurcat benzile sau ceva. Este...<br />
— Frank, este o limbă sau nu? o tăie Karras.<br />
— Oh, aş zice că e o limbă, fii pe pace.<br />
Karras înţepeni.<br />
— Glumeşti?<br />
— Nu, nu glumesc.<br />
— Ce limbă? întrebă el neîncrezător.<br />
— Engleză.<br />
O clipă, Karras rămase tăcut, iar când vorbi, vocea îi era oarecum tăioasă.<br />
— Frank, îmi pare că nu se aude prea bine; sau binevoieşti să‑mi spui şi mie care‑i bancu'?<br />
— Ai magnetofonu' acolo? întrebă Frank.<br />
Era pe biroul lui.<br />
— Da, îl am.<br />
— Are auto‑revers?<br />
— De ce?<br />
— Are?<br />
— O secundă. Iritat, Karras puse jos receptorul şi dădu la o parte capacul magnetofonului ca să verifice. Da, are. Frank, ce‑nseamnă toate astea?<br />
— Potriveşte‑ţi banda în aparat şi dă‑l să cânte înapoi.<br />
— Ce?<br />
— Ai bâzdâci? Frank râse. Ascultă, dă‑l să cânte şi te mai caut eu mâine. Noapte bună, Părinte.<br />
— Noapte bună, Frank.<br />
— Distracţie plăcută.<br />
Karras puse receptorul în furcă. Preotul arăta dezorientat. Dibui banda cu babilonia şi o trecu prin ghidajele magnetofonului. Mai întâi dădu să meargă înainte, ascultând. Scutură din cap. Nici o îndoială. Era o babilonie.<br />
O lăsă să curgă până la capăt, după care inversă sensul benzii. Îşi auzi vocea rostind de‑a‑ndoaselea. Apoi Regan — sau cineva — în engleză!<br />
...Marin marin karras pace în ne lăsă ne...<br />
Engleză. Fără sens; dar engleză! Cum Doamne iartă‑mă o fi putut face asta? Se miră el.<br />
O ascultă pe toată, apoi derula banda şi o puse iar. Şi iar. Şi atunci realiză că ordinea cuvintelor era inversată.<br />
Opri banda şi o derulă. Cu o hârtie şi un creion, se aşeză la birou şi începu să parcurgă banda de la un capăt, transcriind cuvintele, lucrând mult timp din greu, pornind şi oprind aproape în continuu magnetofonul. Când într‑un târziu termină, mai făcu o transcriere, pe o a doua foaie de hârtie, inversând ordinea cuvintelor. Apoi se lăsă pe spătar şi citi:<br />
<br />
...pericol. Nu încă. [indescifrabil] va muri. În scurtă vreme. Cât despre [indescifrabil]. Lăsaţi‑o să moară. Nu, nu, dulce! e dulce în trup! Simt! Este [indescifrabil]. Mai bine [indescifrabil] decât în neant. Mă tem de preot. Dă‑ne răgaz. Mă tem de preot! El este [indescifrabil]. Nu, nu acesta: cel [indescifrabil], cel care [indescifrabil]. Acela este bolnav. Ah, sângele, simţiţi sângele, cum [cântă?]<br />
<br />
Aici, Karras întrebase „Tu cine eşti"? cu răspunsul:<br />
Eu sunt nimeni. Eu sunt nimeni.<br />
<br />
Pe urmă Karras: „Acesta este numele tău?" iar apoi:<br />
<br />
Eu nu am nume. Eu sunt nimeni. Mulţi. Lasă‑ne în pace. Lasă‑ne să ne încălzim în trup. Să nu [indescifrabil] din trup în neant, în [indescifrabil]. Dă‑ne pace. Dă‑ne pace. Lasă‑ne în pace. Karras. [Marin? Marin?]...<br />
<br />
O reciti iar şi iar, bântuit de tonul acestuia, de sentimentul că vorbea mai mult de o persoană, până când însăşi repetarea reduse cuvintele la obişnuinţă. Lăsă jos colile pe care transcrisese şi îşi frecă faţa, ochii, gândurile. Limbă străină nu. Iar a scrie cu uşurinţă de‑a‑ndoaselea nu era nici pe departe paranormal sau măcar neobişnuit. Dar a vorbi de la coadă la cap: a ajusta şi a altera fonetica astfel încât să devină inteligibilă când e redata invers; nu era o astfel de performanţă de neatins chiar şi pentru un intelect hiperstimulat? Subconştientul accelerat la care se referea Jung? Nu. Ceva...<br />
Îşi aduse aminte. Se duse la rafturi după o carte: Psychology and Pathology of So‑called Occult Phenomena de Jung. Ceva similar aici, se gândi el. Ce?<br />
Găsi o relatare a unui experiment de scriere automată în care sub-conştientul subiectului părea capabil să dea răspunsuri întrebărilor acestuia şi să le anagrameze.<br />
Anagrame!<br />
Sprijini cartea deschisă pe birou, se aplecă deasupra şi citi raportul unei părţi a experimentului:<br />
<br />
ZIUA A 3‑A<br />
<br />
Ce este omul? Ţesuta pivniţă a amabilei.<br />
Aceasta este o anagramă? Da.<br />
Câte cuvinte conţine? Cinci.<br />
Care este primul cuvânt? Zii.<br />
Care este al doilea cuvânt? Iiiii.<br />
Zii? Să o interpretez eu? Încearcă.<br />
<br />
Subiectul găsise soluţia: „ Viata este mai puţin amabilă." Fusese înmărmurit de elevaţia aserţiunii, care păru să‑i dovedească existenţa unei inteligente independente de a sa. De aceea continuase întrebând:<br />
<br />
Cine eşti tu? Clelia.<br />
Eşti o femeie? Da.<br />
Ai trăit pe pământ? Nu.<br />
Te vei trezi la viaţă? Da.<br />
Când? Peste şase ani.<br />
De ce te conversezi cu mine? Stima; el e cu milă.<br />
<br />
Subiectul interpretase răspunsul drept o anagramă pentru „Eu mă simt Clelia."<br />
<br />
ZIUA A 4‑A<br />
<br />
Eu sunt cel care răspunde la întrebări? Da.<br />
Clelia este acolo? Nu.<br />
Atunci, cine este acolo? Nimeni.<br />
Există în vreun fel Clelia? Nu.<br />
Atunci cu cine am vorbit ieri? Cu nimeni.<br />
<br />
Karras se opri din citit. Scutură din cap. Aici nu existau performante paranormale: doar abilitatea fără limite a minţii.<br />
Îşi luă o ţigară, se aşeză şi o aprinse.<br />
— Eu sunt nimeni. Mulţi. Sinistru. De unde venise, se miră el, acest conţinut al vorbirii?<br />
— Cu nimeni.<br />
Din acelaşi loc de unde venise Clelia? Personalităţi emergente?<br />
— Marin... Marin... Ah, sângele... E bolnav...<br />
Bântuit, aruncă o privire către exemplarul său din Satan şi‑l frunzări prost dispus, după formularea din debut: „Fie ca balaurul să nu mă călăuzească..."<br />
Dădu fumul afară şi închise ochii. Tuşi. Îşi simţea gâtul iritat şi inflamat. Stinse ţigara strivind‑o, cu ochii lăcrimându‑i de la fum. Extenuat. Simţea că‑i trecea os prin os. Se ridică şi lipi pe uşă pe dinafară un bilet cu „Nu deranjaţi", după care stinse lumina, trase jaluzelele, îşi scoase pantofii zvâcnind cu picioarele şi se prăbuşi pe pat. Frânturi. Regan. Dennings. Kinderman. Ce e de făcut? Trebuie să dea ajutor. Cum? Să încerce la Episcop cu puţinul pe care îl avea? Credea că nu. N‑ar fi putut în nici un fel să argumenteze convingător cazul.<br />
Se gândi să se dezbrace, să se bage sub pături. Atât de obosit. Această povară. Vroia să fie liber.<br />
— ... Lasă‑ne în pace!<br />
Lăsaţi‑mă în pace, răspunse el frânturii de gând. Se scufundă încet‑ încet în nemişcare, într‑un somn de granit negru.<br />
<br />
<br />
Îl trezi soneria telefonului. Dezorientat, bâjbâi după întrerupător. Cât era ceasul? Trei şi câteva minute. Întinse orbeşte mâna după telefon. Răspunse. Sharon. Ar vrea să vină imediat acolo? O să vină. Puse receptorul în furcă, simţindu‑se din nou prins în capcană, sufocat, încurcat în o-chiurile unei plase.<br />
Se duse în baie şi îşi împroşcă apă rece pe faţă, se şterse, şi dădu să iasă din cameră. Ajuns la uşă, se întoarse după jerseu. Şi‑l trase pe cap, după care ieşi în stradă.<br />
Aerul întunecimii era uşor şi imobil. Câteva pisici de lângă o ladă de gunoi o zbughiră speriate atunci când traversă către casă.<br />
Sharon îl întâmpină la uşă. Purta un jerseu şi îşi trecuse peste umeri o pătură. Arăta speriată. Buimăcită.<br />
— Îmi pare rău, Părinte, şopti ea când acesta intră în casă, dar am găsit de cuviinţă că ar trebui să vedeţi asta.<br />
— Ce?<br />
— Veţi vedea. Până atunci să nu facem zgomot. Nu vreau s‑o trezim pe Chris. N‑ar fi bine să vadă asta. Îi făcu semn cu mâna s‑o urmeze.<br />
El o urmă, urcând scara în vârful picioarelor, până la dormitorul lui Regan. Intrând, iezuitul simţi un frig până la os. Camera era îngheţată. Se încruntă încurcat către Sharon, iar aceasta dădu sobru din cap.<br />
— Da. Da, caloriferele merg, şopti ea.<br />
Apoi se întoarse şi privi fix la Regan, la albul ochilor ei lucind sinistru în lumina lămpii. Părea să fie în comă. Respiraţie grea. Nemişcare. Tubul nazogastric era la locul lui, Sustagen‑ul infiltrându‑se încet în corp.<br />
Sharon merse în linişte către marginea patului iar Karras o urmă, păşind încă nesigur de pe urma frigului. Când ajunseră lângă pat, văzu broboanele de transpiraţie de pe fruntea lui Regan; privi în jos şi îi văzu mâinile prinse zdravăn în chingi.<br />
Sharon. Se apleca şi desfăcea cu gesturi blânde bluza de la pijamaua lui Regan. O milă copleşitoare îl izbi pe Karras la vederea pieptului descărnat, a coastelor proeminente pe care se puteau număra săptămânile sau zilele de viaţă rămase.<br />
Simţi ochii bântuiţi ai lui Sharon asupra lui.<br />
— Nu ştiu dacă mai face, şopti ea. Dar vegheaţi‑o; numa' urmăriţi‑i pieptul.<br />
Se întoarse şi se uită în jos, iar iezuitul, nedumerit, îi urmări privirea. Linişte. Respiraţie. Veghea. Frigul. Apoi sprâncenele iezuitului se arcuiră puternic, atunci când acesta văzu petrecându‑se ceva cu pielea: o roşeaţă slabă, dar foarte bine conturată, asemănătoare unui scris de mână. Îşi aţinti mai de aproape privirea.<br />
— Acolo, apare, şopti Sharon.<br />
Brusc, pielea de găină de pe braţele lui Karras nu mai era de la frigul ca de gheaţă al camerei; era de la ce vedea pe pieptul lui Regan; era de la scrisul în basorelief ce se înălţa cu litere din piele, roşii ca sângele. Două cuvinte:<br />
<br />
ajutaţi‑mă<br />
<br />
— Acesta‑i scrisul ei, şopti Sharon.<br />
<br />
<br />
La 9:00 în acea dimineaţă, Damien Karras se înfiinţă la preşedintele lui Georgetown University şi ceru permisiunea să iniţieze un exorcism. Îi fu acordată şi imediat după aceea se duse la Episcopul diocezei, care ascultă atent şi cu gravitate tot ce Karras avu de spus.<br />
— Eşti convins că e autentică? întrebă în final Episcopul.<br />
— Am făcut o judecată prudentă care îndeplineşte condiţiile stabilite în Ritual, răspunse Karras evaziv. Tot nu cuteza să creadă.<br />
— Ai vrea să faci tu însuţi exorcizarea? întrebă Episcopul.<br />
Karras avu un moment de elan; văzu porţile deschizându‑se în lături către noi spaţii, către eliberarea de sub apăsarea zdrobitoare a grijii şi a acelei întâlniri din fiecare amurg cu fantoma credinţei sale.<br />
— Da, desigur, răspunse Karras.<br />
— Cum stai cu sănătatea?<br />
— În regulă.<br />
— Ai mai fost implicat vreodată în acest gen de lucruri?<br />
— Nu, n‑am mai fost.<br />
— Eh, vom vedea. Ar putea fi cel mai bine să avem un om cu experienţă. Nu sunt prea mulţi, bineînţeles, dar poate cineva care s‑a întors din misiunile străine. Lasă‑mă să mă interesez cine‑i prin preajmă. Te voi suna de îndată ce voi afla.<br />
Când Karras plecă de la el, Episcopul îl sună pe preşedintele lui Georgetown University şi, pentru a doua oară în aceeaşi zi, discutară despre acesta.<br />
— Ei bine, el cunoaşte fondul problemei, spuse preşedintele într‑un anumit punct al conversaţiei lor. Mă îndoiesc să fie vreun pericol în a‑l pune să asiste. Tot trebuie să fie prezent un psihiatru.<br />
— Şi cum rămâne cu exorcistul? Vreo idee? Eu nu văd cine.<br />
— Ăă, Lankester Merrin e pe‑aici.<br />
— Merrin? Credeam că era pe undeva prin Irak. Parcă citeam că lucra la nişte săpături pe lângă Ninive.<br />
— Da, mai jos de Mosul. Exact. Dar a terminat şi s‑a întors de trei sau patru luni, Mike. Stă la Woodstock.<br />
— Predă?<br />
— Nu, lucrează la o altă carte.<br />
— Doamne‑ajută! Nu crezi, însă, că‑i prea bătrân? Cum stă cu sănătatea?<br />
— Păi, trebuie că‑i în ordine, căci altfel n‑ar bântui de colo‑colo săpând după morminte, nu crezi?<br />
— Da, aşa presupun.<br />
— Şi pe deasupra, el are experienţă, Mike.<br />
— N‑am ştiut asta.<br />
— Bine, cel puţin aşa umblă vorba.<br />
— Când asta?<br />
— Oh, poate acum zece‑doisprezece ani, cred, în Africa. Se presupune că exorcizarea a durat luni întregi. Am auzit că era cât pe‑aci să‑l ucidă.<br />
— Ei bine, în cazul acesta, mă îndoiesc că ar mai vrea să facă încă una.<br />
— Noi ăştia facem ce ni se spune, Mike. Toţi răzvrătiţii sunt din rândurile voastre, ale secularilor.<br />
— Mersi de compliment.<br />
— Eh, ce zici?<br />
— Uite, o las la latitudinea ta şi a Provincialului.<br />
În acea seară de tăcută aşteptare, devreme, un tânăr scolast care se pregătea pentru preoţie colinda domeniul de la Woodstock Seminary, în Maryland, în căutarea unui iezuit subţirel, cu părul grizonat. Îl găsi pe o cărare, hoinărind printr‑un crâng. Îi înmână o telegramă. Bătrânul îi mulţumi, senin, cu ochi blânzi, apoi se întoarse şi îşi reluă contemplarea; îşi continuă plimbarea prin natura pe care o iubea. Când şi când se oprea să asculte trilul câte unei prigorii, să urmărească vreun fluture strălucitor aşezându‑se pe câte o ramură. Nu deschise şi nu citi telegrama. Ştia. Citise în pulberea templelor de la Ninive. Era pregătit.<br />
Continuă să‑şi ia rămas bun.<br />
<br />
<br />
<br />
<br />
IV<br />
Şi înalţă‑se plânsul meu către Tine...<br />
<br />
„Ăl de e cu iubire, e cu Dumnezeu, şi Dumnezeu cu el..."<br />
SFÂNTUL PAVEL<br />
<br />
<br />
<br />
unu<br />
<br />
În întunericul fremătând al tăcutului său birou, aplecat deasupra mesei de lucru, Kinderman clocea gânduri.<br />
Potrivi un pic lumina lămpii de birou. Dedesubt se aflau: dosare, transcrieri, probe; fişe ale politiei: rapoarte ale laboratorului criminalistic; însemnări mâzgălite. Morocănos, le rânduise într‑un colaj de forma unui trandafir, ca pentru a dezminţi urâta concluzie la care acestea conduceau; şi pe care el n‑o putea accepta.<br />
Engstrom era nevinovat. În momentul morţii lui Dennings, acesta se afla în vizită la fiica lui, pentru a‑i furniza banii necesari cumpărării de droguri. Minţise în legătură cu preumblările sale din acea seară, cu intenţia de a‑şi apăra fiica şi de a o scuti de neplăceri pe mama acestuia, care credea că Elvira murise şi trecuse dincolo de orice rău sau degradare.<br />
Nu de la Karl aflase Kinderman aceasta. În seara întâlnirii lor în holul clădirii unde locuia Elvira, servitorul rămăsese tăcut cu încăpăţânare. Doar atunci când Kinderman adusese la cunoştinţa fiicei despre implicarea tatălui ei în cazul Dennings, Elvira se oferise să dea totul în vileag. Existau martori care să confirme spusele ei. Engstrom era nevinovat. Nevinovat şi mut în privinţa evenimentelor din casa lui Chris MacNeil.<br />
Kinderman se încruntă înspre colajul ca un trandafir. Ceva nu era în regulă cu compoziţia. Ajusta vârful unei petale — colţul unei depoziţii — o idee mai jos şi mai la dreapta.<br />
Trandafiri. Elvira. O avertizase pe un ton sumbru că în cazul în care va refuza ca în termen de două săptămâni să se interneze într‑o clinică, o va urmări cu mandat, hărţuind‑o până când va avea dovada efectivă ca s‑o aresteze. Şi totuşi nu credea cu adevărat că ea se va duce. Erau momente când se holba la lege ca la soarele de amiază, fără să clipească; în speranţa că‑l va orbi temporar, cât să poată scăpa câte unul aflat la ananghie.<br />
Engstrom era nevinovat. Ce rămânea?<br />
Kinderman, gâjâind, îşi mută greutatea de pe un picior pe celălalt. Apoi închise ochii şi îşi imagină că se află transpirat leoarcă într‑o saună. Soldare mentală! se încunoştinţă singur. Se trece la concluzii noi! Absolut totul trebuie să dispară! Câteva clipe aşteptă, fără a fi convins. Absolut! adăugă el după aceea cu asprime.<br />
Deschise ochii şi examină la proaspăt datele năucitoare.<br />
Element: Moartea regizorului Burke Dennings părea cumva legată de desacralizările de la Holy Trinity. Ambele implicau vrăjitorie iar necunoscutul desacralizator ar fi putut cu uşurinţă să fie ucigaşul lui Dennings.<br />
Element: Un expert în vrăjitorie, un preot iezuit, fusese văzut făcând vizite în casa familiei MacNeil.<br />
Element: Foaia de hârtie bătută la maşină conţinând textul blasfemator descoperit pe tăbliţa de altar de la Holy Trinity fusese cercetată de amprente. Se găsiseră impresiuni pe ambele feţe. Unele fuseseră făcute de Damien Karras. Dar se mai găsise încă un rând care, după dimensiunea lor, fuseseră socotite ca aparţinând unei persoane cu palme mici, posibil unui copil.<br />
Element: Caracterele de pe tăbliţa de altar fuseseră analizate şi comparate cu cele din scrisoarea neterminată bătută la maşină de Sharon Spencer, pe care aceasta o scosese din maşina de scris, o făcuse ghemo-toc şi o aruncase pe lângă coşul de gunoi, în timp de Kinderman o chestiona pe Chris. Acesta o luase de pe jos şi o făcuse dispărută în casă. Semnele din această scrisoare şi semnele de pe tăbliţa de altar fuseseră bătute la aceeaşi maşină. Potrivit raportului, însă, tuşeul dactilografului diferea. Persoana care scrisese textul blasfemator avea un tuşeu cu mult mai greu decât cel al lui Sharon Spencer. Mai mult, cum bătutul celei dintâi nu fusese „cu un deget", ci mai degrabă realizat cu îndemânare, se sugera că necunoscutul dactilograf al textului de pe tăbliţa de altar era o persoană de o putere extraordinară.<br />
Element: Burke Dennings — dacă moartea lui nu fusese un accident — fusese ucis de o persoană extraordinar de puternică.<br />
Element: Engstrom nu mai era suspect.<br />
Element: O verificare a rezervărilor pentru cursele aeriene interne scoase la iveală faptul că Chris MacNeil o dusese pe fiica sa la Dayton, Ohio. Kinderman ştiuse că fata era bolnavă şi că urma să fie dusă la o clinică. Dar o clinică în Dayton nu putea fi decât Barringer. Kinderman verificase şi clinica recunoscuse că fata fusese internată pentru a fi ţinută sub observaţie. Deşi clinica refuzase să declare natura bolii, era evident o tulburare mentală serioasă.<br />
Element: Tulburările mentale serioase cauzau uneori o putere extraordinară.<br />
Kinderman oftă şi închise ochii. Aceeaşi. Ajunsese din nou la aceeaşi concluzie. Scutură din cap. Apoi deschise; ochii şi se uită fix în centrul trandafirului de hârtie: un vechi exemplar decolorat al unei reviste naţionale de actualităţi. Pe copertă erau Chris şi Regan. O studie pe fiică: faţa dulce, pistruiată, cozile neîmpletite, cu funde, dintele lipsă din faţă, ce se remarca în surâsul ei. Privi pe fereastră afară în întuneric. Începuse să burniţeze.<br />
Coborî în garajul de la subsol, urcă în limuzina neagră fără însemne şi conduse prin ploaia mătăsoasă, pe străzile strălucitoare ale cartierului Georgetown. Parcă pe latura de est a lui Prospect Street. Şi rămase aşa. Vreme de un sfert de ceas. Stătu. Zgâindu‑se la fereastra lui Regan. Ar trebui oare să bată la uşă şi să ceară s‑o vadă? Îşi lăsă capul în jos. Se frecă la frunte. William F. Kinderman, eşti nebun! Eşti bolnav! Du‑te‑acasă! Ia doctorii! Dormi!<br />
Ridică din nou privirea spre fereastră şi scutură din cap căindu‑se. Aici îl dusese logica lui bântuită.<br />
Îşi mută privirea atunci când un taxi opri în dreptul casei. Porni motorul şi dădu drumul ştergătoarelor.<br />
Din taxi coborî un bătrân înalt. Trenci negru, pălărie şi o valiză deformată. Plăti şoferului, apoi se întoarse şi rămase nemişcat, privind lung înspre casă. Taxiul demară şi dădu colţul pe strada Treizeci şi şase. Kinderman demară şi el imediat după acesta. În timp ce dădea colţul, observă că bătrânul înalt nu se mişcase, ci stătea în luciul luminilor de pe stradă, în ceaţă, asemenea unui călător melancolic încremenit în timp. Detectivul semnaliză taxiului intenţia de depăşire.<br />
Înăuntru, în acel moment, Karras şi Karl ţineau imobilizat braţul lui Regan în timp ce Sharon îi făcea o injecţie cu Librium, ridicând cantitatea totală injectată în ultimele două ore la patru sute de miligrame. Doza, Karras ştia, era doborâtoare. Dar după o moleşeală de mai multe ore, personalitatea demonică se trezise brusc într‑un acces de furie atât de frenetic încât sistemul debil al lui Regan n‑ar fi putut să îndure prea mult timp.<br />
Karras era extenuat. După vizita din acea dimineaţă de la Cancelarie, se întorsese aici ca să‑i spună lui Chris cum decursese. Apoi îi fixase lui Regan hrănirea intravenoasă, se întorsese în camera sa şi se prăbuşise pe pat. Totuşi, după numai o oră şi jumătate de somn, telefonul îl trezise brusc. Sharon. Regan era încă în stare de inconştienţă şi pulsul îi coborâse din ce în ce mai mult. Karras se repezise atunci acolo cu trusa lui medicală, ciupind‑o pe Regan de tendonul lui Achile, în căutarea unei reacţii la durere. Nu existase nici una. Apăsase tare pe una din unghii. Din nou nici o reacţie. Era îngrijorat. Deşi ştia că în isterie şi în stările de transă exista uneori o insensibilitate la durere, el se temea acum de o comă, o stare din care Regan ar fi putut să alunece cu uşurinţă în moarte. Îi verificase tensiunea arterială: nouăzeci cu şaizeci; apoi pulsul: şaizeci. După aceea rămăsese în cameră şi le controlase la fiecare cincisprezece minute, timp de o oră şi jumătate. Fusese mulţumit că tensiunea arterială şi pulsul se stabilizaseră, aceasta însemnând că Regan nu era în stare de şoc, ci de stupoare. Îi dăduse instrucţiuni lui Sharon să continue să‑i verifice pulsul la flecare oră. Apoi se întorsese în camera sa, la somnul său. Dar din nou telefonul îl trezise. Exorcistul, îi comunicase Chancery Office, urma să fie Lankester Merrin. Karras urma să‑l asiste.<br />
Vestea îl lăsase cu gura căscată. Merrin! filosoful‑paleontolog! acel spirit înalt, fără oprelişti! Cărţile lui stârniseră fierbere în rândurile Bisericii, căci ele îi interpretau credinţa în accepţiuni ştiinţifice, în termeni de materie ce încă evoluează, destinată a deveni spirit alăturat lui Dumnezeu.<br />
Karras îi telefonase pe dată lui Chris pentru a‑i transmite vestea, dar aflase că ea o primise direct de la Episcop. Acesta îi spusese că Merrin ur-ma să sosească a doua zi.<br />
— I‑am spus Episcopului că ar putea sta aici, îi zisese Chris. O să dureze o zi, sau cam aşa, nu?<br />
Înainte să răspundă, Karras făcuse o pauză.<br />
— Nu ştiu. Iar apoi, după încă o pauză, zisese: N‑ar trebui să te aştepţi la prea mult.<br />
— Dacă dă rezultate, vreau să zic, îi răspunsese Chris. Tonul ei fusese înfrânat.<br />
— N‑am vrut să sugerez că n‑ar da, o asigurase el. M‑am referit doar la faptul că ar putea dura ceva timp.<br />
— Cât?<br />
— Variază. Ştia că adesea exorcizarea dura săptămâni, chiar luni întregi; ştia că adesea chiar şi aşa dădea greş. Se aştepta la asta; se aştepta ca povara, nimic altceva decât un tratament prin sugestie, să cadă din nou, şi în ultima clipă, asupra lui. Poate dura câteva zile sau săptămâni, îi spusese el pe urmă.<br />
— Ea cât mai poate rezista, Părinte Karras?...<br />
Când pusese receptorul în furcă, simţise o apăsare, o tulburare. Întins pe pat, se gândise la Merrin. Merrin! O emoţie şi o speranţă i se strecuraseră în fiinţă. Urmate de o nelinişte care le înecase. Alegerea naturală ca exorcist fusese el însuşi; însă Episcopul îl ocolise. De ce? Pentru că Merrin mai făcuse asta înainte?<br />
Închizând ochii, îşi amintise că exorciştii erau aleşi pe baza „pietăţii" şi a „înaltelor calităţi morale"; că un pasaj din Evanghelia după Matei relata cum Hristos, întrebat de discipolii săi despre cauza eşecului lor într‑o încercare de exorcizare, le răspunsese:<br />
— ... din cauza puţinei voastre credinţe.<br />
Provincialul ştia despre problema lui; la fel şi preşedintele, reflectase Karras. Îi spusese oare vreunul din ei Episcopului?<br />
Se răsucise apoi în pat, descurajat şi deznădăjduit; se simţise oarecum nevrednic; incompetent; respins. Durea. În mod iraţional, durea. Apoi, într‑un târziu, venise somnul revărsându‑se în deşertăciune, umplând firidele şi crăpăturile din inima sa.<br />
Dar din nou îl trezise soneria telefonului, Chris sunând ca să‑l informeze despre noua frenezie a lui Regan. Înapoi acolo, controlase pulsul lui Regan. Era puternic. Îi făcuse Librium. Apoi din nou. Şi din nou. În cele din urmă, îşi croi drum la bucătărie, alăturându‑se pentru scurt timp lui Chris, la masă, pentru o cafea. Ea citea o carte, una din cele scrise de Merrin, pe care aceasta o comandase să‑i fie livrată acasă.<br />
— Mult peste nivelul meu, îi spuse ea încet, şi totuşi arăta impresionată şi mişcată profund. Dar e ceva în ea atât de frumos... de măreţ. Frunzări paginile înapoi la un pasaj pe care îl însemnase şi îi întinse cartea peste masă lui Karras. El citi:<br />
<br />
... Avem experienţa comună a ordinii, statorniciei şi perpetuei reînnoiri a lumii materiale ce ne înconjoară. Cât de firavă şi tranzitorie ar fi orişicare parte a ei, cât de nedomolite şi migratoare ar fi elementele ei, ca tot durează. Este ţinută legată, ca să nu se desfacă, de către o lege a permanenţei, şi deşi este pururea pe moarte, se trezeşte pururea la viaţă. Dezmembrarea nu face decât să dea naştere unor noi moduri de organizare, şi o moarte este părintele a o mie de vieţi. Fiecare oră, sosind, nu este decât mărturia a cât de efemer şi totuşi cât de sigur, cât de cert, este marele întreg. Este ca o imagine în apă, care este mereu aceeaşi, deşi apele curg mereu. Soarele amurgeşte pentru a răsări din nou; ziua este înghiţită de întunecimea nopţii, pentru a se naşte din ea, atât de proaspătă de parcă n‑ar fi fost nicicând înfrântă. Primăvara se transformă în vară, şi prin vară şi toamnă, în iarnă, numai ca, prin inexorabila ei reîntoarcere, triumful asupra mormântului către care s‑a grăbit cu hotărâre încă din prima‑i oră, să fie şi mai sigur. Jelim florile de mai pentru că ştim că urmează a se ofili; dar ştim că mai urmează să‑şi ia revanşa asupra lui noiembrie, prin revoluţia acelui cerc solemn care nu conteneşte nicicând... care ne învaţă ca pe culmea speranţelor noastre, pururi să fim sobri, iar în adâncul dezolării noastre, niciodată să nu desperăm.<br />
<br />
— Da, este frumos, spuse Karras încet. Ochii îi erau încă aţintiţi asupra paginii. Furia demonului de la etaj deveni şi mai puternică.<br />
— ...javră... spurcăciune... ipocrit pios!<br />
— Obişnuia să aşeze un trandafir pe platoul meu... dimineaţa înainte să plec la muncă.<br />
Karras ridică privirea cu o întrebare în ochi.<br />
— Regan, îi spuse Chris.<br />
Privi în jos.<br />
— Mda, exact. Am uitat... n‑ai cunoscut‑o niciodată. Îşi suflă nasul şi dădu cu mâna pe la ochi. Vrei nişte coniac în cafea, Părinte Karras? întrebă ea.<br />
— Mersi, cred că nu.<br />
— Cafeaua s‑a trezit, şopti ea tremurat. Cred că voi aduce nişte coniac. Scuză‑mă. Ieşi rapid din bucătărie.<br />
Karras şezu singur şi sorbi dezolat din cafea. Îi era cald în jerseul pe care‑l purta pe sub sutană; se simţea slab în eşecul său de a‑i oferi lui Chris consolare. Apoi o amintire a copilăriei se ivi lucind, o amintire despre Ginger, câinele său corcitură, devenind scheletic şi ameţit într‑o cutie din apartament; Ginger tremurând de febră şi vomitând, în timp ce Karras îl acoperea cu prosoape, încerca să‑l facă să bea lapte cald, până când trecuse pe‑acolo un vecin şi văzuse că avea jigodie. Scuturase din cap şi spusese:<br />
— Câinelui tău îi trebuiau făcute imediat injecţii.<br />
Apoi într‑o după‑amiază ieşind de la scoală... pe stradă... doi câte doi până la colţ... mama lui acolo pentru a‑l aştepta... neaşteptat... arătând tristă... luându‑i apoi mâna pentru a‑i îndesa în palmă o monedă de jumătate de dolar strălucitoare... entuziasm... atât de mulţi bani!... apoi vocea ei, moale şi tandră:<br />
— Gingie a murit....<br />
Privi în jos la negreala aburindă, amăruie, din ceaşca sa şi îşi aminti mâinile golite de alinare sau de îngrijire.<br />
— ...javră pioasă!<br />
Demonul. Tot turbând.<br />
— Câinelui tău îi trebuiau făcute imediat injecţii...<br />
Se întoarse iute în dormitorul lui Regan, ţinând‑o pe aceasta în timp ce Sharon îi administra injecţia cu Librium care ridica acum doza totală la cinci sute de miligrame.<br />
Sharon tamponă înţepătura acului, în timp ce Karras o urmări nedumerit pe Regan. Obscenităţile frenetice nu păreau adresate nimănui din cameră, ci mai degrabă cuiva nevăzut... sau care nu era prezent.<br />
Alungă gândul.<br />
— O să mă‑ntorc, îi spuse lui Sharon.<br />
Preocupat în privinţa lui Chris, coborî în bucătărie, unde o găsi din nou stând singură. Îşi turna coniac în cafea.<br />
— Eşti sigur că n‑ai vrea puţin, Părinte? întrebă ea.<br />
Scuturând din cap, el veni lângă masă şi se aşeză istovit. Privi fix în podea. Auzi clinchetul porţelanului de la linguriţa care mesteca în cafea.<br />
— Ai vorbit cu tatăl ei? întrebă el.<br />
— Da. Da, a sunat. O pauză. Vroia să vorbească cu Rags.<br />
— Şi ce i‑ai spus?<br />
O pauză. Apoi:<br />
— I‑am spus că este plecată la o petrecere.<br />
Linişte. Karras nu mai auzi clinchete. Ridică privirea şi văzu că ea se zgâia la tavan. Atunci sesiză şi el: ţipetele de deasupra în sfârşit încetaseră.<br />
— Bănuiesc că Librium‑ul şi‑a făcut efectul, spuse el recunoscător.<br />
Clopoţelul de la intrare. Aruncă o privire în direcţia din care venea sunetul; apoi înspre Chris, care îi întâmpină căutătura bănuitoare cu o ridicare întrebătoare şi aprehensivă de sprânceană.<br />
Kinderman?<br />
Secunde. Ticăind. Aşteptară. Willie se odihnea. Sharon şi Karl erau încă la etaj. Nimeni care să vină să răspundă. Încordată, Chris se ridică brusc de la masă şi se duse în camera de zi. Îngenunchind pe o canapea, dădu cu mâna o draperie la o parte şi trase fugitiv cu ochiul pe fereastră către cel ce suna. Slavă Domnului! Nu Kinderman. Se uita, în schimb, la un bătrân înalt într‑un trenci ponosit, cu capul plecat răbdător în ploaie. Ducea o valiză uzată, demodată. O încuietoare luci o clipă în lumina stâlpului de pe stradă, atunci când geanta se mişcă puţin în mâna lui.<br />
Din nou clinchetul soneriei.<br />
Cine‑o fi?<br />
Nedumerită, Chris se dădu jos de pe canapea şi merse în holul de la intrare. Deschise uşa doar puţin, străpungând întunericul cu privirea, în timp ce o ceaţă fină îi mângâia uşor faţa.<br />
— Da, vă rog; pot să v‑ajut cu ceva?<br />
— Doamnă MacNeil? veni o voce dinspre umbre. Era blândă, rafinată, şi totuşi plină ca o recoltă.<br />
Când îşi luă pălăria, Chris tocmai încuviinţa din cap, şi dintr‑o dată se trezi privind în nişte ochi care o copleşeau, care străluceau de inteligenţă şi bunătate înţelegătoare. Seninătatea lor se revărsa înspre fiinţa ei asemenea apelor unui râu cald şi tămăduitor al cărui izvor era atât în acel bărbat cât şi cumva dincolo de el; a cărui curgere era interioară şi totuşi nestăvilită şi nesfârşită.<br />
— Sunt Părintele Merrin.<br />
O clipă ea rămase blocată, privind ţintă faţa uscăţivă şi ascetică, pomeţii sculptaţi, lucioşi ca de caolin; apoi cu repeziciune deschise larg uşa.<br />
— Oh, Doamne Dumnezeule, vă rog intraţi! Oh, intraţi! Vai, îmi... Pe cuvânt. Nu ştiu unde‑mi...<br />
El intră iar ea închise uşa.<br />
— Vreau să zic, nu vă aşteptam decât mâine!<br />
— Da, ştiu, îl auzi ea spunând.<br />
Întorcându‑se cu faţa la el, Chris văzu că acesta stătea cu capul înclinat, privind în sus, de parcă ar fi căutat să audă — nu, mai degrabă de parcă ar fi căutat să simtă, se gândi ea — prezenta cuiva de nevăzut... a vreunei vibraţii cunoscute şi familiare. Îl privi nedumerită. Pielea lui părea a fi înfruntat vânturi străine, un soare altundeva strălucitor, undeva foarte îndepărtat de timpul şi spaţiul ei.<br />
Ce face oare?<br />
— Pot să vă duc eu geanta, Părinte? Trebuie că la ora asta pentru dumneavoastră cântăreşte o tonă.<br />
— E‑n regulă, spuse el încet. Încă adulmecând. Încă sondând. Este ca şi o parte a braţului: foarte bătrână... foarte deformată. Privi în jos, în ochii ei, cu un zâmbet cald, obosit. Sunt obişnuit cu greutăţile... Părintele Karras e‑aici? întrebă el.<br />
— Da, este. E‑n bucătărie. Întâmplător, aţi mâncat, Părinte?<br />
El îşi aţinti privirea în sus, înspre zgomotul deschiderii unei uşi.<br />
— Da, am luat ceva în tren.<br />
— Sunteţi sigur că n‑aţi dori altceva.<br />
Un moment. Apoi zgomotul de închidere a uşii. El reveni cu privirea.<br />
— Nu, mulţumesc.<br />
— Vai, cu ploaia asta, protestă ea, încă frustrată. Dac‑aş fi ştiut că veniţi, aş fi putut să vă întâmpin la gară.<br />
— E‑n ordine.<br />
— Aţi aşteptat mult la taxi?<br />
— Câteva minute.<br />
— Iau eu asta, Părinte.<br />
Karl. Coborâse foarte rapid scările şi acum lua geanta din strânsoarea uşoară a preotului. O duse din hol.<br />
— Am pus un pat pentru dumneavoastră în camera de lucru, Părinte. Chris nu‑şi găsea astâmpărul. Este cât se poate de confortabil şi m‑am gândit că aţi dori s‑aveţi intimitate. Să vă conduc. Dădu să meargă, apoi se opri. Sau aţi dori să‑l salutaţi pe Părintele Karras?<br />
— Aş dori mai întâi s‑o văd pe fiica dumneavoastră, spuse Merrin.<br />
Ea arăta nedumerită.<br />
— Adică în clipa asta, Părinte?<br />
El aruncă din nou o privire în sus, cu acea atenţie depărtată.<br />
— Da, acum... gândesc că acum.<br />
— Vai, sunt sigură că doarme.<br />
— Nu cred.<br />
— Bine, dacă...<br />
Brusc, Chris tresări la un zgomot de deasupra, la vocea demonului, bubuitoare şi totuşi înfundată, cârâită, asemenea ţipătului amplificat al cuiva îngropat de viu.<br />
— Merriiiiinnnnnn!<br />
Apoi o straşnică zdruncinătură, masivă şi tremurătoare, de la o lovitură în peretele dormitorului.<br />
— Dumnezeule mare! răsuflă Chris încleştându‑şi o mână palidă la piept. Se uită împietrită la Merrin. Preotul nu se clintise. Continua să privească fix în sus, încordat şi totuşi senin, iar în ochii lui nu era nici măcar o fărâmă de surprindere. Era, se gândi Chris, mai mult ca un fel de recunoaştere.<br />
O altă lovitură scutură pereţii.<br />
— Merriiiiinnnnnnnnnn!<br />
Iezuitul păşi încet înainte, uitând de Chris, care nu reuşea să depăşească uimirea; de Karl, care ieşea sprinten şi neîncrezător din camera de lucru; de Karras, care apărea năucit din bucătărie în timp ce bătăile şi croncănelile coşmăreşti continuau. Urcă treptele calm, mâna zveltă ca de alabastru alunecând în sus pe balustradă.<br />
Karras veni lângă Chris, şi împreună urmăriră de jos cum Merrin intra în dormitorul lui Regan şi închidea uşa în urma lui. O vreme fu linişte. Apoi subit, demonul râse hidos şi Merrin ieşi. Închise uşa şi porni să coboare spre hol. În spatele lui, uşa dormitorului se deschise din nou şi Sharon scoase capul afară, uitându‑se lung după el, cu o expresie ciudată pe faţă.<br />
Iezuitul coborî rapid treptele şi îi întinse mâna lui Karras care aştepta.<br />
— Părinte Karras...<br />
— Bună, Părinte.<br />
Merrin încleştă mâna celuilalt cu ale sale, i‑o scutură, privind faţa lui Karras cu o căutătură gravă şi preocupată, în timp ce la etaj râsul se preschimbase în obscenităţi ticăloase adresate lui Merrin.<br />
— Arăţi groaznic de obosit, spuse acesta. Eşti obosit?<br />
— Câtuşi de puţin. De ce mă întrebaţi?<br />
— Ai trecidul cu tine?<br />
Karras scutură din cap şi spuse:<br />
— Nu.<br />
— Atunci uite, ia‑l pe‑al meu, spuse iezuitul grizonat, descheindu‑şi haina. Aş dori să te duci la reşedinţă, Damien, şi să iei o sutană pentru mine, două odăjdii, un patrafir de purpură, nişte apă sfinţită şi două exemplare din The Roman Ritual. Îi întinse trenciul lui Karras care era nedumerit. Cred că ar trebui să începem.<br />
Karras se încruntă.<br />
— Adică acum? În clipa asta?<br />
— Da, aşa cred.<br />
— Nu vreţi mai întâi să auziţi fondul cazului, Părinte?<br />
— De ce?<br />
Sprâncenele lui Merrin erau arcuite cu sinceritate.<br />
Karras realiză că nu avea răspuns. Îşi feri privirea din faţa acelor ochi deconcertanţi.<br />
— În regulă, spuse el. Îşi trase trenciul şi se întoarse să plece. Am să mă duc să iau lucrurile.<br />
Karl dădu fuga prin cameră, ajunse înaintea lui Karras şi îi deschise uşa de la intrare. Schimbară o scurtă privire, după care Karras păşi afară în noaptea ploioasă. Merrin îşi mută privirea înapoi spre Chris.<br />
— Nu vă deranjează dacă începem chiar acum? întrebă el încet.<br />
Ea îl urmărise, şi în ochi îi lucea uşurarea, simţind hotărârea, eficienţa şi siguranţa comenzilor lui croindu‑şi drum, ca un strigăt ziua în amiaza mare.<br />
— Nu, sunt încântată, spuse ea recunoscătoare. Totuşi, trebuie că sunteţi obosit, Părinte.<br />
El văzu privirea ei neliniştită îndreptată în sus, înspre furia demonului.<br />
— Aţi dori o ceaşcă cu cafea? întrebă ea. E proaspăt pregătită. — Insistent. Uşor implorând. — E fierbinte. N‑aţi vrea puţină, Părinte?<br />
El văzu mâinile încleştându‑se şi descleştându‑se uşor; văgăunile adânci din ochii ei.<br />
— Da, aş vrea, spuse el cu căldură. Mulţumesc. Ceva greu fusese înlăturat cu blândeţe, lăsat în expectativă... Dacă sunteţi sigură că nu‑i nici un deranj...<br />
Ea îl conduse la bucătărie şi curând iezuitul se găsea sprijinit cu spatele de maşina de gătit, cu o cană cu cafea neagră în mână.<br />
— Vreţi nişte coniac în ea, Părinte? Chris ridică sticla la vedere.<br />
El îşi plecă fruntea şi privi în jos în cană fără vreo expresie pe faţă.<br />
— Ei bine, doctorii îmi zic că n‑ar trebui, spuse el. Apoi întinse cana. Dar slavă Domnului, voinţa mea e slabă.<br />
Chris se opri o clipă, nesigură, apoi văzu surâsul din ochii lui atunci când acesta îşi săltă capul.<br />
Turnă.<br />
— Ce nume atrăgător aveţi, îi spuse el. Chris MacNeil. Nu este un pseudonim?<br />
Chris picură puţin coniac în cafeaua ei şi scutura din cap.<br />
— Nu, chiar nu sunt Esmerelda Glutz.<br />
— Slavă Domnului, pentru asta, murmură Merrin.<br />
Chris zâmbi şi se aşeză.<br />
— Şi ce‑nseamnă Lankester, Părinte? Atât de neobişnuit. Aţi fost botezat după cineva?<br />
— Un cargou, murmură el privind absent şi ducând cana la gură. Sorbi. Sau un pod. Da, presupun că era un pod. Privi plin de regret. Să‑l luăm pe Damien, continuă el, cât îmi doresc să fi avut un nume ca Damien. Atât de atrăgător.<br />
— De unde vine, Părinte? Acest nume?<br />
— Damien? Privi în jos înspre cana sa. A fost numele unui preot care şi‑a dăruit viaţa îngrijirii leproşilor de pe insula Molokai. În cele din urmă s‑a îmbolnăvit şi el. Se întrerupse. Atrăgător nume, spuse el din nou. Cred că dacă aş avea numele de botez Damien, aş putea să mă mulţumesc chiar şi cu numele de familie Glutz. Atât de atrăgător.<br />
Chris chicoti. Se destinse. Se simţi mai uşoară. Şi minute în şir, ea şi Merrin vorbiră despre lucruri mărunte, lucruri domestice. Într‑un târziu, Sharon apăru în bucătărie, şi abia atunci Merrin făcu gestul de a pleca. Era de parcă aşteptase sosirea ei, căci imediat se duse cu cana la chiuvetă, o clăti şi aşeză cu grijă pe stativul pentru farfurii.<br />
— A fost bună; a fost exact ce mi‑am dorit, spuse el.<br />
Chris se ridică şi spuse:<br />
— Să vă conduc în camera dumneavoastră.<br />
El îi mulţumi şi o urmă până la uşa biroului.<br />
— Dacă doriţi ceva, Părinte, spuse ea, daţi‑mi de ştire.<br />
El îşi puse mâna pe umărul ei şi o strânse liniştitor. Chris simţi revărsându‑se în ea forţă şi căldură. Pace. Simţi pace. Şi o ciudată senzaţie de... siguranţă? se miră ea.<br />
— Sunteţi foarte amabilă. Ochii lui surâseră. Mulţumesc.<br />
Îşi luă mâna şi o urmări îndepărtându‑se. De cum dispăru, strânsoarea unei dureri păru să i se încleşteze pe faţă. Intră în birou şi închise uşa. Dintr‑un buzunar al pantalonilor scoase o cutiuţa de tablă pe care scria Bayer Aspirin, o deschise, scoase din ea o pastilă cu nitroglicerină şi şi‑o aşeză cu grijă sub limbă.<br />
Chris intră în bucătărie. Oprindu‑se lângă uşă, se uită la Sharon, care stătea în picioare lângă maşina de gătit, cu mâna pe filtrul de cafea, aşteptând să se încălzească.<br />
Chris veni lângă ea, preocupată.<br />
— Hei, iubito, spuse ea încet. De ce nu te odihneşti un pic?<br />
Nici un răspuns. Sharon părea muncită de gânduri. Apoi se întoarse şi se uită pierdută la Chris.<br />
— Îmi pare rău. Ai spus ceva?<br />
Actriţa studie încordarea de pe faţa acesteia, privirea dusă.<br />
— Ce s‑a întâmplat sus, Sharon? întrebă ea.<br />
— Când să se întâmple?<br />
— Când a urcat Părintele Merrin.<br />
— Oh, da... Sharon se încruntă. Îşi mută privirea îndepărtată către un punct din spaţiu, situat undeva între îndoială şi rememorare. Da, a fost o grozăvie.<br />
— Grozăvie?<br />
— Straniu. Doar s‑au... Se întrerupse. Ei bine, o vreme doar s‑au uitat ţintă unul la altul, după care Regan — lucrul — a spus...<br />
— A spus ce?<br />
— A spus, „De data asta, urmează să pierzi."<br />
Chris o privi fix, aşteptând.<br />
— Şi pe urmă?<br />
— Ast‑a fost tot, răspunse Sharon. Părintele Merrin s‑a întors şi a ieşit din cameră.<br />
— Şi cum arăta? o întrebă Chris.<br />
— Grozav.<br />
— Oh, Hristoase, foloseşte şi tu alt cuvânt, Sharon! se răsti Chris, pe punctul de a mai spune ceva, când observă că Sharon îşi înclinase capul într‑o parte, furată, ca şi cum ar fi stat să asculte.<br />
Chris aruncă o privire în sus şi sesiză şi ea liniştea, subita încetare a furiei demonului şi totuşi ceva mai mult... ceva... crescând.<br />
Femeile schimbară priviri piezişe.<br />
— Şi tu simţi? întrebă anemic Sharon.<br />
Chris dădu aprobator din cap. Casa. Ceva în casă. O tensiune. O îngroşare graduală a aerului. O pulsaţie, asemenea unor energii într‑o lentă formare.<br />
Acordul vioi al soneriei de la intrare răsună ireal.<br />
Sharon se îndepărtă.<br />
— Răspund eu.<br />
Merse în hol şi deschise uşa. Era Karras. Ducea o cutie de carton de la spălătorie.<br />
— Mulţumesc, Sharon.<br />
— Părintele Merrin e‑n birou, îi spuse ea.<br />
Karras se duse repede înspre camera de lucru, bătu uşor şi scurt la uşă, iar apoi intră cu cutia.<br />
— Îmi pare rău, Părinte, spuse el, am avut un pic de...<br />
Karras se opri scurt. Merrin, în pantaloni şi bluză, rugându‑se îngenuncheat lângă patul închiriat, cu fruntea aplecată lângă mâinile strâns încleştate. O clipă, Karras rămase ţintuit locului, de parcă ar fi dat într‑o doară colţul şi s‑ar fi întâlnit cu el însuşi, cel din copilărie, trecând grăbit cu o sutană de ministrant pe braţ, fără să arunce nici o privire cum că l‑ar fi recunoscut.<br />
Karras îşi mută privirea la cutia de spălătorie deschisă, la picăturile de ploaie pe lucrurile scrobite. Apoi, încet, încă ferindu‑şi ochii, se duse la canapea şi desfăcu fără zgomot conţinutul cutiei. Când termină, îşi scoase trenciul şi îl potrivi cu grijă pe spătarul unui scaun. Uitându‑se din nou la Merrin, îl văzu pe preot binecuvântându‑se şi privi pripit în altă parte, întinzând în jos mâna după cea mai mare dintre cele două odăjdii albe de bumbac. Începu să şi‑o pună peste sutană. Îl auzi pe Merrin ridicându‑se, iar apoi,<br />
— Mulţumesc, Damien. Karras se întoarse cu faţa la acesta, trăgând în jos pentru a‑şi potrivi veşmântul, în timp ce Merrin veni în faţa canapelei, cu privirea alunecându‑i blând peste lucrurile aflate pe ea.<br />
Karras apucă un jerseu.<br />
— M‑am gândit că aţi putea purta asta pe sub sutană, Părinte, îi spuse el lui Merrin întinzându‑i‑l. Uneori camera se răceşte.<br />
Merrin atinse uşor jerseul cu mâinile.<br />
— A fost foarte drăguţ din partea ta, Damien.<br />
Karras luă sutana lui Merrin de pe canapea, îl urmări trăgându‑şi jerseul pe cap, şi numai acum, şi foarte brusc, urmărind această acţiune prozaică, domestică, el simţi ameţitorul impact al bărbatului; al momentului; al nemişcării din casă, prăbuşindu‑se asupra lui., luându‑i respiraţia.<br />
Reveni la realitate simţind că sutana îi este luată din mână. Merrin o îmbrăcă.<br />
— Eşti familiarizat cu regulile referitoare la exorcism, Damien?<br />
— Da, sunt, răspunse Karras.<br />
Merrin începu să‑şi încheie sutana.<br />
— Este important în mod special avertismentul referitor la evitarea discuţiilor cu demonul...<br />
„Demonul". Rostise atât de natural cuvântul, se gândi Karras. Îl contraria.<br />
— Putem întreba ceea ce este relevant, spuse Merrin încheindu‑şi sutana la gât. Dar orice lucru dincolo de acesta este periculos. Extrem. Luă odăjdiile din mâna lui Karras şi şi le trase peste sutană. În special, nu pleca urechea la nimic din ceea ce spune. Demonul este un mincinos. Va minţi pentru a ne pune în încurcătură; dar ca să ne atace va amesteca de asemenea minciunile cu adevărul. Atacul este psihologic, Damien. Şi puternic. Nu asculta. Ţine minte asta. Nu asculta.<br />
În timp ce Karras îi înmână patrafirul, exorcistul adăugă:<br />
— Este efectiv ceva ce‑ai dori să întrebi acum, Damien?<br />
Karras scutură din cap.<br />
— Nu. Dar mă gândesc că ar putea fi de ajutor dacă v‑aş aduce la cunoştinţă câte ceva din fondul diferitelor personalităţi pe care le‑a manifestat Regan. Până acum, par să fie trei.<br />
— Este numai una, spuse Merrin încet, punându‑şi patrafirul pe umeri. O clipă, îşi încleştă degetele pe el şi stătu nemişcat, cu o expresie bântuită în priviri. Apoi luă exemplarele din The Roman Ritual şi îi dădu unul lui Karras. O să sărim peste Litania Sfinţilor. Ai luat apa sfinţită?<br />
Karras scoase din buzunar sticla subţire, cu capac cu şurub. Merrin o luă, apoi făcu senin semn din cap înspre uşă.<br />
— Dacă ai vrea s‑o iei înainte, te rog, Damien.<br />
Sus, lângă uşa dormitorului lui Regan, Sharon şi Chris stăteau aşteptând încordate. Erau înfofolite cu jersee groase şi jachete. La zgomotul uşii deschise, se întoarseră şi se uitară în jos, văzându‑i pe Karras şi pe Merrin trecând prin hol spre scară, într‑o procesiune solemnă. Înalţi: ce înalţi erau, se gândi Chris; şi Karras: întunecimea acelei figuri deasupra albului inocent, de ministrant, al odăjidiilor. Privindu‑i urcând hotărât treptele, Chris se simţi profund şi în mod straniu mişcată. Las' că‑l chem eu pe frate‑meu mai mare şi te‑nvaţă el minte, târâtură! Era, se gândi ea, o senzaţie cam în genul acesta. Îşi putea simţi inima începând să bată mai repede.<br />
La uşa camerei, iezuiţii se opriră. Karras se încruntă înspre jerseul şi jacheta pe care le purta Chris.<br />
— Intri şi tu?<br />
— Păi, m‑am gândit că e de datoria mea.<br />
— Te rog, nu, o îndemnă el. Nu intra. Ai face o mare greşeală.<br />
Chris se întoarse întrebătoare spre Merrin.<br />
— Părintele Karras ştie mai bine, spuse liniştit exorcistul.<br />
Chris se uită din nou la Karras. Îşi plecă fruntea.<br />
— Okay, spuse ea deznădăjduită. Se rezemă de perete. O s‑aştept aici.<br />
— Care este celălalt nume de botez al fiicei dumneavoastră? întrebă Merrin.<br />
— Teresa.<br />
— Ce nume atrăgător, spuse Merrin cu căldură. Îi susţinu o clipă privirea, pentru a o linişti. Apoi privi către uşă şi din nou Chris simţi: acea tensiune; acea îngroşare a încolăcitei întunecimi. Înăuntru. În dormitor. În spatele acelei uşi. O simţiră, sesiză ea, şi Karras şi Sharon.<br />
Merrin făcu semn cu capul.<br />
— În regulă, spuse el încet.<br />
Karras deschise uşa, şi aproape că se rostogoli pe spate de la răbufnirea de duhoare şi ger. Într‑un colţ al camerei, Karl stătea zgribulit pe un scaun. Era îmbrăcat cu o haină de vânătoare verde‑oliv, decolorată. Se întoarse încrezător către Karras.<br />
Iezuitul îşi aruncă iute privirea înspre demonul de pe pat. Ochii‑i lucitori priveau ţintă dincolo de el, către hol. Erau fixaţi asupra lui Merrin.<br />
Karras păşi înainte, până la piciorul patului, în timp ce Merrin, înalt şi cu prestanţă, se duse într‑o parte. Acolo se opri şi privi în jos, înspre uşă.<br />
O nemişcare sufocantă atârna pe deasupra capetelor. Apoi Regan îşi linse buzele crăpate şi umflate, cu o limbă ca de lup, înnegrită. Făcu un zgomot ca de pergament netezit cu mâna.<br />
— Ia te uită, spurcăciunea îngâmfată! cârâi demonul. În sfârşit! În sfârşit ai venit!<br />
Bătrânul preot ridică mâna şi făcu semnul crucii pe deasupra patului, iar apoi repetă gestul către toţi cei din cameră. Întorcându‑se la loc, desfăcu capacul sticluţei cu apă sfinţită.<br />
— A, da! Urina sfinţită acu'! hârâi demonul. Seminţele sfinţilor!<br />
Merrin ridică sticluţa şi faţa demonului deveni lividă, contorsionată.<br />
— A, aşa deci, javră! spumegă aceasta de furie. Aşa deci!<br />
Merrin începu să stropească.<br />
Demonul îşi smuci capul în sus, cu gura şi muşchii gâtului tremurând de furie.<br />
— Aşa, stropeşte! Stropeşte, Merrin! Fă‑ne leoarcă! Îneacă‑ne în sudoarea ta! Sudoarea ta este sfinţită, Sfinte Merrin! Apleacă‑te şi băşeşte nori de tămâie! Apleacă‑te şi arată‑ţi sfânta găoază pe care să ne fie permis s‑o venerăm! s‑o sărutăm! s‑o lingem, binecuvântată...<br />
— Să taci!<br />
Cuvintele ţâşniră ca nişte fulgere. Karras îşi răsuci mirat cu o smucitură capul către Merrin, care o fixa poruncitor pe Regan cu privirea. Şi demonul tăcu. Îi întoarse căutătura. Dar ochii lui erau acum ezitanţi. Clipind. Precauţi.<br />
Merrin puse în mod mecanic capacul sticluţei şi i‑o dădu înapoi lui Karras. Psihiatrul o băgă în buzunar şi urmări cum Merrin îngenunche lângă pat, închise ochii şi se rugă murmurat:<br />
— „Tatăl nostru..." începu el.<br />
Regan scuipă şi îl nimeri pe Merrin în figură cu un bulgăre gălbui de muci. Acesta se scurse încet pe obrazul exorcistului.<br />
— „...Vină împărăţia Ta..." Cu capul aplecat în continuare, Merrin spuse mai departe fără nici o pauză rugăciunea, în timp ce cu o mână luă o batistă din buzunar şi şterse fără grabă scuipatul. „... şi nu ne duce pe noi în ispită", încheie el pe un ton molcom.<br />
— „Ci ne izbăveşte de cel rău", răspunse Karras.<br />
Ridică pentru scurt timp privirea. Ochii lui Regan se dădură peste cap în orbitele lor până când nu mai lăsară să se vadă decât albul scleroticei. Karras nu se simţea în toate apele. Simţea ceva congelându‑se în cameră. Se întoarse la textul său pentru a urmări rugăciunea lui Merrin:<br />
— „Dumnezeu şi Părinte al Domnului Iisus Hristos, mă închin slăvitului Tău nume, smerit cerşesc îndurarea Ta, pentru ca în mila Ta să mă învredniceşti cu ajutor împotriva acestui spirit necurat care acum o tulbură pe roaba Ta; prin harul Domnului nostru Hristos".<br />
— Amin, răspunse Karras.<br />
Acum Merrin stătea în picioare şi se ruga cu religiozitate:<br />
— „Dumnezeule Creator şi Apărător al stirpei omeneşti, priveşte în jos cu îndurare la roaba Ta, Regan Teresa MacNeil, prinsă acum în capcana încolăcirilor veşnicului duşman al omului, juruit vrăjmaş al stirpei noastre, care..."<br />
Karras ridică privirea, auzind‑o pe Regan sâsâind şi o văzu stând în capul oaselor, cu albul ochilor expus vederii, scoţându‑şi şi băgându‑şi cu rapiditate limba în gură, în timp ce din cap unduia înainte şi înapoi asemenea unei cobre.<br />
Încă o dată, Karras avu o senzaţie de nelinişte. Se uită din nou la textul său.<br />
— „Mântuieşte‑o pe roaba Ta", se rugă Merrin, stând în picioare şi citind din Ritual.<br />
— „Care crede în Tine, Doamne al meu", răspunse Karras.<br />
— „Fie ca să găsesc în tine, Doamne, un meterez fortificat."<br />
— „În faţa duşmanului."<br />
În timp ce Merrin continuă cu următorul verset, Karras auzi în spatele lui un icnet al lui Sharon şi, întorcându‑se repede, o văzu privind stupefiată înspre pat. Nedumerit, se uită şi el. Şi pe loc rămase împietrit. Partea din faţă a patului se ridica de pe podea!<br />
Se holbă nevenindu‑i să creadă. Zece centimetri. Cincisprezece. Treizeci. Apoi începură să se vadă picioarele din spate.<br />
— Gott in Himmel! şopti Karl cu teamă. Dar Karras nici nu‑l auzi, nici nu‑l văzu făcându‑şi semnul crucii, atunci când spatele patului se ridică la acelaşi nivel cu faţa. Nu este cu putinţă! se gândi el, privind înmărmurit.<br />
Patul se mai înălţă încă treizeci de centimetri, după care rămase planând acolo, cu o fină mişcare de tangaj şi ruliu, de parcă ar fi plutit pe un lac liniştit.<br />
— Părinte Karras?<br />
Regan unduindu‑se. Sâsâind.<br />
— Părinte Karras?<br />
Karras se întoarse. Exorcistul avea ochii blânzi aţintiţi asupra acestuia, iar acum îi făcea semn din cap înspre Ritual‑ul din mâinile lui.<br />
— Răspunsul, te rog, Damien.<br />
Karras privi dus, fără să înţeleagă. Sharon fugi din cameră.<br />
— „Fie ca duşmanul să n‑aibă putere asupra ei", repetă blând Merrin.<br />
Karras privi pripit înapoi la text şi răsuflând cu inima bătându‑i cu putere, răspunse:<br />
— „Iar firul nedreptăţii să fie neputincios s‑o vatăme."<br />
— „Doamne, ascultă‑mi ruga", continuă Merrin.<br />
— „Şi înalţă‑se plânsul meu către Tine."<br />
— „Domnul fie cu tine."<br />
— „Şi cu duhul tău."<br />
Merrin se lansă într‑o lungă rugăciune iar Karras îşi întoarse din nou privirea înspre pat, înspre speranţele sale în Dumnezeul propriu şi înspre joasa planare supranaturală în gol. Fiorii unui avânt îi străbătură fiinţa. E acolo! Iată‑l! Chiar în faţa mea! Acolo! Brusc, se întoarse să privească spre uşa care se deschise cu zgomot. Sharon dădu buzna împreună cu Chris, care se opri nevenindu‑i să creadă şi icni:<br />
— Iisuse Hristoase!<br />
— „Părinte Atotputernic, Dumnezeule în veci..."<br />
Exorcistul întinse mâna de o manieră profesională şi făcu de trei ori semnul crucii, pe îndelete, pe fruntea lui Regan, continuând să citească din textul Ritual‑ului: „... Carele Ţi‑ai trimis Propriu‑Ţi Fiu să stăpânească leul ce răgea..."<br />
Sâsâitul încetă şi din gura lui Regan, încordată şi arcuită în formă de O, ieşi un muget de juncan care îţi măcina nervii.<br />
— „... smulge‑l din ruină şi din ghearele răului cel de la lumina zilei pe acest om făcut după chipul şi asemănarea Ta, şi..."<br />
Mugetul deveni şi mai tare, făcând carnea să se rupă şi oasele să tremure.<br />
— „Dumnezeule şi Doamne al tuturor făpturilor..." Merrin întinse rutinat mâna şi apăsă o porţiune a patrafirului pe gâtul lui Regan, continuând să se roage: „...prin a Cărui voie Satana a fost făcut să se prăbuşească din Ceruri asemenea fulgerului, izbeşte groaznic în fiara ce acum stă irosindu‑Ţi via..."<br />
Mugetul încetă. O linişte care‑ţi ţiuia în urechi. După care o vomă verzuie, vârtoasă şi puternica, începu să se reverse din gura lui Regan, într‑un şuvoi constant şi lent care se scurgea asemenea lavei peste buza ei şi se revărsa în valuri pe mâna lui Merrin. Dar acesta nu se mişcă.<br />
— „Fie ca Mâna Ta puternică să gonească acest demon crud din Regan Teresa MacNeil, care..."<br />
Karras era vag conştient de uşa care se deschise de Chris care ţâşni din cameră.<br />
— „Alungă acest persecutor al nevinovatei..."<br />
Patul începu să se legene leneş, apoi să se mişte dezordonat, apoi brusc să se zgâlţâie şi să coboare violent, cu voma încă pompând din gura lui Regan. Merrin potrivi calm şi ţinu în continuare ferm patrafirul pe gâtul ei.<br />
— „Dăruieşte‑i pe robii Tăi cu curaj spre a se opune cu bărbăţie acestui osândit dragon care‑i dispreţuieşte pe cei ce‑şi pun încrederea în Tine, şi..."<br />
Dintr‑o dată mişcările se potoliră şi în timp ce Karras privea înmărmurit, patul se lăsă uşor ca un fulg şi se aşeză pe covor cu o bufnitură vătuită.<br />
— „Doamne, îngăduie ca acest..."<br />
Ameţit, Karras îşi mută privirea. Mâna lui Merrin. N‑o putea vedea. Era îngropată sub o moviliţă de vomă aburindă.<br />
— Damien?<br />
Karras îşi aruncă privirea în sus.<br />
— „Doamne, ascultă‑mi ruga", spuse blând exorcistul.<br />
Încet, Karras se întoarse către pat.<br />
— „Şi înalţă‑se plânsul meu către tine."<br />
Merrin ridică patrafirul, făcu un uşor pas înapoi, iar apoi zgudui camera poruncind cu vocea sa şfichiuitoare:<br />
— „Te alung, spirit necurat, dimpreună cu orice putere satanică a duşmanului! cu orice arătare din iad! cu orişice însoţitor sălbatic!" Lângă Merrin, de pe mână, picura voma pe covor. „Hristos este Cel ce‑ţi porunceşte, Cel ce odată a încremenit vântul şi marea şi furtuna! Care..."<br />
Regan se opri din vomitat. Rămase tăcută. Nemişcată. Albul ochilor ei lucea răuvoitor către Merrin. De la picioarele patului, Karras o urmărea încordat, în timp ce şocul şi emoţia începeau să‑i scadă, iar mintea începea să scormonească febril, să vâre nesupusă, cu de‑a sila, degetele în adâncile cotloane ale îndoielii logice: poltergeist; acţiuni psihokinezice; tensiuni de adolescent şi forţă condusă de minte. Se încruntă aducându‑şi aminte ceva. Se duse într‑o parte a patului, se aplecă, întinse mâna şi apucă încheietura lui Regan. Şi găsi ceea de ce se temea. Asemenea şoimului din Siberia, pulsul bătea cu o viteză incredibilă. Îl goli dintr‑o dată de vlagă. Privind acum la ceas, număra bătăile inimii, ca pe nişte argumente împotriva vieţii lui.<br />
— „El este Cel ce‑ţi porunceşte, Cel ce te‑a azvârlit cu capul înainte din tăriile Cerului!"<br />
Puternicele adjurări ale lui Merrin bubuiau cu lovituri răsunătoare, inexorabile, undeva la marginea conştiinţei lui Karras, în timp ce pulsul devenea acum şi mai rapid. Şi mai rapid. Karras se uită la Regan. Tot tăcută. Nemişcată. În aerul îngheţat, ceaţa fină a aburilor vomei purtată de aer, asemenea izului unei orfane. Karras nu se simţea în apele sale. Părul de pe braţe începu să i se zbârlească. Cu o încetineală de coşmar, puţin câte puţin, capul lui Regan se rotea sucindu‑se ca la manechine, cu un sunet aidoma scârţâitului vreunui mecanism ruginit, până când albul înspăimântător şi lucios al acelor ochi groaznici se fixă asupra lui.<br />
— „Aşadar, tremură acum, Satană...".<br />
Capul se roti încet, înapoi spre Merrin.<br />
— „... tu ispititor al dreptăţii! tu aducător al morţii! tu trădător al stirpelor! tu jefuitor al vieţii! tu..."<br />
Karras îşi aruncă prudent privirea în jur în timp ce luminile începură să pâlpâie, estompându‑se şi apoi slăbind până la un gălbui straniu şi vibrant ca de chihlimbar. Îl trecură fiori. Era mai frig. Camera se răcea şi mai mult.<br />
— „... tu prinţ al ucigaşilor! tu născocitor al tuturor neruşinărilor! tu duşman al spiţei omeneşti! tu..."<br />
O bătaie înfundată zgudui camera. Apoi o alta. Apoi în mod regulat, făcând să tremure pereţii, podeaua, tavanul, trosnind ca bătăile unei masive inimi bolnave.<br />
— „Te du, monstru ce eşti! Locul tău e pe pustii! Sălaşul tău e într‑un cuib de vipere! Lasă‑te jos şi târăşte‑te cu ele! însuşi Dumnezeu este Cel ce‑ţi porunceşte! Sângele..."<br />
Bătăile deveniră mai tari, începură să răsune ameninţător, din ce în ce mai repede.<br />
— „Te adjur, şarpe bătrân..."<br />
Şi mai repede...<br />
— „...în numele Judecătorului celor vii şi celor morţi, în numele Cre-atorului tău, în numele Creatorului întregului univers, să..."<br />
Sharon izbucni în plâns, apăsându‑şi pumnii pe urechi, în timp ce bătăile deveniră acum asurzitoare şi se accelerară brusc, săltând până la un tempo înspăimântător.<br />
Pulsul lui Regan era uluitor. Duduia cu o viteză prea rapidă pentru a putea fi numărat. De partea cealaltă a patului, Merrin întinse mâna calm şi cu vârful degetului mare făcu semnul crucii pe pieptul acoperit de vomă al lui Regan. Cuvintele rugăciunii lui fură înghiţite de bătăi.<br />
Karras simţi ritmul pulsului scăzând brusc, iar în timp ce Merrin se ruga şi făcea semnul crucii pe fruntea lui Regan, bătăile coşmareşti încetară dintr‑o dată.<br />
— „O, Dumnezeu al Cerului şi pământului, Dumnezeu al îngerilor şi arhanghelilor..." Acum Karras putea să‑l audă pe Merrin rugându‑se, în timp ce pulsul continua să scadă, să scadă..,<br />
— Merrin, javră îngâmfată! Spurcăciune! O să pierzi! O să moară! Purceaua o să moară!<br />
Opalescenţa pâlpâitoare deveni treptat mai strălucitoare. Entitatea demonică se întorsese şi îi striga furios şi plin de ură lui Merrin:<br />
— Păun depravat! Eretic bătrân! Te adjur, întoarce‑te şi uită‑te la mine! Uită‑te la mine odată, spurcăciune ce eşti! Demonul se smuci înainte şi îl scuipă pe Merrin în faţă, după care orăcăi la el: Uite‑aşa să Şi‑i vindece Stăpânul tău pe cei orbi!<br />
— „Dumnezeule şi Doamne al tuturor făpturilor..." se rugă Merrin, luându‑şi batista şi ştergându‑şi scuipatul.<br />
— Urmează‑I învăţătura, odată, Merrin! Fă‑o! Bagă‑ţi pula ta sfinţită în gura purcelei şi purifică‑i‑o, aghesmuieşte‑i‑o cu moaştele tale zbârcite şi atunci ea va fi tămăduită, Sfinte Merrin! Un miracol! O...<br />
— „... elibereaz‑o pe roaba ta..."<br />
— Ipocritule! Nu‑ţi pasă deloc de porc. Nu‑ţi pasă de nimic! Ai făcut din ea o întrecere între noi:<br />
— „...umil..."<br />
— Mincinosule! Javră mincinoasă! Spune‑ne, unde ţi‑e umilinţa, Merrin? În deşert? printre ruine? în morminte printre care te‑ai retras ca să scapi de semenii tăi? ca să scapi de cei inferiori ţie, de minţile încete şi delăsătoare? Tu te adresezi oamenilor, tu vomă pioasă?...<br />
— „... eliberează..."<br />
— Sălaşul tău e într‑un cuib de păuni, Merrin! locul tău e‑n tine însuţi! Du‑te‑napoi pe vârful muntelui şi vorbeşte cu singurul tău egal!<br />
Merrin continuă rugăciunile, fără a lua în seamă torentul de imprecaţii furioase.<br />
— Eşti flămând, Sfinte Merrin? Uite, îţi dăruiesc nectar şi ambrozie, îţi dăruiesc hrana Dumnezeului tău! croncăni demonul. Excreta diareic, bătându‑şi joc: Căci acesta este trupul meu! Sfinţeşte asta odată, Sfinte Merrin!<br />
Scârbit, Karras îşi concentră atenţia asupra textului, în timp ce Mer-rin citea un pasaj din Sfântul Luca:<br />
— „... Numele meu este Legion, răspunse omul, căci mulţi demoni intraseră în el. Şi aceştia îi cerură lui Iisus să nu le poruncească să plece în hău. Atunci trecu pe acolo o turmă de porci, care râmau pe coasta muntelui. Iar demonii îl implorară pe Iisus să‑i lase să intre în aceştia. Şi el le dădu drumul. Şi demonii ieşiră din bărbat şi intrară în porci, iar turma năvăli la vale într‑un lac şi se înecară. Iar..."<br />
— Willie, îţi aduc veşti bune! orăcăi demonul. Karras îşi aruncă privi-rea în sus şi o văzu pe Willie lângă uşă, oprindu‑se de cum intră, cu un braţ de prosoape şi cearşafuri. Îţi dau de ştire izbăvirea! exultă lucrul. Elvira trăieşte! Trăieşte! Este...<br />
Willie se holbă şocată, iar acum Karl se întoarse spre ea şi strigă:<br />
— Nu, Willie! Nu!<br />
— ... O drogată, Willie, o incurabilă...<br />
— Willie, nu asculta! ţipă Karl.<br />
— Să‑i spun unde locuieşte?<br />
— Nu asculta! Nu asculta! Karl o goni pe Willie din cameră.<br />
— Du‑te să‑i faci o vizită de ziua Mamei, Willie! Fă‑i o surpriză! Du‑te şi...<br />
Brusc demonul se întrerupse şi îşi fixă privirea asupra lui Karras. Acesta verificase din nou pulsul şi îl găsise puternic, ceea ce însemna că nu era nici un pericol să i se mai administreze încă Librium lui Regan. Se duse lângă Sharon să‑i spună să pregătească încă o injecţie.<br />
— O vrei? îi dădu demonul cu tifla. E‑a ta! da, târfa de grajd e‑a ta! Poţi s‑o‑ncaleci cum pofteşti! S‑o vezi cum mai fantazează noaptea cu gândul la tine! Se masturbează visând la marea şi preoţeasca ta...<br />
Sharon se înroşi şi îşi feri privirea în timp ce Karras îi dădea instrucţiunile pentru Librium.<br />
— Şi un supozitor cu Compazine în caz că mai vomită, adăugă el.<br />
Sharon dădu din cap cu privirea în pământ şi plecă rigidă. Trecând pe lângă pat cu capul tot aplecat, Regan cloncăni spre ea,<br />
— Ştoarfo! Apoi se smuci în sus şi îi împroşcă în jet de vomă în figură. În timp ce Sharon picurând de pe ea, rămase paralizată, apăru perso-nalitatea Dennings, cârâind: Târfă de grajd! Pizdo!<br />
Sharon se năpusti afară din cameră.<br />
Personalitatea Dennings se strâmbă acum dezgustată, îşi aruncă pri-virea în jur şi întrebă:<br />
— N‑ar vrea cineva să deschidă o fereastră, vă rog? Pute al naibii în camera asta! E pur şi simplu!...<br />
— Nu, nu, nu, nu deschideţi! se corectă el apoi. Nu deschideţi nici în ruptul capului, ori altcineva ar putea naibii să moară! După care cotcodăci, făcu monstruos cu ochiul lui Karras şi dispăru.<br />
— „El este Cel ce te dă afară..."<br />
— Ce vorbeşti, Merrin? Nu zău?<br />
Acum demonul se întorsese iar Merrin îşi continua adjurările, atingerile cu patrafirul şi făcutul semnului crucii, în timp ce acesta îl biciuia din nou cu obscenităţi. Prea lung, se îngrijoră Karras: accesul continua un timp mult prea lung.<br />
— Acu' vine scroafa! Mama purcelei! îşi bătu joc demonul.<br />
Karras se întoarse şi o văzu pe Chris venind spre el cu un tampon şi o seringă de unică folosinţă. Îşi ţinea capul în jos, în timp ce demonul îi urla imprecaţii. Psihiatrul se duse încruntat lângă ea.<br />
— Sharon îşi schimbă hainele, explică Chris, iar Karl e...<br />
Karras i‑o tăie scurt cu un<br />
— În ordine, şi se apropiară de pat.<br />
— A, da, vino să‑ţi vezi opera, scroafa‑mamă! Vino!<br />
Chris încercă cu desperare să nu asculte, să nu se uite, în timp ce Karras înţepă braţul ce nu opunea rezistenţă al lui Regan<br />
— Uite‑ţi borâta! Uite‑ţi căţeaua ucigaşă! răbufni demonul. Eşti încântată? Tu eşti cea care a făcut asta! Da, tu cu cariera ta mai presus de orice, cariera ta mai presus de soţul tău, mai presus de ea, mai presus...<br />
Karras îşi aruncă privirea în jur. Chris rămăsese paralizată.<br />
— Dă‑i drumul! îi ordonă el. Nu asculta! Dă‑i drumul!<br />
— ... de divorţul tăul Te‑ai dus la preoţi, ai? Preoţii n‑au cum s‑o ajute! E nebună! Ea‑i nebună! Purceaua e nebună! Ai scos‑o din minţi; ai condus‑o la crimă; ai băgat‑o‑n...<br />
— Nu pot! Cu faţa contorsionată, Chris se uita la seringa tremurândă. Scutură din cap. Nu pot s‑o fac!<br />
Karras i‑o smulse din mână.<br />
— În regulă, tamponează! Tamponează braţul! Aici! îi spuse el ferm.<br />
— ... mormânt, căţea ce eşti, cu...<br />
— Nu asculta! o atenţionă din nou Karras.<br />
În acest moment, demonul îşi răsuci cu o smucitură capul, cu ochii bulbucaţi de furie.<br />
— Iar tu, Karras!<br />
Chris tamponă braţul lui Regan.<br />
— Acum, ieşi afară! îi ordonă Karras, împlântând acul în carnea flască.<br />
Ea îşi luă tălpăşiţa.<br />
— Da, cunoaştem bunătatea ta cu mamele, dragă Karras! orăcăi demonul. Iezuitul se crispă şi câteva clipe rămase nemişcat. Apoi scoase uşor acul şi privi ochii daţi peste cap.<br />
Din gura lui ieşi încet un cântec vioi, aproape incantatoriu, cu o voce dulce şi clară ca a unui copil din cor: „Tantum ergo sacramentum veneremur cernui.."<br />
Era un imn cântat la binecuvântările catolice. Karras rămase alb ca varul în timp ce acesta continuă. Nefiresc şi înfiorător, cântecul era un vid în care Karras simţi oroarea nopţii năpustindu‑se cu o îngrozitoare claritate. Îşi ridică privirea şi îl văzu pe Merrin cu un prosop în mână. Cu mişcări istovite, blânde, şterse voma de pe faţa şi gâtul lui Regan.<br />
— „... etantiquum documentum..."<br />
Cântecul. Vocea cui? se miră Karras. Iar apoi frânturi: Dennings ... Fereastra... Bântuit, o văzu pe Sharon întorcându‑se şi luând prosopul de la Merrin.<br />
— Termin eu asta, Părinte, îi spuse ea. Mi‑a trecut acum. Aş dori s‑o schimb şi s‑o curăţ înainte de Compazine; se poate? Aţi putea aştepta amândoi puţin afară?<br />
Cei doi preoţi păşiră în căldura şi lumina difuză a coridorului şi se sprijiniră istoviţi de perete.<br />
Karras ascultă cântecul sinistru, înfundat, dinăuntru. După câteva momente, îi vorbi încet lui Merrin:<br />
— Aţi spus... aţi spus mai devreme că e doar o... o entitate.<br />
— Da.<br />
Vocile şuşotite, capetele plecate, erau ca la un confesional.<br />
— Toate celelalte nu sunt decât forme de atac, continuă Merrin. E una... numai una. E un demon. Urmă un moment de linişte. Apoi Merrin declară simplu: Ştiu că te îndoieşti de asta. Dar vezi tu, acest demon... L‑am întâlnit o dată mai de mult. Şi este puternic... puternic...<br />
O pauză. Karras vorbi iar:<br />
— Noi spunem că demonul ... nu poate atinge voinţa victimei.<br />
— Da, aşa este ... aşa este ... Nu există păcat.<br />
— Atunci care ar fi scopul posedării? spuse Karras, încruntându‑se. Care‑i rostul?<br />
— Cine poate şti? răspunse Merrin. Cine poate într‑adevăr spera să ştie? Se gândi câteva clipe. După care continuă tatonând: Totuşi mă gândesc că ţinta demonului nu este posedatul; suntem noi ... observatorii ... fiecare persoană din această casă. Şi mă gândesc... cred că rostul este să ne facă pe noi să desperăm; să ne respingem propria umanitate, Damien: să ne privim pe noi înşine ca pe ultimele dintre bestii; ca pe ultimele scârbe şi putregaiuri; fără demnitate; urâţi; nevrednici. Şi poate că aici e miezul problemei: nevrednicia. Căci mă gândesc că în fond credinţa în Dumnezeu nu este câtuşi de puţin o chestiune de raţiune; cred că în ultimă instanţă e o chestiune de iubire; de a accepta posibilitatea că Dumnezeu s‑ar putea să ne iubească...<br />
Din nou Merrin se întrerupse. Continuă ceva mai rar şi cu o introspecţie şuşotită:<br />
— El ştie... demonul ştie să lovească... Dădu din cap. Cu multă vreme în urmă am desperat la gândul de a nu‑mi putea iubi aproapele. Anumiţi oameni... Îmi repugnau. Cum aş fi putut să‑i iubesc? mă gândeam. Nu‑mi dădea pace, Damien: îmi venea să‑mi iau câmpii... şi de‑aici, foarte curând, am ajuns la desperare în privinţa Dumnezeului meu.. Credinţa mea era făcută zob...<br />
Karras ridică interesat privirea către Merrin.<br />
— Şi ce s‑a întâmplat? întrebă el.<br />
— Ah, ei bine... până la urmă mi‑am dat seama că Dumnezeu nu mi‑ar cere niciodată ceea ce ştiu că este psihologic imposibil; că iubirea pe care El mi‑o cerea era în voinţa mea şi în nici un caz nu se urmărea a fi simţită prin emoţii. Absolut deloc. El îmi cerea să mă port cu iubire; să o răsfrâng asupra altora; şi cred ca a o răsfrânge asupra celor care îmi repugnă este un act de iubire mai mare decât oricare altul. Scutură din cap. Ştiu că toate astea trebuie că‑ţi par cât se poate de evidente, Damien, ştiu. Dar la vremea respectivă nu le puteam vedea. Ciudată orbire. Oare câţi soţi şi câte soţii, grăi el trist, trebuie să‑şi închipuie că nu mai sunt îndrăgostiţi pe motiv că inimile lor nu mai galopează la vederea celor iubiţi! Ah, dragă Dumnezeule! Scutură, apoi dădu aprobator din cap. Aici, cred, e miezul, Damien... În posedare; nu în războaie, după cum tind unii să creadă; nu atât de mult; şi foarte rar în intervenţii extraordinare ca aici... această fată... această copilă sărmana. Nu, eu o văd cel mai des în lucrurile mărunte, Damien: în ranchiunele stupide, meschine; în neînţelegeri; în cuvintele crude şi tăioase pe care şi le aruncă fără să se contro-leze prietenii. Îndrăgostiţii. Dac‑avem destule lucruri d‑astea, şopti Merrin, nu mai trebuie să se ocupe Satana de războaiele noastre; ne descurcăm şi singuri... singuri...<br />
Cântecul vioi încă mai putea fi auzit în dormitor. Merrin ridică privirea către uşă şi ascultă câteva clipe.<br />
— Şi totuşi chiar şi din asta — din rău — va veni binele. Într‑un anumit fel. Într‑un anumit fel pe care s‑ar putea să nu‑l înţelegem sau să nu‑l vedem niciodată. Merrin făcu o pauză. Poate răul este creuzetul bunătăţii, rumegă el. Şi poate chiar Satana, Satana, în ciuda lui însuşi ...serveşte cumva la facerea voii Domnului.<br />
Nu mai spuse nimic şi o vreme rămaseră tăcuţi, în timp ce Karras reflecta. O altă obiecţie îi veni în minte.<br />
— Odată demonul gonit, tatonă el, ce‑l ţine să nu se întoarcă?<br />
— Nu ştiu, răspunse Merrin. Nu ştiu. Şi totuşi pare să nu se‑ntâmple niciodată. Niciodată. Absolut. Merrin duse o mână la faţă, ciupindu‑se uşor de colţul ochilor. Damien... ce nume minunat, murmură el. Karras auzi extenuarea din voce. Şi încă ceva. Ceva neliniştit. Ceva ca o reprimare a durerii.<br />
Din senin, Merrin se dădu de la perete, şi cu faţa încă ascunsă în palmă, se scuză şi se grăbi de‑a lungul coridorului înspre baie. Ce se întâmplase? se miră Karras. Simţi o invidie şi o admiraţie subite pentru credinţa puternică şi simplă a exorcistului. Se întoarse către uşă. Cântecul. Se oprise. Oare încetase în sfârşit noaptea?<br />
Câteva minute mai târziu, Sharon ieşi din dormitor cu o legătură de haine şi lenjerie de pat urât mirositoare.<br />
— Acum doarme, spuse ea. Privi repede în altă parte şi o porni de‑a lungul coridorului.<br />
Karras trase adânc aer în piept şi se întoarse în dormitor. Simţi frigul. Mirosi duhoarea. Merse încet într‑o parte a patului. Regan. Adormită. În sfârşit. Şi în sfârşit, se gândi Karras, se putea şi el odihni.<br />
Întinse mâna în jos şi apucă încheietura lui Regan, uitându‑se la secundarul ceasului.<br />
— De ce‑mi faci asta, Dimmy?<br />
Inima îi stătu‑n loc.<br />
— De ce faci asta?<br />
Preotul nu se putea clinti, nu respira, nu îndrăznea să privească înspre acea voce plină de jale, nu îndrăznea să vadă acei ochi chiar acolo: ochi acuzatori, ochi singuratici. Mama sa. Mama sa!<br />
— Mă părăseşti ca să te faci preo', Dimmy; mă trimiţi la azil...<br />
Nu te uita.<br />
— Acum mă goneşti?...<br />
— Nu‑i ea!<br />
— De ce faci asta?...<br />
Cu capul pulsându‑i, cu inima în gât, Karras închise ochii, în timp ce vocea deveni imploratoare, deveni înspăimântată, deveni plângăcioasă.<br />
— Tu ai fos' mereu baia' bun, Dimmy. Te rog! Mi‑e frică! Te rog nu mă goni afară, Dimmy! Te rog!<br />
... nu‑i mama mea!<br />
— Afară nu e nimic! Doar întuneric, Dimmy! Singură! Acum plângăcios.<br />
— Tu nu eşti mama mea! şopti Karras cu vehemenţă.<br />
— Dimmy, te rog!...<br />
— Tu nu eşti...<br />
— Ah, pentru numele lui Dumnezeu, Karras!<br />
Dennings.<br />
— Uite ce‑i, pur şi simplu nu‑i cinstit că ne dai afară de‑aici! Zău! Vreau să zic, din partea mea e cât se poate de drept să fiu aici! Căţeaua asta mică! Mi‑a luat trupul şi găsesc că e cât se poate de corect să mi se permită să stau în al ei, nu crezi? Ah, pentru numele lui Hristos, Karras, ai de gând odată să te uiţi la mine? Haide! Nu am prea des ocazia să mă ivesc şi să‑mi spun oful. Doar întoarce‑te odată.<br />
Karras deschise ochii şi văzu personalitatea Dennings.<br />
— Eh, aşa‑i mai bine. Uite ce‑i, ea m‑a ucis. Nu găzduitoarea noastră, Karras... ea! Oh, da, pe bune! Dădu afirmativ din cap. Ea! Îmi vedeam de treaba mea la bar, când mi s‑a părut că am auzit‑o gemând. Sus. Ei bine, zi şi tu, în definitiv trebuia să văd ce‑o necăjea, aşa că m‑am dus sus şi închipuie‑ţi, pizda asta mică m‑a luat de gât! Vocea era acum miorlăită, patetică. Hristoase, n‑am văzut niciodată în viaţa mea o asemenea putere! A început să ţipe ceva cum că aş zgândări‑o eu pe maică‑sa sau că aş fi cauzat eu divorţul. Ceva în genul ăsta. Nu era clar. Dar îţi zic, iubitule, ea m‑a împins pe futangioaica aia naibii de fereastră! Voce spartă. Acum ascuţită. M‑a ucis! M‑a ucis de m‑a futut! Acu' consideri naibii că‑i cinstit să mă dai afară? Ei haide, răspunde‑mi odată, Karras! Chiar crezi că‑i cinstit? Vreau să zic, crezi efectiv?<br />
Karras înghiţi în sec.<br />
— Da, sau nu, îl îmboldi acesta. E cinstit?<br />
— Cum s‑a... răsucit capul? întrebă Karras răguşit.<br />
Dennings îşi plimbă evaziv privirea în jur.<br />
— Ah, bine, asta a fost un accident... o curiozitate... m‑am lovit de trepte, mă‑nţelegi... A fost un rezultat al întâmplării.<br />
Karras chibzui, cu gâtul uscat. Apoi apucă din nou încheietura lui Regan şi îşi aruncă privirea asupra ceasului cu un gest de înlăturare.<br />
— Dimmy, te rog! Nu mă face să fiu singură!<br />
Mama lui.<br />
— Dacă în loc să fii preo' ai fi fos' doctor, aş fi trăit într‑o casă drăguţă, nu cu gândacii, nu singură în apartamen'! Apoi...<br />
Se strădui să blocheze totul în afara lui, dar vocea începu din nou să se smiorcăie.<br />
— Dimmy, te rog!<br />
— Tu nu eşti...<br />
— N‑ai de gând să înfrunţi adevărul, putoare spurcată? Era demonul. Crezi ce‑ţi spune Merrin? Fierbea. Îl crezi sfânt şi bun? Ei bine, nu e! E mândru şi nevrednic! Am să ţi‑o dovedesc, Karras! Am să ţi‑o dovedesc ucigând purceaua!<br />
Karras deschise ochii. Dar tot nu îndrăzni să se uite.<br />
— Da, ea va muri şi Dumnezeul lui Merrin n‑o s‑o salveze, Karras! Tu n‑o s‑o salvezi! Va muri din mândria lui Merrin şi din incompetenţa ta! Cârpaciule! N‑ar fi trebuit să‑i faci Librium‑ul!<br />
Karras se întoarse şi privi acum ochii. Luceau de triumf şi de pică sfredelitoare.<br />
— Pipăie‑i pulsul! Demonul rânji. Dă‑i drumul, Karras! Pipăi‑o!<br />
Încheietura lui Regan era tot nemişcată în mâna lui încleştată, şi acum el se încruntă îngrijorat. Bătăile pulsului erau rapide şi...<br />
— Slăbite? cloncăni demonul. O, da. Un fleac. Până una‑alta, o bagatelă.<br />
Karras îşi luă trusa medicală şi scoase stetoscopul. Demonul hârâi.<br />
— Ascultă Karras! Ascultă bine!<br />
Karras ascultă. Inima suna pe un ton îndepărtat şi ineficient.<br />
— N‑o s‑o las să doarmă!<br />
Karras îşi aruncă privirea în sus înspre demon. Simţi fiori.<br />
— Da, Karras! orăcăi acesta. N‑o să doarmă! Auzi? N‑o s‑o las pe purcea să doarmă!<br />
În timp ce Karras se zgâia înlemnit, demonul îşi dădu capul pe spate într‑un râs gâlgâit. Nu‑l auzi pe Merrin întorcându‑se în cameră.<br />
Exorcistul rămase lângă el la marginea patului şi îi studie figura.<br />
— Ce este? întrebă.<br />
Karras răspunse prostit:<br />
— Demonul... a spus că are de gând să n‑o lase să doarmă. Întoarse spre Merrin nişte ochi bântuiţi. Inima ei a început să lucreze ineficient, Părinte. Dacă nu apucă să se odihnească, va muri cât de curând de insuficienţă cardiacă.<br />
Merrin îl privi cu gravitate.<br />
— Poţi să‑i dai nişte doctorii? Ceva medicamente care să o facă să doarmă?<br />
Karras scutură din cap.<br />
— Nu, asta‑i periculos. Ar putea intra în comă. Se întoarse, în timp ce Regan cotcodăcea. Dacă tensiunea arterială îi scade şi mai mult... tărăgănă el.<br />
— Ce se poate face? întrebă Merrin.<br />
— Nimic... nimic... răspunse Karras. Dar nu ştiu... poate ultimele progrese... Brusc, el îi spuse lui Merrin: o să chem un specialist în cardiologie, Părinte.<br />
Merrin încuviinţă din cap.<br />
Karras se duse jos. O găsi pe Chris veghind în bucătărie, iar din camera de lângă cămară auzi suspinele lui Willie şi vocea consolatoare a lui Karl. Îi explică lui Chris nevoia unei consultaţii, având grijă să nu divulge în întregime nivelul pericolului în care se afla Regan. Chris îi dădu permisiunea, iar Karras telefonă unui prieten, un cunoscut specialist de la Georgetown University Medical School, trezindu‑l din somn şi aducându‑i pe scurt la cunoştinţă situaţia.<br />
— Vin imediat, spuse specialistul.<br />
Fu acolo în mai puţin de o jumătate de oră. Reacţionă cu uimire la frigul şi duhoarea din dormitor şi cu groază şi compasiune la starea lui Regan. Perora acum o babilonie. În timp ce o consultă specialistul, ea alternă cântatul cu sunete de animale. Apoi apăru Dennings.<br />
— Oh, e groaznic, scânci acesta către specialist. Pur şi simplu înspăimântător! Oh, chiar sper să poţi face ceva! Se poate face ceva? Altfel, vezi tu, n‑avem unde să ne ducem, şi totul din cauza... Oh, al dracului drac încăpăţânat! În timp ce specialistul se holba într‑o dungă şi‑i măsura lui Regan tensiunea arterială, Dennings se uită la Karras şi se plânse: ce dracu' faci? Nu vezi că ştoarfa asta mică ar trebui să fie în spital? Locul ei e la casa de nebuni, Karras! Doar ştii asta! Zău! Hai să încetăm odată cu fanfaronada asta pizdoasă! Dacă moare, e vina ta, ştii asta! Doar a ta! Vreau să zic, n‑ar trebui să te porţi ca un mucos numai pentru că el e încăpăţânat! Eşti un doctor! De la tine am pretenţii mai mari, Karras! Ei, haide‑odată; pur şi simplu la ora actuală e o penurie îngrozitoare de locuinţe. Dacă ne...<br />
Reveni acum demonul, urlând ca un lup. Specialistul, fără nici o expresie pe faţă, desfăcu manşeta tensiometrului. Apoi îi făcu lui Karras semn cu capul. Terminase.<br />
Ieşiră pe hol, unde specialistul se uită câteva clipe înapoi spre uşă, după care se întoarse spre Karras.<br />
— Ce dracu' se petrece aici, Părinte ?<br />
Iezuitul îşi feri privirea.<br />
— Nu pot să spun, zise el încet.<br />
— Okay.<br />
— Care‑i treaba?<br />
Specialistul avea un aer sumbru.<br />
— E musai să înceteze activitatea asta... să doarmă... să adoarmă înainte ca tensiunea arterială să cadă...<br />
— Există ceva ce pot face, Bill?<br />
Specialistul se uită drept la Karras şi spuse:<br />
— Să te rogi.<br />
Spuse noapte bună şi se îndepărtă. Karras îl urmări, cu fiecare arteră şi fiecare nerv cerşind odihnă, cerşind speranţă, cerşind minuni deşi ştia că nu putea fi nici una.<br />
— ... N‑ar fi trebuit să‑i faci Librium‑ul!<br />
Se întoarse spre cameră şi deschise uşa cu o mână grea ca sufletu‑i.<br />
Merrin stătea în picioare lângă marginea patului, urmărind cum Regan necheza pătrunzător. Îl auzi pe Karras intrând şi se uită la el întrebător. Karras scutură din cap. Merrin făcu un semn de înţelegere cu capul. Pe faţa lui se citi tristeţea; apoi acceptarea: iar când se întoarse înapoi spre Regan, încrâncenarea mohorâtă.<br />
Merrin îngenunche lângă pat.<br />
— Tatăl nostru..., începu el.<br />
Regan îl împroşcă cu fiere întunecată şi puturoasă, iar apoi orăcăi:<br />
— Ai să pierzi. O să moară! O să moară!<br />
Karras îşi luă exemplarul din Ritual. Îl deschise. Ridică privirea şi se uită ţintă la Regan.<br />
— „Salveaz‑o pe roaba ta", se rugă Merrin.<br />
— „Din faţa duşmanului."<br />
În inima lui Karras era o tulburare desperată. Adormi! Adormi! mugea frenetic voinţa lui.<br />
Dar Regan nu adormi.<br />
Nici până în zori.<br />
Nici până la amiază.<br />
Nici până la căderea nopţii.<br />
Nici până duminică, moment în care pulsul ajunsese încă şi mai firav, la un ritm de o sută patruzeci de bătăi pe minut. Cei doi preoţi, fără să doarmă, tot repetau ritualul, iar Karras, cu febrilitate, bâjbâia în timpul acesta după remedii: să reducă mişcările lui Regan la minimum, imobilizând‑o cu nişte bandaje; să nu lase o vreme pe nimeni în dormitor pentru a vedea dacă lipsa provocărilor n‑ar putea stopa accesele. Nu le stopase. Şi ţipetele o vlăguiau pe Regan la fel ca şi mişcările. Totuşi tensiunea arterială ţinea. Dar până când? Karras agoniza. Ah, doamne, n‑o lăsa să moară! îşi strigase în repetate rânduri în sine. N‑o lăsa să moară! Las‑o să doarmă! Las‑o să doarmă! Nu realizase nici un moment că gândurile lui erau rugăciuni; doar că rugăciunile lui nu primiseră deloc răspuns.<br />
La ora şapte, în acea seară de duminică, Karras stătea tăcut lângă Merrin, în dormitor, extenuat şi mistuit de atacurile demonului: lipsa lui de credinţă; incompetenţa lui; zborul lui de lângă mama sa, căutând să‑şi facă un statut. Şi Regan. Vina lui.<br />
— N‑ar fi trebuit să‑i faci Librium‑ul...<br />
Preoţii tocmai terminaseră un ciclu al ritualului. Se odihneau, ascultând cum Regan cânta „Panis Angelicus". De foarte puţine ori părăsiseră camera; Karras, într‑un rând, ca să se schimbe şi să facă un duş. Dar în frig era mai uşor să stai cu simţurile treze, în putoarea care începând de dimineaţă îşi alterase structura într‑o duhoare de carne descompusă, putrezită, ce‑ţi întorcea stomacul pe dos.<br />
Privind ţintă către Regan, cu ochi febrili, cu vinişoare roşii, lui Karras i se păru că aude un sunet. Ceva pârâind. Din nou. Atunci când clipea. Apoi realiză că sunetul venea de la propriile‑i pleoape devenite scorţoase. Se întoarse spre Merrin. De‑a lungul orelor, exorcistul vorbise foarte puţin: când şi când o istorioară de acasă din copilărie; reminiscenţe; lucruri mărunte; o poveste despre un răţoi pe care îl avusese şi pe care îl chemase Claney. Karras îşi făcea griji în privinţa iezuitului. Nesomnul. Atacurile demonului. La vârsta lui. Merrin închise ochii şi lăsă bărbia în piept. Karras îşi roti privirea către Regan, după care se ridică istovit în picioare şi se duse lângă pat. Îi controlă pulsul iar apoi începu să‑i ia tensiunea. În timp ce îi înfăşură manşeta neagră a tensiometrului, clipi de mai multe ori pentru a‑şi limpezi vederea înceţoşată.<br />
— Azi e Ziua Mamei, Dimmy.<br />
O clipă, nu se putu mişca; îşi simţi inima spărgându‑i pieptul. Apoi privi în acei ochi ce păreau a nu mai fi ai lui Regan, ci nişte ochi plini de un trist reproş. Cei ai mamei sale.<br />
— Eu nu sun' bună pentru tine? de ce mă laşi să mor singură de to', Dimmy? De ce? De ce...<br />
— Damien!<br />
Merrin încleştându‑se strâns de braţul lui.<br />
— Te rog, du‑te acum şi odihneşte‑te puţin, Damien.<br />
— Dimmy, te rog! De ce...<br />
Intră Sharon să schimbe lenjeria de pat.<br />
— Du‑te, odihneşte‑te puţin, Demien! îl îndemnă Merrin.<br />
Cu un nod ridicându‑i‑se uscat în gât, Karras se întoarse şi părăsi dormitorul. Rămase slăbit pe hol. Apoi coborî scara şi stătu nedecis. Cafea? Tânjea după ea. Dar şi mai mult după un duş, după nişte haine curate, după un ras.<br />
Ieşi din casă şi traversă strada către reşedinţa iezuiţilor. Intră. Dibui camera sa. Şi când văzu patul... Lasă duşul. Dormi. O jumătate de oră. Când întinse mâna spre telefon ca să spună la recepţie să fie trezit, acesta sună.<br />
— Alo, da, răspunse el răguşit.<br />
— E cineva aici care aşteaptă să vă vadă, Părinte Karras: un anume domn Kinderman.<br />
O clipă, Karras îşi ţinu răsuflarea, după care, slăbit, răspunse:<br />
— Spune‑i te rog că vin acum.<br />
Punând jos receptorul, Karras văzu cartuşul de Camel de pe birou. Avea lipit un bileţel de la Dyer. Citi ca prin ceaţă:<br />
<br />
S‑a găsit în capelă, pe perniţele de îngenunchere din faţa candelelor, o cheie de la Playboy Club. E a ta? Poţi s‑o ridici de la recepţie.<br />
<br />
Fără expresie, Karras puse jos biletul, îşi puse haine curate şi ieşi din cameră. Uită să ia ţigările.<br />
La recepţie, îl zări pe Kinderman lângă tabloul centralei telefonice, aranjând cu gesturi delicate compoziţia unei vaze pline cu flori. Când îl văzu pe Karras, se întoarse ţinând în mână tulpina unei camelii roz.<br />
— A, Părinte! Părinte Karras! exultă Kinderman, expresia schimbându‑i‑se în îngrijorare, la vederea extenuării de pe faţa iezuitului. Puse repede camelia la loc şi veni în întâmpinarea lui Karras. Arăţi îngrozitor! Care‑i necazul? Asta‑i de la atâta alergătură pe pistă? Renunţă! Ascultă, ia vino! Îl apucă pe Karras de cot şi îl propulsă înspre stradă. Ai câteva momente? întrebă el în timp ce treceau de uşa de la intrare.<br />
— Nu prea, murmură Karras. Ce este?<br />
— O mică discuţie. Am nevoie de un sfat, nimic mai mult, doar un sfat.<br />
— În legătură cu ce?<br />
— Imediat, făcu Kinderman cu mâna un gest de înlăturare. Acu' să ne plimbăm. Să luăm nişte aer. Să ne simţim bine. Îşi băgă braţul pe după cel al iezuitului şi îl conduse de‑a curmezişul lui Prospect Street. Oh, ia uită‑te la asta! Frumos! Superb! Arătă cu degetul către soarele care cobora afundându‑se în Potomac. În tihna din jur răsunară râsetele şi vorbele de‑a valma ale unor studenţi de la Georgetown, aflaţi în faţa unei bodegi de lângă colţul străzii Treizeci şi şase. Unul dintre ei îi trase altuia un pumn în braţ şi cei doi se încăierară în joacă. Ah, colegiul, colegiul... răsuflă Kinderman plin de regrete, dând din cap în timp ce privea lung. Eu n‑am apucat să mă duc... dar îmi doresc...îmi doresc... Văzu că preotul urmărea apusul soarelui. Adică, serios, chiar că arăţi rău, repetă el. Care‑i necazu'? Ai fost bolnav?<br />
Când o avea de gând Kinderman să treacă la subiect? se întrebă Karras.<br />
— Nu, doar ocupat, răspunse el.<br />
— Las‑o mai uşor, atunci, gâjâi Kinderman. Mai uşor. Fii mai cu cap. Întâmplător, ai văzut The Bolshoi Ballet, la Watergate?<br />
— Nu.<br />
— Nu, nici eu. Dar îmi doresc. Sunt atât de graţioşi... de simpatici!<br />
Ajunseră la zidul Car Barn‑ului. Sprijinindu‑şi o mână, Karras se întoarse cu faţa la Kinderman, care îşi împreunase mâinile pe deasupra zidului şi care privea lung şi gânditor dincolo de râu.<br />
— Ei bine, ce te frământă, locotenente? întrebă Karras.<br />
— A, păi, mi‑e teamă că am o problemă, Părinte, oftă Kinderman.<br />
Karras aruncă o scurtă privire în sus, înspre fereastra închisă a lui Regan.<br />
— Profesională?<br />
— Ăă, în parte... doar în parte.<br />
— Ce este?<br />
— Ei bine, în mare parte este... Ezitând, Kinderman trăgea cu coada ochiului. Ei bine, în mare parte s‑ar putea spune că este de etică, Părinte Karras... o întrebare... Detectivul se întoarse şi se sprijini cu spatele de zid. Se încruntă, privind în pământ. Apoi scutură din umeri. Pur şi simplu nu e nimeni cu care să fi putut vorbi despre asta; în primul rând, vezi tu, cu căpitanul meu. Pur şi simplu n‑am putut. N‑am putut să‑i spun. Aşa că m‑am gândit... Faţa i se aprinse de o bruscă însufleţire. Am avut o mătuşă... trebuie s‑o auzi pe asta; e nostimă. Era înspăimântată — înspăimântată — de ani de zile de unchiul meu. Nu îndrăznea niciodată să‑i spună ceva. N‑ar fi îndrăznit să ridice vocea la el. Niciodată! Aşa că ori de câte ori se înfuria pe el din ceva — din cine ştie ce — obişnuia să dea fuga pe dată în dulapul din dormitorul ei, iar apoi acolo în întuneric — n‑ai să crezi asta! — în întuneric, singură cu moliile şi cu hainele agăţate pe umeraşe, să‑l blesteme — să‑l blesteme! — pe unchiul meu poate timp de douăzeci de minute! Să spună exact ce credea despre el! Zău! Adică, să ţipe! Ieşea afară, se simţea mai bine, se ducea şi‑l săruta pe obraz. Acuma zi şi tu, Părinte Karras, dacă asta nu era o terapie bună!<br />
— Era foarte bună, spuse Karras, zâmbind în doi peri. Şi eu sunt acum dulapul tău? Asta vrei să spui?<br />
— Într‑un fel, spuse Kinderman. Din nou privi în jos. Într‑un fel. Dar mai serios, Părinte Karras. Făcu o pauză. Iar dulapul trebuie să vorbească, adăugă el cu greutate.<br />
— Ai o ţigară? întrebă Karras, cu mâinile tremurânde.<br />
Detectivul ridică blocat privirea spre el, nevenindu‑i să creadă.<br />
— În situaţia mea şi să fumez?<br />
— Nu, să nu fumezi, murmură Karras, împreunându‑şi mâinile pe deasupra zidului şi zgâindu‑se la ele. Nu mai tremuraţi!<br />
— Halal doctor! Doamne fereşte să mă îmbolnăvesc în cine ştie ce junglă şi în loc de Albert Schweitzer , să fii numa' tu cu mine acolo! Tot mai tratezi negii cu broaşte, doctore Karras?<br />
— Se zice cu broaşte râioase, răspunse domol Karras.<br />
— Azi nu prea râzi, se îngrijoră Kinderman. E ceva în neregulă?<br />
Karras scutură tăcut din cap. Apoi:<br />
— Dă‑i drumul, spuse el încet.<br />
Detectivul oftă şi se întoarse cu faţa spre râu.<br />
— Cum spuneam... gâjâi el. Se scărpină pe frunte cu unghia de la degetul mare. Cum spuneam... ei bine, să zicem că lucrez la un caz, Părinte Karras. O omucidere.<br />
— Dennings?<br />
— Nu, nu, pur ipotetic. De care n‑ai avea idee. Nimic. Deloc.<br />
Karras dădu din cap.<br />
— Aceasta arată ca o crimă rituală vrăjitorească, continuă detectivul rumegând. Era încruntat, îşi alegea încet cuvintele. Şi să zicem că în această casă — în această casă ipotetică — trăiesc cinci oameni şi că unul trebuie să fie ucigaşul. Dădea cu emfază din mână ca şi cum ar fi tăiat ceva cu latul palmei. Ştiu asta. O ştiu... ştiu că este un fapt. Făcu o pauză, expirând încet. Dar problema este... Toate dovezile... ei bine, toate conduc spre un copil, Părinte Karras; o fetită de zece, poate doisprezece ani... Doar un copil; ar putea fi la o adică fiica mea. Îşi ţinea ochii fixaţi asupra taluzului de dincolo de ei. Da, ştiu: sună fantezist... ridicol... dar adevărat. Acuma; vine în această casă, Părinte, un preot — foarte faimos — şi acest caz fiind pur ipotetic, Părinte, aflu prin geniul meu de asemenea ipotetic, cum că acest preot a tratat cândva un tip special de boală. O boală mentală, dacă tot veni vorba, un fapt pe care îl menţionez doar în trecere, pentru interesul tău.<br />
Karras simţi că se face pământiu văzând cu ochii.<br />
— Pe urmă se întâmplă că mai e şi... satanism implicat în această boală, plus... putere... da, o incredibilă putere. Iar această fetiţă ipotetică, să mai zicem, ar putea... vezi tu, să sucească gâtul unui bărbat. Da, ar putea. Dădea acum din cap. Da... da, ar putea. Acuma întrebarea... Se strâmbă dus pe gânduri. Vezi tu... vezi tu, fata e iresponsabilă, Părinte. E dementă. Ridică din umeri. Şi doar un copil! Un copil! Scutură din cap. Şi totuşi boala pe care o are... ar putea fi periculoasă. Ar putea ucide pe altcineva. Cine poate şti? Din nou privi cu coada ochiului dincolo de râu. E o problemă. Ce e de făcut? Ipotetic, adică. S‑o las moartă? S‑o las moartă şi să sper că se face — Kinderman se întrerupse — că se face bine? Îşi luă batista. Părinte, nu ştiu... nu ştiu. Îşi suflă nasul. E o hotărâre îngrozitoare; înspăimântătoare. Căuta o porţiune curată, nefolosită, a batistei. Înspăimântătoare. Şi urăsc să fiu cel ce trebuie s‑o ia. Îşi suflă din nou nasul şi îşi tamponă uşor o nară. Părinte, ce ar fi drept într‑un asemenea caz? Ipotetic? Ce crezi că ar fi drept de făcut?<br />
Câteva clipe, iezuitul se răzvrăti împotriva apăsării care se îngreuia, pulsând de o furie tâmpă, istovită. O lăsă să cadă. Întâlni privirea lui Kinderman şi răspunse încet:<br />
— Aş depune‑o în mâinile unei autorităţi mai înalte.<br />
— Cred că în clipa de faţă este acolo, răsuflă Kinderman.<br />
— Da... şi aş lăsa‑o acolo.<br />
Privirile li se împletiră. Apoi Kinderman băgă batista în buzunar.<br />
— Da... da, m‑am gândit că ai să spui asta. Dădu din cap, apoi aruncă o privire către apusul de soare. Aşa frumoasă. Priveliştea. Îşi trase mâ-neca să se uite la ceas. Eh, asta‑i, trebuie să mă duc. La ora asta Doamna K. intră‑n alertă: „Mâncarea, s‑a răcit!" Se întoarse înapoi spre Karras. Mulţumesc, Părinte. Mă simt mai bine... mult mai bine. Oh, întâmplător, ai putea oare să faci un serviciu? Să transmiţi un mesaj? Dacă întâlneşti un bărbat pe nume Engstrom, spune‑i... ăă, zi‑i că „Elvira se află într‑o clinică, se simte bine". Va înţelege. Ai vrea să faci asta? Vreau să zic, dacă l‑ai întâlni.<br />
Karras era nedumerit. Apoi,<br />
— Sigur, spuse el. Sigur.<br />
— Auzi, n‑am putea să‑i tragem într‑o seară un film, Părinte?<br />
Iezuitul privi în jos şi murmură:<br />
— Curând.<br />
— „Curând." Parc‑ai fi un rabin când pomeneşte de Mesia: mereu „Curând". Ascultă, mai fă‑mi o favoare, te rog, Părinte. Detectivul arăta preocupat şi grav. Întrerupe o vreme această alergare pe pistă. Pur şi simplu umblă. Mergi. Încetineşte. O să faci asta?<br />
— O s‑o fac.<br />
Cu mâinile în buzunare, detectivul privi în pământ cu resemnare.<br />
— Ştiu. Oftă istovit. Curând. Mereu curând. Înainte să se îndepărteze, cu fruntea plecată, întinse o mână şi apucă umărul iezuitului. Îl strânse. Elia Kazan îţi trimite salutări.<br />
O vreme, Karras îl urmări străbătând strada. Urmări cu mirare. Cu ataşament. Şi cu surprindere la întortocherile labirintice ale inimii. Se uită în sus către norii daţi cu roz de deasupra râului, apoi în spate către vest, unde aceştia pluteau în derivă la marginea lumii, lucind slab, asemenea amintirii unei promisiuni. Îşi duse latul pumnului la buze şi privi în jos, înfruntând tristeţea care îi izvora din gâtlej înspre colţurile ochilor. Aşteptă. Nu îndrăzni să rişte o altă privire către asfinţit. Ridică privirea spre fereastra lui Regan, apoi se întoarse în casă.<br />
Sharon îl pofti să intre şi‑i spuse că nu s‑a schimbat nimic. Avea în mână o legătură de rufe urât mirositoare. Se scuză.<br />
— Trebuie să duc astea jos la spălătorie.<br />
O urmări cu privirea. Se gândi la o cafea. Dar auzi acum demonul croncănind ticălos la Merrin. Dădu s‑o ia către scară. Apoi îşi aminti de mesaj. Karl. Unde era? Se întoarse s‑o întrebe pe Sharon şi o surprinse dispărând pe scara de la subsol. Se duse, nu prea hotărât, la bucătărie.<br />
Nici urmă de Karl. Doar Chris. Stătea la masă privind în jos la... un album? Poze lipite. Bucăţele de hârtie. Mâinile sprijinindu‑i fruntea o ascundeau vederii lui.<br />
— Scuză‑mă, spuse Karras foarte încet. Karl e‑n camera sa?<br />
Ea scutură din cap.<br />
— E plecat cu o treabă, şopti ea răguşit. Karras o auzi trăgând pe nas. Apoi, e nişte cafea aici, Părinte, murmură Chris. În câteva clipe ar trebui să fie gata.<br />
Karras aruncă o privire spre beculeţul filtrului de cafea, o auzi pe Chris ridicându‑se de la masă, iar când se întoarse, o văzu trecând repede pe lângă el, ferindu‑şi privirea. Auzi un tremurat.<br />
— Scuză‑mă. Actriţa ieşi din bucătărie.<br />
Privirea i se mută spre album. Se apropie şi privi în jos. Fotografii candide. O fetiţă. Cu o strângere de inimă, Karras realiză că se uita la Regan: aici suflând lumânările de pe tort aniversar; acolo, stând pe un ponton, în pantaloni scurţi şi bluză, făcând veselă cu mâna înspre aparat. În faţă, pe bluză, era imprimat ceva: TABĂRA... Nu reuşi să distingă.<br />
Pe pagina opusă, o foaie de hârtie liniată, adăpostea scrisul unui copil:<br />
<br />
E ziua ta, mămica mea cea bună!<br />
Dac‑aş putea, ţi‑aş prinde în cunună<br />
Toţi trandafirii zorilor, uşori<br />
Şi cântecele, ca pe nişte flori<br />
Şi razele de soare şi de lună,<br />
Pe toate ţi le‑aş prinde în cunună.<br />
Dar până cresc nu pot, oricât aş vrea,<br />
Decât să te sărut, mămica mea.<br />
<br />
Sub versuri: TE IUBESC! LA MULŢI ANI DE ZIUA MAMEI! Semnătura, cu creionul, era Rags.<br />
Karras închise ochii. Nu putea suporta întâlnirea lui întâmplătoare. Se depărtă istovit şi aşteptă să fiarbă cafeaua. Cu capul plecat, apucă tejgheaua şi din nou închise ochii. Nu‑l lăsa să intre! se gândi el; nu‑l lăsa deloc să intre! Dar nu putu, şi în timp ce asculta bolboroseala cafelei clocotinde, mâinile începură să‑i tremure, iar compasiunea crescu subit şi orbeşte în furie împotriva bolii şi durerii, împotriva suferinţei copilului şi a fragilităţii trupului, împotriva stâlcirii scandaloase şi monstruoase a morţii.<br />
— Toţi trandafirii zorilor...<br />
Furia se stinse în necaz şi frustrare neajutorată.<br />
— ... cântecele, ca pe nişte flori...<br />
Nu putea aştepta după cafea. Trebuia să se ducă... trebuia să facă ceva... să ajute pe cineva... să încerce...<br />
Părăsi bucătăria. Trecând pe lângă camera de zi, se uită înăuntru. Chris era pe canapea, scuturându‑se de sughiţuri, iar Sharon o consola. Îşi mută privirea şi urcă pe scară. Îl auzi pe demon răgând frenetic la Merrin.<br />
— ... fi pierdut! Ai fi pierdut şi ştiai asta! Merrin, spurcăciune! Javră! Vino înapoi! Vino şi... <br />
Karras se întoarse în sinea sa.<br />
— ... şi de lună...<br />
Când intră în dormitor realiză că uitase să îmbrace un jerseu. Se uită le Regan. Nu privea către el. Capul îi era întors într‑o parte, iar demo-nul îşi continua furiile.<br />
— ... Cântecele...<br />
Se duse încet la scaunul său, luă o pătură, şi abia atunci, în extenuarea sa, observă absenţa lui Merrin. Întorcându‑se la Regan să‑i ia tensiunea arterială, aproape că se împiedică de acesta. Ţeapăn şi şui, stătea întins dezarticulat pe jos, lângă pat, cu faţa în jos. Şocat, Karras îngenunche. Îl întoarse pe spate. Văzu coloraţia albăstruie a feţei sale. Pipăi după puls. Şi într‑un zguduitor, junghietor moment de angoasă, Karras realiză că Merrin era mort.<br />
— ... sfântă flatulenţă! Mort, ai? Mort? Karras, lecuieşte‑l! turbă demonul. Adu‑l înapoi şi hai să terminăm, hai să... <br />
Inima cedase. Artera coronară.<br />
— Ah, Dumnezeule! gemu şoptit Karras. Dumnezeule, nu!<br />
Închise ochii şi scutură din cap nevenindu‑i să creadă, cu desperare, după care, brusc, năpădit de jale, îşi înfipse degetul mare cu o forţă sălbatică în încheietura palidă a lui Merrin, ca pentru a stoarce din ţesuturi pierduta bătaie a vieţii.<br />
— ... pios...<br />
Karras se trase înapoi şi inspiră adânc. Apoi văzu pastilele micuţe împrăştiate pe podea. Ridică una şi cu o recunoaştere dureroasă văzu că Merrin ştiuse. Nitroglicerină. Ştiuse. Cu ochii înroşiţi şi înceţoşaţi, Karras se uită la faţa lui Merrin.<br />
— ... du‑te acum şi odihneşte‑te puţin, Damien.<br />
— Nici chiar viermii nu se vor înfrupta din poceala ta...<br />
Karras auzi cuvintele demonului şi începu să tremure cu o furie ucigaşă.<br />
Nu asculta!<br />
— ... homosexualule...<br />
Nu asculta! Nu asculta!<br />
O venă ieşi furioasă în relief pe fruntea lui Karras, pulsând întunecată. Când luă mâinile lui Merrin şi cu un gest tandru dădu să i le aşeze încrucişate pe piept, îl auzi pe demon orăcăind:<br />
— Acum aşează‑i pula‑n mâini! şi un bulgăr de scuipat putred nimeri ochiul bărbatului mort. Ultima slujbă! îşi bătu joc demonul. Îşi dădu capul pe spate şi râse sălbatic.<br />
Karras se holbă înţepenit la scuipat, cu ochii bulbucaţi. Nu se putea mişca. Nu putea auzi pe deasupra vuietului sângelui său. Iar apoi, încet, cu tresăriri nesigure, piezişe, îşi ridică privirea cu faţa de un purpuriu ameninţător, un spasm electrocutant de ură şi furie.<br />
— Morţii mă‑tii! şopti fierbând Karras, cu un şuierat ca de oţel topit. Canalie! Deşi nu se mişcă, păru să se descolăcească, venele gâtului întinzându‑se şi încordându‑se. Demonul se opri din râs şi îl ţintui răuvoitor cu privirea. Erai pe cale să pierzi! Eşti învins! Totdeauna ai fost un învins! Regan îl împroşcă cu vomă. O ignoră. Da, eşti foarte priceput când e vorba de copii! spuse el, tremurând. Fetiţe! Ei, nai! Să te văd încercând ceva mai mare! Haide! Îşi întinse mâinile ca pe nişte cârlige mari, cărnoase, făcând încet semn cu ele. Haide! Hai, învinsule! Pune‑ţi mintea cu mine! Ieşi din fată şi ia‑mă pe mine! Ia‑mă pe mine! Vino în...<br />
Nu trecură decât câteva clipe atunci când Chris şi Sharon auziră zgomotele de deasupra. Erau în camera de lucru şi Chris, cu ochii secaţi, stătea în faţa barului, în timp ce Sharon, în spatele lui, pregătea ceva de băut. Când aceasta aşeză vodca şi apa tonică în bar, ambele femei îşi aruncară privirile în sus spre tavan. Împleticeli. Loviri zdravene de mobilă. De pereţi. Apoi vocea... demonului? Demonul. Obscenităţi. Dar o altă voce. Alternând. Karras? Da, Karras. Şi totuşi mai puternică. Mai profundă.<br />
— Nu! N‑am să te las să le faci rău! N‑ai s‑apuci să le faci rău! Ai să vii cu...<br />
Chris îşi vărsă băutura tresărind la zgomotul de aşchii rupte violent şi de sticlă spartă. Într‑o clipă, ea şi Sharon năvăliră afară din birou, urcară scările şi dădură buzna pe uşa dormitorului lui Regan. Văzură obloanele ferestrei pe podea, smulse din balamale! Şi fereastra! Geamul făcut ţăndări!<br />
Alarmate, se repeziră înspre fereastră, şi atunci Chris îl văzu pe Merrin întins pe jos, lângă pat. Rămase înlemnită din cauza şocului. Apoi alergă spre el. Îngenunche. Icni:<br />
— Oh, Doamne Dumnezeule! bâigui ea. Sharon! Shar, vino‑ncoa! Repede, vino...<br />
Sharon dădu un ţipăt de la fereastră şi în timp ce Chris ridică privirea albă la faţa, nereuşind să treacă peste şoc, secretara alergă din nou către uşă.<br />
— Shar, ce e?<br />
— Părintele Karras! Părintele Karras!<br />
Ţâşni afară din cameră aproape cu isterie, iar Chris se ridică în picioare şi alergă tremurând la fereastră. Privi dedesubt şi simţi inima sărindu‑i din piept. La baza scărilor, în forfota de pe M Street, Karras zăcea făcut zob la picioarele mulţimii strânse în jurul lui.<br />
Se holbă îngrozită. Paralizată. Încercă să se mişte.<br />
— Mamă?<br />
O voce scăzută, slăbită, chemând smiorcăit în spatele ei.<br />
Chris înghiţi în sec. Nu îndrăzni să creadă sau...<br />
— Ce se‑ntâmplă, mamă? Oh, te rog! Te rog, vino aici! Mamă, te rog! Mi‑e frică! Mi‑e f...<br />
Chris se întoarse cu rapiditate şi văzu lacrimile confuze, implorarea, şi brusc alergă spre pat, plângând.<br />
— Rags! Oh, scumpa mea, scumpa mea! Oh, Rags!<br />
La parter, Sharon ieşi în trombă din casă şi alergă frenetic până la reşedinţa iezuiţilor. Ceru urgent cu Dyer. Acesta sosi iute la recepţie. Ea îi spuse. El se făcu palid.<br />
— Aţi chemat o salvare?<br />
— Oh, Doamne Dumnezeule, nu m‑am gândit!<br />
Dyer îi dădu la repezeală instrucţiuni centralistului, apoi o luă la goană, urmat îndeaproape de Sharon. Traversă strada. Coborî scările.<br />
— Lăsaţi‑mă să trec, vă rog! Daţi‑mi voie! Făcându‑şi loc printre gură‑cască, Dyer auzi murmure ale litaniei indiferenţei.<br />
— Ce s‑a‑ntâmplat?<br />
— Un tip a căzut pe trepte.<br />
— Ai...<br />
— Trebuie că era beat. Vezi voma?<br />
— Hai, o să‑ntârziem la...<br />
Dyer răzbătu în sfârşit în faţă, şi pentru o fracţiune de moment se simţi îngheţat într‑o dimensiune fără timp a jalei, într‑un spaţiu în care aerul era prea dureros de respirat. Karras zăcea pe spate, zdrobit şi dezarticulat, cu capul în centrul unei băltoace tot mai mari de sânge. Se holba în gol, cu maxilarul descleştat. Iar acum privirea ţeapănă se mută spre Dyer. Avu o tresărire de viaţă. Păru să lucească avântată. Cu o oarecare implorare. Ceva urgent.<br />
— Haideţi, daţi‑vă înapoi! Faceţi loc! Un poliţist.<br />
Dyer îngenunche şi puse o mână uşoară, tandră ca o mângâiere, pe faţa lovită, rănită. Atât de multe tăieturi. Un firicel de sânge prelins din gură.<br />
— Damien... Dyer se opri pentru a‑şi domoli tremurul gâtlejului. În ochi văzu strălucirea pâlpâindă, neostoită, văzu calda implorare.<br />
Se aplecă mai aproape.<br />
— Poţi să vorbeşti?<br />
Încet, Karras îşi întinse mâna spre încheietura lui Dyer. Privind fix, se încleştă de ea. O strânse pentru scurt timp.<br />
Dyer se lupta cu lacrimile. Se aplecă şi mai aproape şi îşi puse gura lângă urechea lui Karras.<br />
— Vrei să te spovedeşti acum, Damien?<br />
O strângere.<br />
— Te căieşti pentru toate păcatele vieţii tale şi pentru că ai greşit în faţa lui Dumnezeu cel Atotputernic?<br />
O strângere.<br />
Acum Dyer se redresă şi în timp ce făcu încet semnul crucii deasupra lui Karras, îngâna cuvintele de absolvire:<br />
— Ego te absolvo...<br />
O lacrimă deosebit de mare se rostogoli din coada ochiului lui Karras şi Dyer îşi simţi încheietura strânsă şi mai tare, în mod continuu, în timp ce el sfârşi absolvirea:<br />
— ... in nomine Patris, et Filii, et Spiritus Sancti. Amen.<br />
Dyer se aplecă din nou cu gura la urechea lui Karras. Aşteptă. Se forţă să înghită nodul din gât. După care murmură:<br />
— Te...? Se opri instantaneu atunci când apăsarea de pe încheietura sa se înmuie brusc. Îşi înălţă capul şi văzu ochii plini de împăcare; şi de altceva: ceva misterios, în genul unei bucurii a împlinirii lucrului după care tânjeşti din inimă. Ochii continuau să privească ţintă. Dar la nimic din această lume. Nimic de aici.<br />
Încet şi tandru, Dyer îi coborî pleoapele. Auzi ambulanţa tânguindu‑se în depărtare. Dădu să spună — La revedere, dar nu putu s‑o ducă la capăt. Îşi plecă capul şi plânse.<br />
Sosi salvarea. Îl aşezară pe Karras pe o brancardă, îl urcară în ambulanţă, iar Dyer se sui lângă internist. Întinse mâna şi o apucă pe cea a lui Karras.<br />
— Acum nu mai puteţi face nimic pentru el, Părinte, spuse internistul cu o voce blândă. Nu vă faceţi singur rău. Nu mai vorbiţi.<br />
Dyer rămase cu privirea pe faţa aceea ciupită de vărsat, desfigurată. Scutură din cap.<br />
Internistul ridică privirea spre uşa din spate a ambulantei, unde şoferul aştepta răbdător. Făcu semn cu capul. Uşa salvării se ridică cu un clic.<br />
De pe trotuar, Sharon privea înmărmurită ambulanţa depărtându‑se încet. Auzi murmure ale celor gură‑cască.<br />
— Ce s‑a‑ntâmplat?<br />
— Cine ştie, amice? Cine dracu' ştie?<br />
Bocetul sirenei salvării se ridică sfredelitor în noapte, pe deasupra râului, până când şoferul îşi dădu seama că timpul nu mai conta. O opri. Râul curgea din nou tăcut, cătând către un tărâm mai blând.<br />
<br />
<br />
<br />
EPILOG<br />
<br />
<br />
<br />
Lumina soarelui de sfârşit de iunie se revărsa prin fereastra dormitorului lui Chris. Actriţa împachetă o bluză, o aşeză peste lucrurile din valiză şi lăsă capacul în jos. Merse sprinten către uşă.<br />
— Okay, asta‑i tot, îi spuse lui Karl, şi în timp ce elveţianul avansa să închidă valiza cu cheia, ea ieşi pe hol şi se îndreptă spre dormitorul lui Regan. Hei, Rags, cum stai?<br />
Se împlineau acum şase săptămâni de la moartea preoţilor. De la şoc. De la închiderea anchetei lui Kinderman. Şi în continuare nu existau răspunsuri. Doar speculaţii bântuitoare şi frecvente treziri din somn, în lacrimi. Moartea lui Merrin fusese cauzată de o suferinţă a arterei coronare. Cât despre Karras însă...<br />
— Derutant, gâjâise Kinderman. Nu fata, hotărâse el. Fusese imobilizată cu chingi şi bandaje legate strâns. Evident, Karras smulsese obloanele, sărind pe fereastră către o moarte deliberată. Dar de ce? De teamă? O tentativă de a scăpa de ceva groaznic? Nu. Kinderman conchisese cu iuţeală. În caz că ar fi dorit să fugă, ar fi putut ieşi pe uşă. Ca să nu mai spunem că în nici un caz Karras nu era omul care să fugă.<br />
Dar atunci de ce săritura fatală?<br />
Pentru Kinderman, răspunsul începuse să capete formă într‑o afirmaţie a lui Dyer în care se aducea vorba de conflictele emoţionale ale lui Karras: vina sa în privinţa mamei lui; moartea acesteia; problema credinţei lui; iar când Kinderman adăugase lipsa continuă de somn timp de mai multe zile; îngrijorarea şi vina în privinţa morţii iminente a lui Regan; atacurile demonice sub chipul mamei lui; şi în cele din urmă, şocul morţii lui Merrin, detectivul ajunsese cu tristeţe la concluzia că mintea lui Karras o luase razna, cedase sub povara vinovăţiilor pe care nu le mai putuse îndura. Mai mult încă; în decursul anchetării morţii lui Dennings, detectivul aflase din lecturile sale privitoare la posedare, că adesea exorciştii de-veneau posedaţi, şi aceasta din exact asemenea cauze cum ar fi putut fi prezente aici: sentimente puternice de vinovăţie şi nevoia de a fi pedepsit, adăugate la puterea autosugestiei. Karras fusese copt. Iar zgomotele de bătaie, vocea alterată a preotului auzită atât de Chris cât şi de Sharon, acestea păreau să confere greutate ipotezei detectivului.<br />
Dar Dyer refuzase s‑o accepte. Se întorsese iar şi iar în timpul convalescentei lui Regan ca să discute cu Chris. O întrebase iar şi iar dacă Regan era capabilă acum să‑şi amintească ce se întâmplase în dormitor în acea noapte. Dar răspunsul fusese mereu o scuturare din cap; sau un nu; şi până la urmă cazul fusese închis.<br />
Chris îşi băgă acum capul pe uşa dormitorului lui Regan; o văzu pe fiica ei strângând în braţe două animale de pluş, zgâindu‑se cu o mulţumire copilărească în jos la lucrurile împachetate în valiza deschisă de pe patul ei.<br />
— Cum stai cu făcutul bagajelor, iubito? o întrebă Chris.<br />
Regan îşi ridică privirea. Un pic trasă la faţă. Un pic plăpândă. Un pic vineţie sub ochi.<br />
— Chestia asta nu‑i destul de încăpătoare! Se încruntă.<br />
— Păi, doar n‑o să poţi să le iei pe toate, dragoste. Lasă‑le, şi Willie o să aducă restul. Hai, scumpo; grăbeşte‑te, să nu pierdem avionul.<br />
Urmau să ia o cursă de după‑amiază pentru Los Angeles, lăsându‑i pe Sharon şi pe Engstromi să închidă casa. După care Karl urma să se întoarcă acasă traversând ţara cu Jaguar‑ul.<br />
— Oh, okay, făcu Regan puţin bot.<br />
— Bravo, îmi placi când eşti înţelegătoare.<br />
Chris o lăsă şi coborî iute la parter. Când ajunse jos, se auzi clinchetul soneriei de la intrare. Deschise uşa.<br />
— Bună Chris. — Era Părintele Dyer. — Am trecut doar ca să‑mi iau rămas bun.<br />
— Oh, sunt încântată. Tocmai aveam de gând să te sun. Se dădu la o parte. Intră.<br />
— Nu, nu te deranja, Chris; ştiu că te grăbeşti.<br />
Ea îl luă de mână şi îl trase înăuntru.<br />
— Oh, te rog! Tocmai vroiam să beau o cafea.<br />
— Bine, dacă eşti sigură...<br />
Era. Se duseră la bucătărie, unde se aşezară la masă, băură cafea, discutară nimicuri, în timp ce Sharon şi Engstromii se agitau prin casă. Chris vorbi despre Merrin: cât de impresionată şi de surprinsă fusese să vadă persoanele notabile şi demnitarii străini luând parte la înmormântarea lui. Apoi rămaseră amândoi tăcuţi, Dyer privind în jos înspre ceaşcă, înspre tristeţe.<br />
Chris îi citi gândul.<br />
— Tot nu‑şi aminteşte, spuse ea blând. Îmi pare rău.<br />
Cu ochii coborâţi în continuare, iezuitul dădu înţelegător din cap. Chris îşi aruncă privirea înspre platoul ei cu micul dejun. Prea nervoasă şi surescitată, nu apucase să mănânce. Trandafirul era încă acolo. Îl luă şi îl roti gânditoare, răsucindu‑i tulpina între degete.<br />
— Şi n‑a cunoscut‑o nicicând, murmură ea absent. Apoi ţinu trandafirul nemişcat şi îşi îndreptă ochii spre Dyer. Acesta privea în gol.<br />
— Ce crezi că s‑a‑ntâmplat cu adevărat? întrebă el încet. Ca o atee. Crezi că într‑adevăr a fost posedat?<br />
Ea chibzui, privind în jos, încă mai jucându‑se cu trandafirul.<br />
— Ei bine, aşa cum ai spus... cât priveşte pe Dumnezeu, sunt o atee. Tot sunt. Dar când vine vorba despre Diavol... ei bine, asta‑i altceva. Aş putea‑o înghiţi. De fapt, o şi fac. O înghit. Şi nu doar pentru cele întâmplate lui Regan. Vreau să zic, în general. Ridică din umeri. Vii spre Dumnezeu şi constaţi că trebuie să‑ţi închipui că dacă există unul, atunci i‑ar trebui un milion de ani de somn în fiecare noapte ca să nu se trezească morocănos. Înţelegi ce vreau să spun? Nu vorbeşte niciodată. Dar Diavolul îşi tot face publicitate, Părinte. Diavolul îşi face o grămadă de reclamă.<br />
O clipă, Dyer se uită la ea, după care spuse liniştit:<br />
— Dar dacă tot răul din lume te face să te gândeşti că s‑ar putea să existe Diavol, atunci cum dai seamă pentru tot binele din lume?<br />
Gândul o făcu să se uite pieziş, în timp ce îi susţinea privirea. Apoi îşi plecă ochii.<br />
— Mda... mda, murmură ea uşor. E un argument. Tristeţea şi şocul morţii lui Karras se coborâseră asupra stării ei de spirit asemenea unui văl melancolic. Însă prin el, ea văzu un punct minuscul de lumină, şi încercă să se concentreze asupra lui, aducându‑şi aminte de Dyer când o condusese la maşină, după înmormântarea lui Karras.<br />
— Poţi veni un pic pe acasă? îl întrebase ea.<br />
— Oh, mi‑ar face plăcere, dar nu pot lipsi de la praznic, îi replicase el.<br />
Ea arătase nedumerită.<br />
— Totdeauna când moare un iezuit, îi explicase el, ţinem un praznic. Pentru el este un început, aşa că noi sărbătorim.<br />
Lui Chris îi veni în minte un alt gând.<br />
— Ai spus că Părintele Karras avea o problemă cu credinţa lui.<br />
Dyer dădu afirmativ din cap.<br />
— Nu pot să cred asta, spuse ea. N‑am văzut asemenea credinţă în viaţa mea,<br />
— Taxi e aici, doamnă.<br />
Chris se trezi din reverie.<br />
— Mersi, Karl. Okay. Ea şi Dyer se ridicară în picioare. Nu, stai, Părinte. Cobor imediat. Urc doar s‑o iau pe Rags.<br />
El dădu absent din cap şi o urmări plecând. Se gândea nedumerit la ultimele cuvinte ale lui Karras, la strigătele auzite de jos înaintea morţii sale. Era ceva cu ele. Ce anume? Nu ştia. Aducerile aminte atât ale lui Chris cât şi ale lui Sharon erau vagi. Dar acum se gândea încă o dată la misterioasa privire bucuroasă din ochii lui Karras. Şi altceva, îşi aminti el brusc: o adâncă şi pătrunzătoare străfulgerare de... triumf? Nu era sigur, însă în mod ciudat se simţise uşurat. De ce uşurat? se miră el.<br />
Se duse în holul de la intrare. Cu mâinile în buzunare, se sprijini de tocul uşii şi urmări cum Karl dădea ajutor la încărcarea bagajelor în taxi. Era o zăpuşeală umedă şi preotul îşi şterse fruntea, apoi se întoarse auzind sunet de paşi coborând scara. Chris şi Regan, de mână. Veniră lângă el. Chris îl sărută pe obraz. Apoi duse tot acolo mâna, căutând cu tandreţe în ochii lui.<br />
— E‑n regulă, spuse el. Apoi ridică din umeri. Am sentimentul că e totul în regulă.<br />
Ea dădu aprobator din cap.<br />
— O să te sun din L.A. Ai grijă.<br />
Dyer îşi coborî privirea spre Regan. Fetiţa se uita încruntată la el, ca la o rememorare subită a unei îngrijorări uitate. Preotul se aplecă şi ea îl sărută. După care rămase câteva clipe uitându‑se încă lung la el, cu o privire ciudată. Nu, nu la el: la gulerul său roman.<br />
Chris îşi mută privirea în altă parte.<br />
— Haide, spuse ea răguşit, luând‑o pe Regan de mână. Să nu întârziem, iubito. Haide.<br />
Dyer le urmări îndepărtându‑se. Îi făcu la rândul său lui Chris cu mâna. O văzu trimiţându‑i un sărut, apoi ghemuindu‑se iute după Regan în taxi. În timp ce Karl urca în faţă lângă şofer, Chris mai făcu o dată cu mâna pe geam. Taxiul se puse în mişcare. Dyer se duse până la colţul străzii. Privi. Curând taxiul dădu un colţ şi dispăru.<br />
De peste drum, auzi un scrâşnet de frâne. Se uită. O maşină a poliţiei. Kinderman ieşind din ea. Detectivul ocoli încet maşina şi păşi legănat înspre Dyer. Făcu cu mâna.<br />
— Am venit să‑mi iau rămas bun.<br />
— Tocmai i‑ai scăpat.<br />
Kinderman se opri în drum, pleoştit.<br />
— Au plecat?<br />
Dyer dădu din cap.<br />
Kinderman se uită în lungul străzii şi scutură din cap. Apoi îşi ridică privirea către Dyer.<br />
— Cum se simte fata?<br />
— Părea sănătoasă.<br />
— Ah, asta‑i bine. Foarte bine. Eh, asta‑i tot ce contează. Îşi mută privirea. Păi, înapoi la muncă, gâjâi el. Înapoi la treabă. Aşa, la revedere, Părinte. Se întoarse şi făcu un pas spre maşina brigăzii, apoi se opri şi se întoarse pentru a‑l cântări pe Dyer din priviri.<br />
— Mergi pe la filme, Părinte Dyer? Îţi place?<br />
— Oh, desigur.<br />
— Eu obţin invitaţii. Ezită o clipă. De fapt, am o invitaţie la Crest pentru mâine seară. Ai vrea să mergi?<br />
Dyer era cu mâinile în buzunare.<br />
— Ce joacă?<br />
— La răscruce de vânturi.<br />
— Cu cine?<br />
— Heathcliff? Jackie Gleason, iar în rolul Catherinei Earnshaw, Lucille Ball. Eşti mulţumit?<br />
— L‑am văzut, spuse Dyer fără intonaţie.<br />
Kinderman se zgâi o clipă blocat. Îşi mută privirea.<br />
— Altu', murmură el. Apoi păşi pe trotuar, îşi trecu braţul pe după cel al lui Dyer şi începu să‑l conducă încet de‑a lungul străzii. Mi‑am amintit de o replică din filmul Casablanca, spuse el cu ataşament. La final Humphrey Bogart îi spune lui Claude Rains: „Louie... cred că acesta este începutul unei frumoase prietenii."<br />
— Ştii, arăţi un pic ca Bogart.<br />
— Ai remarcat.<br />
În uitare, încercau să‑şi aducă aminte.<br />
— ‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑‑</div>Anonymoushttp://www.blogger.com/profile/10323077754526858226noreply@blogger.com2tag:blogger.com,1999:blog-3526555465368910251.post-19008431936655846562011-08-13T07:49:00.000-07:002011-08-13T07:49:12.400-07:00Michael Swanwick şi William Gibson - Lupta aeriana<div align="center"><br />
<br />
Michael Swanwick şi William Gibson<br />
<br />
Luptă aeriană<br />
vol. CHROME (Burning Chrome, 1986)<br />
<br />
Avea de gând să meargă întruna, fără oprire, până în Florida. Să se aciueze pe un vas care făcea contrabandă cu arme, sau poate chiar să se înroleze în vreo şuşă de armată rebelă din zona războiului. Sau, cine ştie, cu biletul valabil atâta vreme cât nu întrerupea drumul, să nu mai coboare niciodată — Olandezul Zburător al Ogarului Cenuşiu. Rânji la imaginea lui, vag reflectată de geamul rece şi unsuros, în timp ce luminile Norfolk‑ului treceau pe lângă el, iar autobuzul se legăna pe cauciucuri obosite, atunci când şoferul coti după un ultim colţ. Se opriră printr‑un zgâlţâit în autogară — beton cenuşiu, iluminat puternic precum curtea de plimbare a unei închisori. Deke se vedea însă flămânzind, poate într‑un viscol, undeva pe lângă Oswego, cu obrazul lipit de acelaşi geam de autobuz, şi‑şi vedea resturile măturate afară, în staţia următoare, de un bătrân care bolborosea, îmbrăcat într‑o salopetă decolorată. Oricum, se hotărî, pentru el nu mai conta. Atâta doar că picioarele parcă‑i muriseră deja. Iar şoferul anunţă o haltă de douăzeci de minute — staţia Tidewater, Virginia. Era o clădire tuciurie, veche, cu câte două intrări spre fiecare sală de aşteptare, o relicvă a secolului anterior.<br />
Cu picioarele ca de lemn, făcu o încercare, lipsită de tragere de inimă, să dea o gaură la tejgheaua de mărunţişuri, dar negresa din spatele ei era atentă, păzind conţinutul rarefiat al vitrinei vechi, de parcă tot viitorul ei atârna de acest lucru. Probabil că atirnă, se gândi Deke şi se îndepărtă. Vizavi de grupurile sanitare, o uşă deschisă oferea JOCURI, cuvântul pâlpâind slab în plastic biofluorescent. Putea zări o grămadă de chibiţi locali, strânşi în jurul unei mese de joc. Într‑o doară, cu plictiseala urmându‑l ca un nor, îşi strecură capul printre ei. Şi văzu un biplan, cu aripile nu mai lungi dect degetul cel mare, înflorind ca o flacără portocalie, strălucitoare. Picând în vrie, lăsând în urmă o dâră de fum, dispărând în clipa în care lovi suprafaţa verde a mesei.<br />
— Asta‑i, Tiny, chicoti un chibiţ, l‑ai halit pe nasol!<br />
— Hei, făcu Deke, ce‑i asta?<br />
Chibiţul cel mai apropiat era un lungan cu o şapcă Peterbilt, din plasă neagră.<br />
— Tiny luptă pentru Max, rosti el, fără să‑şi ia cohii de la masă.<br />
— Da? Cum adică?<br />
O zări însă chiar în clipa când puse întrebarea: o medalie albastră, emailată, de forma unei cruci malteze, cu inscripţia Pour le Mérite împărţită între braţe.<br />
Max Albastru stătea pe marginea mesei, în faţa unei matahale perfect imobile, înghesuită într‑un scaun de ţevi cromate, cu aspect fragil. Cămaşa kaki a bărbatului ar fi atârnat pe Deke precum un sac, dar pe pieptul acela se bomba atât de puternic, încât nasturii ameninţau să sară din clipă în clipă. Deke se gândi la puşcaşii sudişti pe care‑i întâlnise pe drum; la endotipurile stranii, cu pântece uriaşe, balansându‑se pe picioare subţiri ce păreau împrumutate de la un alt trup. Dacă s‑ar fi ridicat, Tiny ar fi arătat la fel, dar la o scară mult mai mare — un fermoar de o sută de centimetri la blugii care ar fi avut nevoie de o curea din fibră de oţel ca să reziste la atâtea kilograme de stomac. Dacă Tiny s‑ar mai fi ridicat vreodată... deoarece Deke îşi dădu seama că acel cadru strălucitor era de fapt un scaun de invalid. Chipul bărbatului deţinea ceva stânjenitor de copilăresc, o impresie acută de tinereţe şi chiar o frumuseţe a trăsăturilor aproape îngropate în cute şi guşe. Jenat, Deke îşi feri privirea. Celălalt bărbat, cel care stătea la masă în faţa lui Tiny, avea favoriţi stufoşi şi buze subţiri. Părea că încearcă să împingă ceva cu ochii; colţurile ochilor se încreţiseră de concentrare...<br />
— Eşti prost, ce dracu'...<br />
Tipul cu şapca Peterbilt se întoarse şi zări pentru prima dată proleblugii Indo ai lui Deke şi brăţările din cupru de la mâini.<br />
— De ce n‑o întinzi, gagiule? Aici n‑avem nevoie de tipi ca tine.<br />
Reveni cu privirea la lupta aeriană.<br />
Se făceau pariuri cu banii jos. Chibiţii veneau cu bani gheaţă din cei vechi, dolari cu capul Libertăţii şi fise Roosevelt, de la magazinele de timbre şi monede, în timp ce jucătorii mai prudenţi băgau dolari noi, din hârtie laminată în plastic transparent. Prin fum apăru un trio de avioane roşii, zburând în formaţie. Fokker D VII. Încăperea amuţi. Fokkerele se adăpostiră maiestuoase sub lumina orbitoare a unui bec de două sute de waţi.<br />
Spad-ul albastru ţâşni de nicăieri. Alte două picară din plafonul umbrit, urmându‑l îndeaproape. Chibiţii înjurară, iar unul chicoti. Formaţia de zbor se risipi brusc. Un Fokker veni în picaj până aproape de tăblia mesei, fără să scape de Spad-ul care îl urmărea, zigzagă furios de‑a latul tăbliei verzi, dar zadarnic. În cele din urmă se înălţă, mereu hăituit, însă prea brusc — şi pică, mult prea jos ca să se redreseze la timp.<br />
O grămadă de fise de argint îşi schimbară proprietarul.<br />
Acum Fokkerele erau în inferioritate numerică. Unul avea două Spaduri în coadă. Un jet de trasoare, subţire cât un ac, trecu pe lângă carlinga lui. Fokkerul viră la dreapta, se înclină într‑un immelmann şi căzu înapoia unuia dintre urmăritori. Trase, şi biplanul se prăbuşi rostogolindu‑se.<br />
— Mai ai, Tiny!<br />
Chibiţii se strânseră şi mai mult în jurul mesei.<br />
Deke încremenise uluit. I se părea că renăscuse.<br />
<br />
<br />
Popasul de camioane „La Frank" se găsea la trei kilometri în afara oraşului, pe şoseaua pentru vehicule comerciale. Deke îl remarcase întâmplător, din autobuz. Se întoarse, mergând între trafic şi parapeţii laterali din beton. Pe lângă el vâjâiau camioane articulate, monştri de opt segmenţi, curentul de aer ameninţând de fiecare dată să‑l răstoarne. Popasurile de pe SVC‑uri erau nişte bagatele. Când se strecură în „La Frank", nimeni nu se îndoia că venise cu un vehicul de marfă, aşa încât putu să cerceteze în voie raionul de cadouri. Raftul din sârmă cu micro‑plăcuţe proiectoare wet se găsea între un teanc de cămăşi cowboy coreene şi un display Fuzz Buster, pentru paznici. Doi dragoni orientali se răsuceau prin aer, deasupra raftului, luptându‑se sau făcând dragoste, nu‑şi putea da seama. Jocul pe care‑l dorea era acolo: o microplacă etichetată SPAD & FOKKER. Îi trebuiră trei secunde s‑o şterpelească şi mai puţin de‑atât ca să treacă magnetul — pe care curcanii din D.C. nu se deranjaseră să i‑l confişte — peste banda universală de securitate.<br />
În drum spre uşă, mai şuti două programatoare şi un batang micuţ, pentru telecomandă, care semăna cu o veche proteză auditivă.<br />
<br />
<br />
Alese o cămăruţă la întâmplare şi debită agentului de închirieri povestea pe care o folosise de când îi fusese blocat ajutorul social. Nimeni nu verifica niciodată; statul se mulţumea să numere camerele ocupate şi plătea.<br />
Încăperea mirosea vag a urină şi cineva mâzgălise pe pereţi lozinci ale. Frontului Anarhic de Eliberare. Deke îndepărtă gunoaiele dintr‑un colţ, se aşeză cu spatele la perete şi desfăcu pachetul cu microplăci.<br />
Conţinea o broşurică de instrucţiuni, cu diagrame de lupinguri, tonouri şi immelmanne, un tub cu pastă salină şi o listă de specificaţii operaţionale pentru calculator. Apoi, microplăcuţa în sine: o bucată de plastic alb, pe o parte numele avionului şi un biplan albastru‑roşu pe cealaltă parte. O răsuci în mână: SPAD & FOKKER, FOKKER & SPAD. Roşu şi albastru. Îşi potrivi batang‑ul după ureche, după ce acoperise cu pastă suprafaţa inductorului, introduse panglica fibroptică în programator şi‑l cuplă la priza din perete. Apoi strecură microplăcuţa în programator. Era un aparat ieftin, indonezian, şi craniul îi bâzâi în mod neplăcut în timpul rulării programului. După aceea însă, un Spad azuriu începu să se legene fără oprire prin aer, la câţiva centimetri de chipul lui. Era atât de real, încât aproape strălucea. Poseda ciudata viaţă proprie pe care o au deseori modelele fanatic de detaliate dintr‑un muzeu, dar îi trebuia toată concentrarea să‑l menţină în existenţă. Dacă atenţia îi era câtuşi de puţin distrasă, nu se mai focaliza, dizolvându‑se într‑un fel de ceaţă.<br />
Exersă până când bateria din dispozitivul de la ureche se epuiză, apoi se rezemă de perete şi adormi. Visă că zbura într‑un univers constituit numai din nori albi şi cer albastru, fără sus şi jos, şi fără nici un câmp verde de care să se zdrobească.<br />
<br />
<br />
Se trezi într‑un miros înţepător de frigănele din krill şi se strâmbă de foame. Nu avea nici o leţcaie. Nu‑i nimic, erau destui studenţi în cămin. Trebuia să existe măcar unul pe care să‑l intereseze un programator. Îl luă şi ieşi pe coridor. Nu departe, pe o uşă era un poster: LA UŞA URMĂTOARE E UN UNIVERS AL DRACULUI DE BUN. Sub litere se vedea un peisaj stelar, ca un maldăr de pilule multicolore, decupat dintr‑o reclamă pentru vreo companie farmaceutică, colat peste o imagine inspirată a „coloniei spaţiale" ce se construia încă dinainte de naşterea lui. HAIDEM, continua posterul sub colajul de hipnotice.<br />
Ciocăni. Uşa se deschise, contactele de securitate glisând atât cât să se întrevadă o felie de patru centimetri din chipul unei fete.<br />
— Da?<br />
— O să crezi că‑i furat, trecu el programatorul dintr‑o mână în cealaltă. Asta pentru că‑i nou, practic virgin, şi are încă pe el codul de bare. Nu vreau să discut despre asta... Nu! O să ţi‑l las la numai jumătate din cât ai plăti în oricare alt loc.<br />
— Hei, zău, nu faci mişto?<br />
Fragmentul de gură vizibil se strâmbă într‑un zâmbet ciudat. Fata întinse braţul cu palma în sus, strânsă, la nivelul bărbiei lui.<br />
— Uite‑aici!<br />
În mâna ei era o gaură, un tunel negru ce continua în susul braţului. Două luminiţe roşii. Ochi de şobolan. Năvăleau spre el, crescând, strălucind. Ceva cenuşiu se năpusti înainte către faţa lui.<br />
Deke strigă, ridicând braţele ca să se apere. Picioarele îi cedară şi căzu, programatorul spărgându‑se.<br />
Cioburile de silicaţi se împrăştiară, în vreme ce el se zvârcolea, ţinându‑se de cap. Când durea, durea rău de tot...<br />
— Oh, Doamne!<br />
Contactele se deblocară şi fata se aplecă deasupra lui.<br />
— Hei, auzi, intră! îi întinse un prosop albastru. Apucă‑te de el şi‑o să te ridic.<br />
O privi printr‑un val de lacrimi. Studentă. Privirea sănătoasă, tricoul cu câteva numere mai larg, dinţii atât de albi şi regulaţi, încât puteau fi folosiţi drept referinţă de credit. Un lănţişor subţire, din aur, în jurul uneia dintre glezne — presărată, văzu, cu un puf de copil. Tunsoare scurtă, japoneză. Bani...<br />
— Rahatu' ăla trebuia să‑mi asigure cina, rosti el cu reproş. Prinse prosopul şi se lăsă tras în sus.<br />
Ea îi zâmbi, dar se feri din calea lui.<br />
— Las' că ţi‑l repar eu. Vrei să mănânci ceva? Era doar o proiecţie, să ştii.<br />
O urmă în cameră, precaut ca un animal ce intră într‑o capcană.<br />
— Să fiu al dracu', exclamă Deke, e brânză adevărată...<br />
Stătea pe o canapea cu arcurile rupte, înghesuit între un ursuleţ înalt de un metru şi un teanc de dischete. Pe jos erau împrăştiate cărţi, haine şi hârtii. Iar mâncarea pregătită de fată — brânză Gonda, carne conservată şi, incredibil, pâine de grâu de seră — venea direct din O Mie şi Una de Nopţi.<br />
— Hei, făcu ea, ştim cum să tratăm un prole, nu?<br />
Se numea Nance Bettendorf. Avea şaptesprezece ani. Ambii părinţi lucrau — zgârciobii dracului! —, iar ea absolvea ingineria la William & Mary. Avea numai note maxime, mai puţin la literatură.<br />
— Cred c‑ai ceva cu şobolanii... Vreo fobie, ceva?<br />
Deke trase cu coada ochiului spre pat. De fapt, mai mult îl bănuia; era doar o moviliţă prin talmeş‑balmeşul de pe jos.<br />
— Nu, pur şi simplu mi‑a reamintit de altceva.<br />
— Ce anume?<br />
Stătea turceşte în faţa lui, cu tricoul larg ridicat sus, pe pulpa netedă.<br />
— Păi... ai văzut vreodată... involuntar, glasul i se înălţă şi se năpusti peste cuvinte... Monumentul Washington? Noaptea? Are astea două... luminiţe roşii deasupra, lumini de navigaţie aeriană, aşa ceva, iar eu, iar eu...<br />
Începu să tremure.<br />
— Ţi‑e frică de Monumentul Washington?<br />
Nance chicoti şi se tăvăli pe jos de râs, dând din picioarele lungi şi bronzate. Purta un slip purpuriu.<br />
— Mai bine aş muri decât să‑l revăd, încheie Deke.<br />
Fata se opri din râs, se ridică şi‑l privi. Palidă, muşcându‑şi cu dinţii buza inferioară, ca şi cum înţelesese ceva la care nu voia să se gândească. În cele din urmă, îndrăzni:<br />
— Blocaj mental?<br />
— Da, răspunse el cu amărăciune. Mi‑au spus că n‑am să mai revin niciodată în D.C. Dup‑aia au râs, jigodiile.<br />
— Pentru ce?<br />
— Sunt un hoţ.<br />
Nu avea de gând să‑i spună că acuzarea îl calificase drept cleptoman.<br />
<br />
<br />
— O grămadă din bătrânii experţi în calculatoare îşi petreceau viaţa programând maşini. Dar ştii ceva? Creierul omenesc nu‑i deloc ca o maşină, absolut deloc. Pur şi simplu, nu programează la fel.<br />
Deke cunoştea rap‑ul acela strident şi disperat, plasa uriaşă şi rotundă pe care singuraticii o aruncă în jurul rarilor ascultători; îl cunoştea dintr‑o sută de nopţi reci şi pustii, petrecute în compania unor străini. Nance era pierdută în el, iar Deke, încuviinţând şi căscând, se întrebă dacă avea să reuşească să rămână treaz până ce urmau să sară, în sfârşit, în pat.<br />
— Eu singură am construit proiecţia aia cu care te‑am lovit, urmă ea, strângându‑şi genunchii la piept, sub bărbie. E pentru golani, ştii? Tocmai o aveam la mine şi ţi‑am trântit‑o pentru că mi s‑a părut caraghios să încerci să‑mi vinzi tocmai mie rahatu' ăla de programator indo‑javanez.<br />
Se întinse înainte, arătându‑i mâna.<br />
— Priveşte. Deke se crispa.<br />
— Nu, nu‑ţi fac nimic. Zău, asta‑i altceva.<br />
Deschise palma.<br />
O flăcăruie albastră dansa acolo, perfectă şi schimbătoare.<br />
— Uită‑te, îl îndemnă fata. Uită‑te. Eu am programat‑o. Să ştii că nu‑i un mizilic de şapte imagini. Este o buclă continuă de două ore, şapte mii două sute de secunde, fără nici o repetiţie, fiecare clipă aparte, ca un fulg de nea!<br />
Centrul flăcării era un cristal de gheaţă, ale cărui faţete şi vârfuri sclipeau, rotindu‑se şi dispărând, lăsând în urmă imagini aproape subliminale, atât de strălucitoare şi de limpezi, încât răneau ochiul. Deke clipi. În general, oameni. Omuleţi goi, regulându‑se.<br />
— Cum dracu' ai făcut asta?<br />
Fata ridică tălpile goale, alunecând pe revistele lucioase, şi, cu un gest dramatic, îndepărtă nişte teancuri de imprimante, răvăşite pe un raft de scândură. Deke zări un şir ordonat de console micuţe, cu aspect sobru şi scumpe. Toate de comandă.<br />
— Astea‑s chestiile mele grele. Facilitator de imagini... Modul transfocator rapid... Analizor de funcţii pe o hartă unu‑la‑unu a creierului...<br />
Scanda denumirile ca pe o rugăciune.<br />
— Stabilizator cuantificat de pâlpâiri... Racordor de programe... Asamblor de imagini...<br />
— Toate astea îţi trebuie ca să faci o flăcăruie?<br />
— Bineînţeles. Chestia asta‑i o artă, iar aici am echipament wet de proiecţie profesionist. Depăşeşte cu mulţi ani tot ce‑ai văzut.<br />
— Hei! făcu el, ştii ceva despre SPAD & FOKKER?<br />
Fata izbucni în râs. Simţind că venise momentul, Deke se întinse să‑i prindă mâna.<br />
— Să nu m‑atingi, mama mă‑tii, să nu m‑atingi niciodată! zbieră Nance, izbindu‑se cu capul de perete, pe când se retrăgea, palidă, tremurând de groază.<br />
— Bine! ridică el palmele. Gata! Nu sunt lângă tine! Gata!<br />
Fata avea ochii mari şi ficşi; lacrimile îi izbucniră pe la colţuri şi se scurseră în josul obrajilor pământii. În cele din urmă, scutură din cap.<br />
— Hei, Deke... Scuze... Trebuia să‑ţi fi spus.<br />
— Ce să‑mi spui?<br />
Încerca însă o senzaţie neplăcută... Ştia deja. Felul în care se prinsese de cap... Spasmele slabe ale mâinilor, încleştându‑se şi descleştându‑se...<br />
— Şi tu ai un blocaj mental.<br />
— Da. Strânse din ochi. E o centură de castitate. Găozarii ăia bătrâni mi‑au făcut‑o. Nu pot lăsa pe nimeni să mă atingă sau măcar să stea prea aproape. Deschise ochii cu o furie oarbă: Şi nu făcusem nimic... Dar nimic, nimic! Numai că amândoi au slujbe şi‑s atât de disperaţi să‑mi fac şi eu o carieră, încât nici să se cace nu mai au chef. Li‑e teamă să nu‑mi bat joc de carte dacă, te‑ai prins, mă ţin de droguri şi sex. În ziua când o să‑mi anuleze blocajul mental, o să mă fut cu tipul cel mai păros, mai brutal si mai...<br />
Se ţinea de tâmple. Deke sări în picioare şi scotoci prin dulăpiorul cu medicamente. Găsi o cutie cu vitamine B complex, strecură câteva în buzunar, pentru orice eventualitate, şi‑i duse lui Nance două tablete şi un pahar cu apă.<br />
— Ia! Avea grijă să rămână la distanţă. O să‑ţi facă bine.<br />
— Da, da, încuviinţă fata, apoi adăugă ca pentru sine: Cred că mă consideri complet sonată.<br />
<br />
<br />
Sala de jocuri din staţia Ogarului Cenuşiu era aproape pustie. Numai un băiat de vreo paisprezece ani, cu o faţă prelungă, aplecat asupra unei console, manevra flote multicolore de submarine în grila întunecoasă a Atlanticului de Nord.<br />
Deke intră, purtându‑şi jocul cel nou, şi se rezemă de un perete lustruit de nenumăratele straturi de email verzui. Spălase vopselele de pe prolejacă, şutise blugii şi un tricou de la Goodwill şi găsise o pereche de bocanci în vestiarul unei saune cu securitate sub‑bugetară.<br />
— L‑ai văzut pe Tiny pe‑aici, amice?<br />
Submarinele ţâşniră ca nişte peştişori de neon.<br />
— Depinde cine‑ntreabă.<br />
Deke stinse telecomanda de după urechea stângă. Spad-ul se rostogoli de după consolă, iute şi delicat ca o viespe. Era superb; atât de perfect, atât de real, încât pe lângă el încăperea părea o iluzie. Bâzâi pe lângă gorilă, la câţiva milimetri de ecran, profitând de efectul de sol programat.<br />
Puştiul nu se deranjă nici să ridice ochii.<br />
— „La Jackman", răspunse el. Pe drumul spre Richmond, dincolo de surplusuri.<br />
Deke lăsă Spad-ul să dispară în mijlocul urcuşului.<br />
„La Jackman" ocupa cea mai mare parte din etajul al treilea al unei clădiri vechi, din cărămidă. Deke găsi mai întâi „Cele Mai Rentabile: Surplusurile de Război", apoi o firmă ciobită, de neon, deasupra unei recepţii neluminate. Trotuarul din faţă era ticsit cu o altă varietate de surplusuri — invalizi de război, unii dintre ei chiar de pe vremea Indochinei. Bătrâni care îşi lăsaseră ochii sub sorii Asiei, ghemuiţi alături de băieţi tremurând, care inhalaseră micotoxine în Chile. Deke răsuflă uşurat când uşile zdrelite ale liftului fâşâiră, închizându‑se înapoia lui.<br />
În celălalt capăt al încăperii lungi, cufundate în penumbră, un ceas mural Dr. Pepper arăta ora opt fără un sfert. „La Jackman" fusese îmbălsămat cu douăzeci de ani înainte de naşterea lui Deke, izolat înapoia unei pelicule gălbui de nicotină, ojă şi ulei de păr. De sub ceas, ochii lenticulari ai unui cerb‑trofeu, împuşcat de vreun bunic, îl priveau pe tânăr dintr‑un clişeu înrămat, care căpătase culorile sepia ale elitrelor de gândaci. Se auzea ţăcănitul şi zumzetul aparatelor, scârţâitul unui bocanc răsucindu‑se pe linoleu, atunci când vreun jucător se apleca instinctiv în momentul când trăgea. Sus, deasupra becurilor cu abajururi verzi, atârna un şir de clopoţei de Crăciun, făcuţi din hârtie creponată care se decolorase într‑un roz palid. Deke privi atent pereţii. Nici un facilitator.<br />
— Aducem unu' dacă‑i nevoie, spuse cineva.<br />
Deke se întoarse şi văzu ochii blânzi ai unui bărbat chel, purtând ochelari cu rame din sârmă.<br />
— Mă numesc Cline. Bobby Earl Cline. Nu pari a fi jucător, domnule.<br />
Nu era însă nimic ameninţător în glasul sau în ţinuta lui Bobby Earl. Îşi scoase ochelarii şi lustrui lentilele groase cu un şerveţel de hârtie. Îi amintea lui Deke de un instructor care încercase răbdător să‑l înveţe instalarea biocipurilor retrograde.<br />
— Eu sunt un fanatic, continuă bărbatul şi zâmbi, arătându‑şi dinţii din plastic alb. Ştiu că nu par aşa ceva.<br />
— Îl caut pe Tiny, răspunse Deke.<br />
— Ei bine, n‑o să‑l găseşti. Este plecat la Bethesda, să‑i cureţe VA‑ul ţevăraia. Oricum n‑ar juca cu tine.<br />
— De ce?<br />
— Pentru că nu eşti pe circuit, altfel te‑aş cunoaşte. Eşti bun?<br />
Când tânărul încuviinţă, Bobby Earl strigă:<br />
— Hei, Clarence! Adă facilitatorul ăla! Avem un pilot.<br />
Peste douăzeci de minute, după ce‑şi pierduse telecomanda şi puţinul mărunţiş, Deke trecu pe lângă soldaţii americani mutilaţi, de la „Cele Mai Rentabile".<br />
— Să‑ţi zic ceva, băiete, îi spusese Bobby Earl cu un ton părintesc, conducându‑l spre lift. N‑o să câştigi în faţa unui veteran de război, mă auzi? Eu nu sunt nici măcar bun, doar o rablă bătrână care a fost de cincisprezece, poate de douăzeci de ori pe hype. Tiny, da, el a fost pilot. A stat tot timpul băgat până la gât în acceleratoare. A căpătat o atenuare nasoală de membrană... n‑o să‑l baţi niciodată.<br />
Era o noapte răcoroasă. Deke ardea de furie şi de umilinţă.<br />
— Iisuse, ce rudimentar este, făcu Nance pe când Spad-ul spinteca teancuri de lenjerie roz.<br />
Deke, ghemuit pe canapea, îşi trase mica telecomandă Braun de după ureche.<br />
— Să nu mă freci şi tu la cap, domnişoară bogată, şi azi‑mâine după slujbă...<br />
— Hei, fruntea sus, n‑am nimic cu tine, e vorba de tehnologie. Ai o microplăcuţă de‑a dreptul primitivă. Mă rog, pe stradă poate că‑i urgie... Dar faţă de ce fac eu la şcoală... ia auzi! Lasă‑mă să ţi‑l rescriu eu.<br />
— Ce zici?<br />
— Să ţi‑l aranjez. Rahaturile astea sunt scrise toate în hexadecimale, pricepi, pentru că programatorii industriali sunt toţi nişte tehnicieni de calculatoare rataţi. Aşa gândesc ei. Lasă‑mă să‑l duc însă la cititorul analizor de la catedră, să‑i fac nişte schimbări şi să‑l traduc într‑un limbaj wet nou. Să elimine intermediarii redundanţi. Asta o să‑ţi micşoreze timpul de reacţie şi o să taie la jumătate bucla de feedback. În felul ăsta, o să zbori mai repede şi mai bine. O să fii un adevărat profesionist, Asule!<br />
Trase o înghiţitură de bong, apoi se încovoie, râzând şi tuşind.<br />
— E legal? întrebă Deke, nesigur.<br />
— Păi tu de ce crezi că se cumpără telecomenzile cu fir de aur? Din snobism? Rahat! Conductivitatea e mai bună, scurtează timpul de reacţie cu câteva nanosecunde, băieţică. Şi asta‑i cheia succesului!<br />
— Nu, făcu Deke. Dacă ar fi aşa de uşor, tipii l‑ar fi avut deja. Şi Tiny Montogomery... L‑ar fi avut pe cel mai bun.<br />
— Tu nu m‑asculţi niciodată? Nance lăsă bongul jos şi lichidul cafeniu se vărsă pe podea. Chestiile cu care lucrez eu sunt cu trei ani înaintea celor din magazine.<br />
— I‑auzi! rosti Deke, după o pauză lungă. Vrei să zici că‑l poţi aranja pe bune?<br />
<br />
<br />
Parcă treceai de la un model T la un Lotus 93. Spad-ul se lăsa pilotat ca un vis, răspunzând la cel mai uşor gând al lui Deke. Săptămâni întregi jucă fără greşeală prin sălile mici. Zbură împotriva puştilor localnici şi le doborî avioanele, individual sau în formaţie. Jucă pe bani şi jucă în turnee fulger. Iar avioanele cădeau...<br />
Până într‑o zi, când de lângă aparate se desprinse un negru deşirat. Privi banii laminaţi din mâna lui Deke şi rânji. Scânteie un incisiv de rubin.<br />
— Auzi, făcu individul, am bunghit io că ie un jmecher care le ştie la zburat şi se joacă cu copiii...<br />
<br />
<br />
— Mamă Doamne, rosti Deke, întinzând unt danez pe un biscuit din kelp, i‑am măturat pe tipi. Da' şi ei erau buni!<br />
— Bravo, scumpule! murmură Nance. Lucra la proiectul de an, bătând date pe o consolă.<br />
— Ştii, treaba e că am calităţi pentru rahatul ăsta. Ştii? Adică programul îmi dă un avantaj, da' şi eu ştiu să profit de el. Am început să am ceva reputaţie.<br />
Deschise impulsiv radioul. Izbucni un dixieland asurzitor.<br />
— Hei! exclamă Nance. Ai fript‑o, ce ai?<br />
— Nu, sunt... Roti butoanele până găsi un sirop lent şi romantic. Uite. Haide sus, să dansăm!<br />
— Hei! Ştii că nu pot!<br />
— Ba poţi, iubitei.<br />
Îi azvârli ursuleţul şi luă de pe jos o rochie de bumbac înflorat. O ţinut de talie şi de o mânecă, băgându‑i gulerul sub bărbia lui. Mirosea a paciuli şi, vag, a transpiraţie.<br />
— Vezi, eu stau aici, tu acolo. Dansăm. Te‑ai prins?<br />
Clipind uşor, Nance se ridică şi strânse puternic ursuleţul. Dansară încet, privindu‑se în ochi. După un timp, ea începu să plângă. Continua să zâmbească.<br />
<br />
<br />
Deke visa cu ochii deschişi, imaginându‑şi că era Tiny Montgomery, cablat la jumpjetul lui. Îşi închipuia maşina răspunzând la cea mai mică tresărire neuronală, cu reflexele amplificate şi hypeul curgându‑i continuu în vene.<br />
Podeaua lui Nance devenise o junglă, patul un podiş între dealurile de la picioarele Anzilor, iar Deke îşi pilota Spad-ul cu viteză maximă, de parcă era într‑adevăr un aparat de luptă complet cablat şi interactiv. Hypeurile computerizate trimiteau un firicel lent de soluţie de amplificare a performanţelor, direct în sânge. Senzorii erau cuplaţi în craniu — declanşând un viraj supersonic în castronul verde‑albastru al cerului de deasupra junglei boli‑viene. Tiny ar fi simţit până şi curentul de aer curgând pe suprafeţele de comandă.<br />
Dedesubt, bombănitorii îşi croiau drum prin junglă, cu hype‑injectoarele purtate deasupra umerilor, pentru a le oferi puţina furie suplimentară în luptă, o doză de iad lichid într‑o fiolă albastră din plastic. Poate că într‑o săptămână acumulau vreo zece minute de hype. Pilotând însă la nivelul vârfurilor copacilor, cu reflexele amplificate la maxim, zburând atât de jos încât trupele de la sol nu te observau decât atunci când ajungeai deasupra lor, azvârleai agenţii fosgeni şi dispăreai înainte ca ei să tragă un foc — toate astea necesitau un aflux continuu de hype. Iar interfaţa neuronală directă cu jumpjetul era uit cuţit cu două tăişuri. Calculatoarele de la bord monitorizau bio‑chimia şi hotărau când să deschidă supapele şi să servească componentei umane o supradoză ucigaşă de luptă.<br />
Suparadozele alea te mâncau. Te mâncau sigur, încet şi constant, săpând în suprafaţa creierului şi erodând membranele celulare cerebrale. Dacă nu coborai suficient de rapid, sfârşeai cu atenuare cerebrală — reflexe prea iuţi pentru a fi ascultate de trup, iar reflexele luptă‑sau‑zbor se dădeau peste cap...<br />
— Am dat lovitura, prole!<br />
— Ce? Deke ridică ochii surprins, când Nance apăru azvârlind cărţile şi geanta pe maldărul cel mai apropiat.<br />
— Proiectul meu de an... am fost scutită de examene. Proful a zis că n‑a mai văzut aşa ceva. Ăăăă, hai, vrei să mai stingi din lumini? Culorile nu‑mi fac bine la ochi.<br />
— Ia arată‑mi şi mie, stinse el lumina. Să văd minunăţia aia.<br />
— Bine, uite.<br />
Scoase telecomanda lui Deke, curăţa un loc de pe pat şi luă o poziţie afectată. În palma ei, o scânteie se transformă în flacără. Se stinse într‑o dâră argintie în susul braţului, în jurul gâtului şi apăru un şarpe cu cap triunghiular şi limba şfichiuitoare. Culori întrepătrunse, portocalii şi roşii. Lunecă între sânii ei.<br />
— I‑am spus şarpele de foc, rosti Nance mândră.<br />
Deke se aplecă să vadă mai bine şi fata se trase îndărăt.<br />
— Scuze. E ca flacăra aia, nu? Adică‑i pot vedea pe futangii ăia mici.<br />
— Cam aşa ceva. Şarpele coborî în jos, pe pântecele fetei. Luna viitoare o să combin sute de programe separate de flăcări cu o trăsătură comună, ca să obţin imaginile. Dup‑aia, o să reglez imaginea lui mintală asupra trupului, să se autoorienteze. În felul ăsta, se poate târî peste tot fără să mai trebuiască să‑l ţii sub observaţie. Îl poţi purta în timp ce dansezi.<br />
— Poate că‑s tâmpit. Dar dacă n‑ai făcut încă treaba, cum de‑o pot vedea?<br />
— Asta‑i chestia mişto, chicoti Nance. Nu‑i gata decât pe jumătate. N‑am avut timp să asamblez piesele într‑un program unitar. Ce‑ai zice să porneşti radioul ăla? Vreau să dansez.<br />
Îşi azvârli pantofii din picioare. Deke căută o muzică de suflet. Apoi, îndemnat de Nance, reduse volumul aproape la o şoaptă.<br />
— Ştii, mi‑am băgat două hypeuri. Ţopăia pe pat, legănându‑şi braţele ca o dansatoare balineză. Ai încercat vreodată? Co‑lo‑sal! Îţi dă o concentrare absolută. Uite‑aici.<br />
Se ridică pe poante.<br />
— N‑am mai reuşit niciodată aşa ceva.<br />
— Hype, repetă Deke. Ultimul tip de care am auzit c‑a fost prins cu aşa ceva a căpătat trei ani la infanterie. De unde l‑ai luat?<br />
— Am făcut un târg cu o veterană din şcoala de gradaţi. A terminat luna trecută. Chestia îmi dă vizualizare perfectă. Pot menţine proiecţia cu ochii închişi. A fost un rahat să asamblez programul în minte.<br />
— Doar cu două doze?<br />
— Una. Pe cealaltă o păstrez. Profu' a fost atât de impresionat, încât mă finanţează pentru un interviu de slujbă. Peste două săptămâni, vine un tip de la I.G. Feuchtwaren. Gagiu' nostru vrea să‑i vândă programul şi pe mine. Termin şcoala cu doi ani mai devreme şi intru direct pe meserie, fără închisoare şi fără să plătesc două sute de dolari.<br />
Şarpele se încolăci într‑o diademă strălucitoare. Deke încercă o senzaţie ciudată, neplăcută, la gândul că Nance avea să iasă din viaţa lui.<br />
— Sunt o vrăjitoare, cântă Nance, vrăjitoarea echipamentelor wet.<br />
Îşi trase bluza peste cap şi o azvârli cât colo. Sânii ei frumoşi şi fermi se legănau liberi, graţioşi, în timp ce dansa.<br />
— O s‑ajung..., acum cânta unul dintre hiturile curente, în top!<br />
Sfârcurile îi erau mici, roz şi excitate. Şarpele de foc le linse şi ţâşni mai departe.<br />
— Hei, Nance, făcu Deke stânjenit. Potoleşte‑te puţin, da?<br />
— Sărbătoresc!<br />
Îşi agăţă degetul mare de slipul auriu, lucios. Focul îi împrejmui mâna şi partea de jos a pântecului.<br />
— Sunt zeiţa virgină, baby, şi am puteee...rea!<br />
Reîncepuse să cânte.<br />
Deke privi în lături.<br />
— Trebuie să mă car, bolborosi el.<br />
Trebuia să plece acasă să se masturbeze. Se întrebă unde ascunsese Nance doza. Putea fi oriunde.<br />
<br />
<br />
Circuitul avea protocolul lui, o ordine tacită a respectului şi întâietătii, la fel de complicată ca şi o etichetă de la curtea mandarinilor. Nu conta că Deke era noutatea şi că reputaţia lui se întindea ca un pârjol. Nici chiar un pilot cu faimă nu putea provoca pe cine dorea. Trebuia să parcurgă pe rând treptele ierarhiei. Doar dacă luptai în fiecare noapte... Dacă erai mereu gata să răspunzi la orice provocare... Şi dacă erai bun... atunci era posibil să avansezi rapid.<br />
Deke avea un avion în plus. Era un duel de turneu, trei contra trei. Nu prea mulţi spectatori, poate o duzină, însă o luptă bună, cu chibiţi gălăgioşi. Deke era cufundat în calmul incredibil al bătăliei când, brusc, simţi că se lăsase tăcerea. Îi zări pe chibiţi fremătând, foindu‑se şi schimbând priviri. Ocheadele treceau pe lângă el. Auzi închizându‑se uşile liftului. Doborî cu sânge rece cel de‑al doilea avion al adversarului, apoi riscă o uitătură rapidă peste umăr.<br />
Tiny Montgomery tocmai intrase în sală. Fotoliul cu rotile şuiera peste linoleul îngălbenit, dirijat de mişcările imperceptibile ale unei mâini semiparalizate. Expresia chipului era calmă, impenetrabilă.<br />
În clipa aceea, Deke pierdu două avioane. Unul prin defocalizare — liniile conturului deveniră neclare şi facilitatorul îl anulă, iar celălalt datorită adversarului său, care era un luptător adevărat. Tipul ranversă în lateral, re‑ducând viteza şi glisând, iar când avionul lui Deke ţâşni pe lângă el, îl împroşcă imediat cu o rafală. Biplanul se prăbuşi în flăcări. Ultimele lor două avioane se înălţară, mărind viteza şi, răsucindu‑se în căutarea poziţiei optime, intrară inevitabil pe o traiectorie circulară.<br />
Chibiţii se traseră în lături şi Tiny avansă până lângă masă. Bobby Earl Cline îl urma, slăbănog şi degajat. Deke şi adversarul lui schimbară câte o privire şi retraseră avioanele de deasupra mesei, ca să‑l poată auzi pe veteran. Tiny zâmbi. Avea trăsăturile mici şi îngrămădite în mijlocul feţei palide, puhave. Un deget se mişcă uşor pe braţul cromat al scaunului.<br />
— Am auzit de tine.<br />
Se uita direct la Deke. Vocea îi era moale şi şocant de plăcută, o voce de fetiţă.<br />
— Am auzit că eşti bun.<br />
Deke încuviinţă. Zâmbetul părăsi chipul lui Tiny. Buzele lui moi şi cărnoase se relaxară, ţuguindu‑se natural într‑un botişor, aşteptând parcă un sărut. Ochii mici şi strălucitori îl priviră pe Deke fără răutate.<br />
— Atunci, hai să vedem ce poţi să faci.<br />
Tânărul se scufundă în calmul rece al luptei. Iar când adversarul se prăbuşi în flăcări şi fum, explodând şi pierind deasupra mesei, Tiny întoarse scaunul fără nici un cuvânt, intră în lift şi dispăru.<br />
Pe când Deke îşi aduna câştigul, Bobby Earl se apropie de el şi rosti:<br />
— Vrea să lupte cu tine.<br />
— Da? Deke nu ocupa un loc fruntaş în ierarhia circuitului ca să‑l poată provoca pe Tiny. Care‑i chestia?<br />
— Tipul care trebuia să sosească mâine din Atlanta nu mai vine. Tiny abia aştepta să lupte cu unul nou. Aşa că o să lupţi pentru Max.<br />
— Mâine? Miercuri? Nu prea am timp să mă pregătesc.<br />
— Nu cred că asta contează, zâmbi Bobby Earl.<br />
— De ce?<br />
— Băiete, tu n‑ai clasă, înţelegi? Nu vii cu nici o surpriză. Zbori exact ca un începător, doar că mai repede, cu reflexe mai iuţi. Înţelegi ce vreau să zic?<br />
— Nu‑s prea sigur. Nu vrei să facem un pariu mic?<br />
— Să‑ţi spun drept, răspunse Cline, speram aşa ceva. Scoase un carnet negru din buzunar şi linse un ciot de creion. Îţi dau cinci la unu. Nimeni n‑o să‑ţi dea o cotă mai bună.<br />
Îl privi pe Deke aproape cu tristeţe.<br />
— Băiete, să ştii că Tiny e un pilot înnăscut şi asta nu‑i totul. El trăieşte pentru jocul ăsta nenorocit, n‑are nimic altceva. Nu poate părăsi blestematul ăla de scaun. Dacă tu crezi că‑l poţi înfrânge pe un tip care luptă pentru viaţa lui, atunci te minţi singur.<br />
<br />
<br />
Colonelul din potretul lui Norman Rockwell îl privi nepăsător pe Deke, în cafeneaua de pe Richmond Road. Tânărul ţinea ceaşca cu ambele palme, reci şi tremurătoare. Capul îi ţiuia de oboseală. Cline avea dreptate, se adresă el colonelului. Pot lupta împotriva lui Tiny, însă nu pot câştiga. Colonelul îl privi calm şi distant, prea puţin amabil, cuprinzând cafeneaua, soldurile şi tot regatul lui de rataţi de pe Richmond Road. Aşteptându‑l pe Deke să recunoască lucrul teribil pe care trebuia să‑l facă.<br />
— Căţeaua oricum vrea să mă părăsească, rosti Deke cu glas tare.<br />
Negresa de la tejghea îl privi curioasă, apoi îşi feri iute ochii.<br />
— A sunat tata! Nance intră dansând în cameră şi trânti uşa înapoia ei. Ştii ce? Mi‑a zis că dacă primesc slujba şi o păstrez şase luni, îmi anulează blocajul. Îţi vine să crezi, Deke? Ezită. Ai păţit ceva?<br />
Deke se ridică. Acum, când sosise momentul, i se părea că el însuşi era ireal, de parcă ar fi fost într‑un film sau cam aşa ceva.<br />
— Cum se face că n‑ai venit deloc aseară? îl întrebă Nance.<br />
Pe chipul lui, pielea era nefiresc de întinsă, o mască.<br />
— Nance, unde ai pus hypeul? Am nevoie de el.<br />
— Deke, începu ea încercând să zâmbească, dar nereuşind. Deke, e al meu. E doza mea. Am nevoie de ea. Pentru interviu...<br />
— Ai bani, rânji el dispreţuitor. Poţi să‑ţi cumperi oricând alta.<br />
— Nu până vineri! Deke, ascultă‑mă, e o chestie serioasă. De interviul ăsta atârnă viitorul meu. Am nevoie de doză! E şansa mea!<br />
— Păpuşo, tu ai totul la îndemână! Ia uite: şase uncii de haşiş libanez galben! Anşoa în conserve! Asistenţa medicală nelimitată, dacă ai nevoie!<br />
Fata se retrăgea dinaintea lui, poticnindu‑se de undele statice ale aşternuturilor murdare şi de revistele mototolite care acopereau patul.<br />
— Eu n‑am avut în viaţa mea aşa ceva. N‑am avut niciodată bafta asta. Dar acum mi‑o doresc. În două ore, începe un joc pe care am de gând să‑l câştig. M‑auzi?<br />
Se monta singur şi era bine. Avea nevoie de aşa ceva, pentru ceea ce trebuia să facă.<br />
Nance ridică un braţ, deschizând palma, dar el se aştepta la asta şi‑i împinse mâna în lături, fără să aibă timp să vadă tunelul cel negru sau ochişorii roşii. După aceea, se prăbuşiră amândoi, el deasupra fetei, simţindu‑i pe o‑braz răsuflarea fierbinte şi rapidă.<br />
— Deke, Deke! Îmi trebuie doza! Deke, interviul meu... e singura... trebuie... trebuie... Îşi răsuci faţa, plângând, spre perete: Te rog, Doamne, nu!<br />
— Unde‑ai băgat‑o?<br />
Răstignită pe pat, sub trupul lui, Nance începu să se zbată spasmodic, convulsionându‑şi întregul corp de durere şi spaimă.<br />
— Unde‑i?<br />
Faţa ei era golită de sânge, pielea cadaverică, iar groaza îi ardea în ochi. Buzele îi tremurau. Acum era prea târziu să se mai oprească; depăşise pragul. Deke se simţea totuşi revoltat şi îngreţoşat, cu atât mai mult cu cât, la un nivel neaşteptat şi nedorit, simţea o plăcere.<br />
— Unde‑i, Nance?<br />
Şi încet, cu blândeţe, începu s‑o mângâie.<br />
<br />
<br />
Deke chemă liftul lui „La Jackman" cu un deget care se mişcă tot atât de iute şi direct ca o viespe, aterizând pe buton cu gingăşia unui fluture. Era plin de energie, toată complet controlată. În lift, îşi scoase ochelarii de soare şi chicoti spre imaginea lui reflectată în cromul pătat de amprente. Irisurile negre erau cât gămăliile de ac, aproape invizibile, totuşi lumina din jur avea strălucirea neonului.<br />
Tiny aştepta. Buzele invalidului se ridicară la colţuri într‑un zâmbet dulce, privind pupilele lui Deke, calmul exagerat al mişcărilor sale şi încercarea nereuşită de a simula o stângăcie nedrogată.<br />
— Hopa, rosti el cu glasul ca de fetiţă, se pare că m‑aşteaptă o surpriză.<br />
Max se găsea pe una dintre ţevile scaunului cu rotile. Deke se aşeză şi făcu o plecăciune, dar nu în bătaie de joc.<br />
— Să‑i dăm drumul.<br />
Ca challenger, avea un rol defensiv. Îşi materializă avioanele la o altitudine potrivită, suficient de sus pentru a putea intra în picaje, totuşi destul de jos ca să aibă timp să se pregătească pentru atacul lui Tiny. Aşteptă.<br />
Spectatorii îl examinară. Un grăsan cu părul lucind de briantină îl privi surprins, un şmecher cu ochii afundaţi în orbite începu să rânjească. Se auzi un murmur general. Ochii se mişcau cu încetinitorul pe feţele încremenite de timpul de reacţie accelerat de hype. Îi trebuiră poate trei nanosecunde ca să localizeze sursa atacului. Ridică ochii şi...<br />
Blestematul dracului, îl orbise! Fokkerele picau direct dinspre becul de două sute de waţi şi Tiny îl păcălise, atrăgându‑l să privească într‑acolo. Totul era inundat în alb sclipitor. Deke strânse puternic picioarele, stăpânindu‑şi lacrimile, şi menţinu disperat imaginea. Despărţi formaţia, virând două biplane la dreapta şi unul la stânga. Imediat după aceea, le răsuci pe toate într‑o jumătate de viraj, apoi reveni. Trebuia să piloteze orbeşte — nu putea şti poziţia avioanelor inamice.<br />
Tiny chicoti, Deke îl auzi prin zgomotele mulţimii — încurajările, blestemele şi zăngănitul de monede ce păreau că se desprind independente din vacarmul general, plutind în jurul bătăliei.<br />
Când, după o secundă, îşi recăpătă vederea, un Spad era în flăcări şi se prăbuşea. Fokkerele îi urmăreau celelalte avioane, două pe unul dintre ele şi unul pe celălalt. Trecuseră trei secunde de la începutul jocului şi avea deja un biplan doborât.<br />
Străduindu‑se să evite trasoarele lui Tiny, făcu un luping cu avionul ce avea un singur urmăritor şi pilotă celălalt aparat spre pata oarbă dintre Tiny şi bec.<br />
Chipul fostului combatant deveni foarte calm. Umbra vagă de dezamăgire — chiar de dispreţ — fu înghiţită de linişte. Urmări nepăsător avioanele, aşteptându‑l pe Deke să preia iniţiativa.<br />
Brusc, cu puţin înainte de pata oarbă, Deke îşi angajă Spad-ul în picaj, Fokkerele ratând şi înclinându‑se agitate pe aripi, apoi răsucindu‑se ca să câştige poziţiile anterioare.<br />
Spad-ul pică deasupra celui de‑al treilea Fokker, care urmărea celălalt avion al lui Deke. Trasoarele ciuruiră aripile şi fuzelajul stacojiu. Pentru o clipă, nu se întâmplă nimic şi Deke crezu că nu lovise nici un punct vital. Apoi, avionul roşu se înclină pe dreapta şi se prăbuşi, lăsând în urmă o dâră de fum negru, de la uleiul ars.<br />
Tiny se încruntă şi cutele mici de nemulţumire îi stricară perfecţiunea feţei. Deke zâmbi. Unu la unu şi Tiny era în urmărire.<br />
Ambele Spaduri erau hăituite. Deke le îndepărtă cât mai mult, apoi le apropie dinspre laturile opuse ale mesei. Le pilotă, unul drept spre celălalt, neutralizând avantajul lui Tiny... nici unul nu putea să tragă fără să‑şi pună în pericol propriile avioane. Mări viteza la maxim, dirijându‑le pe aceeaşi traiectorie.<br />
Cu o clipă înainte de ciocnire, Deke ridică unul şi‑l coborî pe celălalt, deschizând focul asupra Fokkerelor şi virând brusc. Tiny era pregătit. Trasoarele umplură aerul. Un avion roşu şi altul albastru scăpară, îndreptându‑se în direcţii opuse. Înapoia lor, două biplane se prăbuşiră<br />
218 MICHAEL SWANWICK, WILLIAM GIBSON<br />
Împreună, aproape pe verticală, spre pluşul verde de dedesubt.<br />
Zece secunde şi patru avioane doborâte. Un negru veteran îşi umezi buzele şi fluieră încetişor. Altcineva scutură din cap, uluit.<br />
Tiny stătea rigid, în scaunul cu rotile, aplecat puţin în faţă, cu ochii atenţi, fără să clipească, strângând barele cromate cu palmele lui moi. Terminase cu poza amuzată şi nepăsătoare; acum atenţia îi era concentrată la maximum doar asupra jocului. Chibiţii, masa, încăperea în şine păreau să nu mai existe pentru el. Bobby Earl Cline îi puse o mână pe umăr; Tiny nu‑l băgă în seamă. Avioanele se aflau în colţuri opuse ale încăperii, urcând încet. Deke îl lipi pe‑al lui de tavanul devenit neclar datorită fumului. Aruncă o privire iute către Tiny şi ochii li se întâlniră. Două sloiuri.<br />
— Ia să vedem ce ştii, murmură tânărul printre dinţi.<br />
Îşi îndreptară avioanele unul spre celălalt.<br />
Hypeul atinsese acum pragul de sus şi Deke putea zări trasoarele lui Tiny de‑abia înaintând prin spaţiul dintre biplane.<br />
Trebuia să‑şi pună Spad-ul pe linia de ochire, să tragă o rafală precisă, apoi să se încline şi să traverseze astfel încât gloanţele Fokkerului să treacă pe sub el. Tiny era însă la fel de abil, evitând rafala lui Deke şi trecând atât de aproape de Spad, încât trenurile de aterizare ale celor două avioane fură gata să se atingă.<br />
Deke execută un luping extrem de strâns, când îl izbiră halucinaţiile. Pluşul mesei se zvârcoli şi undui — deveni iadul verde al junglei boliviene, deasupra căreia Tiny zburase în misiuni de luptă. Pereţii se îndepărtară într‑un infinit cenuşiu şi acum în jurul lui se închidea temniţa metalică a unui jumpjet cibernetic.<br />
Era însă pregătit. Se aştepta la halucinaţii şi ştia că le poate învinge. Armata n‑ar fi acceptat un drog care nu putea fi stăpânit. Spad-ul şi Fokkerul se încrucişară din nou. Putea citi încordarea pe chipul lui Tiny Montgomery, ecourile bătăliei din jungla adâncă a cerului. Îşi apropiară avioanele iarăşi, simţind tensiunile torsionate sosind în creier direct de la aparatură, pompele de adrenalină deversând la subsuori, libertatea iute şi rece a curentului de aer pe suprafaţa jetului amestecându‑se cu mirosurile de metal încins şi de transpiraţie cauzată de frică. Trasoarele îi vâjâiră pe lângă faţă şi se lăsă pe spate, văzând cum Fokkerul trecea din nou razant pe lângă Spad, ambele neatinse. Chibiţii înnebuniseră; fluturau şepci şi tropăiau ca nişte descreieraţi. Deke şi Tiny schimbară iarăşi câte o privire.<br />
Îl cuprinse răutatea şi, cu toate că fiecare nerv îi era încordat şi rigid aidoma contactelor din cristale de carbon ce opreau jumpjeturile să se desfacă în bucăţele datorită virajelor nebuneşti pe deasupra Anzilor, se prefăcu că zâmbeşte degajat, ba chiar făcu cu ochiul, aplecând uşor capul într‑o parte, ca şi cum ar fi arătat: „Ia uite‑aici!"<br />
Tiny privi într‑acolo.<br />
Numai pentru o fracţiune de secundă, însă fusese suficient. Deke intră imediat într‑un immelmann rapid şi strâns — la limita toleranţei teoretice — cum rareori fusese văzut pe circuit şi apăru înapoia veteranului.<br />
Acum să te văd cum mai scapi, schilodule!<br />
Tiny pică direct spre pluşul verde, cu Deke după el. Trăgea întruna. Îl avea pe Tiny acolo unde dorise.<br />
Fugind. Aşa cum făcuse în fiecare misiune de luptă. Aţâţat şi încordat la maxim de hype, dar fugind speriat. Erau acum lângă pluş, zburând razant deasupra copacilor. Rupe‑l, îşi spuse Deke şi acceleră. Cu coada ochiului, îl putea zări pe Bobby Earl Cline, cu o expresie ciudată întipărită pe faţă. O privire imploratoare. Relaxarea lui Tiny se năruise; chipul îi era strâmb, răvăşit şi agitat.<br />
Intră în panică şi plonjă cu avionul prin mulţime. Biplanele vibrară şi făcură lupinguri printre chibiţi. Unii se dădeau înapoi involuntar, alţii, râzând, întindeau mâinile după ele. În ochii lui Tiny se zărea însă un licăr fierbinte de spaimă, care vorbea despre o veşnicie de frică şi claustrare, două tăişuri ciopârţind neîncetat...<br />
Frica era moartea în aer, claustrarea — o întemniţare în metal, întâi cel al avionului, apoi cel al scaunului. Deke putea citi totul pe faţa lui. Lupta reprezenta singura libertate pe care‑o avusese Tiny şi se angajase în ea de câte ori avusese ocazia. Până ce vreun nationalista anonim, cu un SAM antic, îl smulsese din cerul verde‑albastru al Boliviei şi‑l zvârlise până pe Richmond Road, în „La Jackman", vizavi de un puşti zâmbitor şi ucigaş, pe care‑l înfrunta pentru acea ultimă dată deasupra pluşului decolorat.<br />
Deke se legănă pe vârfurile picioarelor, cu faţa arzându‑i de zâmbetul de un milion de dolari, care era marca drogului ce‑l pârlise deja pe Tiny, înainte de‑a fi doborât din cer într‑un vălmăşag fierbinte de metal şi carne. Atunci îi căzu fisa. Înţelese că numai lupta aeriană îl mai ţinea pe Tiny întreg. Acea atingere zilnică a morţii cu vârful degetelor, apoi renaşterea din sicriul metalic. Oprise prăbuşirea interioară doar prin puterea voinţei. O dată voinţa distrusă, moartea urma să se reverse peste el, înecându‑l. Tiny avea să se încovoaie şi să vomite în propria‑i poală.<br />
<br />
<br />
Şi Deke îl doborî...<br />
Urmă o tăcere stupefiată, atunci când ultimul avion al veteranului dispăru într‑o explozie luminoasă.<br />
— Am făcut‑o, şopti Deke. Apoi, mai tare: Fir‑ar al dracu', am făcut‑o!<br />
Vizavi de el, Tiny se răsuci în scaun, cu braţele tresărindu‑i în spasme; capul i se bălăngănea pe un umăr. Îndărătul lui, Bobby Earl Cline îl fixa pe Deke cu ochi strălucitori, de jar.<br />
Smulse apoi Max‑ul şi înveli în panglica lui un teanc de laminate. Fără nici un cuvânt, zvârli pachetul spre faţa lui Deke. Acesta îl prinse din zbor, fără efort.<br />
Pentru moment, se păru că bărbatul voia să‑i sară de gât, trecând chiar peste masă. Îl opri o zgâlţâitură a mânecii.<br />
— Bobby Earl, murmură Tiny înecându‑se de umilinţă, trebuie să... mă scoţi... de‑aici...<br />
Rigid, furios, Cline îşi împinse prietenul şi dispăru în penumbră.<br />
Deke lăsă capul pe spate şi hohoti. Dumnezeule, ce bine se simţea! Băgă Max‑ul în buzunarul cămăşii, unde atârnă rece şi greu. Banii îi îndesă în blugi. Băiete, îi venea să ţopăie, triumful clocotea prin el ca o sălbăticiune, minunat şi puternic, aidoma unui cerb pe care‑l zărise cândva, când Ogarul Cenuşiu traversa o pădure — şi, pentru clipa aceasta mică, i se părea că totul era acum meritat, toată durerea şi mizeria prin care trecuse către victoria finală.<br />
„La Jackman" era însă scufundat în tăcere. Nimeni nu aplauda, nimeni nu se îngrămădea în jurul lui să‑l felicite. Redeveni sobru şi zări chipurile tăcute, duşmănoase. Nici un chibiţ nu era de partea lui. Emanau dispreţ, chiar ură. Pentru câteva secunde interminabile, aerul vibra de o violenţă potenţială... apoi cineva se întoarse într‑o parte, hârâi o flegmă şi scuipă pe podea. Grupul se împrăştie, murmurând, oamenii dispărând unul câte unul în întuneric.<br />
Deke nu se clinti. Un muşchi de la picior începu să i se zbată, vestitor al colapsului post‑hype. Creştetul capului îi amorţise, iar în gură simţea un gust oribil. Trebui să se apuce cu ambele mâini de tăblia mesei, ca să nu cadă pentru totodeauna în umbrele vii de sub el, şi rămase aşa, străpuns de ochii morţi ai capului de cerb din fotografia de sub ceasul Dr. Pepper.<br />
Puţină adrenalină avea să‑l smulgă din starea aceea. Trebuia să sărbătorească. Să se îmbete sau să se drogheze şi să povestească, revăzând victoria, iarăşi şi iarăşi, contrazicându‑se singur, inventând detalii, râzând şi lăudându‑se. O noapte atât de înstelată cerea poveşti.<br />
Dar stând acolo, cu localul tăcut, imens şi gol, în jurul lui, înţelese brusc că nu‑i mai rămăsese nimeni căruia să‑i povestească.<br />
Absolut nimeni.</div>Anonymoushttp://www.blogger.com/profile/10323077754526858226noreply@blogger.com0tag:blogger.com,1999:blog-3526555465368910251.post-68604950392688063942011-08-13T07:18:00.000-07:002011-08-13T07:18:53.973-07:00Yukio Mishima - Templul de aur<div align="center"><strong>Yukio Mishima </strong></div><div align="center"><strong> Templul de aur</strong></div><div align="center"><br />
</div><div align="left"><strong>dintr-un cuvînt face eforturi disperate şi se simte ca o pasăre care se zbate să scape din laţ. Cînd un băiat e bîlbîit, singurătatea lui, mică la început, creşte o dată cu el. Cînd e fiu de preot, ar putea să aibă norocul să ajungă la Templul de aur, templul visurilor sale. Şi să aibă un prieten bun, care-i transformă sentimentele întunecoase în unele luminoase.<br />
Ca tot ce apare mai întîi în gînd şi-n vis, la prima întîlnire reală, Templul de aur îl dezamăgeşte. Dar apoi prinde rădăcini în sufletul său. Ca-n orice dragoste el nu mai ştie dacă stăpîneşte Templul sau e stăpînit de el. Ceea ce ştie însă este că vrea să săvîrşească/apte aceea.<br />
YUKIO MISHIMA (1925-l970)<br />
Considerat de mulţi critici literari drept cel mai de seamă romancier japonez al secolului XX.<br />
<br />
TEMPLUL<br />
DE AUR<br />
Traducere din japoneză de ANGELA HONDRU<br />
HUMANITAS<br />
BUCUREŞTI<br />
IOANA PÂRVULESCU<br />
Coperta colecţiei<br />
IOANA DRAGOMIRE9CU MARDARE<br />
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale MISHIMA, YUKIO<br />
Templul de aur/ Yukio Mishima; trad.:Angela Hondru.- Bucureşti: Humanitas, 2000<br />
240 p.; 18 cm - (Cartea de pe noptieră)<br />
ISBN 973-50-0053-9<br />
I. Hondru, Angela (trad.) 821.135.l-31=135.1<br />
YUKIO MISHIMA<br />
KINKAKUJI<br />
© 1960, Moştenitorii lui Yukio Mishima<br />
Toate drepturile rezervate<br />
© Humanitas, 2000, pentru prezenta ediţie<br />
Prima ediţie a acestei traduceri a apărut la Editura Univers în 1985<br />
ISBN 973-50-0053-9<br />
l^AFUULUL 1<br />
Tata ÎMI VORBISE despre Templul de aur încă de cînd eram copil.<br />
Locul meu natal era o insuliţă pustie ce dădea spre Marea Japoniei, la nord-est de Maizuru. Tata însă nu se născuse acolo, ci în Shiraku, un sat situat în partea de est a golfului Maizuru. Constrîns să se facă preot, luă în primire templul de pe insulă unde s-a şi căsătorit. Rodul căsătoriei sînt eu.<br />
în apropierea insulei Nariu nu exista nici o şcoală elementară, aşa că ai mei se văzură nevoiţi să mă trimită la unchiul meu — locul de baştină al tatei, de altfel. Mergeam la şcoală pe jos.<br />
Vremea era de obicei senină în satul natal al tatei, dar în fiecare an, prin noiembrie-decembrie, chiar şi-n zilele în care nici un nor nu ameninţa cerul, aveam parte de patru-cinci răpăieli. Mă întreb dacă nu cumva şi aceasta a avut influenţă asupra firii mele schimbătoare.<br />
Cînd mă întorceam de la şcoală după-amiezele, stăteam în biroul meu de la etaj cu privirile aţintite în zare. Razele asfinţitului făceau ca frunzuliţele copacilor de pe coama dealului să pară un ecran auriu ce se înălţa exact în mijlocul cîmpului. Privindu-le, îmi apărea în faţa ochilor imaginea Templului de aur.<br />
Deşi-l mai vedeam din cînd în cînd prin fotografii şi manuale, imaginea care mi-a rămas întipărită în suflet a fost cea a Templului de aur zugrăvită de tatăl meu. Tata nu-mi spusese niciodată că adevăratul Templu era de un aur strălucitor sau ceva de soiul acesta, şi totuşi, cum<br />
susţinea ei, nu exista pe îume nimic mai rrumos. rina si ideogramele ce-i reprezentau numele şi muzicalitatea fiecărui cuvînt confereau Templului de aur o valoare aproape ireală ce mi se întipări în minte.<br />
Zărind dealurile îndepărtate ce sclipeau în razele soarelui, aveam senzaţia că ce văd nu poate fi decît umbra invizibilului Templu. Soarele răsare exact deasupra trecătorii Kichizaka ce desparte prefectura Fukui de Kyoto-ul meu. Şi deşi actualul Kyoto se află în direcţie total opusă, îmi imaginam Templul de aur înălţîndu-se spre cerul dimineţii, în razele soarelui ce urcau printre faldurile dealurilor situate la răsărit.<br />
Imaginea Templului de aur plana pretutindeni; cu toate acestea nu-l puteam vedea, aşa cum nu puteam vedea nici marea din cauza valurilor, deşi golful Maizuru se afla la mai puţin de şapte kilometri spre vest de satul Shiraku, unde locuiam. în aer plutea mireasma mării, purtată de aripile vîntului. Uneori, pe vreme urîtă, stoluri întregi de pescăruşi îşi căutau refugiu pe cîmpul din apropiere.<br />
Eram firav, întotdeauna ceilalţi băieţi mă întreceau la fugă şi la gimnastică. în plus, eram şi puţin bîlbîit din naştere, aşa că preferam să stau mai retras. Toată lumea ştia că sînt băiat de preot şi vin de la templu. Băieţii mai prost crescuţi îşi băteau joc de mine, imitînd un popă bîlbîit ce bolboroseşte sutra. într-una din cărţile de şcoală era o povestire unde apărea un detectiv bîlbîit, şi băieţii alegeau anume acest pasaj şi mi-l tot citeau cu voce tare.<br />
Inutil să mai mărturisesc, bîlbîiala mea era de fapt un obstacol între mine şi lume. Necazuri am la primul sunet pe care vreau să-l rostesclDar tocmai acest prim sunet constituie cheia de la uşa ce separă lumea mea interioară de cea din afară, şi nu m-am priceput niciodată să învîrt această cheie lin în broascăjMajoritatea oamenilor, datorită faptului că stăpînesc cu uşurinţă cuvintele, sînt în stare să ţină această uşă de la hotarul dintre lumea interioară şi cea exterioară larg deschisă, astfel îndt aerul trece liber. Mie mi-este însă cu neputinţă. A ruginit cheia probabil...<br />
primul sunet, el este ca o pasăre ce încearcă să scape din laţ. Şi dacă reuşeşte pînă la urmă să se elibereze, este oricum prea tîrziu. Există cu siguranţă momente cînd realitatea lumii exterioare, ce pare să mă pîndească, îşi încolăceşte braţele pe cînd eu mă zbat să mă eliberez. Nenorocirea este însă că această realitate nu-i nealterată. Cînd, după toate strădaniile mele, reuşesc să ajung la lumea din afară, constat că de fapt este o realitate ce şi-a schimbat pe loc înfăţişarea şi care nu mai prezintă interes — o realitate ce şi-a pierdut prospeţimea pe care o consideram demnă de mine, care emană miros de putregai.<br />
Nu-i greu de imaginat că un tînăr ca mine ajunge să îmbrăţişeze două năzuinţe complet opuse. La istorie îmi plăcea prezentarea despoţilor. Mă închipuiam un tiran bîlbîit, dar taciturn; slujitorii urmăreau cu sufletul la gură orice expresie de pe chipul meu, tremurînd zi şi noapte ca varga. Cred că nu-i nevoie să-mi mai justific cruzimea în cuvinte alese. Tăcerea poate fi şi ea grăitoare. Mă amuza gîndul că nvaş~putea răzbuna pedepsindu-mi profesorii şi colegii care m-au chinuit zi de zi. Pe de altă parte, mă închipuiam mare artist, înzestrat cu cea mai limpede dintre viziuni — un adevărat suveran al lumii interioare. Aspectul meu exterior lăsa de dorit, dar interiorul devenea mai bogat decît al oricui. Nu era normal ca un tînăr care suferea de un handicap ireparabil să ajungă să se considere o fiinţă aleasă? Simţeam că mă aşteaptă o misiune pe lumea aceasta, de care nici eu nu ştiam încă nimic.<br />
îmi stăruie în minte o întîmplare de pe vremea aceea. Şcoala din Maizuru-Est avea terenuri mari de sport înconjurate de coline şi dealuri, iar clădirea şcolii era modernă şi strălucitoare.<br />
într-o zi, un fost absolvent al şcolii, acum elev la Şcoala de Marină, veni în permisie să-şi viziteze fosta şcoală. Era frumos bronzat şi nasul puternic îi ieşea de sub chipiul pe care şi-l trăsese pe ochi: părea un adevărat erou din cap pînă-n picioare. Stătea şi le povestea junio-<br />
viaţă plină de privaţiuni, aveai impresia că povesteşte despre cel mai luxos şi mai extravagant mod de trai. Părea un îngîmfat, dar în ciuda tinereţii lui, era perfect conştient de efectul modestiei prefăcute. Pieptul acoperit de galoane putea fi asemuit cu figura sculptată de la prova unei corăbii ce-şi croieşte drum în larg. Stătea pe treptele din piatră ce duceau la terenul de sport. în jurul lui se aflau patru-cinci elevi care-i sorbeau cuvintele. Florile de mai din straturile de pe deal îmbobociseră: lalele, sîngele-voinicului, anemone, margarete. Deasupra capetelor lor atîrnau crenguţe înflorite de magnolie.<br />
Atît vorbitorul, cît şi ascultătorii încremeniseră ca nişte stane de piatră. Eu stăteam cîţiva metri mai încolo. Aşa eram eu, asta era atitudinea mea faţă de florile de mai, faţă de îngîmfatul în uniformă şi faţă de hohotele de rîs.<br />
Pe tînărul erou începuse să-l preocupe persoana mea mai mult decît admiratorii săi. Se părea că sînt singurul care nu i se ploconeşte, şi gîndul acesta îl ofensa probabil. I-a întrebat pe ceilalţi cum mă cheamă.<br />
— Hei, Mizoguchi! strigă el.<br />
Se uita la mine pentru prima dată. L-am ţintuit cu privirea fără să scot o vorbă. în zîmbetul pe care mi l-a adresat am putut distinge ceva din atitudinea unui om influent.<br />
— De ce nu-mi răspunzi? Eşti mut?<br />
— Sînt bî-bî-bîlbîit, răspunse unul din admiratorii săi în locul meu şi pufniră cu toţii în rîs. Ce uluitor a fost rîsul acela dispreţuitor! Pentru mine a fost strălucitor — strălucitor ca lumina reflectată pe mănunchiul de frunze — rîsul acela crud al colegilor mei, atît de caracteristic pentru băieţii de vîrsta lor.<br />
— Ce? Eşti bîlbîit? De ce nu vii la Şcoala de Marină? Scot ei bîlbîiala din tine într-o singură zi!<br />
Nu ştiu cum, dar am reuşit să răspund clar. Cuvintele s-au rostit lin, fără nici cel mai mic efort din partea mea.<br />
— Nu vreau acolo. Am de gînd să mă fac preot.<br />
fir de iarbă şi-l băgă în gură.<br />
— Ei bine, spuse, poate vine într-o bună zi şi clipa înmormîntării mele şi-o să-ţi dau de lucru.<br />
începuse războiul din Pacific.<br />
în clipa aceea am avut o revelaţie neaşteptată: intuiţia că, într-o lume obscură, eu sînt cel ce aşteaptă cu ambele jnîini întinse. Că într-o bună zi, florile de mai, uniformele, colegii mei răutăcioşi vor ajunge cu toţii pe mîinile mele... întinse. Să ajung să-mi dau seama că eu eram cel ce stăpînea lumea strivind-o pînă-n temelii... Dar această revelaţie era prea încărcată de semnificaţie pentru a putea deveni motiv de mîndrie pentru un tînăr ca mine.<br />
Mîndria trebuie să fie ceva simplu, uşor de văzut, ceva strălucitor. îmi doream ceva palpabil. Voiam ca mîndria mea să fie văzută de toată lumea. De exemplu, sabia pe care el o purta la brîu era chiar aşa ceva.<br />
Această sabie pe care toţi elevii o admirau era într-adevăr o podoabă minunată. Se spunea că elevii de la Şcoala de Marină obişnuiau să-şi ascută creioanele cu ea. Ce elegant, consideram eu, să foloseşti un astfel de simbol pentru o bagatelă ca asta!<br />
La un moment dat, tînărul îşi scoase uniforma de marinar şi o agăţă de gardul alb. Pantalonii şi flanela albă de corp, atîrnate exact lîngă toate florile acelea — da, emanau un miros de sudoare de tînăr. O albină poposi din greşeală pe floarea-cămaşă albă, strălucitoare. Chipiul, împodobit cu panglică aurie, zăcea pe un ţăruş din gard; arăta de parcă se afla pe capul purtătorului, corect, tras pe ochi. Posesorul lui fusese provocat de unul din elevi la luptă corp la corp şi porni spre ringul din spate.<br />
Privind obiectele azvîrlite, încercam să-mi imaginez un mormînt pe cinste. Florile de mai îmi întăreau această senzaţie. Chipiul care reflecta negrul ca tăciunele din cozoroc, sabia şi cureaua de piele care atîrnau lîngă el fuseseră desprinse de trup şi emanau o frumuseţe aproape lirică. Erau perfecte ca amintirea ce mă lega de el; arătau într-adevăr ca nişte relicve lăsate de un tînăr erou plecat pe front.<br />
nu 111a vcuc lllllicill.<br />
ţipete dinspre ring. Am scos din buzunar cuţitul ruginit pe care-l foloseam pentru ascuţirea creioanelor; m-am strecurat pînă la gard şi pe dosul frumoasei teci negre am făcut nişte crestături oribile...<br />
Povestindu-vă astfel de lucruri, aş putea fi luat drept tînăr poet. Dar pînă-n clipa de faţă, departe de mine gîndul de a scrie poezii; n-am făcut decît să mîzgălesc cîteva notiţe. Nu simţeam nevoia vreunui gest care să-i eclipseze pe alţii, cultivîndu-mi un nou talent şi căutînd să mă-mplinesc prin domenii în care nu mă simţeam stăpîn. Cu alte cuvinte, eram prea mîndru ca să fiu artist. Visul meu de a deveni despot sau mare artist n-a depăşit niciodată hotarele iluziei şi n-aveam nici cel mai mic chef să mişc vreun deget în sensul acesta.<br />
Deoarece faptul că nu eram înţeles de alţii devenise adevărata mea sursă de mîndrie, n-am simţit niciodată nici cea mai mică dorinţă de a spune lucrurilor pe nume sau de a-i face pe alţii să înţeleagă ceea ce numai eu ştiam. Consideram că ce poate fi văzut şi înţeles şi de alţii nu-mi era hărăzit mie. Singurătatea mea lua proporţii din ce în ce mai mari, ca un porc pus la-ngrăşat.<br />
Brusc gîndurile mi se-ntoarseră la un incident tragic din satul nostru. Deşi nu eram de fapt implicat, nu mă pot debarasa de sentimentul de a fi participat la el.<br />
Datorită acestui incident, m-am văzut confruntat, dintr-un foc, cu totul: cu viaţa, cu plăcerile lumeşti, cu trădarea, cu ura şi dragostea — da, cu tot ce există pe lume. Dar memoria a preferat să respingă şi să treacă cu vederea ideea de sublim ce se ascundea acolo.<br />
La două case mai încolo de casa unchiului locuia o fată drăguţă. O chema Uiko. Avea ochi mari şi privirea senină. Poate pentru că se trăgea dintr-o familie de bogătaşi părea cam trufaşă. Deşi lumea o admira mult, nu-ţi puteai da seama ce gîndeşte cînd rămîne singură. Uiko era probabil virgină, dar femeile geloase o bîrfeau şi spuneau că frumuseţea prevesteşte sterilitate.<br />
u uujuini y*_utiia iac icic,<br />
5=cl ctllgcilâl<br />
<br />
voluntar ca infirmieră la Spitalul Naval din Maizuru. Spitalul fiind destul de aproape de casă, mergea la lucru cu bicicleta. Trebuia să fie la datorie dimineaţa foarte devreme, aşa că pleca de acasă cînd mijea de ziuă, cu vreo două ore înainte de plecarea mea la şcoală.<br />
într-o seară, cu gîndul la Uiko, mă simţeam foarte deprimat. N-am putut închide ochii toată noaptea, aşa că la revărsatul zorilor, după ce mi-am încălţat tenişii, m-am strecurat afară. Era o noapte plăcută de vară.<br />
Nu era prima oară cînd Uiko mă obseda. Frînturile de imagini se conturau tot mai limpede. Trupul ei, ce părea întruparea gîndurilor mele, se scufundă într-o umbră mohorîtă, rămînînd totuşi alb şi plin de viaţă; această umbră deveni în timp trup înmiresmat. Mă gîndeam la căldura pe care ar simţi-o degetele mele la atingerea lui. Mă gîndeam şi la rezistenţa pe care ar întîmpina-o degetele mele şi la mirosul asemănător polenului.<br />
Am luat-o la fugă pe drum, prin beznă. Nu m-am împiedicat de pietre şi parcă întunericul îmi deschidea calea.<br />
Am ajuns la o bifurcaţie ce ducea spre cătunul Ya-suoka. Aici creştea copac keyaki1 mare, al cărui trunchi era umed de rouă. M-am ascuns după el, aşteptînd să apară bicicleta lui Uiko dinspre sat.<br />
N-aveam nici cea mai vagă idee de ce-am să fac după aşteptare. Am alergat cu sufletul la gură, dar acum, că poposisem la umbra copacului, nu ştiam nici eu cum să procedez. Am trăit prea rupt de realitate şi de aceea îmi imaginam că o dată pătruns în lumea din afară, totul devenea uşor, totul devenea posibil.<br />
M-au pişcat ţînţarii. Auzeam cocoşii cîntînd cucurigu ici-colo. Am scrutat drumul cu privirea. Am văzut ceva alb şi nedesluşit în zare. Aveam impresia că-i culoarea zorilor, dar era Uiko.<br />
1 Zelkova serrata (n.trad.).<br />
10<br />
11<br />
r<uux ei<i apims.<br />
fără zgomot. Am sărit de sub copac în faţa bicicletei. Abia a reuşit s-o oprească.<br />
Am simţit că mă transform brusc în stană de piatră. Lumea exterioară pierduse contactul cu lumea interioară şi mă împresura, cerîndu-şi parcă drepturile trăirii adevărate. Eul care fugise din casa unchiului, care-şi încalţase tenişii albi şi care bătuse atîta drum prin întuneric pînă la keyaki, ei bine, acel eu îl determină pur şi simplu pe eul interior să fugă. Totul era îngrozitor de lipsit de noimă: acoperişurile caselor ale căror contururi se întrevedeau vag în întuneric, copacii negricioşi, culmile întunecate ale lui Aobayama1, da, pînă şi Uiko care stătea acum în faţa mea. Parcă ceva conferise tuturor o realitate fără să mă aştepte şi pe mine să particip; şi această mare realitate, fără sens, îngrozitor de întunecată mi-a fost dată mie, mă apăsa, senzaţie pe care n-o încercasem niciodată pînă atunci.<br />
Mi-a trecut prin minte, ca întotdeauna de altfel, că singurele lucruri care mă pot salva în astfel de situaţii sînt > cuvintele. Mă caracteriza această înţelegere eronată. Cînd mi se cereau fapte, pe mine mă preocupau cuvintele; şi asta deoarece cuvintele îmi ieşeau cu atîta greutate din gură, încît mă concentram asupra lor şi uitam cu totul de fapte. Mi se părea că faptele, care erau uluitoare şi deosebite, trebuie însoţite neapărat de cuvinte la fel de uluitoare şi deosebite.<br />
Nu priveam la ceva anume. Uiko, după cît îmi amintesc, s-a speriat la început, dar cînd şi-a dat seama că sînt eu, n-a făcut decît să se uite la gura mea. Bănuiesc că se uita la orificiul acela întunecat şi tîmp, acel orificiu diform şi impur ca un cuib de animal mic de cîmp şi care se mişca acum fără noimă în întunecimea zorilor: privea doar gura mea. Şi, mulţumită că nu va fi în stare să rostească nici măcar un sunet care să mă lege de lumea exterioară, răsuflă uşurată:<br />
1 Yama = munte (n.trad).<br />
12<br />
Un bîlbîit!<br />
Vocea lui Uiko avea ceva din prospeţimea şi decenţa brizei dimineţii. Sună clopoţelul de la bicicletă şi-şi puse iar picioarele pe pedale. Mă ocoli, de parcă evita o piatră din drum. Deşi nu mai era ţipenie de om prin jur, Uiko sună iar şi iar clopoţelul, şi pe cînd pedala, îl auzeam ră-sunînd peste cîmp, în zare.<br />
Uiko m-a pîrît, aşa că în aceeaşi seară mama ei veni la unchiul meu. Unchiul, care de obicei era un om blînd, m-a certat zdravăn. Am blestemat-o pe Uiko şi după cîteva luni blestemul meu avea să se adeverească. Din clipa aceea cred cu tărie în puterea blestemelor.<br />
îi doream moartea zi şi noapte. Voiam să dispară martora ruşinii mele. Dacă nu mai erau martori, ruşinea putea fi smulsă din rădăcini. Şi alţi oameni pot fi martori. Dar dacă alţii nu există, n-are cum să se mai nască ruşinea pe lume. Ceea ce văzusem pe chipul lui Uiko, în dosul acelor ochi care sclipeau ca apa în întunericul zorilor, era exact lumea celorlalţi, adică lumea celor ce nu ne vor lăsa niciodată în pace, care sînt gata să fie parteneri şi martori la crima noastră. Ceilalţi trebuie distruşi. Ca să pot într-adevăr să înfrunt soarele, lumea însăşi trebuie distrusă...<br />
La două luni după ce m-a pîrît, Uiko a renunţat la slujba de la spital şi nu a mai ieşit din casă. Circulau tot soiul de zvonuri. Apoi, la sfîrşitul toamnei, s-a întîmplat ce v-am spus.<br />
Nici măcar n-am visat ca un dezertor din Marină să se refugieze tocmai în satul nostru. într-o zi, pe la prînz, un poliţist de la kempei-tai1 veni la primărie. Nu era cu totul ieşit din comun faptul că un kempei2 vine la noi, aşa că n-am dat prea mare însemnătate vizitei.<br />
Era o zi senină de sfîrşit de octombrie. Fusesem la şcoală ca de obicei, îmi terminasem lecţiile şi mă<br />
1 Jandarmerie (n.trad.).<br />
2 Jandarm (n.trad.).<br />
13<br />
lumina, am aruncat o privire pe fereastră şi am auzit lumea din sat alergînd; arătau ca o haită de cîini care gîfîiau. Am coborît. Mătuşa şi unchiul se treziseră şi ei şi am ieşit cu toţii. La intrare, unul dintre colegi stătea pironit locului, mut de uimire.<br />
— Kempei-i tocmai au prins-o pe Uiko, strigă el. E a-colo. Hai să vedem!<br />
M-am încălţat în grabă şi am luat-o la goană. Era o noapte cu lună şi ici-colo se zărea pe cîmp umbra firicelelor de orez.<br />
în spatele unui mănunchi de copaci se zărea un grup de siluete în mişcare. Uiko şedea pe jos, îmbrăcată într-o rochie neagră. Era foarte palidă. în jurul ei roiau cîţiva kempei şi părinţii ei. Un kempei îi întinse o cutiuţă, care părea să fie cu mîncare, şi ţipă ceva. Tatăl ei îşi întorcea privirile de la un kempei la altul, ba scuzîndu-se, ba muştruluindu-şi fiica. Mama ei stătea ghemuită la pămînt şi plîngea.<br />
Priveam scena din celălalt capăt al plantaţiei de orez. Numărul spectatorilor spori treptat şi umerii li se atingeau, tăcuţi, în noapte. Deasupra capetelor noastre se înălţa luna, mică, de parcă ar fi intrat la apă.<br />
Colegul îmi şopti ceva la ureche. Se părea că Uiko o ştersese de acasă cu mîncare şi se îndrepta spre satul vecin cînd a fost prinsă de kempei-i care o pîndeau de mult. Era limpede că voia să dea cutia cu mîncare dezertorului. Uiko se împrietenise cu el pe cînd lucra la Spitalul Marinei, rămăsese însărcinată şi fusese dată afară. Kempei-i încercau să afle acum unde se ascundea dezertorul, dar Uiko stătea nemişcată, refuzînd cu încăpăţînare să vorbească.<br />
Cît despre mine, eu priveam chipul lui Uiko fără să clipesc. Arăta ca o nebună prinsă. în lumina lunii, chipul ei era complet inexpresiv.<br />
N-am mai văzut niciodată un chip atît de respingător. Al meu, credeam, fusese respins de lume, dar al lui Uiko respingea lumea. Lumina lunii se revărsa nemilos pe fruntea ei, pe ochi, pe conturul nasului, pe obraji; dar atîta<br />
14<br />
tui. *-*« <-" ^ diuiiu ui. fiuuu. Lsa*~a 5l-ai 11 illlSCcll<br />
un pic ochii sau gura, lumea pe care ea se străduia s-o respingă ar fi luat aceasta drept un semnal de asalt asupra ei.<br />
O priveam şi-mi ţineam răsuflarea. Contemplam chipul a cărui istorie s-a întrerupt chiar aici, în punctul acesta, şi care nu va mai comunica în nici un fel cu viitorul sau cu trecutul. Astfel de chip mai poţi zări doar pe trunchiul unui copac proaspăt doborît. Deşi tăietura în copac pare tînără şi proaspătă, orice creştere încetează în punctul acesta; e deschisă vîntului şi soarelui, către care n-ar fi trebuit să se deschidă niciodată, brusc expusă unei lumi care nu-i aparţinea la origine — şi pe această secţiune, urmărind fibra frumoasă a lemnului, distingem un chip straniu. Un chip ce continuă să existe în lumea aceasta numai pentru a o respinge...<br />
Şi nu puteam să nu gîndeasc că n-o să mai vină niciodată clipa, nici în viaţa lui Uiko, nici în a mea, spectatorul, în care chipul ei să pară atît de frumos. Nemişcarea n-a durat cît mă aşteptam. S-a produs o transformare bruscă pe faţa ei.<br />
Uiko se ridică. Cred că în clipa aceea am văzut-o rîzînd. Am impresia că i-am văzut dinţii albi sclipind în lumina lunii. Nu mai am nimic de adăugat în legătură cu transformarea, pentru că, după ce s-a ridicat în picioare, chipul ei nu era în bătaia razelor lunii şi curînd se pierdu în umbra copacilor.<br />
Ce păcat că n-am putut distinge transformarea pe chipul ei în momentul în care s-a decis să trăde2e! Dacă aş fi putut face acest lucru, pătrunzînd orice detaliu, poate ar fi încolţit în mine dorinţa de a ierta oamenii, de a ierta tot ce este urît pe lume.<br />
Uiko arătă spre ascunzătoarea de pe colina Kahara, din satul vecin.<br />
— Aha! Deci este la templul Kongo! strigă un kempei.<br />
Mă cuprinse o voioşie copilărească. Kempei-i au hotărît să se împartă în grupuri şi să înconjoare templul Kong5<br />
15<br />
Qin toate păruit, «u suuuuu şi ajuturui saieiuiui. >^"' duşmănie parcă, m-am alăturat şi eu cîtorva băieţi din primul grup. Uiko era în fruntea noastră, servind drept ghid. Mă surprinse siguranţa ei, aşa cum mergea în faţa noastră pe aleea luminată de lună, flancată de cîţiva kempei.<br />
Templul Kongo era bine cunoscut. Fusese înălţat într-o ascunzătoare în munte la cincisprezece minute de satul Yasuoka şi era renumit atît pentru copacul kaya}, plantat de prinţul Takaoka, cît şi pentru minunata pagodă cu trei nivele, construită, zice-se, de Hidari Jingoro2. Veneam aici deseori vara să ne scăldăm în apa cascadei de peste deal.<br />
Pavilionul central se afla pe marginea rîului. Firicelele de iarbă deasă străluceau în noapte. Magnolia era înflorită la poarta templului. Grupul nostru înainta tăcut de-a lungul rîului.<br />
Templul Kongo se afla deasupra noastră. Cînd traversai podul de lemn, pagoda cu cele trei nivele rămînea în dreapta; în stînga se întindea pădurea cu frunzele de toamnă, iar în inima ei se înălţau cele o sută cinci trepte de piatră acoperite cu muşchi. Pietrele erau din calcar, foarte alunecoase.<br />
înainte de a ajunge la podul de lemn, un kempei s-a întors şi ne-a făcut semn cu mîna să ne oprim. Se spune că, foarte demult, aici se afla poarta Niomon3, clădită de renumiţii sculptori Unkei şi Tankei. Dincolo de acest punct se aflau dealurile văii Tsuzura, considerate terenurile Templului Kongo.<br />
Ne-am ţinut răsuflarea. Un kempei i-a făcut semn lui Uiko să meargă mai departe. A trecut podul de lemn singură şi după o vreme am urmat-o. Partea de jos a treptelor de piatră era învăluită în umbră, dar mai sus<br />
erau<br />
ue ituiuiia lumi. ive-dm ascuns, care cum<br />
1 Torreya nuci/era (n.trad.).<br />
2 Sculptor renumit (1615-l624) care a lucrat la Edo / Tokyo (n.trad.).<br />
3 Poartă păzită de fioroşii regi Deva (n.trad.).<br />
a putut, la capătul treptelor. Frunzele începuseră să capete nuanţe ruginii, dar acum păreau negre.<br />
Pavilionul central se afla sus, în capătul treptelor. De aici pornea un culoar care ducea la o sală goală ce părea destinată dansurilor sacre kagura1. Oricum, sala semăna cu cea a templului Kiyomizu: era suspendată deasupra dealului, sprijinită pe stîlpi şi grinzi transversale. Sala pro-priu-zisă, culoarul şi scheletul de lemn care o susţinea erau în bătaia vînrului şi a ploii. Nuanţele de roşu ale frunzelor de toamnă se asortau de minune cu acest schelet alb care/în lumina lunii, părea misterios şi fascinant.<br />
Dezertorul se ascundea probabil în sala de deasupra scenei. Kempei-i intenţionau să-l prindă folosindu-se de Uiko.<br />
Noi, martorii arestului iminent, ne-am ascuns şi ne ţineam răsuflarea. Deşi mă învăluia aerul rece de sfîrşit de octombrie, obrajii îmi ardeau.<br />
Uiko urcă cele o sută cinci trepte de piatră cu mîndria unei lunatice. Albul profilului ei frumos contrasta puternic cu negrul rochiei şi al părului.<br />
Vegheat de stelele ce licăreau printre nori în noapte, înconjurat de dealurile ale căror cedri semeţi se mărgineau cu imensitatea cerului, cu luna pestriţă deasupra capului, iar în jur clădirile templului care scăpărau un alb strălucitor în întunericul ambiant — ei bine, ignorînd parcă toate acestea, pe mine m-a îmbătat frumuseţea limpede a gestului de trădare al lui Uiko. Această fată care urca singură toate treptele albe, ţanţoşă. Trădarea ei se asemăna cu stelele, cu luna şi cu cedrii semeţi. Cu alte cuvinte, trăia şi ea în aceeaşi lume cu noi, martorii; şi chiar accepta natura care ne înconjura pe toţi. Urca treptele ca reprezentantă a noastră. Şi nu puteam să nu gîndesc, cu sufletul la gură:<br />
— Prin trădare ea m-a acceptat deci şi pe mine. Acum îmi aparţine!<br />
1 Dans şintoist (n.trad.).<br />
16<br />
17<br />
La un moment aat, rapteie sau evenimentele aispar um memoria noastră. Dar imaginea lui Uiko care urca cele o sută cinci trepte acoperite de muşchi îmi persistă în faţa ochilor. Mi se pare că urcă veşnic acele trepte.<br />
Din clipa aceea, ea deveni o fiinţă cu totul deosebită. Poate pentru că Uiko, cea care urca treptele acelea, m-a trădat, ne-a trădat iar. Din clipa aceea, ea nu mai respingea lumea în totalitate. Dar nici n-o accepta în întregime. A capitulat pur şi simplu în faţa patimii, a coborît la rangul femeii care se dăruieşte unui singur bărbat.<br />
Cred că acesta este motivul pentru care îmi amintesc ceea ce urmează de parcă ar fi fost o scenă descrisă într-o veche litografie. Uiko o luă pe culoar şi strigă în întunecimea templului. Atunci se ivi silueta unui bărbat. Uiko îi spuse ceva. Bărbatul îndreptă revolverul spre treptele de piatră şi trase. Traseră şi kempei-i dinspre un tufiş din apropiere. Omul se pregătea iar să tragă, dar Uiko o luă spre culoar şi începu să fugă. O ţinti şi Uiko căzu. Bărbatul duse ţeava revolverului la tîmplă şi trase încă o dată.<br />
Mai întîi kempei-i, apoi ceilalţi dădură buzna pe trep-te-n sus, spre cele două cadavre. Eu am rămas ascuns, nemişcat, la umbra frunzelor de toamnă. Scheletul de lemn al templului se înălţa deasupra capului meu. Zgomotul paşilor de pe scîndurile de lemn îmi răsuna în urechi. Lumina păienjenişului de torţe trecu de balustrada culoarului şi ajunse la crengile roşietice ale copacilor.<br />
Senzaţia mea era că totul se petrecea într-un trecut îndepărtat. Cei insensibili nu se indispun cînd văd sînge. Cînd se ajunge la vărsare de sînge, tragedia s-a încheiat... Am aţipit. Cînd m-am trezit, am constatat că toată lumea plecase. Era clar că uitaseră de mine. Văzduhul se umplea de ciripitul păsărelelor şi soarele dimineţii străbătea printre frunzele copacilor din jur. Clădirile scheletice de deasupra mea păreau să reînvie de la soarele ce le ilumina de dedesubt. Templul îşi întindea liniştit şi mîndru sala goală spre valea cu frunze ruginii.<br />
ivi=cim iiuiccu iiemuruiu şi m-am rrecat puţin, ca sa-rfu pun sîngele în mişcare. Nu mai rămăsese decît răceala din trup- Era singura care mai persista.<br />
în anul următor, tata a venit la unchiul meu în vacanţa de primăvară. îşi purta straiul de preot peste uniforma de campanie. A spus că mă duce la Kyoto pentru cîteva zile. Vechea boală a tatei se agravase, am fost pur şi simplu şocat cînd l-am văzut atît de slăbit. Am încercat cu toţii să-l facem să renunţe la călătorie, dar nici n-a vrut să audă. Mi-am dat seama abia mai tîrziu că tata voia să mă prezinte stareţului de la Templul de aur.<br />
Nutream de mult speranţa de a vizita Templul de aur pe care nu-l văzusem niciodată, dar nu mă-ncînta ideea să pornesc în călătorie cu tata, care, în ciuda eforturilor disperate pe care le făcea, se vedea de la o poştă cît era de bolnav. Pe măsură ce se apropia clipa în care urma să mă aflu faţă-n faţă cu Templul de aur, o anume ezitare punea stăpînire pe mine. Orice s-ar fi întîmplat... esenţialul era ca Templul să fie frumos. Nu conta atît frumuseţea în sine a Templului, cît capacitatea mea de a-mi imagina frumuseţea.<br />
Ştiam destul de multe despre Templul de aur, atît cît poate şti şi pricepe un băiat de vîrsta mea. Am dat peste cîteva date sumare legate de istoria Templului într-un album de artă:<br />
„Ashikaga Yoshimitsu (1358-l408) a confiscat vila Kitayama de la familia Saionji şi a transformat-o într-un adevărat palat. Pavilionul central este format din săli tipic buddhiste: Sarcofagul, Focul Sacru, Senbodo1, nivelul Hosui-in; apoi clădirile rezidenţiale care cuprind: palatul propriu-zis, Sala Seniorilor, Sala Adunării, Turnul Tenkyo, Turnul Kyohonku, Sala Izumi şi Pavilionul Kansetsu. Sanctuarul, fiind cel mai îngrijit, a devenit mai tîrziu Templul de aur. Nu se ştie exact cînd i s-a dat acest nume, Łe_pare_că oricum după războiul Ojin (1467-l477). în<br />
1 Strană la creştini (n.trad.).<br />
18<br />
19<br />
perioada tSunmei (14by-l48/; se vofDeâ m moa curent ut Templul de aur.<br />
Templul de aur este o pagodă formată din trei nivele. Se află într-o imensă grădină, pe malul lacului Kyoko. A fost construit în anul al cincilea al împăratului Oei (1398). Primele două nivele au fost construite în stil propriu shinden-zukuri1, cu obloane pliante; nivelul al treilea constă dintr-un apartament Zen tipic. Acoperişul, învelit în scoarţă de chiparos în stil hokei-zukuri2, are în vîrf o pasăre phoenix aurie-roşcată. Sala Tsuri, ieşită în afară spre lac, cu acoperişul ţuguiat, destramă monotonia arhitecturii înconjurătoare. Acoperişul Templului de aur este uşor înclinat, făcut din lemn puţin zgrunţuros. Este o construcţie atrăgătoare şi elegantă, o capodoperă a arhitecturii în care stilul imperial se îmbină armonios cu cel buddhist. Templul exprimă aşadar gustul lui Ashikaga Yoshimitsu, care a îmbrăţişat cultura Curţii Imperiale şi a redat integral atmosfera acelei perioade.<br />
„După moartea lui Yoshimitsu, vila Kitayama s-a transformat în templu Zen, cum dorise Yoshimitsu; s-a numit Rokuon-ji3. Mai tîrziu, aceste clădiri au fost mutate în altă parte şi lăsate în paragină. Printr-o minune, Templul de aur a fost singurul care s-a salvat şi rămîne..."<br />
Ca şi luna, simbol al nopţii, Templul de aur fusese înălţat ca mesager al unor vremuri întunecate. De aceea, templul visurilor mele trebuia să fie împresurat din toate părţile de beznă. în această obscuritate, Templul se sprijinea liniştit şi nemişcat pe piloni frumoşi şi zvelţi, răspîndind o lumină palidă dinăuntru. Oricum i s-ar adresa lumea, Templul de aur trebuie să rămînă mai departe tăcut, etalîndu-şi privirilor delicata siluetă şi suportînd întunericul ce-l înconjoară.<br />
Mă gîndeam deseori la phoenixul auriu-roşcat care încununa acoperişul şi care de-atîta amar de vreme este<br />
1 Shinden = palat; tsukuri = alcătuire (n.trad).<br />
2 Ho = comoară; kei = formă (n.trad.).<br />
3 Ji - templu (n.trad.).<br />
20<br />
expus vitregiilor naturii. Aceasta misterioasa pasare aurie nu cîntă în zori şi nici nu bate din aripi — cu siguranţă c-a şi uitat că este pasăre. Totuşi, nu se poate spune că nu arată de parcă ar fi gata să zboare. Alte păsări zboară în văzduh, dar aceasta zboară etern în timp, pe aripile ei sclipitoare. Timpul îşi lasă amprenta pe aripi. Le atinge şi pluteşte înapoi. Ca să zboare, pasărea phoenix rămîne nemişcată, cu privirea încruntată, cu aripile spre înălţimi, fîlfîindu-şi penele cozii, întinzîndu-şi vitejeşte maies-tuoasele-i picioare aurii.<br />
Cînd gîndurile mă purtau înspre Templul de aur, acesta mi se părea un minunat vapor ce străbate marea timpului. Albumul de artă vorbea despre „clădiri expuse curentului", dar şi aceste cuvinte îmi aduceau în faţa ochilor imaginea unui vapor. Lacul spre care dădea această minunată şi complexă barcă a plăcerii putea fi considerat simbolul mării. Templul de aur îşi croise drum printr-o noapte nemărginită. O traversare al cărei sfîrşit nu se prevedea. Ziua, acest ciudat vapor îşi cobora nevinovat ancora, expunîndu-se privirilor mulţimii; cînd se înnopta însă, întunericul din jur îi dădea forţe noi şi plutea mai departe, cu acoperişul unduindu-se ca o corabie mare.<br />
Nu exagerez dacă afirm că prima problemă de seamă pe care am avut-o de înfruntat în viaţa mea a fost cea a frumuseţii. Tatăl meu nu era decît un biet preot de ţară cu vocabular sărac, dar a fost cel care mi-a atras atenţia că „pe lumea aceasta nu există nimic mai frumos ca Templul de aur". La gîndul că frumuseţea a pătruns în lumea aceasta, străină mie, simţeam o oarecare stînjeneală şi iritare. Şi dacă exista frumuseţe acolo, atunci existenţa mea era lipsită de frumuseţe.<br />
Pentru mine, Templul de aur n-a fost niciodată o simplă idee. Munţii mă împiedicau să-l zăresc, dar dacă voiam cu adevărat să-l văd, n-aveam decît să mă duc la el, fiindcă el era mereu acolo. Frumuseţea era deci ceva palpabil, ceva ce puteai atinge cu propriile degete, ceva ce se putea reflecta în ochi. Ştiam şi aveam convingerea<br />
21<br />
termâ ca printre toate lucrurile scnimoaioare ain lume, Templul de aur rămînea imuabil şi nevătămat.<br />
Erau momente cînd mă gîndeam la Templul de aur ca la o operă de artă mică, delicată, pe care puteam s-o ţin în mîini; alteori îl consideram o catedrală monstruoasă, care se înălţa spre nesfîrşitul cerului. Tînăr fiind, nu puteam considera frumuseţea un „ceva" cumpătat. Pentru mine contau doar extremele: ori mare, ori mic. Deci cînd vedeam floricele de vară udate de rouă, ce păreau să răspîndească o lumină vagă, ele mi se păreau la fel de frumoase ca Templul de aur. La fel îmi aminteau de Templu şi norii întunecoşi încărcaţi de fulgere ce pluteau peste dealurile cu coamă aurie. Cînd vedeam un chip frumos, îmi trecea prin minte comparaţia: „frumos ca Templul de aur".<br />
Călătoria a fost apăsătoare. Trenurile de pe linia Maizuru plecau din Gara de Vest şi mergeau pînă la Kyoto via Ayabe, oprindu-se şi în gări neînsemnate, ca Makura şi Uesugi. Vagonul era murdar, iar cînd am ajuns în defileul Hozu şi trenul începu să intre din tunel în tunel, fumul pătrunse necruţător în compartiment făcîndu-l pe tata să nu se mai poată opri din tuşit.<br />
Majoritatea pasagerilor aveau o oarecare legătură cu marina. Vagoanele de clasa a treia erau pline de rude care se întorceau din vizitele făcute subofiţerilor, marinarilor, soldaţilor din infanteria marină şi muncitorilor de la depozitele de muniţii din Maizuru.<br />
Priveam prin fereastră cerul înnorat şi plumburiu de primăvară. Priveam veşmintele tatei, îl priveam pe tînărul ofiţer rumen în obraji, al cărui piept sălta de parcă era gata-gata să rupă şirul de nasturi aurii. Aveam senzaţia că mă aflu între cei doi. Mă voi înrola şi eu curînd. Dar nu eram sigur că dacă mă voi înrola, voi fi în stare să-mi fac datoria cu credinţă aşa cum şi-o făcea, probabil, subofiţerul din faţa mea. Oricum, în clipa de faţă mă găseam exact între două lumi. Deşi eram încă foarte tînăr şi deloc frumos, eram conştient de faptul că lumea morţii guvernată de tata şi cea a vieţii reprezentată de tînăr se uneau<br />
22<br />
prin liueiineuiui laiuuiumi. i uaie 51 eu ueveueam un<br />
intermediar. Dacă eram ucis în război, era clar că nu mai conta cîtuşi de puţin pe care dintre cele două cărări ce se deschideau acum înaintea mea o voi lua.<br />
Mă îngrijora tuşea tatei. Mă mai uitam şi pe fereastră la rîul Hozu. Era albastru-închis, o culoare apăsătoare precum sulfatul de cupru folosit în experienţele de laborator. De fiecare dată cînd trenul ieşea din tunel, defileul Hozu se vedea fie departe de şine, fie extrem de aproape, înconjurată de stînci netede, apa părea un permanent vîrtej vineţiu.<br />
Tata avea cîteva turte albe de orez în cutiuţa cu mîn-care, dar îi era ruşine să le scoată în prezenţa celor din compartiment.<br />
— Nu sînt de la bursa neagră, spuse. Mi le-au dat din toată inima enoriaşii. Le mănînc cu plăcere şi recunoştinţă.<br />
Vorbi tare, ca să-l audă toată lumea, dar cînd începu să mănînce, abia fu în stare să înghită una mică.<br />
N-aveam impresia că acest tren negru de funingine va mai ajunge vreodată în oraş. Aveam senzaţia că este un tren cu destinaţia moarte. Din clipa în care îmi trecu aşa ceva prin minte, fumul care umplea compartimentul de fiecare dată cînd trecea prin tunel îmi mirosi a crematoriu.<br />
Cu toate acestea, cînd ajunserăm în cele din urmă la Poarta Somon de la Rokuon-ji, inima începu să-mi bată puternic. Urma să văd unul din cele mai frumoase lucruri din lume.<br />
Soarele începu să coboare şi dealurile erau învăluite în ceaţă. Intrau pe poartă şi alţi vizitatori o dată cu mine şi cu tata. în stînga porţii era clopotniţa înconjurată de pruni înfloriţi.<br />
în faţa pavilionului central creştea un stejar uriaş. Tata s-a oprit la intrare şi a cerut permisiunea să intre. Stareţul a trimis vorbă că este ocupat cu un vizitator şi ne-a întrebat dacă putem aştepta douăzeci-treizeci de minute.<br />
— Hai să vezi şi tu Templul de aur! spuse tata.<br />
23<br />
Era limpede că voia să-mi arate că mai are oarecare ue= cere prin locul acesta şi încercă să intre fără să plătească. Dar se schimbase atît persoana care vindea bilete şi talis-mane, cît şi cel care controla biletele la intrare cu zece ani în urmă, cînd tata venea mereu la Templu.<br />
— Presupun că data viitoare cînd voi veni vor fi alţii, spuse tata cu răceală.<br />
Simţeam că tata nu mai credea în această „dată viitoare".<br />
I-am luat-o înainte. Ţopăiam pur şi simplu, mă purtam dinadins ca un băieţaş vesel. (Numai în astfel de ocazii mai aveam şi eu ceva copilăresc în mine.) Apoi, Templul de aur la care visasem atît de mult se dezvălui dezamăgitor, în întregime, în faţa mea.<br />
Stăteam pe marginea lacului Kyoko; de partea cealaltă a apei, Templul de aur îşi etala faţada în razele asfinţitului. Sosei era pe jumătate ascuns în stînga. Templul de aur arunca o umbră minunată pe suprafaţa lacului, unde pluteau lintiţe şi frunze de lotus. Umbra era mai frumoasă decît însăşi clădirea. Asfinţitul reflecta undele lacului ici-colo, pe cornişele celor trei nivele ale Templului. în comparaţie cu lumina înconjurătoare, reflectarea aceasta era prea orbitoare şi limpede; Templul de aur îmi dădea impresia că se încovoaie mîndru, îndărăt.<br />
— Ei, ce părere ai? mă întrebă tata. Frumos, nu? Nivelul întîi se numeşte Hosui-in, al doilea, Choondo şi al treilea, Kukyoch5.<br />
Tata îmi cuprinse umărul cu mîna bolnavă, vlăguită. Mi-am schimbat în cîteva rînduri unghiul din care priveam şi mi-am plecat capul în diverse direcţii. Dar Templul nu mi-a provocat nici o emoţie. Mi se părea mai degrabă o clădire mică, cu trei nivele, întunecată, veche. Pasărea phoenix de pe acoperiş arăta ca o cioară care tocmai se oprise să se odihnească. Şi nu numai că n-a reuşit să mă frapeze prin frumuseţe, dar am avut chiar o senzaţie de lipsă de armonie şi nelinişte. Oare frumuseţea poate fi atît de lipsită de frumuseţe?<br />
aş 11 iu5l un<br />
muuest şi stuaius, mi-aş n<br />
regretat lipsurile privind aprecierile estetice înainte de a rnă descuraja atît de repede. Dar durerea de a fi fost decepţionat de ceva de la care mă aşteptam la mai mult m-a făcut să nu mai ţin seama de nimic.<br />
îmi trecu prin minte că Templul de aur putea foarte bine să se deghizeze pentru a-şi ascunde adevărata frumuseţe. Oare nu tocmai pentru a se pune la adăpost de lume, frumuseţea aceasta îi decepţiona pe cei care o observau atent? Trebuia să mă apropii mai mult de Templu; trebuia să îndepărtez obstacolele ce păreau urîte în ochii mei; trebuia să-l examinez în întregime, în cele mai mici detalii şi să pătrund esenţa frumuseţii cu propriii ochi. în măsura în care credeam numai în frumuseţea ce putea fi văzută cu ochiul liber, reacţia mea de atunci era foarte firească.<br />
Pătruns de respect, tata mă conduse pînă la veranda primului nivel, Hosui-in. Am privit întîi macheta Templului de aur, executată cu foarte multă migală. Se afla într-o cutie de sticlă şi era foarte apropiată de templul visurilor mele. Urmărind cu privirea această minusculă şi perfectă imagine a Templului de aur în cadrul templului propriu-zis, mi-au trecut prin minte nenumărate analogii între un univers mic plasat într-unui mare sau între unul şi mai mic şi unul mic. Era prima oară cînd puteam visa. Visam la micuţul, dar perfectul Templu de aur, care era mai mic decît macheta, şi la Templul de aur, care era infinit mai mare decît cel real — atît de mare, încît învăluia aproape întregul univers.<br />
N-am rămas prea mult în faţa machetei. Tata m-a dus la statuia din lemn a lui Yoshimitsu, considerată patrimoniu naţional. Statuia era cunoscută sub numele de Rokuoninden-Michiyoshi, pseudonimul lui Yoshimitsu după tonsură.<br />
Nu mi s-a părut decît o statuie ciudată, negricioasă şi n-am văzut nimic frumos în ea. Apoi am intrat în Choondo, al doilea nivel, şi am privit picturile de pe tavan atribuite lui Kano Masanobu: erau îngeri care<br />
24<br />
25<br />
cîntau. La nivelul al treilea, KUKyocno, ani<br />
nicele rămăşiţe ale foliilor de aur care înveliseră iniţial<br />
interiorul. Nu desluşeam nici urmă de frumuseţe în toate<br />
acestea.<br />
M-am rezemat de balustrada şubredă şi am privit, dus pe gînduri, lacul în care se reflectau razele soarelui. Suprafaţa apei arăta ca o veche oglindă de bronz ruginită de vreme; umbra Templului de aur cădea exact pe suprafaţa ei. Cerul înserării se reflecta şi el în apă, dincolo de plante şi lintiţe. Era cu totul altfel decît cerul de deasupra capetelor noastre. Era limpede şi senin; de acolo de dedesubt şi dinăuntru părea să înghită această lume a noastră, iar Templul de aur se adîncea în el ca o ancoră mare de aur complet înnegrită de rugină.<br />
Stareţul templului, Tayama Dosen, fusese prieten cu tata în vremea studenţiei. îşi petrecuseră vreo trei ani împreună. Cei doi tineri urmaseră un seminar special la templul Shokoku (construit în timpul şogunului1 Yoshimitsu) şi, după ce trecuseră probele impuse de secta Zen, au intrat în rîndurile preoţimii. Fără nici o legătură cu aceasta, am aflat mult mai tîrziu de la părintele Dosen, într-o zi cînd era bine dispus, că el şi tata n-au împărtăşit numai rigorile educaţiei religioase, ci uneori, serile, durJă ce se retrăgea toată lumea, săreau zidul templului şi porneau în căutare de distracţii.<br />
După ce am vizitat Templul, tata şi cu mine ne-am întors la pavilionul central. Am fost introduşi într-o sală lungă şi spaţioasă, după care am intrat în biroul stareţului din Marea Bibliotecă ce dădea spre grădina cu renumitul pin.<br />
Eu stăteam drept şi ţeapăn, în uniformă, dar tata se simţi imediat în largul său. Deşi tata şi stareţul învăţaseră la aceeaşi şcoală, nu semănau la înfăţişare. Tata, măcinat de boală, arăta jalnic: pielea părea uscată şi prăfoasă. Părintele Dosen, însă, arăta foarte bine. Pe biroul lui<br />
1 Titlu purtat de conducătorii Japoniei feudale (1192-l867), perioadă în care împăratul era suveran nominal (n.trad.).<br />
26<br />
jceau maiudie ut pauitţeie neuesracute, reviste, cărţi şi scrisori trimise din diverse colţuri ale ţării; toate acestea păreau o dovadă a bunăstării Templului. Apucă foarfecele cu degetele lui pufoase şi desfăcu îndemînatic unul din pachete.<br />
__E un pacheţel cu prăjituri trimis din Tokyo, explică<br />
el. Nu prea se mai găseşte aşa ceva în zilele noastre. Mi s-a spus că nu le mai dau la magazin, ci le trimit direct armatei şi celor din guvern.<br />
Am băut un ceai japonez delicios şi am mîncat prăjituri europene din care nu mai mîncasem. Cu cît eram mai încordat, cu atît împrăştiam mai multe firimituri pe pantalonii negri, strălucitori.<br />
Tata şi stareţul îşi exprimau nemulţumirea la adresa celor din armată şi a funcţionarilor care acordau toată atenţia templelor şintoiste fără să ia în seamă pe cele bud-dhiste. Şi nu numai că le desconsiderau, dar le şi condamnau; au pus apoi problema administrării templelor în viitor.<br />
Stareţul era un bărbat durduliu. Era el ridat, dar ridurile păreau îngrijite. Avea faţa rotundă, iar nasul mare lăsa impresia unei răşini care s-a solidificat. Deşi părea un om vesel, avea un aer sobru. Aveai senzaţia că toată energia se concentrase în capul acela ras, care aducea cu cel al unui animal.<br />
Cei doi vorbeau acum despre zilele petrecute împreună la seminar. Eu priveam pinul-barcă din grădină. I se dăduse o formă de barcă prin coborîrea şi încolăcirea ramurilor, ramurile de la proră fiind dirijate în sus. Se auzeau vocile vizitatorilor întîrziaţi dinspre Templul de aur, de cealaltă parte a zidului. Paşii şi vocile păreau contopite cu aerul serii de primăvară; nimic nu suna strident, ci dimpotrivă, gingaş şi plăcut. Pe măsură ce se retrăgeau precum refluxul, mi se părea că aud cu adevărat paşi de om călcînd pămîntul. Am privit în sus la pasărea phoenix din vîrful Templului; ea absorbea ce mai rămînea din lumina înserării.<br />
— Copilul acesta...<br />
27<br />
Auzind vocea tatei, fn-am întors spre ei. in încăperea învăluită în întuneric, tata îmi încredinţa viitorul părintelui D5sen.<br />
— Nu cred c-am să mai trăiesc mult. Te rog să ai grijă de copil.<br />
Cît era el de preot şi de obişnuit să consoleze lumea în astfel de ocazii, părintele D5sen nu a căutat de data aceasta cuvinte mîngîietoare, ci a răspuns simplu:<br />
— Bine, o să am grijă.<br />
Mă uimi însă faptul că se apucară, voioşi, să povestească întîmplări legate de moartea unor bine cunoscuţi preoţi. Unul din ei murise spunînd: „Vai, nu vreau să mor!" Altul sfîrşise rostind cuvintele lui Goethe: „Mai multă lumină!" Alt preot şi-a dat obştescul sfîrşit numărînd banii Templului.<br />
Ni s-a oferit o cină cunoscută nouă, credincioşilor buddhişti, sub numele de „doctorie" şi se aranjase să rămînem la Templu peste noapte. După cină l-am con-i vins pe tata să mergem să mai vedem o dată Templul de aur, pentru că răsărise luna.<br />
Tata era prea emoţionat din cauza întîlnirii cu stareţul după atîţia ani şi se simţea epuizat; dar cînd mă auzi vorbind de Templul de aur, veni cu mine. Respira cu greutate şi se rezema de umărul meu.<br />
Luna răsări de după vîrful Fudo, luminînd spatele Templului. Umbra ce-l înlănţuia părea să-l înghită încet-încet. Doar ferestrele Kato din Kukyocho mai permiteau razelor palide ale lunii să pătrundă în Templu.<br />
Dinspre insula Ashiwara se auzeau ţipetele păsărilor de noapte ce-şi luau zborul în zare. Simţeam greutatea mîinilor ofilite ale tatei pe umărul meu. Aruncînd o« privire înspre umăr, i-am zărit în lumina lunii mîna, care arăta ca cea a unui schelet.<br />
După ce m-am întors la Yasuoka, Templul de aur, care mă dezamăgise atît de mult la prima vedere, începu să-şi sporească frumuseţea pe zi ce trece, pînă cînd, în cele din urmă, deveni mai frumos decît fusese înainte de aj<br />
28<br />
N-aş »i iwi m> aiaic sa sj^un ui i-C v_(-Hl5ia li u-<br />
museţea. Se părea că speranţele pe care le nutrisem în frumoasele mele visuri se adeveriseră, iar acum, Ja rîndul lor, puteau servi drept impuls pentru noi himere.<br />
Nu mai eram în căutarea unui Templu de aur iluzoriu în natură şi în obiectele din jur. Templul de aur prinsese rădăcini puternice în mine. Toţi pilonii, ferestrele Kato, acoperişul, pasărea phoenix din vîrf — toate pluteau distinct în faţa ochilor, de parcă le atingeam cu propriile mîini- Cea mai mică parte a Templului era în acord perfect cu complexitatea construcţiei. Aveai senzaţia că auzi note muzicale disparate, pentru ca apoi întreaga compoziţie să-ţi inunde mintea: orice parte a Templului de aur alegeam, întreaga clădire reverbera ca un ecou.<br />
„Era adevărat cînd îmi spuneai că Templul de aur este cel mai frumos lucru din lume", i-am scris tatei în prima scrisoare.<br />
După ce m-a dus înapoi la unchi, tata s-a întors la templul din golfuleţul îndepărtat. Ca răspuns la scrisoare, am primit o telegramă de la mama în care mă înştiinţa că tata avusese o hemoragie puternică şi murise.<br />
Capitolul II<br />
O DATĂ CU MOARTEA TATEI, copilăria mea a luat sfîrşit. j întotdeauna m-a surprins faptul că perioada aceasta a fost cu totul lipsită de aşa-zisele „griji". Şi cînd am ajuns să-mi dau seama că nu sînt nici măcar trist din pricina morţii tatei, această uimire s-a transformat într-o anume emoţie neputincioasă care nu putea fi numită nici măcar<br />
surpriză.<br />
Am plecat în grabă spre casă; cînd am sosit, tata era aşezat în sicriu. Am luat-o prin Uchiura şi de-acolo cu barca de-a lungul golfului Nariu, ceea ce însemnase o zi întreagă de drum. Era o căldură înăbuşitoare, soarele frigea pur şi simplu. Imediat după ce l-am văzut pe tata, sicriul fu dus la crematoriul din golfuleţ şi urma să fie incinerat pe malul mării.<br />
Moartea unui preot de ţară constituie un eveniment cu J totul deosebit pentru că pare prea oportun. Preotul este, ca să zic aşa, părintele spiritual al respectivei zone, păzitorul vieţii enoriaşilor, omul căruia i-au încredinţat existenţa ulterioară. Şi tocmai omul acela a murit în templul său! Ca şi cînd şi-ar fi făcut cu prisosinţă datoria; ca şi cînd omul care i-a învăţat pe alţii cum să moară a încercat o demonstraţie publică şi, din greşeală, a murit chiar el. Sicriul tatei se afla într-un loc care părea anume făcut pentru el. Totul era pregătit pînă în cele mai mici amănunte. Mama, preotul cel tînăr şi enoriaşii plîngeau în faţa sicriului. Vocea tînărului preot tremura; parcă aştepta sL acum indicaţii din partea tatei care zăcea în sicriu faţa luiJ<br />
30<br />
laici cia<br />
ill 11U11 ue<br />
Prospeţimea florilor îţi dădea o senzaţie îngrozitoare. Parcă iscodeai fundul unei fîntîni. Şi asta deoarece chipul mortului coboară mult în adînc faţă de momentele cînd omul trăia, lăsînd să se întrevadă doar conturul unei măşti: cade atît de adînc, încît nu mai poate fi scos la suprafaţă. Chirjul unui mort ne poate spune mai limpede decît orice altceva pe lumea aceasta cît sîntem de departe de adevărata existenţă materială şi cît ne este de imposibil să o pricepem. Eram confruntat pentru prima oară cu o astfel de situaţie în care spiritul se transformă prin moarte în substanţă materială; şi abia acum simţeam că încep să înţeleg de ce florile de primăvară, soarele, banca mea, şcoala, creioanele — de fapt tot ce era realitate — mi se păreau atît de reci, atît de îndepărtate de propriul eu.<br />
Mama şi enoriaşii urmăreau cu coada ochiului ultima mea întîlnire cu tata. Dar inima mea neînduplecată nu voia să accepte analogia cu lumea celor vii pe care o implica cuvîntul „întîlnire". Pentru că, de fapt, aceasta nu era o întîlnire; priveam pur şi simplu chipul mort al tatei.<br />
Toate privirile erau aţintite într-acolo. Şi eu îl contemplam. Am constatat că privitul (adică pur şi simplu faptul de a te uita la cineva fără o intenţie anume) era privilegiul celor vii, că acest privit putea fi la fel de bine şi o expresie a cruzimii. Astfel înţelegea să se convingă de propria-i existenţă tînărul ce nu cîntase nicicînd cu voce tare şi nu alergase niciodată ţipînd cît îl ţinea gura. ' Deşi în multe privinţe îmi lipsea curajul moral, acum n-am simţit nici cea mai vagă urmă de ruşine — acum, cînd mi-am întors faţa senină, fără lacrimi, spre cei care jeleau moartea tatei.<br />
Templul se afla pe o stîncă, la mare. în spatele convoiului funebru, norii se încolăceau deasupra Mării Japoniei, blocîndu-mi priveliştea.<br />
începui să cînt şi eu alături de preot sutra Zen care însoţea ducerea sicriului la locul incinerării. Templul era întunecat. Stindardul suspendat între doi stîlpi, florile din sanctuar, cădelniţa şi vazele cu flori — toate străluceau<br />
31<br />
puternic la lumina siaca a mmmariior. iviai auia uşui i vîntul dinspre mare, umflîndu-mi mînecile mantiei. Pe I cînd cîntam sutra, eram tot timpul conştient de poziţia I norilor de vară ce-şi reflectau lumina în colţul ochilor mei.<br />
O fîşie de lumină ce pătrundea de afară în templu îmi 1 inunda o parte a feţei. Strălucea puternic — ce afront!<br />
Cînd cortegiul funebru se afla la numai cîteva sute de metri de crematoriu, ne-a prins ploaia. Din fericire, tre- j ceam chiar prin faţa casei unuia dintre enoriaşii mai ( înstăriţi; am intrat şi ne-am adăpostit. Ploaia nu părea să se oprească. Cortegiul trebui să-şi continue drumul, aşa că primirăm cu toţii umbrele şi, după ce am acoperit sicriul cu o muşama, am pornit mai departe.<br />
Se afla pe o porţiune de plajă pietroasă într-un golfuleţ ce ieşea înspre mare, în partea de sud-est a oraşului. Fusese ales acest loc pentru incinerări, deoarece de aici ] fumul şi mirosul nu ajungeau la locuinţele oamenilor.<br />
Marea era foarte agitată aici. Valurile se rostogoleau înainte adunîndu-se şi spărgîndu-se, de aceea porţiunea aceasta ce nu cunoştea pic de linişte era în permanenţă asaltată de picături de ploaie. Ploaia străpungea calm suprafaţa apei, neţinînd seama de mişcarea permanentă a mării. Doar cîte-o rafală de vînt ducea ploaia înspre stîncfle pustii. Atunci acestea se înnegreau, de parcă ar fi fost stropite cu cerneală neagră.<br />
Am trecut printr-un tunel şi am ajuns la locul cu pricina. In timp ce oamenii făceau pregătiri pentru : incinerare, ne-am adăpostit de ploaie în tunel.<br />
N-am putut zări marea. Nu se vedeau decît valurile, ] pietrele ude şi negre şi ploaia. Continuă să plouă şi cît unseră sicriul cu ulei.<br />
I-au dat foc. Uleiul era raţionalizat, dar fiind vorba de j funeraliile unui preot, au reuşit să-l obţină în cantitate | suficientă, iar acum flăcările se luptau cu ploaia, ridicîndu-se în aer cu zgomotul unei plesnituri de bici. Deşi era-n plină zi, flăcările se distingeau limpede prin fumul dens. Fumul se înălţă drept în sus şi, puţin cîte puţin, se deplasă spre stînci; apoi, la un moment dat, flăcările se ridicară şi ele graţios în ploaie.<br />
32<br />
rupse ceva. Capacul sicriului sări în sus.<br />
Am privit-o pe mama care stătea lîngă mine. Ţinea cartea de rugăciuni cu ambele mîini. Chipul îi era inflexibil; părea atît de mic şi de îngheţat, încît aveai senzaţia că-l ooti lua în<br />
Ascultînd de rugăminţile tatei, m-am dus, ca jiso1, la Templul de aur din Kyoto. Stareţul mă luă sub aripa lui ocrotitoare. îmi plătea cheltuielile şcolare, iar eu, în schimb, făceam treburi gospodăreşti. Poziţia mea era echivalentă, în termeni laici, cu cea a unui ajutor de student.<br />
De îndată ce mi-am început slujba la Templu, mi-am dat seama că nu mai rămăseseră decît oameni foarte bătrîni sau foarte tineri, mai ales după ce plecase şi monitorul din cămin. Era bine din multe puncte de vedere că mă aflam aici. Nimeni nu mă mai necăjea că sînt fiu de preot, cum făcuseră colegii de şcoală, pentru că aici toată lumea era la fel. Singura diferenţă era că eu mă bîlbîiam şi că eram ceva mai urît decît ceilalţi.<br />
îmi întrerupsesem cursurile şcolii medii înainte de a le absolvi, dar cu ajutorul părintelui Tayama Dosen s-a aranjat să mi le continui la Colegiul Rinzai. Urma să reîncep şcoala în trimestrul al doilea, adică în mai puţin de o lună. Ştiam că de cum voi începe şcoala cea nouă, mă vor mobiliza pentru muncă obligatorie în vreo fabrică. Aveam de înfruntat o situaţie nouă, dar îmi mai rămăseseră cîteva săptămîni din vacanţa de vară. Vacanţă de vară în doliu; vacanţă de vară asupra căreia apăsau ultimele zile ale războiului din 1944. Viaţa mea ca jiso s-a desfăşurat lin şi, de cîte ori privesc în urmă, îmi dau seama că aceasta a fost singura mea vacanţă adevărată, îmi răsună şi acum în urechi ţîrîitul greierelui.<br />
Templul de aur pe care-l revedeam după cîteva luni se înălţa paşnic în lumina zilelor tîrzii de vară. Deoarece<br />
1 Acolit buddhist (n.tmd.).<br />
33<br />
tocmai intrasem in nnaurue preoţimn, aveam capuii proaspăt ras. Simţeam aerul direct pe piele; aveam 1 curioasa senzaţie că propriile gînduri păstrau contactul cu lumea din afară printr-o simplă membrană sensibilă, fragilă. Cînd am privit Templul de aur cu acest nou cap,' am simţit că aerul mă pătrunde nu numai prin ochi, dar şi prin cap. Ca şi cum capul meu reacţiona la soare şi la briza rece a serii.<br />
— în sfîrşit am ajuns să trăiesc aproape de tine, Templu de aur! îmi şopteam în sinea mea şi am încetat, pentru cîteva clipe, să mai mătur frunzele. N-am pretenţia s-o faci dintr-o dată, dar te rog, împrieteneşte-te cu mine şi dezvăluie-mi secretul. Simt că sînt la doi paşi de a-ţi pătrunde frumuseţea şi totuşi n-o pot vedea. Te rog, ajută-mă să văd adevăratul Templu de aur mai limpede decît îţi văd imaginea cu ochii minţii. în plus, dacă eşti într-adevăr atît de frumos, încît nimic pe lumea aceasta nu se poate compara cu tine, atunci spune-mi de ce eşti atît de frumos, de ce e necesar să fii frumos?<br />
în vara aceea, Templul de aur părea să contrasteze şi mai puternic cu veştile proaste despre război care ajungeau zi de zi la urechea noastră, strălucind mai viu ca niciodată. în iunie, americanii debarcaseră la Saipan şi aliaţii erau în cîmpiile Normandiei. Numărul vizitatorilor scăzu considerabil, dar Templul de aur părea că se bucură de singurătate, de tăcere.<br />
Era firesc ca războaiele şi neliniştea, grămezile de j cadavre şi vărsarea de sînge să sporească frumuseţea Templului de aur. Pentru că acest Templu fusese clădit pe nelinişte de numeroşi stăpîni ursuzi care aveau un' singur general în mijlocul lor. Diferitele proiecte ale celor trei nivele, în care specialistul în istoria artei putea distinge un amestec de stiluri, izvorăsc probabil din căutarea unui stil care să cristalizeze întreaga nelinişte înconjurătoare. Dacă ar fi fost construit într-un singur stil, Templul de aur ar fi fost incapabil să-şi asume neliniştea şi şi-ar fi dat de mult obştescul sfîrşit.<br />
oChii de la Templu, mi se părea foarte ciudat că această clădire există cu adevărat în faţa mea. Templul de aur pe care-l văzusem cînd mi-am petrecut doar o noapte aici (arunci cînd l-am vizitat împreună cu tata) nu-mi dăduse această senzaţie. Şi acum abia-mi venea să cred că Templul de aur va fi mereu aici, în faţa ochilor mei, chiar dacă anii trec.<br />
Cînd mă gîndeam la el pe vremea cînd stăteam la Maizuru, mi se părea că Templul se află undeva, într-un colţ al oraşului Kyoto; dar acum, că am venit să locuiesc aici, îmi apărea în faţa ochilor numai cînd îl priveam şi înceta să existe cînd dormeam în pavilionul central. Iată de ce mă duceam de cîteva ori pe zi să-i arunc o privire, spre amuzamentul colegilor. întotdeauna mă uimea faptul că Templul există, iar după ce-l priveam îndelung, mă întorceam în camera mea. Simţeam că dacă mă-ntorc brusc să-l privesc din nou, silueta lui va dispărea precum Euridice.<br />
După ce am terminat de măturat în jurul Templului, am urcat pe dealul din spate ca să nu mă ardă soarele dimineţii, ce încălzea tot mai puternic, şi am luat-o pe cărare spre Yukatei. Era înainte de ora deschiderii, aşa că nu se vedea picior de om. O formaţie de avioane de luptă, din escadronul aviaţiei militare din Maizuru probabil, trecu cu zgomot asurzitor deasupra capului, zburînd destul de jos, aproape de Templul de aur care tocmai se trezea.<br />
între colinele din spate era un lac plin de lintiţă, cunoscut sub numele de Yasutamizawa. în mijlocul lui se afla o insuliţă, iar pe ea se înălţa Shirahebizuka, un turnuleţ din piatră cu cinci nivele. Aerul dimineţii se umplu de ciripitul păsărelelor: nu se vedea nici o pasăre, dar întreaga pădure răsuna de cîntecul lor.<br />
In faţa lacului creştea o iarbă deasă, despărţită de cărare printr-un gărduleţ. Lîngă el era întins un tînăr în cămaşă albă. O greblă din lemn de bambus stătea reze-mată de un arţar mic.<br />
34<br />
35<br />
Băiatul se ridică cu atita energie, meu aveai impresia i că o să scobească o gaură în aerul plăcut de vară ce nel învăluia; dar cînd mă văzu, spuse, parcă dezamăgit:<br />
— Tu erai?<br />
îl cunoscusem chiar cu o seară în urmă. îl chema Tsu-rukawa şi venea de la un templu prosper din suburbiile j oraşului Tokyo. Provenea dintr-o familie înstărită şi avea] de toate: întreţinere la şcoală, bani de buzunar, pachete de acasă. Fusese trimis la Templul de aur pentru că se înrudea oarecum cu stareţul şi pentru a vedea cum se face educaţia jiso-ilor obişnuiţi. Plecase acasă pe perioada vacanţei de vară şi se întorsese la Kyoto în seara aceea.' Tsurukawa avea un accent ţokyot tipic. Urma să intre şi' el în toamnă la Colegiul Rinzal, în aceeaşi clasă cu mine, şi cu o seară în urmă mă intimidase cu turuiala şi voioşia<br />
lui.<br />
Cînd l-am auzit spunînd „Tu erai?", n-am mai fost în stare să rostesc nici un cuvînt. Am avut impresia că tăcerea mea îi sună a reproş.<br />
— E-n ordine. Să ştii că nu trebuie să măturăm chiar totul. Oricum se murdăreşte iar cînd vin vizitatorii. Mai ales că nici nu prea mai vine lume în ultima vreme.<br />
Am pufnit în rîs. Cînd rîdeam astfel, fără să vreau, se pare că-mi apropiam oamenii. Oricum, nu aveam de unde să ştiu ce impresie făceam asupra altora.<br />
Am sărit gardul şi m-am aşezat lîngă Tsurukawa. I Ţinea mîna sub cap, aşa că am observat că deşi partea] exterioară era bronzată binişor, cea ferită de soare era atît de albă, îneît i se vedeau venele prin piele. Razele soarelui] de dimineaţă radiau printre copaci, împrăştiind o umbră 1 de un verde deschis în jur, pe iarbă. Instinctul îmi spunea 1 că băiatul acesta nu iubeşte Templul de aur aşa cum îl iubesc eu. Ataşamentul meu faţă de Templu îşi avea; rădăcinile în urîţenia mea.<br />
— Am auzit că ţi-a murit tatăl, spuse Tsurukawa.<br />
— Da.<br />
Tsurukawa îşi întoarse privirile într-o parte şi, fără să facă nici un efort pentru a ascunde cît era de preocupat de modul lui copilăresc de a interpreta lucrurile, continuăm<br />
ue aur aut ue muit aeoarece jti aminteşte de tatăl tău, nu? Vreau să spun că arunci cînd îl priveşti, îţi aminteşti cît de mult îi plăcea tatălui tău. Mă bucura faptuj că raţionamentul lui pe jumătate corect nu produsese nici un soi de schimbare pe chipul meu apatic. Era evident că Tsurukawa clasa sentimentele omeneşti în sertăraşe separate pe care le păstra în camera lui, exact ca băieţii care clasează diverse specii de insecte; si-i făcea plăcere să le scoată din cînd în cînd afară ca să facă experienţe pe ele.<br />
— Eşti trist din pricina morţii tatălui tău, nu? De aceea eşti atît de retras... M-am gîndit la asta de cînd te-am întîlnit aseară.<br />
Observaţiile lui nu m-au contrariat. De fapt, sentimentul lui că eu păream retras îmi dădea o oarecare libertate şi linişte a cugetului, drept care nu m-am mai bîlbîit:<br />
— N-am de ce să fiu trist, să ştii.<br />
Tsurukawa mă privi, netezindu-şi cu mîna sprîncenele prea lungi, care păreau să-l încurce.<br />
— Vai de mine! exclamă el, deci îţi urai tatăl? Sau îi purtai antipatie?<br />
— Nu aveam nimic împotriva lui; nici măcar nu pot să spun că nu-l iubeam.<br />
— Atunci de ce nu eşti trist?<br />
— Da, asta cam aşa e. Nici eu nu înţeleg.<br />
Pus în faţa unei probleme atît de dificile, Tsurukawa se ridică.<br />
— Atunci, pesemne că ai avut parte de vreo întîmplare neplăcută.<br />
— Zău că nu ştiu, am răspuns.<br />
Vorbindu-i, mă întrebam şi eu de ce îmi face atîta plăcere să stîrnesc îndoială în minţile altora. în ce mă privea, n-aveam nici cea mai mică urmă de îndoială. Problema era foarte clară: sufeream psihic din cauza bîl-bîielii. Niciodată nu mă puteam exprima la timp. Poate de aceea simţeam că moartea tatei şi tristeţea mea n-au<br />
36<br />
37<br />
lllCl U legctlUlcl Ullcl l_U âlld. W llUCd<br />
o uşoară întîrziere face mereu ca sentimentele şi evenimentele prin care am trecut să se înapoieze la starea lor fără noimă, incoerentă, care, în ce mă priveşte, este probabil starea lor de bază. Cînd sînt trist, mă cuprinde regretul j brusc, fără nici un motiv: nu are nici o legătură cu un anume eveniment.<br />
Dar sînt incapabil de a-i explica toate acestea noului meu prieten. Tsurukawa se porni pe rîs pînă la urmă.<br />
— Ce ciudat eşti!<br />
I se scutura cămaşa de pe el de rîs. Razele soarelui, care se strecurau printre ramurile unduitoare ale copacilor, mă făceau să mă simt fericit. Viaţa mea era cutată precum cămaşa tînărului de lîngă mine. Dar aşa încreţită, ce albă îi strălucea cămaşa în lumina soarelui! Cine ştie, poate şi eu?<br />
Făcînd abstracţie de lumea exterioară, Templul îşi continua existenţa conform principiilor sectei Zen. Vara nu ne sculam niciodată mai tîrziu de ora cinci. Scularea însemna de fapt „acţionarea conform normelor". De îndată ce ne trezeam, ne făceam datoria de dimineaţă, cîn-tînd sutra. Această sutră se numea „revenirea triplă" şi o intonam de trei ori. După aceea măturam interiorul Templului şi ştergeam pe jos cu cîrpa. Urma micul dejun numit „întrunirea la fiertura de orez", timp în care ascultam o anume sutră. După micul dejun ne aşteptau tot felul de treburi, cum ar fi: plivitul, curăţarea grădinii, tăiatul lemnelor. Apoi, în zilele de cursuri, plecam, fiecare, la şcolile noastre.<br />
La întoarcere, ne luam „doctoria", cum se numea masa de seară, urmată uneori de o prelegere după scrierile sacre, ţinută de stareţ. La ora nouă venea „deschiderea pernei", adică ora culcării.<br />
Cam aşa se desfăşura programul meu zilnic; semnalul care mă trezea în fiecare dimineaţă era clopoţelul pe care-l suna preotul ce răspundea de bucătărie şi dej ritualul meselor.<br />
ba începui se presupunea ca o sa tun cam o duzină de oameni la Templu, adică la Rokuon-ji. Dar în urma recrutării pentru serviciul militar şi a muncii obligatorii, singurii locuitori — în afara ghidului, trecut de şaptezeci de ani, a bucătăresei, trecută de şaizeci, a diaconului şi a vice-diaconului — eram noi, cei trei jiso. Bătrînii erau demodaţi şi doar pe jumătate vii, pe cînd cei tineri erau de fapt copii. Diaconul mai avea pe cap şi contabilitatea Templului, considerată o „sarcină auxiliară".<br />
La cîteva zile după sosire, mi se încredinţase ducerea ziarelor la locuinţa stareţului, pe care-l numeam „bătrînul profesor". Ziarul sosea cam la ora la care terminam treburile dimineţii inclusiv curăţenia. Nu era uşor pentru noi, cei trei jiso, să spălăm într-un timp atît de scurt toate coridoarele Templului cu peste treizeci de camere. De îndată ce terminam, mergeam la poartă să iau ziarele, străbăteam coridorul de la intrare, unde se afla Camera Mesagerilor, treceam apoi prin spatele Camerei Vizitatorilor şi îmi croiam drum prin coridorul care ducea la Marea Bibliotecă, unde aştepta „bătrînul profesor". Coridoarele proaspăt spălate erau încă umede, iar pe alocuri, acolo unde se mai afla cîte o gaură în duşumea, apa adunată sclipea în razele soarelui de dimineaţă şi mă udam pînă la glezne. Vară fiind, senzaţia era plăcută, îngenuncheam apoi în faţa Bibliotecii şi strigam:<br />
— Părinte, pot să intru?<br />
— îhî, răspundea.<br />
înainte de a păşi în cameră, îmi ştergeam picioarele ude cu poala anteriului, şmecherie pe care o învăţasem de la colegi.<br />
Eram foarte conştient de mireasma puternică şi proaspătă a lumii exterioare care pătrundea prin ziarul tipărit şi, aruncînd o privire titlurilor, citii: „Este inevitabil raidul aerian asupra oraşului imperial?"<br />
S-ar putea să pară ciudat, dar pînă atunci nu mă gîndisem niciodată să fac vreo legătură între Templul de aur şi raidurile aeriene. De la căderea Saipanului, deveniseră inevitabile raidurile aeriene şi deasupra insulei<br />
38<br />
39<br />
evacuare a unei părţi din Kyoto; totuşi, în ce mă privea, nu mi se părea să fie vreo legătură între existenţa semi-eternă a Templului de aur şi dezastrul produs de raidurile aeriene. După părerea mea, Templul indestructibil şi focul, prin puterea sa, trebuie să perceapă deosebirile totale dintre ele şi, chiar dacă se întîlnesc, să se furişeze automat unul lîngă celălalt. Adevărul este că Templul de aur era ameninţat de pericolul de a arde pînă-n temelii după un raid aerian. într-adevăr, dacă lucrurile continuau aşa, Templul de aur se transforma sigur în cenuşă. De îndată ce această idee prinse rădăcini în mintea mea, frumuseţea tragică a Templului spori şi mai mult.<br />
Era într-o după-amiază de vară tîrzie, cu o zi înainte de începerea şcolii. Stareţul plecase pe undeva să ţină o slujbă comemorativă împreună cu vice-diaconul. Tsu-rukawa mă invitase să vedem un film, dar pentru că pe mine nu prea mă amuza ideea, renunţă şi el imediat; aşa era Tsurakawa.<br />
Primind o permisie de cîteva ore, am părăsit Templul cu chipiurile de colegiu pe cap şi cu jambiere la pantalonii kaki. Templul se scălda în căldura zilei de vară şi nu era nici un vizitator prin preajmă.<br />
—-.Ei bine, unde mergem? întrebă Tsurukawa.<br />
I-am răspuns că înainte de a pleca undeva aş vrea să mai privesc o dată, pe îndelete, Templul de aur, pentru că începînd de mîine n-o să-l mai putem vedea la ora aceasta şi pentru că în timp ce vom munci în fabrică s-ar putea întîmpla ca Templul să se transforme în cenuşă ca urmare a vreunui raid aerian. M-am poticnit şi m-am bîl-bîit pînă i-am explicat, dar Tsurukawa m-a ascultat surprins şi uşor enervat. Cînd mi-am terminat micul discurs, faţa îmi era lac de sudoare, de parcă aş fi spus cine ştie ce lucru ruşinos. Tsurukawa era singura persoană căreia îi mărturisisem ciudatul ataşament faţă de Templul de aur. Privindu-i însă chipul, nu i-am descifrat decît acea privire iritată pe care mă obişnuisem s-o văd la cei carB încercau să-mi descifreze bîlbîiala. Iată ce oameni trebui*<br />
sa un»<br />
ucmieni ain eu ae-a face! Cînd<br />
destăinui taine importante, cînd încerc să-i fac pe alţii să vibreze la vederea frumosului de care mie mi se umple sufletul, cînd mă deschid lumii — ei bine, trebuie să dau piept cu astfel de chipuri. Această înfăţişare nu şi-o iau şi faţă de alţii. Expresia asta este o copie perfectă a irascibilităţii mele; este, ca să spun aşa, o oglindă înspăimîntătoare a mea. în astfel de situaţii, oricît ar fi de frumos chipul, el îşi asumă o urîţenie asemănătoare cu a mea. Şi de îndată ce-mi dau seama de aceasta, lucrul important pe care aş fi vrut să-l exprim se năruie în ceva complet lipsit de importanţă, ca o ţiglă de pe acoperiş.<br />
între mine şi Tsurukawa se interpuseră puternicele raze ale soarelui de vară. Aşteptînd să termin ce aveam de spus, faţa îi strălucea de grăsime. Sprîncenele sclipeau ca aurul în lumina soarelui, iar nările i se dilataseră din cauza căldurii înăbuşitoare.<br />
Terminasem de vorbit şi mă cuprinse furia. De cînd îl cunoscusem pe Tsurukawa, nu încercase nici măcar o dată să mă tachineze pentru bîlbîiala.<br />
— De ce? îl întrebai eu cerîndu-i socoteală pentru indulgenţa manifestată.<br />
După cum am mai subliniat, suportam mai uşor batjocura şi insultele decît compătimirea. Un zîmbet abia perceptibil flutură pe chipul lui Tsurukawa.<br />
— Eu nu sînt dintre aceia care se sinchisesc de astfel de lucruri.<br />
Am rămas mut de uimire. Fiind crescut în mediul aspru de la ţară, nu eram obişnuit cu astfel de gingăşii. Gestul lui Tsurukawa m-a făcut să înţeleg că, chiar dacă era înlăturată bîlbîiala din existenţa mea, eu rămîneam acelaşi. Mă simţeam bine că sînt tratat ca atare. Ochii lui Tsurukawa, cu gene lungi, au reuşit să facă abstracţie de bîlbîiala mea, mă accepta aşa cum eram. Pînă în clipa aceea aveam strania impresie că a-mi ignora bîlbîiala însemna de fapt distrugerea acelei existenţe care se numea EU.<br />
40<br />
41<br />
Mă simţeam liniştit şi fericit in acelaşi limp. îvia nur că n-am mai putut uita niciodată Templul de aur aşa cum arăta în clipa aceea. Am trecut amîndoi prin faţa portarului care moţăia, am mers pe cărarea pustie ce trecea pe lîngă zid şi am ajuns în faţa Templului de aur.<br />
Scena mi-e vie în minte. Am stat amîndoi, unul lîngă altul, pe malurile lacului Kyoko, în cămăşi albe. Şi în faţa acestor două chipuri, nedespărţite de nimic altceva, se înălţa Templul de aur. în această ultimă vară, în aceste ultime vacanţe de vară — ba chiar ultima —, tinereţea noastră plutea ameţitor pe o muchie. Templul de aur j stătea pe aceeaşi muchie, în faţa noastră, ne vorbea. Aşteptarea raidurilor aeriene ne apropiase şi mai mult de Templu.<br />
Razele plăcute ale soarelui de vară tîrzie decorau acoperişul nivelului Kukyocho cu o foiţă aurie, iar lumina ce cădea drept pe Templu îi sporea şi mai mult opacitatea nocturnă. Pînă acum mă apăsase veşnicia Templului, ţinîndu-mă la distanţă; dar destinul lui iminent, posibilitatea de a pieri din cauza unei bombe, îl apropia de destinul nostru. S-ar putea ca Templul de aur să fie distrus înaintea noastră. La gîndul acesta mi se părea că el trăieşte, ca şi noi.<br />
Dealurile din jur, cu pinii lor roşietici, erau dominate de ţîrîitul greierilor: aveai impresia că nenumăraţi preoţi invizibili cîntau rugăciunea pentru Stingerea Focurilor: Guâ gyă; cîntau ei, gyăkl gyăkl, un nun, shifură shifură, harashifură harashifură!<br />
Această clădire minunată se va transforma curînd în cenuşă, gîndeam. De aceea poate, imaginea mea despre Templul de aur începu să se suprapună treptat peste templu în toate detaliile, exact cum copia făcută pe hîrtie de calc se suprapune perfect pe desenul original: acoperişul din imagine se suprapunea peste acoperişul adevărat, Sosei peste Sosei-ul care se întindea dincolo de lac, balustradele şi ferestrele de la Kukyocho peste acele balustrade şi ferestre. Templul de aur nu mai era o clădS<br />
42<br />
evanescenţei lumii adevărate. Datorită gîndurilor care mă frărnîntau, adevăratul Templu nu era cu nimic mai prejos decît cel din imaginaţia mea. S-ar putea ca mîine. să plouă cu foc din cer; atunci pilonii aceia subţirei, frumoasele curburi ale acoperişului vor fi transformate în cenuşă şi n-o să avem cum să-l mai privim. Dar deocamdată se înălţa senin în faţa noastră, în toate detaliile, Scăldîndu-se în lumina aceea ca un foc de vară.<br />
Dincolo de dealuri apărură cîţiva nori măreţi, asemeni celor pe care-i văzusem cu coada ochiului cînd se cînta sutra la funeraliile tatei. Erau plini de un soi de lumină amorţită şi priveau delicata construcţie a Templului, în lumina puternică de vară, Templul de aur părea să-şi piardă detaliile de formă; păstra obscuritatea mohorîtă şi rece absorbită în sine, iar conturul misterios ignora pur şi simplu lumea uluitoare care-l înconjura. Doar pasărea phoenix de pe acoperiş îşi prinse bine picioarele de piedestal, încercînd să nu se clatine din cauza luminii orbitoare a soarelui.<br />
Plictisit de contemplarea mea, Tsurtikawa luă de jos o pietricică şi, cu mişcarea graţioasă a aruncătorului, o zvîrli drept în mijlocul umbrei pe care Templul o arunca pe lacul Kyoko. Apa se undui printre lintiţe, iar frumoasa şi fragila construcţie se prefăcu în praf şi pulbere.<br />
Anul care a urmat pînă la terminarea războiului a fost perioada în care m-am simţit cel mai apropiat de Templul de aur, în care m-a preocupat cel mai mult existenţa lui în afara primejdiei, total absorbit de frumuseţea lui. A fost perioada în care mi s-a părut că am coborît Templul la acelaşi nivel cu mine şi, crezînd acest lucru, am fost capabil de o iubire fără margini. Cu toate acestea, Templul nu mi-a dat nimic din influenţa lui nefastă, nimic din veninul său.<br />
M-a încurajat gîndul că Templul de aur şi cu mine unpărtăşeam acelaşi pericol pe lumea aceasta. Şi în acest<br />
43<br />
<br />
pencoi reuşisem sa găsesc un intermediar care sa ma iege de frumuseţe. Simţeam că s-a creat o punte între mine şi lucrul care pînă atunci mă respinsese, mă ţinuse la distanţă.<br />
Mă ameţea gîndul că focul care mă va distruge pe mine va distruge probabil şi Templul. Existînd sub acelaşi blestem, la cheremul aceluiaşi destin damnat, mistuitor, Templul şi cu mine ajunsesem să trăim în lumi de aceeaşi dimensiune. Precum trupul meu şubred şi urît, cel al Templului, oricît părea de tare, era din cărbune inflamabil. Uneori simţeam că ar fi posibil sa zbor din locul acesta, luînd Templul cu mine, ascunzîndu-l în propria carne, în propriul sistem — exact cum hoţul înghite preţioasa bijuterie cînd îşi simte urmăritorul aproape.<br />
Tot anul n-am mai învăţat nici o sutră, n-am mai citit nici o carte; în schimb, am fost ocupat zi de zi, de dimineaţă pînă noaptea, cu etica, cu manevrele, cu arta militară, cu munca în fabrică şi antrenamentul pentru o eventuală evacuare forţată. Firea mea visătoare a devenit şi mai visătoare, şi datorită războiului, viaţa de toate zilele s-a înstrăinat şi mai mult de mine. Pentru noi, băieţii, războiul era o experienţă iluzorie, lipsită de orice realitate materială, ceva ca o rezervă izolată de spital în care eşti complet rupt de sensul vieţii.<br />
După ce primele B-29 au atacat oraşul Tokyo în noiem-l brie 1944, toată lumea se aştepta să urmeze Kyoto. Visul meu secret era ca întregul Kyoto să fie cuprins de flăcări. ] Acest oraş era prea neliniştit ca să-şi păstreze vechea] condiţie; diversele temple şintoiste şi buddhiste uitau de j cenuşa fierbinte care se născuse dinăuntru. Cînd îmi amintesc de marea bătălie de la Ojin care distrusese acest; oraş, simţeam că oraşul Kyoto îşi pierduse din frumuseţe i tocmai datorită faptului că nu mai avusese de mult parte I de focul războiului.<br />
Mîine Templul de aur va arde cu siguranţă pînă la temelii. Silueta care ocupa spaţiul acela va dispărea.) Chiar pasărea din vîrful Templului va învia ca adevărate» phoenix şi-şi va lua zborul spre înălţimi. însuşi Templuls<br />
44<br />
ur, care pina atunci fusese încorsetat, se va elibera de convenienţe şi va pluti ici-colo, răspîndind o lumină palidă pe lac şi pe apele întunecate ale mării.<br />
Am tot aşteptat, dar nu a avut loc nici un raid aerian asupra oraşului Ky5to. Chiar cînd am citit în ziare, în data de 9 martie din anul următor, că întregul TSkyo era o mare de flăcări şi dezastrul se tot extindea, Kyoto continua să fie acoperit de un cer senin de primăvară timpurie.<br />
Eram disperat de atîta aşteptare şi încercam să mă conving că acest cer de primăvară timpurie ascundea de fapt doar focuri şi distrugeri, aşa cum un geam de sticlă sclipitor ascunde ce se găseşte în spatele lui. După cum am mai spus, eram tare lipsit de simţire. Nici moartea tatei, nici sărăcia mamei nu mă prea afectau. Ceea ce visam era un fel de compresor uriaş divin care să provoace dezastru, cataclisme şi tragedii supraomeneşti, care să nimicească prin puterea lui distrugătoare toate fiinţele şi toate obiectele, indiferent dacă erau frumoase sau urîte. Uneori, strălucirea neobişnuită a cerului de primăvară îmi părea lumina lamei reci a unui topor suficient de uriaş cît să cuprindă întreaga lume. Apoi aşteptam ca acest topor să cadă — să cadă cu o asemenea viteză, încît nimeni să nu mai aibă nici o clipă de răgaz.<br />
Mă mai obsedează şi acum ceva straniu. Iniţial nu mă stăpîneau astfel de gînduri întunecate. Preocuparea mea — şi era singura mea problemă adevărată — era doar frumuseţea. Dar nu cred că războiul m-a afectat um-plîndu-mi mintea cu gînduri lugubre. Cînd oamenii se concentrează asupra ideii de frumos, fără să-şi dea seama măcar, ei se confruntă cu cele mai întunecate gînduri ce există în lume. Aşa cred eu că sînt făcute fiinţele omeneşti.<br />
Mi-aduc aminte de o întîmplare petrecută în Kyoto spre sfîrşitul războiului. Era de necrezut, dar n-am fost singurul martor. Tsurukawa era lîngă mine.<br />
Intr-o zi cînd s-a întrerupt curentul, Tsurukawa şi cu mine tocmai vizitam templul Nanzen pentru prima oară.<br />
45<br />
podul de lemn de lingă pontonul de unde plecau bărcile.<br />
Era o zi senină de mai. Pontonul nu se mai folosea, iar balustrada care ducea pînă la el ruginise şi se acoperise de buruieni. Printre buruieni îşi înălţau căpşorul nişte floricele plăpînde ce tremurau în bătaia vîntului. Pînă în punctul de unde începea panta, apa era murdară şi stătătoare, iar umbrele cireşilor de pe partea noastră se scufundaseră cu totul în apă.<br />
De pe pod priveam apa absenţi. Dintre toate amintirile de război, astfel de momente lasă cea mai puternică impresie. Aceste clipe scurte de neatenţie te pîndeau peste tot, precum petele de cer albastru ce privesc prin deschizăturile făcute în nori. E ciudat că tocmai un moment ca acesta mi-a rămas întipărit în minte, ca şi cînd ar fi fost prilej de plăceri sfîşietoare.<br />
— E plăcut, nu? spusei zîmbind.<br />
— îhî, răspunse Tsurukawa şi zîmbi şi el. Simţear amîndoi foarte intens că aceste cîteva ore ne aparţi: numai nouă.<br />
Cărarea pietruită era încadrată de Un şanţ cu apă curată pe care se unduiau plante acvatice. Curînd se ridică în faţa ochilor noştri Poarta Sanmon. Nu se zărea picior de om prin împrejurimile templului. Prin verdeaţa proaspătă, ţiglele de pe acoperiş străluceau puternic ca şi cum în clipa aceea ar fi fost pusă acolo o carte mare argintie. Ce putea să însemne războiul în astfel de momente? într-un anumit punct, într-o anume clipă, mi se părea că războiul devenise un incident spiritual fantomatic ce nu putea exista de sine stătător, în afara conştiinţei omeneşti.<br />
Poate tocmai pe această Poartă Sanmon păşi odinioară vestitul tîlhar Ishikawa Goemon şi, de acolo de sus, privi fascinat florile în toată splendoarea lor. Eram amîndoi într-o dispoziţie sufletească excepţională, ca nişte copii nevinovaţi. Deşi trecuse vremea florilor de cireş, pomii acoperindu-se de frunze, ne-am gîndit că n-ar strica să le admirăm şi noi din locul din care privise Goemon*<br />
46<br />
i piant taxa ae intrare şi am urcat scările abrupte de lemn, complet înnegrite. în sala din vîrf destinată dansurilor religioase, Tsurukawa dădu cu capul de tavanul scund. Am rîs de el, dar imediat m-am lovit şi eu. Ne-am întors, am urcat pînă în capul scărilor şi am ieşit în vîrful turnului.<br />
După ce-am urcat scări înguste ca de pivniţă, ne-am simţit minunat cînd am ajuns să vedem din nou cerul liber. Am privit cireşii şi pinii, pădurea templului Heian care se întindea în zare, dincolo de şirurile de clădiri, lanţul de munţi — Arashi, Kitanokata, Kibune, Minoura, Kompira — ce-şi înălţau siluetele vagi undeva la periferiile oraşului KySto. După ce ne săturasem să le privim, ne-am scos pantofii şi am intrat plini de respect în templu, ca nişte jiso adevăraţi. Pe jos erau întinse douăzeci şi patru de rogojini. în mijloc se afla statuia Shaka, iar ochii celor şaisprezece arhaţi1 străluceau în întuneric. Sala aceasta se numea Gohoro sau Turnul celor cinci păsări phoenix.<br />
Templul Nanzen aparţinea aceleiaşi secte buddhiste Rinzai ca Templul de aur, dar pe cînd cel din urmă ţinea de şcoala Sokokuji, primul era centrul şcolii Nanzen. Cu alte cuvinte, ne aflam acum într-un templu ce ţinea de aceeaşi sectă ca al nostru, dar de altă şcoală. Stăteam acolo ca nişte elevi obişnuiţi, cu un ghid în mînă şi priveam în jur picturile viu colorate de pe tavan, atribuite lui Tan'yu Morinobu din şcoala Kano şi lui Hogen Tokuetsu din şcoala Tosa. Pe o parte din tavan erau pictaţi îngeri cu aripile întinse spre cer, cîntînd din flaut şi biwa2.<br />
In altă parte, o kalavinka cu un bujor alb în cioc bătea din aripi. Este o pasăre cu voce melodioasă despre care sutra spune că trăieşte pe muntele Sessan: partea din faţă are forma unei fete durdulii, iar cea din spate este de pasăre. în centru era pictată o pasăre mitică despre care se presupune a fi surata celei de pe Templul de aur; dar<br />
1 Arhaţii sînt oameni sfinţi care dobîndesc starea de eliberare (Nirvana) prin autoconcentrare (n.ed.).<br />
2 Mandolină japoneză (n.trad.)<br />
47<br />
i<br />
semăna iu un luiluucu<br />
pasărea sobră, aurie, atît de familiară.<br />
Am îngenuncheat şi ne-am împreunat mîinile în rugăciune în faţa statuii lui Shaka1. Apoi am părăsit templul. Ne era greu să ne tîrîm din turn jos. Ne-am rezemat de balustrada dinspre sud, din capul treptelor pe care le urcaserăm. Aveam impresia că văd undeva, în faţa ochilor, o spirală mică, frumoasă, colorată. Trebuie să fi fost o imagine succesivă a culorilor splendide pe care tocmai le zărisem pe picturile tavanului. Această senzaţie de concentrare de culori lăsa impresia că pasărea kalavinka se ascundea undeva, printre frunzele tinere sau pe crengile de pin ce se întindeau jos, sub ochii noştri, ca şi cum m-ar fi lăsat să arunc o privire asupra aripilor ei minunate.<br />
Dar nu era aşa. Peste drum, sub noi, se afla chilia Tenju. O cărare pavată cu pietre late, ale căror colţuri se atingeau, ducea prin grădina în care erau plantaţi nişte arbuşti spre o sală mare cu uşi glisante. Se puteau zări detalii ale alcovului şi ale rafturilor aşezate în trepte. Covorul de pe jos, de un roşu-aprins, sugera limpede că această cameră servea la ceremonia ceaiului. Acolo stătea o femeie. De fapt, ea era cea care mă frapa. în timpul! războiului nu ţi se oferea prea des ocazia să vezi femeii îmbrăcate în chimonouri cu mîneci largi, atît de strălu-f citoare. Dacă îndrăznea cineva să se îmbrace ca ea şi să iasă pe stradă, era apostrofat pentru lipsă de bun-sim şi se întorcea acasă să se schimbe. Se percepeau greu detaliile desenului de pe chimonou, dar am observat flori pictate şi brodate pe un fond albastru-deschis, iar brîul roşu, fire aurii strălucitoare. Aveam senzaţia că ae rul ambiant primea lumină de la strălucirea chimonouluil Tînăra cea frumoasă şedea pe rogojină într-o poziţie ce-{r sugera multă graţie; profilul ei ieşea în evidenţă de par"<br />
•• Buddha (n.trad).<br />
11 uiueuat uaca eSte de fapt o fiinţă vie.<br />
__. Doamne Dumnezeule! am spus, bîlbîindu-mă<br />
îngrozitor. Oare e chiar vie?<br />
__Şi eu mă gîndeam la asta. Arată ca o păpuşă, nu?<br />
răspunse Tsurukawa, care stătea rezemat de balustradă fără să-şi poată lua ochii de la femeie.<br />
Chiar în clipa aceea îşi făcu apariţia dinspre un colţ al camerei un tînăr ofiţer îmbrăcat în uniformă. Se aşeză ţeapăn în faţa femeii, la cîţiva paşi de ea. Se priviră tăcuţi.<br />
Femeia se ridică şi dispăru fără nici o vorbă în întunericul culoarului. După un timp, se întoarse cu o ceaşcă de ceai în mînă; mînecile lungi se legănau în mers. înge-nunche în faţa bărbatului şi-i oferi ceaiul. După ce-i dădu ceaşca conform etichetei, se întoarse la locul ei. Bărbatul spuse ceva. Nu se atinse de ceaşcă. Clipa următoare păru extrem de lungă şi de încordată. Femeia îşi înclină mult capul.<br />
Atunci se întîmplă ceva de necrezut. Ţinîndu-se în continuare foarte dreaptă, femeia îşi desfăcu gulerul chi-monoului. Se auzea foşnetul mătăsii pe cînd o trăgea de sub brîul legat strîns. I-afn văzut apoi pieptul alb. Mi-am ţinut răsuflarea. Femeia luă unul din sîni în mînă. Ofiţerul îi întinse ceşcuţa închisă la culoare şi îngenunche în faţa ei. Femeia îşi frecă sînul cu ambele mîini.<br />
Nu mai ştiu dacă am văzut totul, dar am simţit limpede, ca şi cum s-ar fi petrecut sub ochii mei, cum laptele alb, călduţ, ţîşni din pieptul ei în ceaiul verde-închis, făcu spume în ceaşcă, pătrunse apoi în lichid lăsînd doar picături albe la suprafaţă. Suprafaţa liniştită a ceaiului se tulbură şi se înspuma de la laptele alb.<br />
Bărbatul duse ceaşca la gură şi bău ceaiul cel misterios pînă la ultima picătură. Femeia îşi ascunse sînul în chimonou.<br />
Tsurukawa şi cu mine am privit scena înmărmuriţi. Mai tîrziu, cînd am analizat situaţia la rece, am ajuns<br />
48<br />
49<br />
de despărţire între ofiţerul care pleca pe front şi femeia care-i purta copilul. Dar emoţiile pe care le-am trăit în clipele acelea au făcut imposibilă orice explicaţie logică. Fiind atît de concentraţi, nici n-am mai avut timp să observăm că bărbatul şi femeia părăsiseră camera, nelăsînd în urma lor decît covorul mare, roşu.<br />
I-am văzut minunatul profil alb şi sînul alb splendid. După ce a plecat, ceva m-a obsedat toată ziua şi în zilele care-au urmat. Femeia aceasta nu era altcineva decît j Uiko. înviase.<br />
Capitolul III<br />
50<br />
Se ÎMPLINEA UN AN de la moartea tatei. Mama avu o idee ciudată. Deoarece eu nu puteam pleca acasă din cauza practicii la fabrică, s-a gîndit să vină ea la Kyoto şi să aducă ea piatra funerară de pe mormîntul tatei pentru slujbă. Bineînţeles, nu avea bani să plătească slujba, aşa că i-a scris stareţului Dosen, apelînd la milostenia lui. Stareţul dădu ascultare rugăminţii ei şi mă înştiinţa şi pe mine. O făcea de dragul fostului prieten.<br />
Vestea nu m-a încîntat deloc. Pentru un anume motiv, am evitat pînă acum să scriu despre mama. Nu prea am chef să mă ating de nimic din ceea ce e legat de ea.<br />
Nu i-am reproşat mamei absolut nimic în legătură cu un anume incident. Nici măcar n-am vorbit despre asta vreodată. S-ar putea ca ea să nu-şi fi dat seama că ştiu ceva. Dar de cînd s-a întîmplat ce s-a întîmplat, n-am mai putut-o ierta.<br />
Era în prima mea vacanţă de vară după ce am fost dat în grija unchiului din Maizuru. La vremea aceea, o rudă de-a mamei, un anume Kurai, s-a întors la Nariu de la Osaka după ce dăduse faliment. Soţia lui, provenind dintr-o familie înstărită, n-a vrut să-l ia cu ea acasă; Kurai s-a aciuat în templul tatei pînă cînd s-au limpezit lucrurile. Nu prea aveam plase împotriva ţînţarilor la templu. Era o minune că nu ne-am îmbolnăvit, mama şi cu mine, de boala tatei, deoarece dormeam sub aceeaşi plasă; iar acum mai era şi Kurai cu noi. îmi amintesc că într-o noapte de vară ţîrîia un greiere în grădină. Probabil că el m"a trezit. Se auzea desluşit zgomotul valurilor, şi partea<br />
51<br />
ae jos a piasei, ae un verae-aescms, ninia in oriza mani. | Numai că mişcarea ei era foarte ciudată.<br />
Plasa împotriva ţînţarilor începea să se umfle o dată cu vîntul, apoi tremura şovăitor, ca şi dnd ar fi lăsat vîntul să treacă prin ea. Dar nu se plia după cum bătea vîntul, ci părea să-l abandoneze şi să-l priveze de putere. Mi s-a j părut că aud un zgomot, ca foşnetul de bambus, a ceva' care se freca de rogojinile de paie: era plasa care se freca j de duşumea. Acesteia i se transmitea o anume mişcare I ce nu venea de la vînt. O mişcare mai rafinată decît a vîn- j tului; o mişcare ce se răspîndea asemeni valurilor, j unduindu-se pe toată lungimea plasei, făcînd ca materialul aspru să se contracte spasmodic, iar bolta ei, privită j dinăuntru, să arate ca suprafaţa unui lac ce se umflă, tulburat. Să fi fost vreo creastă a unui val zămislit, de vreun vapor ce despica valurile în zare sau era reflectarea de la distanţă a unui val rămas pe urmele vaporului care a trecut pe-aici?<br />
Mi-am întors speriat privirile într-acolo. Cum priveam j cu ochii larg deschişi în beznă, am avut senzaţia că uni sfredel îmi străpunge pupilele.<br />
Eram culcat lîngă tata; plasa împotriva ţînţarilor era I mult prea mică pentru patru persoane; probabil că m-am zvîrcolit în somn şi l-am împins într-un colţ; astfel, o bucată mare de cearşaf alb şifonat mă despărţea acum dej ceea ce văzusem; tata, ghemuit chiar în spatele meu, îmil respira exact pe gît.<br />
Respiraţia lui neregulată şi uşor sacadată m-a făcut! să-mi dau seama că era treaz; se abţinea să tuşească.! Brusc, mi-am simţit ochii acoperiţi de ceva mare şi caldj şi n-am mai văzut nimic. Am înţeles pe loc: tata îşi! întinsese mîinile ca să mă împiedice să văd.<br />
Asta se întîmpla cu mulţi ani în urmă, pe cînd avean| numai treisprezece ani, dar amintirea acelor mîini îmi estet foarte vie. Mîini extraordinar de mari. Mîini care m-aui cuprins de la spate, ca să-mi împiedice priveliştea iadului; pe care tocmai îl văzusem. Mîini venind parcă de pe altă lume. Nu ştiu dacă a făcut lucrul acesta din dragoste, din<br />
iriîlă sau de ruşine; dar mîinile acelea au izolat instantaneu lumea îngrozitoare cu care eram confruntat şi au jngropat-o în întuneric.<br />
Sub mîinile acelea am făcut un semn uşor de aprobare si de la acel semn tata şi-a dat seama imediat că am înţeles şi că sînt gata să aprob tacit; şi-a retras mîinile de pe mine. Apoi, exact cum îmi porunciseră mîinile acelea, mi-am ţinut ochii mai departe închişi şi am rămas nemişcat, fără să mai pot adormi pînă dimineaţă, cînd lumina orbitoare de afară îşi croi drum pe sub pleoapele mele.<br />
Vă rog să vă amintiţi că după cîţiva ani, cînd sicriul tatei era scos din casă, eu priveam atît de concentrat chipul mortului, încît n-am vărsat nici măcar o singură lacrimă. Amintiţi-vă că o dată cu moartea tatei m-am descărcat de mîinile lui şi, privindu-i atent faţa, am putut să-mi confirm existenţa. Aşa am înţeles eu să mă răzbun pe mîinile acelea, adică pe ceea ce se cheamă dragoste pe lumea asta; însă în ce-o priveşte pe mama, lăsînd la o parte faptul că n-o puteam ierta, nu m-am gîndit niciodată să mă răzbun pe ea.<br />
Se stabilise ca mama să vină la Templu cu o zi înainte de slujbă, putînd să înnopteze aici. Stareţul scrisese la şcoală, cerînd să mă învoiască în ziua respectivă. Cei care făceam practică la fabrică nu stăteam acolo, ci ne prezentam la ora stabilită şi apoi ne întorceam pe unde se nimerea să locuim. Cu o zi înainte de slujbă, mă întorceam la Templu fără pic de tragere de inimă.<br />
Tsurukawa, cu inima lui curată, se bucura pentru mine şi pentru reîntîlnirea cu mama după atîta timp, iar colegii mureau de curiozitate s-o vadă. Mie îmi era însă ruşine cu o mamă atît de săracă şi mă simţeam foarte jenat, deoarece nu ştiam cum să-i explic bunului Tsurukawa de ce nu vreau s-o văd pe mama.<br />
După ce ne-am terminat programul la fabrică, Tsurukawa mă luă de braţ şi spuse: — Hai să fugim repede! Asta puse capac la toate.<br />
52<br />
53<br />
Mu că nu Voiam s-o văfl pe mamă cniar aeioc. iN-aş putea afirma că n-aveam nici un sentiment pentru ea. Adevărul este că nu-mi plăcea să fiu pus faţă-n faţă cu dragostea pe care ţi-o poartă o rudă apropiată şi că, de fapt, încercam să explic această senzaţie neplăcută în diverse feluri. în aceasta consta caracterul meu păcătos. Nu-mi era greu să justific sentimentele adevărate prin tot soiul de argumente şi motivări, dar uneori, nenumăratele motive stoarse de propriul creier atrăgeau sentimente care mă şocau şi pe mine; şi acele sentimente nu fuseseră ale mele iniţial.<br />
Numai ura era adevărată, pentru că mă lăsam uşor stăpînit de acest sentiment.<br />
— N-avem de ce să fugim, i-am răspuns. Nu facem decît să obosim. S-o luăm încet!<br />
— înţeleg, spuse Tsurukawa. Deci vrei să te repezi la ea şi, ca s-o dai gata, te prefaci că eşti epuizat de alergare.<br />
Tsurukawa îmi interpreta mereu orice gest şi mai întotdeauna greşea. Dar nu mă sîcîia deloc şi, de fapt, îmi devenise indispensabil pentru că era cu-adevărat interpretul meu bine intenţionat — un prieten de neînlocuit, care-mi traducea propriile cuvinte într-o limbă a lumii reale.<br />
Da, Tsurukawa îmi părea uneori un alchimist în stare să transforme fierul în aur. Eu eram negativul fotografiei, iar el, pozitivul. De cîte ori n-am rămas uluit cînd am văzut că sentimentele mele întunecate, confuze se luminează şi strălucesc după ce se filtrează prin inima lui Tsurukawa! în timp ce ezitam şi mă bîlbîiam, el punea stăpînire pe sentimentele mele, le rotunjea şi le transmitea lumii din afară. Ceea ce am reuşit să învăţ din acest proces uluitor a fost că, măcar în ce priveşte sentimentele, nu există nici o inconsecvenţă între cel mai pur şi cel mai impur: acelaşi efect; nu exista nici o deosebire între intenţiile criminale şi compasiunea cea mai adîncă. Tsurukawa n-ar fi putut oricum pricepe aşa ceva, chiar dacă eu aş fi fost în stare să-i explic în cuvinte, dar<br />
54<br />
<br />
r ^muiiiaiuare.<br />
Si a ajuns să nu-mi pese că Tsurukawa mă consideră ipocrit, pentru că în mintea mea ipocrizia devenise doar 0 simplă insultă.<br />
N-am avut parte de raiduri aeriene în Kyoto, dar o dată, cînd m-am dus la fabrica din Osaka cu nişte comenzi de piese de schimb pentru avioane, am văzut aşa ceva; apoi unul din muncitori a fost transportat pe targa — avea pîntecele spintecat.<br />
De ce ţi se pare atît de înfiorător să vezi intestine? De ce, cînd vedem interiorul unei fiinţe omeneşti, trebuie să ne acoperim ochii, îngroziţi? De ce şochează curgerea de sînge? De ce sînt urîte intestinele unei fiinţe? Nu e vorba de aceeaşi calitate ca în cazul pielii tinere, lucioase? Ce s-ar mai minuna Tsurukawa dacă i-aş spune că tocmai de la el am învăţat să gîndesc astfel — un model de gîndire care mi-a anulat propria urîţenie. De ce să pară inumană asemănarea fiinţelor omeneşti cu trandafirii şi refuzarea oricărei distincţii între interiorul şi exteriorul organismelor? De şi-ar putea şi fiinţele omeneşti expune interiorul, de l-ar putea întoarce cu graţie precum petalele de trandafiri şi apoi să-l lase-n voia brizei de primăvară şi<br />
a soarelui...<br />
Mama venise şi stătea de vorbă cu stareţul în camera<br />
lui. Tsurukawa şi cu mine am îngenuncheat afară, pe<br />
coridor, la asfinţitul soarelui de vară, anunţîndu-ne<br />
întoarcerea.<br />
Stareţul m-a poftit numai pe mine înăuntru. Mi-a spus<br />
în faţa mamei că-mi fac datoria cum se cuvine. Am stat<br />
cu,capul plecat şi n-am prea privit-o pe mama. Cu coada<br />
ochiului i-am zărit pantalonii de un albastru decolorat,<br />
ca nişte burlane, şi degetele murdare.<br />
Părintele Dosen ne-a spus că ne putem retrage la noi.<br />
Am făcut cîteva plecăciuni şi am părăsit încăperea.<br />
Locuiam într-o cămăruţă de cinci rogojini1 ce dădea spre<br />
1 O rogojină măsoară aproximativ trei metri pătraţi (n.trad.).<br />
55<br />
curte, Ia sud de biblioteca cea nuca. uinu am ajuio u^.~, mama începu să plîngă. Aşteptîndu-mă la o astfel de reacţie, nu m-a impresionat.<br />
— Sînt sub oblăduirea lui Rokuon-ji şi aş vrea să nu mă mai vizitezi pînă cînd îmi termin ucenicia.<br />
— înţeleg, înţeleg, spuse mama.<br />
Eram încîntat că reuşisem s-o primesc pe mama cu vorbe atît de dure, dar mă enerva faptul că, la fel ca întotdeauna, ea n-a dat nici un semn de aprobare sau de împotrivire. Totodată m-am înfiorat numai la gîndul că mama ar putea trece pragul cugetului meu. a<br />
Privind faţa bronzată a mamei, i-am văzut ochii mici, j şireţi, vîrîţi în orbite. Doar buzele erau roşii şi strălucitoare, ca şi cînd şi-ar fi avut propria viaţă; avea dinţi mari, puternici, de ţărancă. Era la o vîrstă la care, dacă ar fi locuit la oraş, n-ar fi părut extravagantă dacă s-ar fi machiat puternic. Dar mama se străduise parcă să arate cît se poate de rău. îmi dădeam seama că faţa aceea scofîlcită ar fi putut arăta bine dacă ar fi fost îngrijită... şi gîndul acesta mă tortura.<br />
După ce am plecat din camera stareţului şi după ce-a , plîns pînă s-a descărcat, mama scoase un prosop pe care-l adusese de acasă, de la ţară, şi începu să-şi şteargă pieptul gol, ars de soare. Prosopul, primit pe cartelă, era din cînepă. Materialul lucea ca pielea de animal şi după ce se îmbibă de transpiraţie păru şi mai lucios.<br />
Mama scoase orezul din raniţă. Zicea că vrea să i-l ofere stareţului. N-am spus nici un cuvînt. Apoi scoase plăcuţa funerară pe care o învelise cu grijă într-o pînză veche gri şi o puse pe raftul meu cu cărţi.<br />
— Sînt atît de bucuroasă. Tata ar fi fost fericit să ştie că stareţul i-a ţinut slujba.<br />
— Te întorci la Nariu după slujbă, mamă? am*<br />
întrebat-o.<br />
Răspunsul ei mă surprinse. Mama predase bunurile templului Nariu altcuiva şi vînduse mica parcelă de pămînt. Plătise datoriile pe care le făcuse cu asistenţa medicală acordată tatei şi aranjase să meargă să locuiască<br />
. O..UU uni ixasagun, lingă Kyoto. Aşa că templul la care urma să mă întorc nu mai era al nostru! Nu mai rămăsese nimic în sătucul acela de pe promontoriul singuratic care să-mi dea bineţe.<br />
Nu ştiu cum a interpretat mama privirea de eliberare ce se putea citi pe chipul meu, dar se aplecă şi-mi spuse aproape în şoaptă:<br />
— Vezi, dragul meu, tu nu mai ai un templu al tău. Nu ţi-a mai rămas decît să devii stareţul Templului de aur. Ai observat probabil că părintele ţine la tine, aşa că poţi să-i iei locul la momentul oportun. înţelegi, dragul meu? Numai pentru asta mai trăieşte mama ta de-acum încolo. Eram prea uluit de întorsătura pe care o luaseră lucrurile şi am încercat s-o privesc ţintă pe mama, dar n-am putut. Eram prea tulburat.<br />
Se lăsase întunericul în cămăruţă. „Iubita mea mamă" îmi vorbea la ureche şi îi simţeam mirosul de transpiraţie. Mi-amintesc că mama a rîs. Amintiri vagi de cînd mă îngrijea, pieptul ei bronzat — imaginile mi se învălmăşeau în minte. în flăcările focurilor modeste exista un soi de forţă fizică, şi tocmai aceasta părea să mă înspăi-mînte. Pe cînd buclele cîrlionţate ale mamei îmi atingeau obrazul, am zărit o libelulă poposind pe muşchiul ce acoperea bazinul din curte. Cerul amurgului se reflecta la suprafaţa petecului rotund de apă din bazin. Nu se mai auzea nici un sunet, Rokuon-ji părea părăsit în clipa respectivă.<br />
Pînă la urmă am reuşit să o privesc pe mama. Un zîmbet îi juca în colţul buzelor lucioase şi i-am văzut dinţii de aur strălucind.<br />
— Da, am răspuns, bîlbîindu-mă zdravăn, dar ştii că o să mă înrolez şi s-ar putea să fiu ucis în luptă.<br />
— Prostule! spuse ea. Dacă se apucă să angajeze bîl-bîiţi ca tine în armată, s-a zis cu Japonia!<br />
Stăteam încordat şi simţeam ura învăluindu-mă. Dar cuvintele bîlbîite pe care le-am rostit apoi au fost de fapt doar o eschivare.<br />
56<br />
57<br />
aerian, am spus.<br />
— După cum stau lucrurile, spuse mama, nici vorbă de raid aerian asupra oraşului Kyoto. Americanii îl lasă în pace.<br />
N-am mai zis nimic. Curtea ce se întuneca tot mai mult arăta acum ca albia mării. Pietrele se scufundară în beznă şi, privindu-le, aveai senzaţia că se luptau crîncen. Mama se ridică, nebăgînd în seamă tăcerea mea, şi privi fără jenă spre uşa de lemn a camerei.<br />
— Nu e încă ora cinei? întrebă.<br />
Privind în urmă, mi-am dat seama că această vizită a mamei influenţase mult modul meu de gîndire. Atunci am reuşit să-mi dau seama că mama trăieşte într-o lume cu totul diferită de a mea şi, oricum, era pentru prima oară cînd modul ei de gîndire avea înrîurire asupra mea.<br />
Mama, prin firea ei, nu era dintre cei pe care să-i impresioneze frumuseţea Teţhplului de aur; în schimb, avea un simţ al realităţii care mie mi-era străin. A spus că n-avem de ce să ne temem de un raid aerian asupra Kyoto-ului şi, în ciuda visurilor pe care le nutream, probabil chiar aşa stăteau lucrurile. Şi dacă nu exista nici o şansă ca Templul de aur să fie atacat, atunci cel puţin, pentru moment, nu mai am nici un rost în viaţă şi lumea în care sălăşluiesc trebuie să se prăbuşească.<br />
Pe de altă parte, ambiţia pe care o nutrea mama şi pe care o rostise atît de simplu m-a fermecat cu totul, oricît îmi călcam eu pe inimă. Tata nu spusese niciodată nici un cuvînt despre aceasta, dar probabil gîndea şi el la fel ca mama cînd m-a trimis aici. Părintele Dosen era burlac. Presupunînd că şi el îşi obţinuse actuala poziţie la recomandarea vreunui predecesor care şi-a pus toate speranţele în el, nu aveam de ce să nu fiu pînă la urmă, dacă îmi dădeam toată silinţa, succesorul părintelui Dosen la ■ Rokuon-ji. Dacă s-ar întîmpla una ca asta, atunci Templul de aur ar fi al meu!<br />
Gîndurile mi se tulburară. Cînd cea de-a doua ambiţie devenea chinuitoare, mă întorceam la primul meu vis<br />
58<br />
__câ lempiui ae aur va ti bombardat —, iar acest vis era<br />
spulberat de raţionamentul limpede al mamei, mă reîn-dreptam spre a doua ambiţie, pînă cînd, în final, mă simţeam obosit de gîndurile ce dădeau năvală.<br />
îmi apăru o umflătură mare, roşie pe gît. Am lăsat-o în pace. Umflătura se cuibărise bine şi începuse să mă apese pe ceafă cu forţă, fierbinte. în somnul meu agitat am visat că-mi creştea pe gît o lumină pură, aurie, înfăşurîndu-mi ceafa ca un soi de nimb elipsoidal ce se extindea încet-încet. Cînd m-am trezit, mi-am dat seama că era de fapt durerea provocată de umflătura periculoasă.<br />
Am făcut pînă la urmă temperatură şi a trebuit să stau în pat. Stareţul m-a trimis să mă vadă un chirurg, îmbrăcat în uniformă şi încălţat cu ghete, medicul mi-a diagnosticat imediat umflătura: furuncul. Nevrînd să folosească alcool, şi-a dezinfectat bisturiul deasupra flăcării şi apoi l-a aplicat pe gîtul meu. Am răcnit. Universul fierbinte şi chinuitor s-a deschis brusc în ceafă, l-am simţit contractîndu-se şi prăbuşindu-se.<br />
Războiul se sfârşi. Cînd am ascultat, la fabrică, Declaraţia împăratului ce anunţa încetarea ostilităţilor, nu m-am gîndit decît la Templul de aur.<br />
De îndată ce m-am întors de la fabrică, am dat fuga, cum era şi normal, la Templu. Pietricelele de pe cărarea pe care mergeau vizitatorii spre Templu se coceau în soarele de vară şi, una după alta, se înfipseră în talpa de cauciuc a tenişilor.<br />
După ce au auzit Declaraţia, tokyoţii s-au adunat probabil în faţa Palatului Imperial; aici însă, o mulţime de oameni s-au strîns să plîngă în faţa porţilor Palatului nelocuit din Kyoto. Kyoto este plin de temple buddhiste şi şintoiste unde poţi să mergi să plîngi în astfel de ocazii. Preoţii au avut de lucru, nu glumă, în ziua aceea. Cu toată importanţa Templului de aur, nimeni n-a venit să-l viziteze.<br />
Deci numai umbra mea se putea zări pe pietricelele ce se prăjeau la soare. Şi ca să înţelegeţi bine situaţia, eu<br />
59<br />
eram ae o pane, iar iernpiui ue aur ue ceaiana pai ie. mu ■ simţit că legătura mea cu Templul a suferit o schimbare 1 faţă de clipa în care l-am zărit pentru prima oară. în ] momentele dificile, cum ar fi înfrîngerea sau suferinţa 1 naţională, Templul de aur era în elementul său; în astfel ] de momente era sublim — sau cel puţin voia să pară ] sublim. Nu a fost aşa pînă azi. Fără îndoială, faptul că scă- j pase pînă la urmă de raidul aerian şi era acum în afara \ oricărui pericol i-a restituit vechea expresie care părea să ! spună: „Sînt aici din timpuri străvechi şi voi rămîne aici în veci."<br />
Stătea acolo într-o tăcere desăvîrşită, ca o piesă de mobilă elegantă, dar inutilă, avînd folia interioară . străveche de aur protejată de glazura soarelui de vară, ce-i 1 dubla parcă pereţii exteriori. Rafturi mari şi goale expuse la verdele arzător al pădurii. Ce obiecte ornamentale se puteau pune pe astfel de rafturi? Nimic nu se potriveşte cu dimensiunile lor cu excepţia vreunei cădelniţe fantastic I de mari sau a vreunui fleac cu adevărat colosal. Dar Templul de aur pierdu cu totul astfel de lucruri; esenţa i se ] dizolvă brusc, etalîndu-şi o formă ciudat de ştearsă. Cel J mai straniu lucru era însă faptul că, deşi mă încîntase prin frumuseţea lui de nenumărate ori, mie acum mi se părea j cel mai frumos. Niciodată nu şi-a etalat o frumuseţe atît j de dură — o frumuseţe care depăşea chiar propria-mi imagine, da, care întrecea cu mult realitatea, o frumuseţe j ce nu suporta comparaţie cu nimic din ce era evanescent! Niciodată nu i-a strălucit atît de puternic frumuseţea, j respingînd orice încercare de a-i găsi o semnificaţie.<br />
Nu exagerez deloc dacă mărturisesc că, pe cînd j stăteam cu privirile aţintite la Templu, picioarele îmi ] tremurau şi fruntea îmi era acoperită de broboane de sudoare. Odată, mai demult, cînd mă întorsesem la ţară după ce văzusem Templul, părţile lui componente şi de I fapt întreaga clădire răsunau armonios, ca o melodie j minunată. Dar ceea ce auzeam de data aceasta era linişte] totală, tăcere desăvîrşită. Templul de aur se înălţa în faţa,] mea ca o înspăimântătoare pauză dintr-o piesă muzicală, ca o tăcere răsunătoare.<br />
60<br />
— 5-a rupt legătura dintre mine şi Templul de aur, jni-am zis. Ideea mea că Templul şi cu mine locuim în aceeaşi lume s-a destrămat. Mă voi întoarce la fosta mea stare, dar va fi şi mai fără ieşire decît pînă acum. O stare în care eu exist pe de o parte, iar frumuseţea, pe de altă parte. O stare care nu se va ameliora cîtă vreme dăinuie această lume.<br />
Pierderea războiului a fost pentru mine o experienţă a disperării. Şi acum văd în faţa ochilor lumina aceea de vară ca o flacără a zilei înfrîngerii: 15 august. Se spunea că toate marile valori s-au prăbuşit; dar în sinea mea, dimpotrivă, s-a deşteptat eternitatea, a înviat şi-şi cerea drepturile. Eternitatea care mi-a spus că Templul de aur va rămîne în veci acolo. Eternitatea care cobora din înalt, lipindu-ni-se de obraji, de mîini, de stomac şi îngropîndu-ne cu totul în cele din urmă. Ce lucru blestemat! Da, în ţîrîitul greierilor ce răsuna dinspre colinele din jur, eu per-cepeam această eternitate ca un blestem care mă ferecase în mortarul auriu.<br />
La slujba din seara aceea, înainte de a merge la culcare, ne-am rugat în special pentru liniştea Majestăţii Sale împăratul şi pentru sufletele celor ucişi în război. Ne obişnuisem încă de la începerea războiului cu veşminte simple, dar în seara aceea stareţul era îmbrăcat în straiele de sărbătoare pe care nu le mai scosese la lumină de ani de zile. Faţa aceea durdulie şi neprihănită — aveai impresia că şi ridurile s-au şters — părea rumenă şi sănătoasă azi, debordînd de satisfacţie. Foşnetul rece al hainelor preoţeşti se auzea limpede în Templu în noaptea aceea călduroasă.<br />
După recitarea sutrei, toată lumea a fost chemată în camera stareţului să asculte predica. Alesese pilda paisprezece din Mumon-kank „Nansen omoară o pisică" — ce<br />
1 Colecţie de patruzeci şi opt de koan (parabole) bazate pe anecdotele maeştrilor Zen, compilate de preotul chinez Wu-men (Mumon) în anul 1228 (n.ed).<br />
61<br />
uj^ui*- şi ui piuu oaii.Ck.1 31 11C1 Ulii riEKlgUn'IUKU' 5UU<br />
numele „Nansen omoară o pisicuţă" şi în pilda şaizeci şi patru sub numele „Choshu poartă o pereche de pantofi pe cap". Era cunoscută ca una din cele mai dificile probleme ale sectei Zen încă din timpuri străvechi.<br />
j In perioada T'ang trăia un bine cunoscut preot Ch'an pe~nume P'u Yiian, care locuia pe muntele Nan Ch'iian şi de aceea i se spunea Nan Ch'iian — Nansen în japoneză. într-o zi, cînd toţi călugării erau la tunsul ierbii, apăru în templul liniştit o pisicuţă. Toată lumea era curioasă s-o vadă. Au fugit după bietul animal şi l-au prins. Acesta deveni obiect de dispută între aripa estică şi cea vestică a templului: fiecare voia să-l ţină pentru el.<br />
Părintele Nansen, care urmărea cearta, înşfacă pisicuţă de ceafă şi, punîndu-i cuţitul pe gît, spuse: „Dacă sînteţi în stare să spuneţi ce trebuie, pisicuţă este salvată; dacă nu, va muri!" N-a fost nimeni în stare să răspundă, aşa că părintele Nansen omorî pisicuţă şi o aruncă.<br />
La lăsarea serii se întoarse la templu mai marele discipolilor, Choshu. Părintele Nansen i-a spus ce s-a întîm-plat şi i-a cerut părerea. Choshu îşi scoase imediat pantofii, îi puse pe cap şi părăsi încăperea. Văzînd acestea, părintele Nansen se jeli: „Oh, dacă ai fi fost aici j astăzi, viaţa pisicuţei ar fi fost cruţată."<br />
Aceasta era povestea în linii mari. Partea în care Choshu îşi pune pantofii pe cap era considerată deosebit de dificil de interpretat, dar după spusele stareţului, nu j ridica nici o problemă.<br />
Motivul pentru care părintele Nansen omorîse pisica ■ era anihilarea iluziei sinelui şi stîrpirea tuturor gîndurilor I vane ori a închipuirilor. Dînd dovadă de necugetare, 1 tăiase capul pisicii, îndepărtînd astfel orice contradicţii, ! opoziţii şi duşmănie între sine şi ceilalţi. Această faptă era cunoscută sub numele Sabia-ucigătoare, pe cînd cea a lui j<br />
1 Colecţie de o sută de parabole, alese şi comentate de preotul chinez Yuan-wu în 1125 (n.ed.).<br />
— ^auia-uaidiuare-ae-viaţâ. Uestul, de o infinită mărinimie — să poarte pe cap Obiecte murdare —, este considerat o dovadă de nobleţe buddhiştă^<br />
Punînd astfel problema, stareţul îşi termină predica fără să aducă cîtuşi de puţin vorba despre înfrîngerea Japoniei. Parcă fuseseră vrăjiţi de şireata vulpe. N-am priceput de ce alesese această problemă de filozofie Zen tocmai în ziua înfrîngerii ţării. în timp ce ne îndreptam spre camere, îi împărtăşeam lui Tsurukawa îndoielile mele. Şi el păru surprins şi dădu din cap.<br />
— Nu înţeleg, spuse. Cred că cine nu a trăit o viaţă de preot nu e capabil să înţeleagă. Dar după părerea mea, secretul predicii este că tocmai despre înfrîngere nu trebuia să pomenească într-o zi ca aceasta, ci doar despre uciderea unei pisici.<br />
Nu eram cîtuşi de puţin nefericit că pierdusem războiul, dar privirea de mulţumire exagerată a stareţului mă făcu să mă neliniştesc. Respectul pentru stareţ contribuia de obicei la păstrarea ordinii în Templu. Şi totuşi, de un an de zile de cînd eram sub oblăduirea acestui Templu, n-am reuşit să simt nici dragoste, nici respect pentru stareţ. Lucrul în sine nu avea prea mare importanţă, dar de cînd mama îmi aprinse în suflet flacăra ambiţiei, începusem să-l privesc pe stareţ cu ochiul critic al băiatului de şaptesprezece ani.<br />
Stareţul era cinstit şi nepărtinitor. Dar era o cinste şi o nepărtinire de care mă credeam şi eu în stare în cazul în care ajungeam stareţ. Omul acesta nu avea ceea ce se cheamă simţul umorului, caracteristic preoţilor din secta Zen. Mi se părea ciudat, deoarece umorul era de obicei un atribut nelipsit al oamenilor graşi.<br />
Auzisem că stareţului îi plăcuseră femeile în tinereţe. Cînd am încercat să mi-l imaginez dedîndu-se unor astfel de plăceri, mă amuzam, dar mă şi jenam. Ce poate simţi o femeie îmbrăţişată de un trup ca o plăcintă rotundă? Avea probabil impresia că acel trup moale şi trandafiriu se putea întinde pînă la capătul lumii, îngropîndu-se parcă într-o masă de carne.<br />
62<br />
<br />
63<br />
poate avea astfel de porniri. Motivul pentru care stareţul se ţinea după femei poate să fi fost dorinţa de a-şi manifesta desconsiderarea faţă de poftele trupeşti, dispreţul pentru trupul pe care şi-l jertfea în felul acesta. Dar dacă aşa stăteau lucrurile, mi se părea ciudat că acest trup pe care el îl dispreţuia a putut să înmagazineze atîta hrană şi era în stare să învăluie cu atîta făţărnicie spiritul. Trupul supus, blînd, spăsit, ca un animal domestic bine dresat. Trupul care era amantul spiritului pentru stareţ... |<br />
Să vă spun ce a însemnat de fapt pierderea războiului pentru mine. Nu-i pot spune eliberare. Nu, în nici un caz. N-a fost altceva decît o revenire la neschimbata şi eterna practică buddhistă care se contopea cu viaţa noastră de zi cu zi. S-a reluat ferm această practică şi a continuat fără întrerupere din ziua capitulării: începutul ceremonialului, sarcinile de dimineaţă, întrunirea la fiertura de orez, rugăciunea, doctoria sau masa de seară, baia, deschiderea pernei. Stareţul ne-a interzis cu desăvîrşire introducerea în Templu a orezului de la bursa neagră. De aceea, singurele firicele de orez pe care le vedeam plutind în prăpăditele noastre castronele erau cele trimise de enoriaşi sau o mică parte din orezul cumpărat la bursa neagră de diacon. Diaconul obţinea orezul pe motiv că eram în creştere şi aveam nevoie de hrană consistentă; dar întotdeauna pretexta că acest orez de la bursa neagră este partea contribuţiei ce se cuvine Templului. Uneori ieşeam în oraş şi ne cumpăram cartofi dulci. Nu ni se dădea fiertură de orez numai la micul dejun; şi masa de prînz, şi cina constau din fiertură şi cartofi dulci, de aceea ne era mereu foame.<br />
Tsurukawa cerea dulciusi de acasă, aşa că părinţii îi mai trimiteau uneori pachete din T5kyo. îşi aducea j proviziile în camera mea seara tîrziu şi mîncam împreună, i Fulgerul scapără cînd şi cînd pe cerul întunecat.<br />
L-am întrebat pe Tsurukawa de ce stă aici cînd are cămin atît de prosper şi părinţi iubitori.<br />
64<br />
__. a un soi ae educaţie pe care mi-o impun, îmi<br />
eXplică. în orice caz, voi moşteni templul tatei la momentul oportun.<br />
Se părea că nimic nu-l deranja pe Tsurukawa. Se încadrase perfect în acest regim de viaţă, ca un beţigaş în cutia lui. I-am spus apoi lui Tsurukawa că s-ar putea ca ţara noastră să treacă printr-o perioadă cu totul neobişnuită. Mi-amintisem ce se povestea la şcoală la cîteva zile după capitulare. Era vorba de un ofiţer care răspundea de o anume fabrică şi care, imediat după ce s-a terminat războiul, a încărcat un camion cu marfă şi, pornind spre casă, spuse deschis:<br />
— De acum încolo o să mă apuc de afaceri la bursa neagră.<br />
Mi-l imaginam pe acest ofiţer îndrăzneţ, aspru, cu privirea pătrunzătoare, gata să păcătuiască cu bună ştiinţă. Drumul pe care urma să păşească în bocanci de militar trăda circumstanţele morţii în bătălie; se prezenta sub forma unui haos ce-mi amintea de roşeaţa puternică a răsăritului. Cînd plecă, fularul de mătase îi flutura probabil la piept şi obrajii erau expuşi răcorii nopţii care persista. Spinarea i se va încovoia sub greutatea lucrurilor furate: va trece cu viteză uimitoare. Dar în zare se auzea încetişor clopotul haosului răsunînd în clopotniţă.<br />
Eram departe de asemenea lucruri. N-aveam bani, nu eram liber, nu eram emancipat. Era limpede că în mintea mea de copil de şaptesprezece ani „o perioadă nouă" implica o hotărîre fermă de a merge pe un anume făgaş, chiar dacă acesta nu căpătase încă o formă concretă.<br />
— Dacă fiinţele de pe lumea aceasta, îmi ziceam, au de gînd să se înfrupte din ticăloşii prin acţiuni şi fapte, atunci eu mă voi afunda cît voi putea în lumea lăuntrică a nebuniei.<br />
Numai că răutatea cu care cochetam la început nu era decît încercarea de a intra în graţiile stareţului prin tot soiul de tertipuri, pentru a ajunge să pun mîna pe Templul de aur, sau visul pur şi simplu absurd de a-l otrăvi pe stareţ, înlăturîndu-l în felul acesta. Cu astfel de pla-<br />
65<br />
nun m minte, ml-âm simţit conştiinţa mai uşoară, o data ce m-am asigurat că Tsurukawa nu nutreşte aceleaşi j ambiţii.<br />
— Nu ai vreo grijă sau speranţă pentru viitor? l-am întrebat.<br />
— Nu, nici una. La ce mi-ar folosi?<br />
Nu mi s-a părut trist cînd a spus-o şi nici n-a dat un răspuns întîmplător. Chiar în clipa aceea, un fulger i-a luminat sprîncenele înguste şi uşor arcuite, singurele mai reuşite. Tsurukawa îl lăsase pe frizer să-l radă cum voia, aşa că sprîncenele, şi aşa subţiri, se subtiaseră de tot şi se vedea o umbră uşoară, albastră la capete, pe unde trecuse aparatul de ras.<br />
Cînd am zărit acel albastru, m-am tulburat. Băiatul acesta tînăr care şedea în faţa mea trecea prin viaţă neîntinat, era puritatea întruchipată, cu totul altfel decît mine. Viitorul lui se arăta atît de nebulos, încît părea că arde. Flacăra viitorului lui plutea pe un ulei rece, limpede ca cristalul. Oare cine pe lumea asta trebuia să-şi prevadă inocenţa şi puritatea? Şi asta în cazul în care nu i-ar fi | rămas decît inocenţa şi puritatea...<br />
în noaptea aceea, după ce Tsurukawa s-a dus înj camera lui, n-am putut închide ochii din cauza căldurii I înăbuşitoare a verii...<br />
Am sărit din pat şi m-am strecurat afară prin uşa de j serviciu a micii biblioteci. în spatele lui Rokuonji, la est de Yukatei se înalţă muntele Fudo. Era acoperit cu o I pădure deasă de pini şi, printre firele dese ale ierbii ce 1 se întindea printre copaci, îşi scoteau capul floarea- j soarelui, azaleele şi alte flori. Cunoşteam bine muntele, j puteam să-l urc şi noaptea fără să mă împiedic. Din vîrf j se vedea Kyoto de sus şi partea centrală, iar în zare, j munţii Eizan şi Daimonji.<br />
Am luat-o-n sus pe pantă. Am urcat în bătaia de aripi j a păsărilor speriate de apropierea mea; nu mă uitam pe I unde călcam, dar cu toate acestea nu m-am împiedicat de J buturugi. Simţeam că urcuşul acesta, fără să mă gîndes<br />
66<br />
a ceva anume, mă tămăduia. Cînd am ajuns în vîrf, am simţit vîntul rece al nopţii înviorîndu-mi trupul asudat. M-a surprins priveliştea din faţa ochilor. Camuflajul fusese suspendat de mult şi o mare de lumini se întindea în zare. Mi s-a părut un adevărat miracol, mai cu seamă că n-am mai călcat pe aici noaptea, după terminarea războiului.<br />
Luminile formau un corp solid. împrăştiate pe o suprafaţă întinsă, nu lăsau impresia că sînt aproape sau departe; în faţa ochilor mei, în noapte, se înălţa însă o clădire uriaşă, diafană, formată în întregime din lumini, care părea să-şi răsfire turnul înaripat şi se ţinea mîndră. Aici se dezvăluia un adevărat oraş. Numai pădurea din jurul Palatului Imperial rămase neluminată şi părea o peşteră mare, neagră. Din cînd în cînd, în direcţia muntelui Eizan, scapără fulgerul pe cerul întunecat.<br />
— Aici se află universul lumesc, mi-am zis. Acum, că războiul s-a sfîrşit, sub lumina aceea oamenii sînt mînaţi de gînduri păcătoase. Nenumărate cupluri se privesc la lumină şi în nările lor stăruie mirosul morţii, care îi apasă direct. Mă consolează gîndul că toate aceste nenumărate lumini sînt stînjenitoare, nu fac decît să împiedice. Fie ca răutatea din inima mea să sporească şi să se înmulţească la nesfîrşit, astfel încît să fie în concordanţă, pînă în cele mai mici amănunte, cu lumina imensă din faţa ochilor mei! Fie ca bezna din inima mea, în care este îngrădită ticăloşia, să egaleze bezna nopţii care conţine acele nenumărate luminiţe!<br />
Numărul celor care vizitau Templul de aur sporea. Stareţul a solicitat la primărie mărirea taxei de intrare, ca să ţină pasul cu inflaţia.<br />
Vizitatorii pe care-i văzusem pînă acum erau oameni modeşti, îmbrăcaţi în uniforme, haine de lucru sau pantaloni precum burlanele. De cînd au sosit însă trupele de ocupaţie, a început să înflorească viaţa de desfrîu prin jurul Templului de aur. Nu toate schimbările au luat o<br />
67<br />
întorsătura neplăcută. A renăscut obiceiul ceremoniei i ceaiului, iar femeile veneau acum la Templu în chimo- ] nouri viu colorate pe care le puseseră deoparte în anii de j război. Noi, preoţii, îmbrăcaţi în veşminte întunecate, I contrastam puternic cu restul lumii: parcă jucam roluri j de preoţi din amuzament sau parcă eram locuitorii unui! anume cartier care se străduia din răsputeri să păstreze vechile şi ciudatele obiceiuri în interesul turiştilor. Soldaţii americani erau pur şi simplu şocaţi din pricina noastră: ne trăgeau de mîneci fără nici o jenă şi rîdeau de noi. Uneori ne ofereau bani ca să-i lăsăm să ne poarte veşmintele şi, îmbrăcaţi astfel, îşi făceau fotografii ca ; amintire. Aceste lucruri s-au întîmplat cînd Tsurukawa şi cu mine am fost recomandaţi ca interpreţi vizitatorilor străini în locul ghizilor care nu vorbeau engleza.<br />
Era prima iarnă după război. începuse să ningă vineri seara, continua să ningă şi sîmbătă. Fiind la şcoală dimineaţa, ardeam de nerăbdare să mă întorc să văd Templul de aur acoperit de zăpadă.<br />
Ninse şi după-masă. Am ieşit de pe aleea vizitatorilor . şi, încălţat cu cizmele de cauciuc şi cu ghiozdanul pe umerii am pornit spre lacul Kyoko. Fulgii de zăpadă i cădeau cu iuţeală, necontenit. Cînd eram copil şi ningea \ îmi ridicam faţa spre cer, cu gura deschisă. Aşa am făcut i şi de data aceasta şi fulgii mi-au atins dinţii. Aveam i impresia că-i aud lovindu-se de o foiţă foarte subţire de metal. Am simţit fulgii împrăştiindu-mi-se prin gura caldă şi topindii-se la atingerea ei. în clipa aceea mi-a venit în minte imaginea ciocului păsării phoenix de pe j vîrful nivelului Kukyocho. Ciocul fierbinte şi neted al păsării aurii.<br />
Zăpada dă tuturor un soi de sprinteneală. Şi oare ar fi nepotrivit să afirm că eu, care nu împlinisem optsprezece ani, simţeam un avînt tineresc?<br />
Templul de aur era nespus de frumos învăluit în zăpadă. Crusta golaşă a acestei clădiri, cu pilonii j<br />
68<br />
jnălţinau-se aproape unul de altul, expusă intemperiilor, părea înviorată. Zăpada cădea nestingherită spre interior.<br />
— Oare de ce nu se bîlbîie zăpada? mă întrebam.<br />
Uneori, cînd fulgii se loveau de frunzele arbustului yat-sude1, cădeau pe pămînt ca şi cum s-ar fi împleticit. Dar în clipa în care m-am simţit învăluit de zăpada ce se lăsa încet-încet din înalt, am uitat de veninul din inimă şi mi s-a părut că mă întorc la o cadenţă spirituală mai nobilă, de parcă mă scăldam în muzică.<br />
Datorită zăpezii, tridimensionalul Templu de aur a căpătat cu adevărat o statură nouă, ca într-o fotografie, şi încetă să sfideze lumea exterioară. Ramurile golaşe de arţari ce se întindeau jur-împrejurul lacului nu prea suportau zăpada, aşa că păduricea părea mai golaşă ca oricînd. Ici-colo însă, zăpada se aduna pe pini. Era splendidă! Se adună zăpadă şi la suprafaţa îngheţată a lacului, dar, ce curios, în unele locuri nu era zăpadă, iar în altele lacul părea pur şi simplu spoit cu pete mari, albe, asemeni norilor dintr-un tablou decorativ. Stînca Kyusanhakkai şi insula Awaji păreau legate prin zăpada de la suprafaţa îngheţată a lacului, iar pinii care creşteau acolo păreau să se arcuiască, cu totul întîmplător, în mijlocul unei cîmpii de gheaţă şi zăpadă.<br />
Trei părţi ale Templului de aur era uimitor de albe: acoperişurile nivelelor Kukyocho şi Choondo, precum şi cel al lui Sosei. Partea nelocuită a clădirii era întunecată, şi această negreală a complicatei construcţii de lemn avea o oarecare prospeţime, contrastînd puternic cu zăpada. Cu cît priveşti mai mult un tablou ce aparţine curentului sudic, reprezentînd un castel cuibărit în munţi, cu atît vrei să te apropii de pînză pentru a vedea dacă nu cumva locuieşte cineva dincolo de ziduri. Tot aşa, farmecul ce-l exercita asupra mea vechiul lemn negru mă făcea să vreau să aflu dacă nu cumva turnul Templului este locuit. Dar chiar dacă-mi apropiam faţa de Templul de aur, nu făceam decît să mă ciocnesc de pînza mătăsoasă de zăpadă; şi mai mult de atît nu mă puteam apropia.<br />
1 Fatsia japonica (n.trad.).<br />
69<br />
1UVLIU1U1<br />
_ LIII L UC3UI13C Lfl LI<br />
cerul acoperit de zăpadă. Am ridicat privirile şi am urmărit atent fulgii, ce se roteau parcă pe loc, pentru ca apoi să se aşeze pe pereţii vechi, înveliţi într-o foiţă aurie ce-şi pierduse strălucirea, şi stăteau acolo pînă formau broboane aurii.<br />
Ziua următoare era duminică. Dis-de-dimineaţă veni după mine bătrînul ghid. „Avem vreun oaspete străin înainte de ora deschiderii", mă gîndeam. Ghidul îi vorbise soldatului prin semne, rugîndu-l să aştepte, şi veni să mă cheme, deoarece, cum am mai spus, eu vorbeam engleza. în mod surprinzător, mă descurcam mai bine decît Tsurukawa şi nici măcar nu mă bîlbîiam.<br />
La intrare oprise o maşină. Un soldat american, beat mort, stătea rezemat de unul din stîlpi. Cînd mi-am făcut apariţia, m-a privit de sus şi a rîs dispreţuitor.<br />
Grădina strălucea orbitor din cauza zăpezii. Pe acest fundal sclipitor se îndreptau spre mine, dinspre faţa cărnoasă a tînărului ofiţer, nori albicioşi de aburi amestecaţi cu miros de whisky. Mă simţeam stînjenit ca de obicei şi mă gîndeam ce poate simţi o persoană care mă depăşeşte atît de mult ca statură.<br />
Cum îmi făcusem un obicei din a nu mă împotrivi, am acceptat şi de data aceasta să-i arăt Templul, deşi nu se deschisese încă. I-am cerut să plătească taxa de intrare şi taxa pentru ghid. Spre surprinderea mea însă, individul cel mătăhălos şi beat nu dădea nici un semn că ar avea de gînd să plătească. Apoi s-a uitat în maşină şi parcă a zis:<br />
— Ieşi!<br />
Pe pragul maşinii văzui un picior încălţat într-un pantof fin, cu tocuri înalte. M-a surprins faptul că, deşi era frig, nu avea ciorapi. Mi-am dat seama pe loc că fata era o prostituată întreţinută de soldaţi străini, pentru că avea o haină de un roşu-aprins, iar unghiile de la mîini şi de la picioare erau la fel de roşii. Cînd i s-a desfăcut puţin haina, am zărit pe dedesubt o cămaşă de noapte jegoasă din material de prosop. Fata era foarte beată şi<br />
70<br />
privea hx. BarBaful era îmbrăcat îngrijit, in unirormâ, dar ea îşi aruncase pur şi simplu o haină peste cămaşa de noapte. Plecase în pripă.<br />
La lumina zăpezii, faţa ei părea foarte palidă. Roşul-aprins de pe buze contrasta puternic cu pielea albă, ce păţea aproape lipsită de culoare. De îndată ce puse piciorul jos pe pămînt, fata începu să strănute; mici cute se adunară în jurul nasului subţire şi ochii obosiţi şi tulburi priviră o clipă în zare, ca apoi să devină iar greoi, inexpresivi. Apoi îl strigă pe bărbat:<br />
— Jaak, Jaak! Tsu korudo, tsu korudo!1 Vocea fetei părea să rătăcească prin zăpadă, tristă. Bărbatul nu răspunse.<br />
Era prima oară cînd constatam că o astfel de femeie poate fi într-adevăr frumoasă. Nu pentru că semăna cu Uiko. Arăta ca un portret desenat cu multă migală, în aşa fel, încît nici măcar o trăsătură să nu aducă a Uiko. Această fată avea o frumuseţe proaspătă, provocatoare, ce părea să fie tocmai o reacţie la amintirea mea despre Uiko. Şi mă măgulea oarecum rezistenţa mea la tulburarea senzuală, urmare a primei mele experienţe legate de frumuseţe.<br />
Avea un singur punct comun cu Uiko. Nu mă băga deloc în seamă, aşa cum stăteam acolo, îmbrăcat într-un pulover murdar şi încălţat cu tenişi.<br />
Toată lumea de la Templu se sculase devreme şi curăţa zăpada, dar nu reuşiseră să degajeze decît cărarea vizitatorilor. Ar fi fost foarte complicat dacă ar fi venit acum vreun grup de vizitatori, deoarece nu era loc de trecere decît pentru cîţiva şi pe un singur şir. Am luat-o înaintea soldatului şi a fetei.<br />
Cînd a ajuns la lac şi i s-a deschis priveliştea în faţa ochilor, americanul ridică mîinile şi scoase un chiot de bucurie. A mai zis ceva, dar n-am înţeles. Apoi o scutură zdravăn pe fată. Fata încruntă din sprîncene şi repetă simplu:<br />
— O, Jaak, tsu korudo!<br />
1 Too cold (engl.) = E prea frig (n.trad.). 71<br />
ma întreoa ce sint Doaoeie roşu aie piantei aurii care se vedeau printre frunzele încărcate de zăpadă, dar n-am fost în stare să-i spun decît aokP. Probabil că trupul lui de uriaş a fost străbătut de un fior liric, dar se citea multă cruzime în ochii senini, albaştri. în cîntecele şi poeziile pentru copii ale Mamei Gîşte2 se vorbeşte despre ochi negri, cruzi şi pizmaşi. Adevărul este că arunci cînd îţi imaginezi cruzimea, în mod normal îi atribui altă trăsătură.<br />
Am început să-i vorbesc despre Templul de aur aşa cum scrie la carte. Soldatul era îngrozitor de beat şi n-avea siguranţă în picioare. Cu degetele amorţite de frig, am început să răsfoiesc cărţulia în engleză despre Templul de aur, pe care obişnuiam s-o citesc în astfel de ocazii. Dar americanul mi-a smuls-o din mînă şi a început să citească el, maimuţărindu-se. Am înţeles că nu mai avea nevoie de explicaţiile mele.<br />
M-am rezemat de balustrada de la Hosui-in, lăsîndu-mă pradă extazului provocat de sclipirea lacului. Interiorul Templului de aur nu fusese niciodată atît de expus luminii, atît de strălucitor. Ţi-era şi greu să-l priveşti.<br />
Cînd mi-am ridicat privirile, mi-am dat seama că bărbatul şi femeia se puseseră pe ceartă în drum spre Sosei. Cearta părea să se înteţească, dar nu pricepeam o iotă. Fata i-a răspuns brutal; nu-mi dădeam seama dacă vorbeşte engleză sau japoneză. Au luat-o spre Hosui-in, continuîndu-şi cearta. Păreau să fi uitat cu totul de mine.<br />
Americanul' se porni s-o insulte. Ea-i arse o palmă cu ] toată puterea. Apoi se întoarse şi o luă la fugă spre ieşire, j N-am înţeles ce se întîmpla, dar şi eu am părăsit Templul j de aur şi am luat-o la fugă pe malul lacului. Cînd am j ajuns lingă fată, americanul cu picioarele lui lungi mi-o ) luase înainte şi o ţinea strîns de gulerul hainei. O ţinea pe !<br />
1 Plantă cu frunze aurii (n.trad.).<br />
2 Autoarea imaginară a unei culegeri de poezii pentru copii, publicată sub titlul Mother Goose's Melody (Melodia Maniei Gîşte) în 1781 (n.trad.).<br />
72<br />
ea, dar mă privea pe mine. A dat drumul gulerului. Avea probabil o forţă fantastică, pentru că în clipa în care a luat mîna de pe guler, fata căzu. Poalele hainei s-au desfăcut şi i s-au văzut pulpele dezgolite, întinse pe zăpada albă. Fata nici nu încercă măcar să se ridice. II străfulgera cu privirea, de acolo de jos, pe uriaşul care o domina. Abia m-am abţinut să nu îngenunchez şi s-o ajut să se ridice. Tocmai mă pregăteam să fac lucrul acesta, cînd americanul a strigat:<br />
— Hei!<br />
M-am întors. Stătea în faţa mea cu picioarele depărtate. Mi-a făcut un semn cu degetele. Apoi, cu o voce complet schimbată — o voce caldă, dulce —, spuse în engleză:<br />
— Calc-o! Hai, calc-o!<br />
Nu înţelegeam ce vrea. Citeam parcă un ordin în ochii lui albaştri, ce mă priveau de la înălţime. Vedeam peste umerii lui laţi Templul de aur acoperit de zăpadă, strălucind sub cerul albastru, posomorit. Nu mai rămăsese nici urmă de cruzime în ochii lui albaştri. Nu ştiu de ce, dar în momentul acela mi se păreau chiar foarte duioşi.<br />
Ridică mîna, mă apucă de ceafă şi mă săltă. în ciuda gesturilor brutale, vocea îi era caldă şi blîndă.<br />
— Calc-o! spuse. Trebuie s-o calci!<br />
Incapabil să mă opun, mi-am ridicat piciorul încălţat. Americanul mă bătu pe umăr. Piciorul mi se ridică şi păşii pe ceva moale ca noroiul de primăvară. Era stomacul fetei. Fata închise ochii şi gemu.<br />
— Hai, mai tare! Nu te lăsa!<br />
Mi-am lăsat piciorul pe fată. Lupta care se dăduse în mine cînd am apăsat-o prima dată făcu loc unei plăceri de nedescris.<br />
„E stomac de femeie, gîndeam. Acesta este pieptul." Nu mi-am putut imagina niciodată că un trup omenesc poate fi atît de elastic, că poate reacţiona cu atîta mobilitate.<br />
— Ajunge, spuse americanul desluşit.<br />
Ridică fata politicos, îi şterse noroiul şi zăpada de pe haine şi o ajută să se urce în maşină. Păşea înainte, fără să privească în direcţia mea; nici fata nu m-a privit. Cînd<br />
73<br />
au ajuns ia maşina, a lasat-o pe tată să urce prima. Se pare că se dusese efectul băuturii. Americanul se întoarse spre mine şi-mi spuse grav:<br />
— Mulţumesc.<br />
A vrut să-mi dea ceva bani, dar am refuzat. Luă atunci două cartuşe de ţigări americane din maşină şi mi le vîrî în braţe.<br />
Obrajii îmi ardeau şi se reflectau parcă în albul zăpezii. Maşina dispăru în zare, ridicînd în urma ei un nor de zăpadă. Tremuram tot de emoţie.<br />
După tfe mi-a mai trecut, m-am gîndit la un plan. Ce-ar fi să dau şi eu dovadă de puţină abilitate şi diplomaţie! Stareţului îi plăceau ţigările. Ce încîntat ar fi să primească acest dar! Şi fără să ştie absolut nimic.<br />
Nu trebuia să mărturisesc tot ce se întîmplase. Am făcut ce-am făcut pentru că mi s-a ordonat şi am fost con-strîns. Dacă nu l-aş fi ascultat pe american, cine ştie ce-aş fi păţit!<br />
Am mers la stareţ în Marea Bibliotecă. Diaconul îi rădea capul, fiind foarte priceput la astfel de treburi. Am aşteptat pe verandă unde strălucea puternic soarele dimineţii. Se adunase în grădină zăpada pe pinul-barcă şi sclipea orbitor; arăta exact ca o barcă pliantă nou-nouţă.<br />
Stareţul stătea cu ochii închişi cînd diaconul îl rădea. Ţinea în mînă o bucată de hîrtie în care aduna părul tuns. Conturul capului se schiţa tot mai mult, pe măsură ce diaconul îşi continua operaţia. După ce termină, diaconul înfăşură capul proaspăt ras într-un prosop fierbinte. • îndepărtă apoi prosopul şi de sub el ieşi un cap ca de j nou-născut, sclipitor, de parcă ar fi fost fiert.<br />
Am reuşit să-i spun ce vreau şi i-am dat cele două cartuşe de Chesterfield, cu o plecăciune.<br />
— Ah! spuse stareţul, îţi mulţumesc foarte mult. Zîmbi puţin. Asta a fost tot. Apoi luă negustoreşte cele l<br />
două cartuşe şi le puse, ca din întîmplare, pe biroul ticsit I de hîrtii şi scrisori. Cînd diaconul începu să-i maseze j umerii, stareţul închise iar ochii.<br />
A trebuit sâ mă retrag. Fierbeam de nemulţumire. Fapta rea şi de neînţeles pe care o comisesem, ţigările pe care le primisem drept răsplată, faptul că stareţul le-a luat pur şi simplu fără să ştie măcar de unde şi de ce le-am primit — toate acestea trebuiau să ducă la ceva mai dramatic şi mai violent. Faptul că o persoană de talia stareţului ignora complet ce se întîmplase constituia un motiv în plus de a-l dispreţui.<br />
pe cînd mă pregăteam să ies din cameră, stareţul mă opri.<br />
— Ascultă! spuse el. Am de gînd să te trimit la Universitatea Otani de îndată ce terminj şcoala. Trebuie să înveţi serios, băiatule, ca să obţii medii bune la admitere. Aceasta ar fi fost şi dorinţa tatălui tău.<br />
Vestea a fost răspîndită imediat în tot Templul de către diacon. Un jiso căruia stareţul îi recomandă să-şi urmeze studiile mai departe, asta însemna că e un tînăr de nădejde. Se întîmpla şi pe vremuri ca un jiso să meargă seară de seară la stareţ să-i maseze umerii, nutrind speranţa că-l va recomanda pentru universitate, şi în multe cazuri ambiţioşii se realizau. Tsurukawa, care urma să intre la Universitatea Otani pe cheltuiala părinţilor, m-a bătut pe umăr încîntat cînd a auzit vestea. Alţii însă, cărora stareţul nu le promisese nici o recomandare, n-au mai vorbit cu mine după aceea.<br />
74<br />
Capitolul IV<br />
ÎN PRIMĂVARA ANULUI 1947 începeau cursurile de pregătire pentru admiterea la universitate. Dar rezultatele obţinute de mine n-au fost considerate cu totul ieşite din comun; stareţul mă proteja în continuare, iar colegii de la Templu mă invidiau. Dacă priveam problema din afară, puteam să o iau drept un motiv de mîndrie dar, de fapt, avansarea mea a fost întunecată de o situaţie neplăcută la care nici măcar nu vreau să mă gîndesc.<br />
într-o zi, cînd m-am întors de la şcoală, cam la o săp-tămînă după ce stareţul îmi dăduse recomandarea pentru universitate, l-am văzut pe celălalt jiso, care nu primise aşa ceva, privindu-mă fericit. Pînă atunci acest tînăr nu-mi adresase nici un cuvînt. Şi diaconul, şi paracliserul păreau schimbaţi. îmi dădeam totuşi seama că se străduiesc să nu pară altfel decît pînă acum.<br />
M-am dus la Tsurukawa în cameră în seara aceea şi m-am plîns de schimbarea survenită în atitudinea celor din Templu faţă de mine. La început, fără să mă privească în ochi, încercă să mă convingă că nu se întîmplase nimic; dar nu era el omul care să fie în stare să-şi ascundă sentimentele şi imediat i-am citit vinovăţia în priviri.<br />
— Am auzit şi eu de la celălalt jiso, spuse Tsurukawa, şi nici el nu ştie decît din auzite, pentru că era la şcoală. Oricum, se pare că s-a întîmplat ceva bizar cît ai fost plecat.<br />
Aveam o bănuială, aşa că am insistat să continue. Tsurukawa m-a rugat să păstrez secretul. Privindu-mă fix în ochi, începu să-mi povestească.<br />
76<br />
In după-amiaza respectivă, a venit la Templu o fată şi a cerut să vorbească cu stareţul. Purta haină roşie, în mod cert era o prostituată întreţinută de străini. în locul stareţului a venit la poartă diaconul. Fata i-a vorbit urît diaconului şi a insistat să-l vadă pe stareţ. în clipa aceea, din nefericire, stareţul îşi făcu apariţia pe culoar. Văzînd fata, a venit la intrare. Fata i-a spus că aproximativ cu o săptămînă în urmă, în dimineaţa în care ninsese, vizitase Templul împreună cu un soldat străin. Soldatul a trîntit-o pe jos, iar un jisO, ca să se dea bine pe lîngă el, a călcat-o în picioare. în seara aceea a avortat. Dată fiind situaţia, se simţea îndreptăţită să ceară despăgubire de la Templu, în cazul în care nu i se acorda, avea de gînd să demaşte întreaga afacere de la Rokuon-ji şi să-şi reclame drepturile public.<br />
Stareţul i-a dat nişte bani, fără să spună un singur cuvînt şi a trimis-o acasă. Toată lumea ştia că eu am făcut pe ghidul în ziua respectivă, dar stareţul a spus că, deoarece nu sînt martori la Templu care să-mi fi văzut comportarea necuviincioasă, mai bine să nu mi se spună. Iar el avea de gînd să închidă ochii la tot. Cînd cei de la Templu au auzit povestea de la diacon, au bănuit imediat că eu eram vinovatul.<br />
Tsurukawa mă luă de mînă. Era gata să plîngă. M-a privit cu ochii lui curaţi şi m-a întrebat direct, copilăreşte: — Ai putut tu să faci una ca asta? Mi-am scotocit puţin starea de spirit. Tsurukawa mă provocase. De ce-mi pusese o astfel de întrebare? Din prietenie? îşi dădea oare seama că se lepăda de adevărata lui datorie? Ştia el oare că astfel mă trăda pe mine, în ce aveam eu mai profund?<br />
Am mai spus, Tsurukawa era reversul meu pozitiv. Dacă s-ar fi străduit cît de cît să mă înţeleagă şi mi-ar fi fost cu adevărat devotat, nu mi-ar fi pus astfel de întrebări, nu m-ar fi întrebat nimic, ci mi-ar fi luat tristeţea ca atare şi ar fi transformat-o în bună dispoziţie. Atunci minciuna ar fi devenit adevăr şi adevărul minciună. Dacă Tsurukawa şi-ar fi păstrat bunul obicei de a transforma<br />
77<br />
umbra în lumină, noaptea în zi, lumina lunu in lumina soarelui, umezeala muşchiului noaptea în freamătul frunzelor tinere, strălucitoare din miezul zilei — atunci poate aş fi fost capabil să-mi bîlbîi cumva mărturisirea. Dar tocmai de data aceasta n-a procedat aşa. Tristeţea mi-a sporit de aceea şi mai mult.<br />
Am rîs în doi peri. Beznă în Templul neîncălzit. Genunchi reci. Bătrînii piloni uriaşi ai Templului se înălţau în jurul nostru. Stăteam amîndoi ghemuiţi şi vorbeam în<br />
şoaptă.<br />
Eram îmbrăcat doar în pijama şi tremuram, probabil din cauza frigului. Dar plăcerea de a-l minţi în faţă pe prietenul meu pentru prima oară era suficientă ca să-mi tremure genunchii.<br />
— N-am făcut nimic, i-am răspuns.<br />
— Zău? exclamă Tsurukawa. Deci fata a minţit. Lua-o-ar naiba! Şi unde mai pui că şi diaconul a crezut-o!<br />
Indignarea îndreptăţită a lui Tsurukawa spori. Spuse că are de gînd să-i explice stareţului situaţia a doua zi. în clipa aceea, îmi trecu prin minte imaginea capului proaspăt ras care arăta ca o legumă fiartă. Apoi i-am văzut obrajii trandafirii, cuminţi. Nu ştiu de ce, dar mi s-a făcut brusc silă.<br />
Era important să-i stăvilesc indignarea lui Tsurukawa, să i-o îngrop înainte de a ieşi la lumină.<br />
— După părerea ta, stareţul crede că eu am făcut o asemenea faptă? l-am întrebat.<br />
— Ştiu şi eu? spuse Tsurukawa, vădit încurcat de<br />
această nouă idee.<br />
— N-au decît să mă vorbească în spate cît poftesc. Atîta vreme cît stareţul ţine cu mine, sînt liniştit. Eu aşa<br />
văd lucrurile.<br />
Apoi am reuşit să-l conving pe Tsurukawa că dacă încearcă să-mi ia apărarea, de fapt stîrneşte mai mult bănuiala celorlalţi. Numai pentru că stareţul credea în nevinovăţia mea, i-am explicat eu, a preferat să nu spună nimic şi să nu bage în seamă toată tărăşenia. Pe măsură ce vorbeam, bucuria îmi umplea inima, iar această<br />
78<br />
bucurie prinse treptat rădăcini. Era o bucurie care părea să spună: „Nu sînt martori. Nimeni nu te poate acuza."<br />
Nu mă gîndeam nici o clipă că stareţul crede în nevinovăţia mea, dimpotrivă: el era singurul absolut convins de ea. Faptul că a trecut atît de uşor peste fapta mea mă îndreptăţea şi mai mult să-mi menţin bănuiala. Poate că şi-a dat seama chiar în clipa în care i-am dat cartuşele de Chesterfield. Poate motivul pentru care a trecut lucrurile sub tăcere a fost şi faptul că mă pîndea, mă aştepta să vin de bună voie să mă spovedesc. Şi nu numai atît. Poate recomandarea pentru universitate a fost tocmai momeala care să-mi smulgă mărturisirea: dacă nu-i spuneam adevărul, şi-o retrăgea drept pedeapsă pentru necinstea mea; dacă mărturiseam, totuşi, şi dacă se convingea pe deplin ca mă căiesc, putea să-mi facă o favoare: să-mi lase recomandarea.<br />
Capcana cea mare consta în faptul că îi spusese diaconului să nu-mi sufle o vorbă. Dacă eram cu adevărat nevinovat, puteam să trăiesc mai departe senin, fără să ştiu sau să-mi dau seama că se întîmplase ceva. Dacă, pe de altă parte, făcusem fapta aceea urîtă, aş putea foarte bine — presupunînd că sînt deştept — să mă prefac că trăiesc mai departe liniştit, arătînd astfel că n-am nici o vină: starea normală a unui om care nu are nimic pe conştiinţă. Aşa că ar fi mai bine să mă prefac. Era cea mai bună soluţie, era singurul mijloc prin care-mi puteam dovedi nevinovăţia. Stareţul insinua prea mult. Grozavă cursă mi-a mai întins! La gîndul acesta mă cuprinse furia. Se părea că n-aveam nici o scuză pentru ce făcusem. Dacă n-aş fi călcat-o pe fată, americanul ar fi putut foarte bine să scoată revolverul şi să mă ameninţe. La urma urmei nu ai cum să te opui forţelor de ocupaţie. Fusesem obligat să fac ce făcusem.<br />
Dar senzaţia pe care am avut-o cînd i-am simţit stomacul pe talpa tenişilor, senzaţia pe care mi-a dat-o elasticitatea trupului ei, gemetele, felul cum arăta — ca o floare strivită gata-gata să înflorească —, ameţeala, descumpănirea pe care mi-a provocat-o, senzaţia care a<br />
79<br />
trecut ui uipa aceea ca un ruiger ain trupm retei in ai meu — nu mai pot pretinde că m-a obligat cineva să mă bucur de toate aceste lucruri. Tot nu pot uita farmecul acelei clipe. Şi stareţul ştia cu siguranţă ce-am simţit, ştia totul pînă în cele mai mici amănunte, ştia sigur ce plăcere am simţit!<br />
în anul următor am fost ca o pasăre în colivie. Colivia îmi apărea mereu în faţa ochilor. Hotărît să nu mărturisesc niciodată, mă simţeam încordat peste zi. Ciudat! Fapta, care la momentul respectiv nu mi-a stîrnit nici un sentiment de vinovăţie, începu să prindă contur. Nu-mi era chiar uşor, deoarece ştiam că din cauza mea fata pierduse sarcina. Fapta mea se aşternuse ca o pulbere aurie în memorie şi începuse să iradieze o lumină orbitoare care-mi sfredelea gîndurile. Strălucirea mîr-şăviei... Da, asta era. Poate să nu fi fost un păcat prea mare, dar oricum eram conştient de faptul că-l comisesem. Această conştiinţă a vinovăţiei era precum un ornament în interiorul meu.<br />
Cît despre aspectul practic al problemei, pînă la examenul de admitere la Universitatea Otani nu-mi rămînea decît să trăiesc într-o stare de nesiguranţă continuă, dîndu-mi silinţa să ghicesc adevăratele intenţii ale stareţului în ce mă priveşte. Stareţul n-a spus niciodată nimic în legătură cu retragerea promisiunii de a mă ajuta să urmez această facultate. Pe de altă parte însă, nu m-a încurajat în nici un fel vorbindu-mi de pregătirile pentru examenul de admitere. Cît aşteptam să-mi spună ceva, orice, numai să-mi spună! Dar parcă dinadins nu spunea nimic, supunîndu-mă unei torturi epuizante. Cît despre mine, poate de teamă sau din încăpăţînare, ezitam să-l întreb ce gînduri are cu mine. Pe vremuri, îl priveam pe părintele Dosen cu respectul cuvenit şi din cînd în cînd cu ochi critici. Dar acum începuse să dobîndească treptat proporţii monstruoase, aveam impresia că în trupul lui nu sălăşluieşte o inimă omenească obişnuită. Ori de cîte ori voiam să-mi întorc privirile, această fiinţă plutea în fata mea ca un castel-fantomă.<br />
80<br />
lh<_ luuşnui lumimei, stareţul rusese solicitat la funeraliile unui fost enoriaş şi, deoarece făcea două ore cu trenul pînă la locul respectiv, ne anunţă cu o seară înainte că pleacă la ora cinci şi jumătate dimineaţa. îl însoţea diaconul. Ca să fim gata pentru plecarea stareţului, trebuia să ne sculăm la ora patru, să facem curat, să pregătim micul dejun. De cum ne-am trezit, ne-am şi făcut „datoria de dimineaţă" care consta în recitarea sutrei, în timp ce diaconul îl ajuta pe stareţ la pregătirile de plecare. Dinspre curtea rece şi întunecoasă venea scîrţîitul neîntrerupt al găleţii din fîntînă. Ne-am spălat repede pe faţă. Cîntatul cocoşilor din grădină străpungea zorile; era ceva proaspăt în cucurigul lor.<br />
Ne-am suflecat mînecile mantiilor preoţeşti şi am luat-o în grabă spre sala vizitatorilor unde urma să ne întrunim. în răcoarea zorilor, rogojinile de paie din sala cea mare, pe care nu dormise nimeni niciodată, îţi dădeau o senzaţie ciudată, parcă îţi respingeau atingerea. Luminările din altar pîlpîiau. Ne-am închinat. Mai întîi ne-am făcut plecăciunea din picioare, apoi am îngenuncheat pe rogojini şi ne-am plecat capul de trei ori la sunetul gongului.<br />
îmi plăcea prospeţimea vocilor bărbăteşti la cîntarea sutrei de dimineaţă. Aveau cea mai puternică rezonanţă. Vocile profunde păreau să risipească toate gîndurile necurate ce se adunau peste noapte; aveai senzaţia că din corzile vocale ale tuturor cîntăreţilor ţîşnesc în şuvoi stropi negri ce sînt împroşcaţi în jur. Nu ştiu dacă şi vocea mea răsuna la fel, dar îmi plăcea să cred că şi ea risipea aceleaşi gînduri necurate ca şi ale altora.<br />
Stareţul era gata de plecare înainte de a se termina „întrunirea la fiertură". Conform obiceiului, ne-am aliniat cu toţii la intrare ca să-l petrecem. Era încă întuneric şi cerul era plin de stele. Sub cerul înstelat, cărarea de pietre se întindea lin, pînă la poarta Sanmon, dar umbrele marilor stejari, pruni şi pini se tîrau pe pămînt, amestecîndu-se între ele şi ocupînd toată suprafaţa.<br />
81<br />
zorilor îmi pişcă coatele. 1<br />
Totul se desfăşură în tăcere. Am făcut plecăciunile de '1 rigoare stareţului fără să scoatem un cuvînt, iar el ne * răspunse aproape imperceptibil. Apoi zgomotul paşilor stareţului şi ai diaconului s-a stins treptat, pe măsură ce se 'depărtau pe cărarea pietruită. Obiceiul este, la cei din secta Zen, ca atunci cînd petreci pe cineva la plecare, să aştepţi pînă dispare complet din raza vizuală. Acum nu le mai distingeam bine siluetele. Nu se mai vedeau decît poalele albe ale mantiilor şi şosetele albe. La un moment dat, păreau să fi dispărut complet, dar de fapt nu era aşa: îi ascundeau copacii. După un timp, apărură iar mantiile şi şosetele albe, şi nu ştiu de ce ecoul paşilor lor mi se păru mai puternic decît înainte. îi priveam cum se depărtează şi mi se părea că a trecut o veşnicie pînă au dispărut pe poarta principală.<br />
în clipa aceea un impuls ciudat prinse contur. Exact ca atunci cînd cuvinte importante încercau să-şi croiască drum, libere, din gura mea, dar erau blocate de bîlbîială; aceeaşi soartă avu şi acest impuls înăbuşit, arzîndu-mi gîtul. Era de fapt o dorinţă subită de eliberare, de uşurare, în aceeaşi clipă, ambiţiile mele anterioare — dorinţa mea de a intra la universitate, şi mai mult, speranţa sugerată de mama de a-i lua locul stareţului — încetară să mai existe. Voiam să mă eliberez de o forţă mută ce pusese stăpînire pe miije şi mă domina.<br />
Nu pot spune ca în clipa aceea duceam lipsă de curaj. Curajul necesar pentru a putea face o mărturisire era de fapt un fleac. Pentru unul ca mine care şi-a trăit cei douăzeci de ani în tăcere, valoarea unei confesiuni nu era, de fapt, prea mare. S-ar putea ca lumea să mă considere exagerat, dar adevărul este că, ţinîndu-mi firea în ciuda tăcerii stareţului şi refuzînd să mă spovedesc, m-am confruntat doar cu o singură problemă: „Există oare păcate?" Şi dacă o ţineam aşa pînă la capăt şi nu mărturiseam, atunci se dovedea că păcatul, chiar unul mic, exista totuşi. Pe cînd întrezăream, printre copaci, mantia şi<br />
82<br />
rilor, forţa care-mi ardea gîtul deveni aproape de<br />
estăpîriit şi voiam să fac o mărturisire totală. Aş fi vrut<br />
s fug după stareţ, să mă agăţ de mîneca lui şi să-i<br />
novestesc cu voce tare tot ce se întîmplase în dimineaţa<br />
aceea cu ninsoare. Nu cred că din respect pentru omul<br />
care-mi stîrnise astfel de dorinţe. Forţa pe care o exercita<br />
stareţul asupra mea era mai mult o forţă fizică.<br />
La gîndul că dacă mă spovedesc, se spulberă primul păcat din viaţa mea, am avut însă o ezitare puternică: parcă mă trăgea ceva înapoi. Apoi silueta stareţului trecu de poartă şi dispăru sub cerul liniştit, întunecat.<br />
Toţi se relaxară subit şi porniră zgomotoşi spre intrare. Stăteam pe loc, dus pe gînduri, dar m-a trezit Tsurukawa din visare, bătîndu-mă pe umăr. Umărul s-a trezit. Umărul meu slab şi prăpădit şi-a redobîndit mîndria.<br />
După cum am mai spus, am reuşit să absolv cu bine cursurile anului pregătitor, în ciuda dificultăţilor întîmpi-nate. N-a trebuit să fac nici o mărturisire. La cîteva zile după aceea, stareţul ne-a chemat, pe mine şi pe Tsurukawa, şi ne-a spus, scurt, că trebuie să începem să ne pre.gătim pentru examene, că vom fi scutiţi de treburile de la Templu cît timp sîntem ocupaţi cu învăţatul.<br />
Am reuşit la universitate, cu toate acestea problemele nu erau complet lămurite. Atitudinea stareţului nu-mi lăsa de înţeles ce părere are despre ziua aceea cu zăpadă; nici nu-mi puteam da seama ce intenţii are în ce priveşte succesorul.<br />
Universitatea Otani însemna un moment de răscruce. Era pentru prima oară în viaţă cînd mă familiarizam cu idei, cu idei pe care le alesesem deliberat. Otani data de prin 1663, cînd căminele studenţeşti au fost mutate de la templuj Chikushi Kanzeon la conacul Kikoku din Kyoto. De atunci a servit drept mînăstire urmaşilor sectei Otani de la templul Hongan. Pe vremea celui de-al cincisprezecelea Patriarh al templului Hongan, un adept pe nume Soken Takagi, care locuia la Niniwa, făcuse o donaţie<br />
83<br />
Karasumagashira din partea de nord a capitalei şi au înfiinţat acolo universitatea. Terenul se întindea pe numai zece acri de pămînt şi era prea mic pentru o universitate. Şi totuşi aici au studiat şi s-au iniţiat în principiile bud-dhismului mulţi tineri, nu numai din secta Otani, ci din toate sectele buddhiste.<br />
O poartă veche din cărămidă despărţea terenurile universităţii de stradă şi de liniile de tramvai. în partea de vest, poarta dădea spre muntele Hiei. De aici, o alee pietruită ducea pînă la poarta cea mare pentru maşini a clădirii principale, o construcţie întunecată, mohorîtă, cu două nivele. Pe vîrful"acoperişului de la intrare se înălţa un turn arămiu. Nu era nici pentru ceas, nici pentru clopot; sub paratrăsnetul subţire, o fereastră pătrată eclipsa un colţ din cerul albastru.<br />
Lîngă intrare se înălţa un tei bătrîn, ale cărui frunze minunate străluceau precum cuprul în soare. Universitatea, care la origine avusese doar clădirea principală, se extinsese cu timpul, iar diferitele ei părţi fură legate între ele la întîmplare. Era în mare parte o construcţie veche din lemn, cu un singur nivel. înăuntrul clădirii nu puteai intra încălţat, iar diferitele aripi erau legate prin coridoare interminabile făcute din scînduri din lemn de bambus. Cu vremea, duşumeaua începu să trosnească. Din cînd în cînd se mai reparau porţiunile stricate şi, cînd treceai dintr-o aripă în alta, căleai pe un adevărat mozaic de lemn închis şi deschis la culoare, deoarece seîndurile vechi erau intercalate cu cele noi.<br />
Cînd te înscrii la o şcoală nouă sau la universitate, deşi vii cu forţe proaspete, ai parcă sentimentul zădărniciei lucrurilor. Aşa am păţit şi eu în primele zile la Universitatea Otani. Deoarece nu-l cunoşteam decît pe Tsu-rukawa, m-am văzut obligat să vorbesc numai cu el. Totuşi, după cîteva zile ne-am dat seama că nu e bine să facem opinie separată. Tsurukawa a fost de aceeaşi părere, aşa că după ce-am hotărît să nu mai stăm împreună în<br />
84<br />
mic, necare â încercat să-şi lege noi prietenii. Fiind însă bîlbîit, n-aveam curajul lui Tsurukawa şi, pe măsură ce numărul prietenilor lui sporea, mă simţeam din ce în ce mai izolat.<br />
In programa din anul pregătitor de la universitate am avut următoarele obiecte; etică, japoneză, studiul ideogramelor, chineză, engleză, istorie, scriere buddhistă, logică, matematică şi educaţie fizică. De la bun început mi-au dat de furcă cursurile de logică. într-o bună zi, m-am hotărît să-l abordez pe unul din studenţi în pauza de prînz, mai cu seamă că îmi propusesem de cîtva timp să fac cunoştinţă cu el. Stătea întotdeauna singur şi-şi lua gustarea lîngă straturile de flori din grădină. Obiceiul acesta era ca un soi de ritual şi nici unul din studenţi nu se apropia, în special de cînd au constatat cu cît dezgust îşi priveşte mîncarea. Nici el nu vorbea cu ceilalţi studenţi şi părea să respingă ideea de a se împrieteni cu vreunul din ei.<br />
Ştiam că-l cheamă Kashiwagi. Ce m-a frapat la el erau picioarele strîmbe şi faptul că avea un mers tare ciudat, întotdeauna îţi lăsa impresia că umblă prin noroi: cînd reuşea, în sfârşit, să scoată un picior din noroi, parcă se împlînta celălalt. Nu puteai însă să nu-i remarci sprinteneala. Mersul lui era ca un dans exagerat, cu totul şi cu totul original.<br />
Era normal să-l fi remarcat pe Kashiwagi încă din prima zi. M-am simţit uşurat cînd mi-am dat seama cît este de urît. Picioarele lui strîmbe însemnau de la bun început un acord perfect cu starea mea.<br />
Kashiwagi îşi deschise cutiuţa cu gustare pe un petec de trifoi din grădină. Grădina se afla lîngă o clădire dărăpănată ce adăpostea camerele în care noi făceam exerciţii de karate şi jucam ping-pong; nu mai rămăsese aproape nici un geam la ferestre. în grădină creşteau nişte pini prăpădiţi şi cîteva rame din lemn acopereau răsadniţele goale. Vopseaua albastră a ramelor începuse să se scorojească; era urîtă şi încreţită ca nişte flori artificiale. Lîngă răsadniţe se aflau cîteva rafturi pentru vase<br />
85<br />
strat de ciuboţica-cucului şi unul de zambile.<br />
Era plăcut să stai pe trifoi. Frunzele gingaşe absorbeau lumina şi o grămadă de umbre micuţe parcă pluteau uşor deasupra pământului. Kashiwagi nu se deosebea cu nimic de ceilalţi studenţi; numai cînd umbla te frapa diformitatea. Chipul lui palid avea o frumuseţe rece. Percepeai o sluţenie fizică şi în acelaşi timp o frumuseţe aproape feminină. Handicapaţii fizic şi femeile frumoase se satură să fie priviţi, se plictisesc de a fi în permanenţă subiectul atenţiei altora, se simt îngrădiţi; ei răspund privirilor prin propria prezenţă.<br />
Cel care priveşte cu adevărat e cel care cîştigă. Kashiwagi se uita la gustare, dar simţeam că ochii examinează atent lumea din jur.<br />
Părea un îngîmfat, cel puţin aceasta a fost impresia pe care mi-a lăsat-o arunci. Privindu-l în lumina primăverii, printre flori, mi-am dat seama că el nu suferea de sfiiciune, de vinovăţia secretă pe care o resimţeam eu. El era o umbră care-şi revendica drepturile, care se afirma sau, mai simplu, era umbra însăşi. Soarele n-avea cum să pătrundă prin pielea aceea dură.<br />
Cutia cu gustarea n-a fost prea consistentă, dar i-a mîncat conţinutul preocupat şi scîrbit; oricum, gustarea pe care şi-o pregătise era doar cu puţin inferioară celei pe care mi-o pregăteam eu dimineţile din rămăşiţele de la micul dejun găsite în Templu. în 1947, dacă nu-ţi puteai permite să-ţi procuri alimente de la bursa neagră, era imposibil să mănînci ca lumea. M-am aşezat lîngă Kashiwagi cu un caiet şi cutia cu gustare în mînă. Umbra mea îi căzu pe mîncare, aşa că-şi ridică privirile. S-a uitat la mine, apoi şi-a coborît iar privirile şi şi-a reluat mestecatul monoton, ca un vierme de mătase care ronţăie frunze de dud.<br />
— Scuză-mă, am spus, bîlbîindu-mă teribil. Voiam să te întreb ceva în legătură cu nişte chestiuni pe care nu le-am înţeles la ultimul curs.<br />
Arbuşti pitici (n.trad.).<br />
86<br />
iiniDa standard din Tokyo, deoarece mă hotărîsem să renunţ la accentul din Kyoto după intrarea la universitate.<br />
— Nu înţeleg o iotă din ce zici, spuse Kashiwagi. N-aud decît o bîlbîială nesfîrşită.<br />
Am simţit că mă înroşesc. Kashiwagi îşi linse beţi-şoarele cu care mîncase şi continuă:<br />
— Ştiu de ce-ai intrat în vorbă cu mine. Te cheamă Mizoguchi, nu? Dacă tu eşti de părere că trebuie să ne împrietenim numai pentru faptul că sîntem amîndoi nişte handicapaţi, n-ai decît, nu mă deranjează. Dar în comparaţie cu ce am eu, crezi că bîlbîială ta este chiar atît de gravă? Nu crezi că faci prea mult caz de ea şi de tine?<br />
Mai tîrziu, cînd am aflat că acest Kashiwagi provenea dintr-o familie din secta Rinsai-Zen, mi-am dat seama că prin întrebările şi răspunsurile lui nu făcea decît să abordeze problemele în maniera caracteristică unui preot Zen; n-am cum să neg însă influenţa puternică pe care a exercitat-o asupra mea în vremea aceea.<br />
— Bîlbîie-te! Hai, bîlbîie-te!<br />
îl ascultam, uimit la culme de modul în care spusese lucrurilor pe nume.<br />
— Ai dat în sfîrşit de cineva în faţa căruia poţi să te bîlbîi nestînjenit, nu? Aşa sînt oamenii, ştii doar. Toţi îşi caută un tovarăş. Ia ascultă, eşti încă virgin?<br />
Am dat din cap că da, fără măcar să zîmbesc. Kashiwagi mi-a pus întrebarea exact ca un doctor, aşa că am considerat că-i mai bine să nu-l mint.<br />
— Da, aşa gîndeam şi eu. Eşti virgin. Dar nu eşti frumos. N-ai nimic frumos. N-ai succes la fete şi ţi-e teamă de profesioniste. Asta e! Dar dacă, arunci cînd te-ai gîndit să te împrieteneşti cu mine, te-ai gîndit că şi eu sînt virgin, te înşeli. Vrei să auzi povestea mea? Fără să aştepte vreun răspuns, Kashiwagi continuă: — Sînt fiul unui preot Zen din Sannomiya şi m-am născut cu picioarele strîmbe. Cînd mă auzi destăinu-indu-mă în felul acesta, îţi imaginezi probabil că sînt un amărît bolnăvicios căruia nu-i pasă cu cine stă de vorbă,<br />
87<br />
nu sînt aşa. N-aş fi în stare să mă destăinuiesc oricui. Nu prea îmi convine că-ţi spun, dar adevărul este că te-am ales deliberat pe tine de la bun început ca să-mi asculţi povestea vieţii. înţelegi, m-am gîndit că poate tu o să ai mai mult de profitat decît oricare altul dacă o să afli ce-am făcut. Cel mai bun lucru ar fi să faci şi tu la fel. După cum bine ştii, credincioşii îi adulmecă pe credincioşi, abstinenţii pe abstinenţi.<br />
Ei bine, mie îmi era ruşine de situaţia în care mă aflam. Am considerat că a mă împăca cu ea însemna o înfrîngere. Dacă era să mă apuc să port pică, bineînţeles că nu duceam lipsă de motive. Părinţii mei ar fi putut să aranjeze să mă opereze la picioare cînd eram mic. Acum e prea tîrziu. Dar părinţii îmi sînt absolut indiferenţi şi mă enervează ideea de a avea un dinte împotriva lor.<br />
Credeam că n-o să mă iubească femeile. După cum probabil ştii şi tu, e mai comod şi mai liniştitor să gîndeşti astfel. Nu era neapărat o contradicţie între această credinţă şi refuzul meu de a mă împăca cu situaţia. înţelegi, dacă aş fi crezut că femeile mă pot iubi aşa cum arăt, adică în actuala situaţie, atunci, în măsura în care aş fi crezut asta, m-aş fi împăcat cu starea de lucruri. Mi-am dat seama că cele două tipuri de curaj — curajul de a judeca realitatea exact cum se prezenta ea şi curajul de a lupta cu acest raţionament — se puteau foarte bine împăca unul cu altul. Fără să mă tulbur cîtuşi de puţin, puteam foarte bine să am sentimentul că lupt.<br />
Aceasta fiind starea mea de spirit, era normal să nu caut compania unor profesioniste, cum au procedat mulţi dintre prietenii mei. Ceea ce m-a împiedicat de fapt să le aleg este faptul că profesionistele nu se culcă cu clienţii din dragoste. Ele au tot soiul de clienţi: bătrîni senili, cerşetori cu un singur ochi, bărbaţi arătoşi — chiar şi leproşi, cîtă vreme nu ştiu că sînt leproşi. Această egalitate în drepturi îi face pe bărbaţi să se simtă în largul lor, să cumpere prima femeie care le iese în cale. Dar eu nu apreciam această egalitate. Nu mă puteam împăca cu<br />
ui <_a \j leniae se poate purta la fel cu un bărbat perfect normal şi cu unul ca mine. Mi se părea un fel de autopîngărire. înţelegi, mi-era teamă că dacă handicapul ; meu era scăpat din vedere sau ignorat pur şi simplu, eu aş înceta, într-un sens, să exist. Era aceeaşi teamă care te stăpîneşte şi pe tine acum, nu? Pentru ca starea mea să fie complet recunoscută şi aprobată, era absolut necesar ca lucrurile să se petreacă mult mai somptuos decît ar fi fost necesar în mod normal. Orice s-ar întîmpla, gîn-deam eu, înseamnă că asta mi-era soarta.<br />
Puteam fără îndoială să trec peste sentimentul îngrozitor de insatisfacţie — insatisfacţie pentru că eu şi lumea ne aflam în relaţii antagonice. Ar fi fost posibil dacă mă schimbam eu sau lumea. Dar nu-mi venea să mă gîndesc la astfel de schimbări. Detestam orice gînduri absurde. Concluzia logică la care am ajuns după reflectări îndelungate a fost că dacă schimbam lumea, încetam să exist, iar dacă mă schimbam eu, nu mai exista lumea. Şi, paradoxal, această concluzie însemna un soi de împăcare, un soi de compromis. Lumea se putea împăca cu ideea că aşa cum arătam, nu puteam fi niciodată iubit. Capcana în care cade în cele din urmă un tip diform, respingător, nu constă în rezolvarea situaţiei de antagonism a lui cu lumea, ci în aprobarea totală a acestui antagonism, în resemnare. De aceea nu se poate niciodată vindeca un tip slut.<br />
în momentele acelea, cînd mă aflam în floarea tinereţii — folosesc intenţionat această expresie — mi s-a întîm-plat ceva de necrezut. Am cunoscut o fată dintr-o familie înstărită, enoriaşi ai templului nostru. Fata absolvise Şcoala de fete din'Kobe şi era tare drăguţă. Intr-o zi s-a dat de gol că mă iubeşte. Nu-mi puteam crede urechilor. Pentru că arătam cum arătam, studiam foarte atent psihologia altora. Din această cauză nu m-am încăpăţînat să iau lucrurile prea uşdr, cum ar fi făcut mulţi alţii, care ar fi atribuit această dragoste pur şi simplu compătimirii. In schimb, am presupus că dragostea fetei se datora mîn-driei ei excesive. Fata aceasta era foarte conştientă de fru-<br />
iiiuseied 51 leimiuiciieci ei 51 1 ci a iiiipusiuii 5a au^cpie<br />
vreun pretendent încrezut. Nu putea suporta ideea de a-şi măsura propria mîndrie cu îngîmfarea unui încrezut. Avea şansa să facă aşa-zise partide bune, dar cu cît erau mai bune, cu atît îi displăceau mai mult. In cele din urmă respinse cu dezgust orice dragoste care implica un echilibru — a fost foarte corectă din punctul acesta de vedere — şi puse ochii pe mine.<br />
Ştiam ce răspuns aveam să-i dau. Poate o să rîzi de mine, dar i-am spus simplu: „Nu te iubesc." Ce-i puteam spune? Răspunsul era cinstit şi foarte natural. Dacă, în schimb, m-aş fi hotărît să nu pierd ocazia şi aş fi răspuns declaraţiei ei prin: „Şi eu te iubesc", poate aş fi părut mai mult decît ridicol — poate chiar tragic. Oamenii care arată caraghios, aşa ca mine, sînt extrem de atenţi să evite pericolul de a părea tragici din greşeală. Ştiam foarte bine că dacă par o dată tragic, lumea n-o să se mai simtă nestingherită în contactul cu mine. Era foarte important pentru celelalte suflete ca să nu par un nenorocit. De aceea, i-am replicat scurt: „Nu te iubesc."<br />
Răspunsul meu n-a surprins-o. Fără pic de reţinere, fata mi-a spus că mint. Un adevărat spectacol s-o vezi cum încerca să mă cîştige, fiind însă extrem de atentă să nu-mi rănească amorul propriu. Fata aceasta nu-şi putea imagina că ar exista vreun bărbat pe lumea aceasta care să n-o iubească, dacă avea şansa. Dacă exista o astfel de persoană, atunci nu făcea decît să se amăgească. Aşa că se porni să mă analizeze amănunţit, ajungînd în final la concluzia că de fapt eram îndrăgostit de ea de cîtva timp. Era o fată deşteaptă. Pretinzînd că mă iubeşte, trebuie să-şi fi dat seama că iubea o persoană la care se ajungea foarte greu. Orice-ar fi spus era neadevărat. Dacă ar fi pretins că sînt atrăgător cînd de fapt nu eram, m-ar fi enervat. Dacă mi-ar fi spus că picioarele mele strîmbe sînt frumoase, m-ar fi enervat şi mai tare. Dacă ar fi făcut cît de cît aluzie la faptul că nu mă iubeşte pentru fizicul meu, ci pentru ce simte ea că există în sufletul meu, m-ar fi supărat cu adevărat. Oricum, fiind<br />
90<br />
^uFl«, a-a gmuit ia toate acestea şi a continuat simplu: „Te iubesc." Şi conform analizei făcute de ea, bineînţeles că descoperise în mine un sentiment care corespundea dragostei ei.<br />
Nu puteam accepta acest soi de lipsă de logică. în acelaşi timp, mă copleşi o pasiune puternică pentru fată, dar nu consideram că această pasiune era suficientă pentru a ne lega unul de altul. îmi trecu prin minte că dacă ea era cea care mă iubea cu adevărat, pesemne că aveam o trăsătură distinctivă, ceva care mă deosebea de ceilalţi. Şi despre ce putea fi vorba dacă nu despre picioarele mele strîmbe? Astfel am ajuns la concluzia, deşi ea nu mi-a mărturisit, că-mi iubea picioarele.<br />
Dar lucrul acesta era absolut imposibil, atît cît puteam eu judeca situaţia. Dacă individualitatea mea n-ar fi stat în picioarele mele strîmbe, această dragoste putea fi acceptabilă. Dar dacă ar fi să-mi recunosc individualitatea — raţiunea mea de a fi — în altceva, aceasta ar atrage după sine un soi de recunoaştere suplimentară. Şi atunci, inevitabil, aş ajunge să recunosc raţiunea altora de a fi în acest mod suplimentar şi, la rîndul ei, ar duce la recunoaşterea unui eu complet absorbit de univers. Aşa că dragostea era imposibilă. Părerea ei că era îndrăgostită de mine era o pură iluzie şi-mi era imposibil s-o iubesc. De aceea continuam să-i spun: „Nu te iubesc." Ciudat, dar cu cît îi spuneam mai mult că nu o iubesc, cu atît mai mult cădea sub povara iluziei că este îndrăgostită de mine. într-o seară sfîrşi prin a mă lua cu asalt. Mi-a oferit trupul ei şi pot să spun că era ameţitor de frumos, dar am fost cu totul neputincios cînd a sosit momentul.<br />
Acest teribil eşec al meu a rezolvat totul foarte simplu, în cele din urmă, se pare că i-am dovedit că nu o iubesc. M-a părăsit.<br />
M-am simţit ruşinat de eşec, dar în comparaţie cu ruşinea pe care o simţeam din cauza picioarelor mele strîmbe, nimic nu mai conta. Ceea ce m-a îngrijorat însă a fost cu totul altceva. Ştiam motivul pentru care am<br />
91<br />
tiJUUL. tmuui uuiitLi ti UH.1VUH.J.UI t-x mm mji it>t*ut «<br />
picioarele mele diforme. Această descoperire a distrus cu totul liniştea mea sufletească. Eram convins că nici o femeie nu mă va iubi niciodată.<br />
In clipa aceea, înţelegi, am simţit un soi de bucurie nesinceră la gîndul că — prin satisfacerea dorinţei mele — voi dovedi imposibilitatea dragostei. Dar trupul mă trădase. Ceea ce am vrut să realizez cu spiritul am realizat cu trupul şi astfel am fost confruntat cu o nouă contradicţie. Ca să fiu vulgar, visasem la o dragoste, ferm convins că nu pot fi iubit, dar în cele din urmă am înlocuit dragostea cu dorinţa sexuală şi m-am simţit uşurat. Am înţeles că însăşi dorinţa de a poseda îmi cerea, pentru realizarea ei, să uit de condiţiile concrete ale existenţei mele şi să mă lepăd de tot ce constituia singura barieră în dragoste, şi anume convingerea că nu pot fi iubit. Considerasem întotdeauna dorinţa de a poseda drept ceva mult mai clar decît era de fapt şi nu mi-am dat seama că cerea oamenilor să se vadă pe ei înşişi ca în vis, adică mai puţin realist.<br />
Din clipa aceea, trupul mă interesă mai mult decît spiritul, dar nu puteam deveni o încarnare a dorinţei pure. Eram ca vîntul. M-am transformat în ceva Ce nu putea fi văzut de alţii, dar care vede totul, care se apropie uşor de ţintă, o dezmiardă şi în cele din urmă pătrunde în cel mai tainic cotlon al ei. Dacă vorbesc de conştiinţa trupului, cred că o să-ţi imaginezi o conştiinţă ce se asociază cu un obiect tare, masiv, opac. Dar nu eram aşa. Ca să realizez că sînt un singur trup, o singură dorinţă, însemna să devin transparent, invizibil, cu alte cuvinte, ca vîntul.<br />
Dar picioarele mele strîmbe s-au dovedit pe loc a fi un mare obstacol. Ele n-au cum să devină transparente. Nu păreau atît picioare, cît un cuplu de spirite încăpăţînate. Existau — mai solide, mai trainice decît însuşi trupul.<br />
Cred că oamenii gîndesc că nu se pot vedea dacă n-au oglindă. Dar dacă eşti diform, ai o oglindă sub nas tot timpul. în orice clipă a zilei, trupul meu se reflecta în acea<br />
92<br />
p .ti—rrn-r v-wnuiui-iu jciitl, pe 11 UI ie 11 Id Ifdpd<br />
ca fiind un simplu joc de copii. Nu putea fi vorba de jenă în cazul meu. Faptul că existam astfel era sigur, la fel de sigur ca existenţa pămîntului şi a soarelui, a păsărilor frumoase şi a crocodililor urîţi. Lumea era neclintită ca o piatră funerară.<br />
Nici cea mai mică nelinişte, nici cel mai vag punct de sprijin — în aceasta consta modul meu original de viaţă. Pentru ce trăiesc? La gîndul acesta oamenii se alarmează şi vor chiar să-şi pună capăt zilelor. Pe mine nu mă deranja. Perechea de picioare strîmbe — raţiunea mea de a fi, ţelul şi idealul vieţii, viaţa însăşi. Eram mai mult decît mulţumit numai pentru faptul că exist. întîi de toate, oare nu tocmai neliniştea legată de existenţă izvorăşte dintr-un soi de insatisfacţie exagerată la gîndul că omul nu-şi trăieşte din plin viaţa?<br />
Remarcasem o văduvă bătrînă care locuia singură la noi în sat. Unii ziceau că are şaizeci de ani, alţii chiar mai mult. Am fost trimis în locul tatălui meu să ţin slujba la parastasul tatălui ei. N-a venit nici o rudă de-a ei la slujbă, aşa că am fost doar noi doi. După ce-am terminat sutrele, m-a servit cu ceai în altă cameră. Pentru că era o zi foarte călduroasă de vară, am rugat-o să mă lase să mă spăl. M-am dezbrăcat şi bătrîna a turnat apă rece pe mine. Am văzut-o că se uită compătimitor la picioarele mele şi imediat mi-a încolţit în minte un plan.<br />
M-am spălat şi m-am întors în camera în care stătusem înainte. în timp ce mă ştergeam, i-am spus foarte serios că înainte de a mă naşte, Buddha i-a apărut mamei în vis şi a anunţat-o că femeia care i se va închina acestui copil cînd se va face mare, va renaşte în paradis. în timp ce vorbeam, bătrîna credincioasă mă privi fix în ochi, pipăind mătăniile cu degetele. Stăteam întins pe spate, gol-goluţ, ca un cadavru; cu cartea sfîntă strînsă la piept, mă prefăceam că recit sutra. Am închis ochii.<br />
Cred că poţi să-ţi imaginezi cît m-am abţinut să nu rîd! Nu visam cu ochii deschişi. îmi dădeam seama de seriozitatea cu care bătrîna se închina picioarelor mele şi-şi<br />
93<br />
sufocam de rîs din cauza situaţiei ridicole. Picioare strîmbe, picioare strîmbe — era singurul lucru la care mă mai puteam gîndi, era tot ce mai vedeam în minte. Forma monstruoasă a picioarelor mele. Urîţenia extremă. Ce caraghioslîc! Şi ca lucrurile să fie şi mai amuzante, cîteva şuviţe de păr ale bătrînei îmi atingeau tălpile pe cînd mi se tot închina şi mă gîdilau.<br />
Se pare că mă înşelasem în privinţa mea chiar din clipa în care i-am atins picioarele frumoasei fete, deoarece am trăit cu impresia că n-am să simt niciodată nimic. Dar chiar în timpul comediei de care-ţi vorbesc, mi-am dat seama că sînt excitat. Şi nu era doar o iluzie! Da, şi tocmai în cele mai nepotrivite condiţii!<br />
M-am ridicat brusc şi am împins-o pe bătrînă. Nici măcar n-am avut timp să mă gîndesc că-i ciudat că nu o surprinde gestul meu. Bătrîna văduvă zăcea acolo unde o împinsesem, cu ochii închişi, recitîndu-şi sutra. Curios, dar îmi amintesc foarte bine că sutra era un capitol din Marea Compasiune Darani: Iki iki. Shino shino. Orasan. Fumshiri. Haza hază furashayă. Bineînţeles, ştii cum este comentat acest capitol: „Te implorăm, te implorăm să ne dai esenţa nepîngărită a purităţii ireproşabile din care cele Trei Păcate (lăcomia, furia şi prostia) au dispărut cu totul."<br />
în faţa ochilor, chipul femeii de şaizeci de ani — un chip ars de soare, nefardat — părea că mă primeşte cu braţele deschise. Excitaţia mea n-a slăbit în intensitate. In aceasta consta absurditatea maximă a întregii farse, iar eu mă lăsasem furat de ea fără să vreau. Sau mai bine zis nu eram inconştient de ea, vedeam totul. Nemaipomenită calitate să poţi pătrunde totul pînă în cel mai mic amănunt! Şi să vezi totul pe un asemenea întuneric!<br />
Faţa ridată a bătrînei n-avea nimic frumos şi nimic sfînt. Cu toate acestea, urîţenia şi vîrsta ei înaintată păreau să constituie o confirmare a condiţiei mele de viaţă lipsită de iluzii. Cine putea spune că dacă ar fi să priveşti o femeie fără să visezi cîtuşi de puţin, oricît ar fi ea de<br />
94<br />
vuou, uupui ei nu se transrorma Într-unui asemănător cu cel al bătrînei? Picioarele mele strîmbe şi chipul acesta. Da, asta era. Privind realitatea în faţă, îmi întreţineam starea de excitaţie fizică. Acum, pentru prima oară, am fost în stare să cred în dorinţa trupească şi o consideram cu un oarecare sentiment de prietenie. Mi-am dat seama că rezolvarea nu consta în a încerca să micşorez distanţa dintre mine şi obiect, ci în păstrarea acestei distanţe, astfel încît obiectul să rămînă obiect.<br />
E plăcut să-ţi priveşti obiectul. în clipa aceea am descoperit logica erotismului meu din punctul de vedere al handicapatului: chiar dacă este în impas, el nu se simte jenat. Am descoperit ceea ce se cheamă în mod normal a fi îndrăgostit nebuneşte. Dorinţa trupească era ca vîntul sau ca o haină magică ce-şi ascunde purtătorul. Şi îmbinarea născută dintr-o astfel de dorinţă nu putea fi decît un vis. în timp ce priveam, trebuia să mă las şi privit. Din cînd în cînd eliminam din lumea mea şi picioarele mele strîmbe, şi femeile. Le ţineam, atît pe unele, cît şi pe celelalte, la o oarecare distanţă de mine. Realitatea se dezvăluia în goliciunea ei; dorinţa era pură iluzie. Şi în timp ce priveam, mă simţeam rosto-golindu-mă în hăul iluziei şi în acelaşi timp aruncat la suprafaţa realităţii pe care o priveam. Picioarele mele strîmbe şi femeile mele nu se vor atinge niciodată, nu se vor suprapune; dar vor fi amîndouă azvîrlite în afara lumii. Dorinţa din mine sporea. Pentru că picioarele mele strîmbe şi acele picioare frumoase nu se vor atinge niciodată, în veci.<br />
Ţi-e greu să mă urmăreşti? E nevoie să-ţi dau vreo explicaţie? Dar sînt sigur că înţelegi şi tu că nu mi-a fost greu să cred după aceea că dragostea este imposibilă. Am scăpat de jenă. Am scăpat de dragoste. Lumea s-a oprit, dar în acelaşi timp continua să meargă înainte. E nevoie să mai precizez lumea noastră? Astfel că pot să definesc în cîteva cuvinte marea iluzie în ce priveşte dragostea din lumea aceasta. Este efortul de a lega realitatea de aparenţă. Mi-am dat seama imediat că această convingere<br />
95<br />
tea ea însăşi la baza existenţei omeneşti. Acum ştii cum mi-am pierdut fecioria.<br />
Kashiwagi termină de vorbit. L-am ascultat foarte atent. Am oftat în cele din urmă. Vorbele lui m-au impresionat profund şi n-am mai putut scăpa de senzaţia dureroasă că m-a afectat un mod de a privi lucrurile la care eu nu mă gîndisem pînă atunci. Imediat după ce Kashiwagi termină de vorbit, soarele de primăvară se trezi în jurul meu; trifoiul strălucea puternic. Se auzi din nou gălăgia de pe terenul de baschet din spatele clădirii. Dar deşi era tot prînz şi aceeaşi zi de primăvară, înţelesul tuturor acestor lucruri părea să se fi schimbat complet.<br />
Nu aveam astîmpăr. Voiam să zic şi eu ceva, să intervin în vreun fel. Am bîlbîit însă ceva penibil:<br />
— Trebuie să te fi simţit tare singur de atunci încoace. Kashiwagi s-a prefăcut din nou că nu înţelege ce spun<br />
şi mă rugă să repet. în răspunsul pe care mi l-a dat însă, se dovedi oarecum mai prietenos.<br />
— Singur, zici? De ce să fiu singur? O să vezi cum am evoluat după ce ajungi să mă cunoşti.<br />
Sună clopoţelul pentru începerea orelor de după-amiază. Eram pe punctul de a mă ridica, dar Kashiwagi, care stătea încă pe iarbă, mă trase brutal de mînecă. Purtam aceeaşi uniformă pe care o purtasem şi la colegiu, peticită şi jerpelită. îi schimbasem doar nasturii. Pe lîngă toate acestea, era şi prea strimtă, mă făcea şi mai slab dedt eram în realitate.<br />
— Ora următoare e studiul ideogramelor, nu? E îngrozitor de plictisitoare. Hai mai bine la plimbare!<br />
Se ridică, ceea ce însemnă un efort extraordinar: se părea că se dezmembrează tot şi apoi se asamblează iar. Asta îmi aminti de o cămilă pe care am văzut-o odată, într-un film, ridicîndu-se.<br />
Nu lipsisem de la nici un curs pînă atunci, dar nu voiam să ratez ocazia de a mai auzi cîte ceva despre Kashiwagi. Am pornit-o spre poarta principală.<br />
Abia după ce am trecut de poartă mi-am dat seama bine de mersul lui caraghios şi m-am simţit pur şi simplu<br />
96<br />
jenai. u9 Liuuat ca puteam să-mi îngădui astfel de sentimente şi că-mi era ruşine să merg alături de Kashiwagi. Kashiwagi fu cel care mă lămuri de ce mi-e ruşine. Tot el mă îmboldi să-mi trăiesc viaţa. Cuvintele lui înlăturară toată stînjeneala şi păcătoşenia din inima mea şi le transformară în ceva proaspăt. Poate tocmai din cauza asta, . pe cînd treceam de poarta principală pe cărarea pietruită, muntele Hiei, pe care îl vedeam în zare neclar din pricina soarelui strălucitor, îmi apărea în faţa ochilor ca şi cînd îl vedeam pentru prima dată. Şi mi se părea că-şi făcea din nou apariţia acolo, în faţa mea, cu o semnificaţie nouă, în acelaşi mod în care o mulţime de lucruri din preajmă, care zăcuseră amorţite pînă atunci, păreau să se fi trezit, să fi căpătat un sens nou. Vîrful muntelui era ascuţit, dar colinele de la poale se întindeau la nesfîrşit, exact ca o temă muzicală ce persistă în aer. Priveam muntele Hiei ce se înălţa dincolo de acoperişurile joase; doar faldurile laterale ieşeau limpede în evidenţă şi păreau foarte aproape; umbrele primăvăratice ale restului muntelui erau îngropate într-un albastru întunecat.<br />
Nu prea era lume pe stradă, treceau foarte puţine maşini. Din cînd în cînd se auzea tramvaiul huruind pe şine între gara Kyoto şi depoul Karasuma. Pe partea cealaltă a străzii, chiar în faţa porţii pe care ieşisem, se înălţau stîlpii porţii universităţii, iar la stînga se insinuau cîţiva ginkgo1 proaspăt înfrunziţi.<br />
— Hai să dăm o raită terenului! spuse Kashiwagi. Am traversat şinele de tramvai. Kashiwagi se împletici greoi pînă trecu strada aproape goală, întregul lui trup zdruncinîndu-se de mişcările bruşte pe care le făcea. Terenurile universităţii erau întinse. Un grup de studenţi care nu aveau cursuri sau care se hotărîseră să chiulească băteau mingea. Războiul se terminase numai de cîţiva ani, dar tinerii nu ştiau cum să-şi cheltuiască energia. Mă gîndeam la mîncarea proastă de la Templu. Ne aşezarăm pe un leagăn aproape putred şi priveam în<br />
1 Arbori cu frunze în formă de evantai (n.trad.).<br />
97<br />
pentru maraton şi apoi spre terenul de joc în formă de elipsă. Chiuli tul de la ore îţi dădea aceeaşi senzaţie pe care ţi-o lasă o cămaşă nouă pe piele; lumina soarelui ce ardea şi briza uşoară mi-au accentuat-o. Un grup de alergători se îndreptară spre noi, respirînd greu; pe măsură ce oboseau, slăbeau pasul; apoi dispăreau iar, ridicînd în urma lor un nor de praf.<br />
— Proştii! spuse Kashiwagi. Nişte proşti, asta sînt! Cuvintele lui nu sunau a invidie. Ce naiba se dau atîta în spectacol? Au probabil impresia că o fac pentru sănătate. Dar la ce serveşte atîta paradă? Peste tot se organizează întreceri sportive, nu? Zău, e un semn de decădere. Ar trebui să se prezinte publicului ceva ce nu s-a mai prezentat. Ar trebui să se prezinte execuţii! De ce nu se organizează execuţii publice?<br />
Kashiwagi tăcu o clipă, apoi continuă, visător:<br />
— Cum îţi imaginezi că au reuşit să menţină liniştea şi ordinea în timpul războiului, dacă nu prin manifestări publice de moarte violentă? Cred că motivul pentru care au pus capăt execuţiilor este că se temeau ca lumea să nu devină însetată de sînge. Curată prostie! Cei care adunau cadavrele în urma raidurilor aeriene erau blînzi şi binevoitori. Cînd vezi oameni chinuindu-se, cînd îi vezi acoperiţi de sînge şi le auzi gemetele, devii mai bun, mai blajin, mai paşnic. Nu în astfel de momente devenim cruzi şi doritori de vărsări de sînge. Nu, ci într-o după-amiază frumoasă de primăvară, ca aceasta. într-un moment ca acesta — nu crezi? — cînd priveşti absent soarele cum se strecoară printre frunzele copacilor de pe pajiştea proaspăt tunsă. Orice coşmar de pe lumea aceasta, orice coşmar din istorie a luat fiinţă astfel. în lumina clară a zilei, tocmai ideea indivizilor plini de sînge ce se sting în suferinţă cumplită dă un contur limpede coşmarului şi ajută la materializarea visului. Coşmarul nu mai este propria noastră agonie, ci suferinţa fizică cumplită a altora. Dar nu sîntem obligaţi să simţim durerea altora. Ah, ce alinare!<br />
98<br />
g di iui ^asmwagi işi avea farmecul lui, dar ce mă interesa pe mine acum era să aud Ce i s-a mai întîmplat după povestea cu bătrîna, pentru că, aşa cum v-am mai mărturisit, mă bizuiam pe el, îl voiam de model. Am reuşit să-l întrerup şi să fac aluzie la ce mă interesa.<br />
— Vrei să spui femeile? Hm!... Am ajuns să pot intui perfect dacă unei femei îi place un bărbat cu picioarele strîmbe. Sînt şi din astea, să ştii! S-ar putea să fie şi femei care-şi ascund toată viaţa simpatia pentru bărbaţi cu picioare strîmbe, care-şi duc secretul cu ele în mormînt. Ar fi singura lipsă de gust a unei astfel de femei, poate singurul ei vis... Ia să vedem! Cum distingi o femeie căreia îi plac bărbaţii cu picioare strîmbe? De obicei, e o frumuseţe de mîna întîi. Are nas rece, ascuţit, dar o oarecare degajare în expresia gurii...<br />
în clipa aceea se îndrepta spre noi o fată.<br />
NU CHIAR PE TEREN. Dincolo de terenul de sport, drumul trecea pe lîngă nişte locuinţe. Drumul era cu aproape un metru mai jos decît nivelul terenului. Pe acolo trecea ea.<br />
Fata ieşi dintr-o casă elegantă, în stil spaniol, care îţi lăsa o impresie de fragilitate, cu cele două coşuri, ferestrele cu zăbrele înclinate şi planşeul de sticlă ce acoperea sera aceea mare; efectul general se pierdea însă din cauza gardului înalt de sîrmă care mărginea terenul universităţii de cealaltă parte a drumului şi care, fără îndoială, fusese înălţat la insistenţele proprietarului casei.<br />
Kashiwagi şi cu mine stăteam pe leagănul de dincolo de gard. Priveam chipul fetei, mut de uimire. Trăsături splendide, exact ca cele pomenite de Kashiwagi cînd vorbise despre tipul de femeie căreia îi plac „bărbaţii cu picioarele strîmbe". Mai tîrziu, cînd m-am gîndit la uimirea pe care am încercat-o în acele momente, m-am simţit ridicol şi m-am întrebat dacă nu cumva Kashiwagi cunoştea chipul acela de multă vreme şi dacă nu cumva visa la el.<br />
Stăteam acolo şi o aşteptam pe fată. Sub razele calde ale soarelui de primăvară piscul vineţiu al muntelui Hiei se înălţa în zare, pe cînd aici, aproape, fata se îndrepta spre noi. încă nu-mi revenisem din emoţia provocată de observaţiile lui Kashiwagi — observaţia că picioarele lui strîmbe şi femeile lui există în lumea reală ca două stele pe cer, fără să se atingă vreodată, şi ciudatele sale cuvinte în legătură cu putinţa de a-şi satisface dorinţele, rămînînd<br />
100<br />
latură fantomaStâiJotul era<br />
în clipa aceea, un nor acopţri soare învălui pe Kashiwagi şi pa<br />
noastră îşi etala brusc aceaj___„ *^i<br />
şters şi vag, însăşi existenb~mea-TTB ,. rirawimiwr Aveam senzaţia că doar vîrful purpuriu al muntelui Hiei şi fata aceea mlădioasă ce se îndrepta spre noi străluceau în această lume reală şi aveau o existenţă autentică.<br />
Era limpede, fata venea spre noi. Dar pe măsură ce clipele treceau, timpul sporea agonia şi cu cît se apropia, cu atît se lămurea totul, parcă era alt chip — chipul cuiva care n-avea nici o legătură cu ea.<br />
Kashiwagi se ridică şi-mi şopti apăsat:<br />
— Hai să mergem! Fă cum îţi spun!<br />
M-am văzut nevoit să pornesc. Am luat-o amîndoi pe lîngă zidul de piatră ce era mai sus decît nivelul drumului, paralel cu fata.<br />
— Sari jos! spuse Kashiwagi înghiontindu-mă cu degetele ascuţite în spate. Am sărit jos, pe drum. Distanţa n-a fost mare, aşa că nu mi-a fost greu să sar. Dar n-apucai să sar, că l-am şi auzit pe Kashiwagi prăbuşindu-se lîngă mine cu un zgomot teribil. încercînd să sară pe picioarele lui strîmbe, căzu. Privindu-l, am văzut spatele negru al uniformei pe jos. Cum zăcea acolo, pe burtă, nu arăta a fiinţă omenească; o clipă mi se păru că-i o pată uriaşă, nedefinită, ca o băltoacă tulbure după ploaie.<br />
Kashiwagi căzu exact în faţa fetei. Ea rămase înlemnită, pe loc. Cînd m-am aplecat să-l ajut să se ridice, am privit în sus, spre fată; i-am văzut nasul rece, arcuit, gura inexpresivă, privirea încruntată — văzînd toate acestea mi-a trecut prin faţa ochilor chipul pe care-l văzusem la lumina lunii, chipul lui Uiko.<br />
Iluzia îmi dispăru imediat; vedeam acum o fată de pînă în douăzeci de ani care mă privea dispreţuitor. Zău că era cît pe-aci să treacă mai departe, dar Kashiwagi, care intuia mai bine lucrurile decît mine, începu să strige. Ţipătul lui răsună ca un ecou în strada pustie.<br />
101<br />
8223<br />
1 I<br />
acesta? Din cauza ta am ajuns în starea asta!<br />
Fata se întoarse. Tremura şi, cu degetele subţiri, uscăţive, părea că vrea să-şi frece obrajii lipsiţi de culoare. Se întoarse imediat spre mine şi mă întrebă:<br />
— Ce să fac?<br />
Kashiwagi ridică ochii şi o străfulgera cu privirea. Apoi spuse, apăsînd fiecare cuvînt.<br />
— Doar n-o să spui că n-ai nici un medicament în casă? Fata stătu tăcută şi nemişcată o clipă. Apoi se întoarse<br />
şi o luă în direcţia din care venise. L-am ajutat pe Kashiwagi să se ridice. Pînă cînd am reuşit să-l pun pe picioare mi s-a părut foarte greu. Gîfîia. Cînd am pornit, i-am oferit umărul să se sprijine de el, dar păşi sprinten înainte.<br />
Am luat-o la fugă spre staţia din faţa depoului Kara-suma şi am urcat în tramvai. Am respirat uşurat în clipa în care tramvaiul porni spre Templul de aur. Palmele îmi asudaseră.<br />
După ce l-am ajutat pe Kashiwagi să intre pe poarta casei în stil spaniol, m-am simţit pur şi simplu înspăi-mîntat. L-am lăsat acolo, cu fata lîngă el şi, fără măcar să întorc capul, am luat-o la goană. N-am mai avut timp să mă opresc la universitate. Alergam pe străzile pustii, trecînd pe lîngă farmacii, cofetării, magazine cu articole electrice. îmi amintesc că am zărit cu coada ochiului ceva roşu, în aer. Trecusem probabil prin faţa bisericii Kotoku din Tenrikyo şi zărisem felinarele pe care erau desenate frunze de prun; acestea contrastau puternic cu zidul negru. Nici nu-mi dădeam seama încotro fug. Cînd tramvaiul s-a apropiat încet-încet de Murasakino, mi-am dat seama că inima mea tulburată mă ducea înapoi spre Templul de aur.<br />
Eram în plin sezon turistic şi, deşi era într-o zi lucrătoare, Templul de aur se umpluse de vizitatori. Bătrînul ghid mă privi bănuitor pe cînd îmi croiam drum printre oameni, îndreptîndu-mă spre Templu.<br />
oi iaia-ina a>_uiu, ui iaid itmpiuiui ue aur care, in această după-amiază de primăvară, era învăluit de nori de praf şi asaltat de o grămadă de oameni. Vocea ghidului răsuna puternic, dar Templul se prefăcea în continuare că-şi ascunde o parte din frumuseţe. Doar umbra lacului strălucea. Dacă priveai într-o anume direcţie, norii păreau firicelele de praf aurii ce îi împresurau pe bodhisattvaşii1 din pictura reprezentînd coborîrea îngerilor, în care Amida Buddha descinde pe pămînt; iar Templul de aur, estompat de norii de praf, lăsa impresia unui desen vechi, decolorat. Nu mi se părea ciudat ca zgomotul şi harababura din jur să pătrundă în pilonii subţiri ai Templului, să fie absorbite de cerul albicios spre care se înălţa Kukyocho şi pasărea phoenix din vîrf, subţiindu-se tot mai mult. Templul acesta, numai prin faptul că stătea acolo unde stătea, constituia o forţă de control, de reglare. Cu cît sporea zgomotul înconjurător, cu atît Templul de aur — această construcţie asimetrică, minunată, cu Sosei de o parte şi Kukyocho deasupra, care se îngusta mult către vîrf — acţiona ca un filtru care transformă apa noroioasă în apă limpede, curată. Templul nu respingea trăncăneala vizitatorilor, ci filtra sunetele astfel încît ele să poată pătrunde în pilonii permeabili şi să devină parte integrantă a tăcerii şi purităţii. Astfel, el desăvîrşea pe pămînt exact ceea ce umbrele lacului nemişcat realizau pe apă.<br />
Inima mi se linişti şi teama îmi dispăru în cele din urmă. Pentru mine, aceasta înseamnă frumuseţe cu adevărat, o astfel de frumuseţe mă poate izola de viaţă şi mă poate proteja.<br />
— Dacă viaţa-mi e să fie ca a lui Kashiwagi, apără-mă! Nu cred că aş putea-o suporta.<br />
Am simţit nevoia să mă rog, acolo, în faţa Templului.<br />
Ceea ce-mi sugerase Kashiwagi prin vorbe şi-mi demonstra practic însemna de fapt că a trăi şi a distruge înseamnă unul şi acelaşi lucru. O astfel de viaţă nu avea<br />
102<br />
1 Bodhisattvaşii ajung la starea de eliberare (Nirvana) pe calea sacrificiului de sine pentru binele celorlalţi (n.ed.).<br />
103<br />
aur; era, de fapt, ceva mai mult decît o frămîntare. O astfel de existenţă mă atrăgea într-adevăr şi pe mine şi mă puteam recunoaşte în ea; dar era, oricum, îngrozitor să te gîndeşti că trebuie mai întîi să-ţi însîngerezi mîinile cu frînturi spinoase de viaţă. Kashiwagi dispreţuia instinctul şi intelectul în aceeaşi măsură. Existenţa lui părea o minge cu o formă ciudată care se tot rostogolea încercînd să se ciocnească de zidul realităţii. Nu implica nici măcar o singură faptă. Viaţa pe care mi-o sugerase el era, pe scurt, o farsă periculoasă cu ajutorul căreia încercai să nimiceşti realitatea care te-a decepţionat cîndva şi cu care să goleşti lumea de tot ce-ţi poate fi necunoscut.<br />
Am înţeles toate acestea văzînd afişul din camera lui Kashiwagi. Era o litografie scoasă de o agenţie de turism, care reprezenta Alpii japonezi. Pe culmile albe ale munţilor care se înălţau spre cerul albastru fuseseră tipărite cuvintele: „Vă invităm într-o lume necunoscută!" Kashiwagi ştersese mesajul cu pensula, cu cerneală roşie, şi mîzgălise alături nişte litere care păreau că dansează şi care îţi aduceau în minte mersul lui săltat: „Nu pot să sufăr necunoscutul."<br />
Eram îngrijorat a doua zi cînd am ajuns la universitate. Privind retrospectiv, mi-am dat seama că n-a fost frumos şi prieteneşte din partea mea să fug şi să-l las singur pe Kashiwagi; deşi nu mă simţeam foarte vinovat, eram totuşi neliniştit la gîndul că s-ar putea ca prietenul meu să nu vină la cursuri în dimineaţa aceea. Exact cînd cursul era pe punctul de a începe apăru şi Kashiwagi, semeţ, cu mersul săltat.<br />
în pauză l-am luat imediat de braţ. Nu obişnuiam să fac astfel de gesturi. Kashiwagi zîmbi în colţul buzelor şi ieşirăm amîndoi pe coridor.<br />
— Nu te-ai lovit prea rău, nu? zisei.<br />
— Lovit? spuse Kashiwagi, zîmbind compătimitor. Cînd să mă fi lovit? Eh? De ce naiba ţi-a intrat în cap că m-am lovit?<br />
104<br />
dsut ue vameie lui. Fregâtindu-mă pe îndelete, Kashiwagi îmi dezvălui secretul:<br />
— Am jucat teatru. M-am antrenat pentru căzătura asta de zeci de ori, de-am ajuns să fac lumea să creadă că am căzut atît de rău, încît mi-am rupt şi oasele. Trebuie să-ţi mărturisesc că nu mă aşteptam ca fata să-şi continue, nepăsătoare, drumul. Dar trebuia să vezi ce s-a întîmplat. Fata e pe cale să se îndrăgostească de mine. Sau, ca să fiu mai exact, să se îndrăgostească de picioarele mele strîmbe. înţelegi, chiar ea mi-a frecat picioarele cu iod.<br />
Şi-a ridicat pantalonul şi mi-a arătat tibia toată galbenă. I-am priceput, în sfîrşit, şiretlicul. Era normal să simuleze căzătura pentru a atrage atenţia fetei, dar oare nu încerca el să-şi ascundă tocmai picioarele strîmbe prin lovitura simulată? îndoiala aceasta era însă departe de a mă face să-l dispreţuiesc; dimpotrivă, ţineam parcă mai mult la el. în plus, ca orice adolescent, aveam senzaţia că cu cît filozofia lui era mai plină de şiretlicuri, cu atît îşi dovedea mai mult sinceritatea în faţa vieţii.<br />
Tsurukawa n-a fost de acord cu prietenia dintre mine şi Kashiwagi. M-a sfătuit prieteneşte să nu mă leg de el, dar sfaturile lui n-au făcut decît să mă enerveze. Am mers pînă acolo încît am dat un răspuns destul de obraznic obiecţiilor lui, spunîndu-i că n-are decît să-şi găsească el prieteni buni, pentru mine Kashiwagi era tovarăşul potrivit. Cu cît regret mi-am amintit mai tîrziu expresia negrăit de tristă din privirile lui Tsurukawa în momentul acela!<br />
în luna mai, Kashiwagi plănui o excursie la muntele Arashi, aproape de Kyoto. Ca să evităm aglomeraţia de la sfîrşitul săptămînii, a zis că ar fi mai bine să chiulim o zi înainte. în stil cu totul şi cu totul caracteristic, m-a anunţat că nu mai merge dacă e vreme bună, ci numai dacă e o zi înnorată. O lua şi pe fata de la casa spaniolă şi aranjase să aducă de acolo de unde stătea cu chirie una pentru mine.<br />
Urma să ne întîlnim la staţia Kitano de pe linia Kei-fuku. Din fericire, era o zi neobişnuită pentru acea<br />
105<br />
dorit-o Kashiwagi.<br />
Exact în perioada aceasta s-a întîmplat ca Tsurukawa să aibă probleme familiale, aşa că s-a învoit pentru o săp-tămînă şi a plecat la Tokyo. Mie mi-a convenit de minune. Deşi Tsurukawa nu era omul care să mă pîrască la Templu, eram mulţumit că oricum nu ar avea prilejul s-o facă.<br />
Ei bine, amintirile legate de excursia aceea nu sînt dintre cele mai plăcute. Toţi patru, cei care am pornit spre muntele Arashi, eram tineri şi se părea că întreaga zi e dominată de melancolia, iritarea, neliniştea şi nihilismul caracteristic tinerilor. Kashiwagi prevăzuse probabil totul şi alesese special o zi apăsătoare. Bătea un vînt dinspre sud-vest; cînd te aşteptai să sufle cu furie, se potolea brusc, urmînd apoi rafale puternice. Cerul era acoperit, dar mai pătrundea, cînd şi cînd, cîte o rază de soare. Parte din nori erau albicioşi ca pieptul unei femei, pe care-l distingi cu greu pe sub rîndurile de haine; mai încolo însă, albul devenea nedesluşit şi, deşi puteai spune unde-i soarele, acesta se amesteca totuşi cu culoarea uniformă, posomorită a cerului.<br />
Kashiwagi nu mă minţise. Ajunsese la tanc la intrarea-n staţie, flancat de două fete. Una era într-adevăr fata pe care o mai văzusem. O fată frumoasă, cu un nas rece, arcuit şi o gură inexpresivă; pe umăr îi atîrna o butel-cuţă de import, după cîte părea, cu apă în ea. Cealaltă fată, dolofana de la Kashiwagi din casă, îi era inferioară acesteia şi la înfăţişare, şi la îmbrăcăminte. Doar bărbia şi buzele, pe care aveai impresia că şi le încheiase cu nasturi, aveau ceva atrăgător, feminin.<br />
Dispoziţia de scurtă vacanţă, în loc să fie foarte plăcută, se strică încă din tren. Nu auzeam ce vorbeşte Kashiwagi cu tînăra domnişoară, dar oricum s-au certat tot timpul. Ea îşi muşca din cînd în cînd buzele ca să se stăpînească să nu izbucnească în plîns. Cealaltă părea total indiferentă la tot ce se petrecea în jur; fredona încet o melodie populară. Se întoarse apoi brusc spre mine şi-mi spuse următoarea poveste:<br />
106<br />
predă ikebana. Zilele trecute mi-a spus o poveste foarte tristă. A avut un prieten în timpul războiului. Era ofiţer şi a sosit în cele din urmă clipa în care el a trebuit să plece pe front. Abia au reuşit să-şi ia un rămas-bun scurt la templul Nanzen. Părinţii lor n-au fost de acord cu legătura lor, dar lucrul acesta n-a constituit o piedică pentru ei. Fata a rămas însărcinată. A născut un copil mort, biata de ea! Ofiţerul a fost foarte supărat. Cînd a văzut-o cu o zi înainte de plecare, i-a spus că dacă n-au copilul, măcar să-i dea lui să bea lapte de la pieptul ei. N-au mai avut timp să meargă nicăieri, aşa că şi-a stors lapte într-o ceaşcă şi i-a dat să-l bea. Cam la o lună după aceea, ofiţerul a murit în război. De atunci trăieşte absolut singură şi n-a mai avut nici un prieten. Zău, e tare drăguţă şi e încă tînără.<br />
Nu-mi venea să-mi cred urechilor. Mi-am amintit de scena incredibilă la care am fost martor împreună cu Tsurukawa, spre sfîrşitul războiului, de pe poarta templului Nanzen. Mă hotărîsem să nu-i dezvălui fetei amintirile, pentru că simţeam că dacă-i spun, emoţia pe care am încercat-o ascultîndu-i povestea va trăda starea ciudată care mă cuprinsese în ziua aceea la Templu. Dar nespunîndu-i, părea că povestea ei, departe de a rezolva misterul, îl adîncea şi mai mult.<br />
Trenul trecea prin apropierea crîngului de bambuşi de lîngă lacul Narutaki. în luna mai, frunzele bambuşilor îngălbeneau. Vîntul fremăta printre crengi, împrăştiind frunzele uscate; partea inferioară a bambuşilor părea neafectată de vînt; păreau cufundaţi în tăcere, cu încheieturile încolăcite la întîmplare. După ce trecu trenul, bambuşii din jur păreau să dea un mare spectacol: se plecară şi tremurară. Un bambus mai tînăr, strălucitor, se remarcă printre ceilalţi. Plecăciunea lui, plină de durere parcă, îmi lăsă impresia unei mişcări fermecătoare; l-am surprins cu privirea, apoi se îndepărtă şi dispăru în zare. Cînd am ajuns la muntele Arashi, am luat-o spre podul Togetsu şi am ajuns la mormîntul doamnei Kogo,<br />
107<br />
de ani în urmă, această doamnă se ascunsese în Sagano de teamă să nu atragă asupră-i mînia lui Taira no Kiyo-mori. Minamoto no Nakakuni pornise în căutarea ei din ordinul împăratului şi-i descoperise ascunzătoarea după sunetul harpei la care cînta într-o noapte de toamnă cu lună. Ea cînta melodia Gînduri iubitoare pentru soţ. în piesa Kogo din teatrul No1 scria: „Cînd apăru în noapte, tînjind după lumina lunii, ajunse la Horin şi auzi harpa. Nu-şi dădea seama dacă era vuietul furtunii de deasupra culmilor munţilor sau foşnetul vîntului printre pini. Cînd întrebă cum se cheamă melodia pe care o cînta doamna, i se răspunse: Gînduri iubitoare pentru soţ. Se bucură grozav; asta însemna că cea care cînta se gîndea cu drag la soţul ei." Doamna Kogo îşi petrecu restul vieţii la Sagano, rugîndu-se pentru mîntuirea împăratului Takakura.<br />
Mormîntul, situat la capătul unei cărări înguste, era de fapt un stîlp mic din piatră între un arţar uriaş şi un prun bătrîn, ofilit. Kashiwagi şi cu mine rostirăm o sutră în memoria cucernicei doamne. Mi se părea o bătaie de joc felul în care rostea Kashiwagi cuvintele sfinte. M-am molipsit de la el şi am început să cînt şi eu, cu îndrăzneală, ca studenţii care fredonează melodiile nazal. Această profanare mă destinse şi m-am mai înviorat.<br />
— Mormîntul acesta pare tare sărăcăcios, nu? spuse Kashiwagi. futerea politicii şi a bogăţiei trebuie să aibă ca rezultat morminte splendide. Morminte cu adevărat impresionante, zău aşa. Fiinţele acestea nu prea au avut imaginaţie cît au trăit, lucru care se reflectă şi în mormintele lor. Dar aristocraţii trăiesc numai din imaginaţia lor şi a altora, ei lasă morminte ca acesta să-ţi stîrnească imaginaţia. Ce ticăloşie! Şi după ce mor, astfel de oameni se străduiesc să cerşească lumii imaginaţie.<br />
1 Formă de artă dramatică complexă de factură simbolică; spectacolul presupune dans plastic, muzică instrumentală, recitare, pantomimă şi folosirea măştilor (n.ed.).<br />
108<br />
am intervenit vesel. Deseori vorbeşti de realitate. Care crezi tu că este realitatea aristocraţiei?<br />
— Asta! spuse Kashiwagi, lovind piatra funerară acoperită de muşchi. E piatră sau os, reziduu anorganic lăsat de oameni după moarte.<br />
— Eşti buddhist convins, nu?<br />
— Ce legătură are cu buddhismul sau cu baliverne de soiul ăsta? spuse Kashiwagi. Nobleţe, cultură, ceea ce lumea consideră a fi estetic — realitatea acestora este searbădă şi anorganică. Ceea ce vezi nu e templul Ryuan, ci o grămadă de pietre. Filozofia, arta — doar pietre goale. Singura preocupare sistematică pe care o au oamenii este politica. Ce ruşine, nu? Se poate spune că fiinţele umane nu sînt decît nişte creaturi corupte.<br />
— Dar viaţa sexuală? în ce categorie intră?<br />
— Ei bine, aceasta este undeva pe la jumătatea drumului. E o chestiune de învîrtire în cerc vicios de la fiinţe omeneşti la piatră şi înapoi la fiinţe, un fel de baba-oarba.<br />
Aveam chef să adaug ceva care să-i întineze frumuseţea gîndurilor, dar cele două fete se plictisiseră de conversaţia noastră şi o luară înapoi pe cărarea îngustă. Ne-am întors şi noi şi le-am urmat. Rîul Hozu se vedea de pe cărare. Ne aflam exact lîngă stăvilar, la nord de podul Togetsu. Dealurile Ranzan de peste mal erau de un verde mohorît, dar chiar în clipa aceea o dîră înspumată traversă rîul şi în aer pluti zgomotul provocat de rostogolirea apei.<br />
Am mers de-a lungul rîului pînă la parcul Kameyama, aflat la capătul drumului. Erau multe bărci pe rîu, dar cînd am intrat în parc, am văzut doar resturi de hîrtii împrăştiate: era limpede că trecuse puţină lume pe acolo.<br />
Ne-am mai întors o dată în poartă să privim rîul Hozu şi frunzişul de pe muntele Arashi. De partea cealaltă a rîului se vedea o cascadă mică.<br />
— Straşnic peisaj, nu? spuse Kashiwagi.<br />
109<br />
vorbeşte fără să se gîndească. Totuşi am încercat să privesc cu ochii lui Kashiwagi şi să recunosc că este straşnic, cum spusese el. Efortul pe care l-am făcut n-a fost zadarnic. Simţeam şi eu fiorul ce străbate peisajul liniştitor, degajat, care se desfăşura în faţa ochilor mei, învăluit în frunzişul proaspăt. Splendoarea putea să apară ziua sau noaptea în orice clipă, în orice loc, pur şi simplu ca răspuns la gîndurile sau dorinţele cuiva. Se părea că e suficient s-o solicităm, era la dispoziţia noastră şi îşi făcea imediat apariţia.<br />
Cireşii de pe muntele Arashi, despre care se spunea că ar fi fost aduşi în secolul al treisprezecelea de pe bine cunoscutul munte Yoshino, îşi pierduseră complet florile şi acum înfrunzeau. După ce trecea sezonul florilor de cireş, copacii aceştia nu mai meritau alt nume decît cel de frumuseţi moarte.<br />
Majoritatea pomilor din întinsul parc Kemeyama erau pini înalţi, înfrunziţi doar spre vîrf, care nu-şi schimbau culoarea o dată cu anotimpurile. Parcul părea tulburător din cauza nenumăraţilor copaci golaşi, ale căror trunchiuri se întretăiau neregulat. De jur-împrejurul parcului se întindea o cărare lată, plină de pante inegale, iar cînd aveai impresia că urci, de-abia arunci coborai. Ici-colo se zăreau trunchiuri de copaci, arbuşti şi pini pitici. Lîngă stîncile albe ce ieşeau din pămînt, îngropate pe jumătate, înfloreau azalee purpurii. Sub cerul înnorat aveai impresia că acestea adăpostesc un gînd rău. Am urcat o colină mică şi ne-am aşezat să ne tragem sufletul sub un umbrar. Pe o pantă, sub ochii noştri, era un leagăn pe care se balansau doi tineri. Din locul în care ne aflam vedeam întregul parc desfăşurîndu-se spre răsărit, iar înspre vest se zărea printre copaci şi rîul Hozu. Scîrţîitul continuu al leagănului ajungea pînă la noi aducînd cu scrîşnitul dinţilor.<br />
Prietena lui Kashiwagi desfăcu pacheţelul pe care-l adusese. Avusese dreptate cînd spusese că nu trebuie să luăm masa în oraş. Pacheţelul conţinea tartine suficiente<br />
110<br />
Ei ui u ptiuu pcisuane, precum şi Discuiţi din import, care se procurau greu şi chiar o sticlă de whisky Suntory, care se putea cumpăra pe vremea aceea doar la bursa neagră, deoarece stocul existent era pus deoparte pentru trupele de ocupaţie. Se părea că oraşul Kyoto era centrul bursei negre din zona Osaka-Kyoto-Kobe.<br />
Eu nu prea consumam băuturi alcoolice, dar cînd fata ne-a oferit păhărelele, lui Kashiwagi şi mie, mi-am împreunat mîinile respectuos şi l-am acceptat pe al meu. Fetele au băut ceai din butelcuţă. Tot nu-mi era limpede cum reuşise Kashiwagi să se împrietenească atît de bine cu fata. Nu înţelegeam cum de se împrietenise fata aceasta mofturoasă cu un student cu picioarele strîmbe şi fără o leţcaie. După ce băuse cîteva păhărele de whisky, Kashiwagi începu să vorbească; răspundea parcă întrebărilor ce mă frămîntau.<br />
— îţi aminteşti că ne-am certat mai devreme, în tren, nu? Ştii de ce? Pentru că familia fetei insistă ca ea să se mărite cu un om care nu-i place cîtuşi de puţin. Parc-ar fi debilă mintal şi n-ar pricepe situaţia, gata-gata să le cedeze în orice clipă. Aşa că eu o consolez şi o ameninţ că mă dau peste cap să împiedic acest mariaj.<br />
N-ar fi trebuit să spună astfel de lucruri în prezenţa fetei, dar lui Kashiwagi nu-i păsa, de parcă n-ar fi fost şi ea acolo. Fata nu se schimbă la faţă cîtuşi de puţin; purta la gîtul ei mlădios un şirag de mărgele albastre fine. Trăsăturile îi ieşeau bine în evidenţă în contrast cu cerul înnorat, estompate însă de părul ei negru, abundent. Avea ochii adînci care îţi lăsau impresia de proaspăt, de simplu. Ca de obicei, gura ei inexpresivă era uşor întredeschisă. Printre buzele subţiri se zăreau dinţii ascuţiţi, puternici şi albi. Erau ca dinţii unui animal mic.<br />
— Ah, mă doare, mă doare! strigă dintr-o dată Kashiwagi, aplecîndu-se şi cuprinzîndu-şi picioarele cu mîinile. Am dat fuga speriat şi am încercat să fac ceva pentru el, dar m-a împins la o parte şi s-a strîmbat în bătaie de jos. Mi-am retras mîna.<br />
— Ah, mă doare! gemu el cît se poate de convingător. Aruncai în clipa aceea o privire tinerei de lîngă el.'Se<br />
111<br />
tremura puternic. Doar nasul rece, arcuit părea nemişcat de ceea ce se întîmpla şi contrasta puternic cu restul; armonia şi echilibrul chipului ei dispărură complet.<br />
— Oh, îmi pare rău! spuse ea. îmi pare rău! Te fac bine! Te fac eu bine imediat!<br />
Era pentru prima oară cînd o auzeam vorbind astfel, fără pic de jenă, piţigăiat, de parcă era singură cu el. îşi înălţă gîtul lung şi graţios şi privi o clipă în gol. Apoi îngenunche imediat pe o piatră şi-i îmbrăţişa picioarele, îşi lipi obrazul de picioare şi începu să le sărute.<br />
Am fost îngrozit, cum de fapt mai fusesem o dată. M-am întors spre fata care era cu mine. Ea privea în altă parte şi fredona o melodie.<br />
Avusesem impresia în clipa aceea că soarele străpunsese norii, dar n-a fost decît o iluzie. Cu toate acestea, întregul aspect al parcului îşi pierduse armonia. Simţeam trosnituri uşoare deschizîndu-se pe întreaga suprafaţă a tabloului în care ne aflam — acel tablou străveziu ce conţinea pădurea de pini, reflectarea strălucirii rîului, colinele din zare, suprafaţa albă a stîncilor, azaleele răspîn-dite ici-colo.<br />
Bineînţeles, minunea aşteptată se produsese şi Kashi-wagi nu mai gemea. îşi ridică privirea şi-mi aruncă un rînjet batjocoritor.<br />
— Mă simt bine, spuse el. M-ai vindecat. Ciudat, nu? Cînd începe să mă doară şi tu mă mîngîi, îmi trece imediat, de fiecare dată.<br />
Luă părul fetei în ambele mîini şi-i ridică faţa. Ea-l privi ca un cîine credincios şi-i zîmbi. în clipa aceea, lumina palidă, albicioasă făcu acest chip frumos să arate exact ca cel al bătrînei de şaizeci de ani de care-mi vorbise Kashiwagi.<br />
Miracolul producîndu-se, Kashiwagi era foarte bine dispus. Era atît de bine dispus, încît aveai impresia că nu e-n toate minţile. Rîse zgomotos, o ridică pe fată pe genunchi şi se porni s-o sărute. Rîsul lui se auzi ca un ecou printre ramurile pinilor de la poale.<br />
112<br />
- iu ae ce n-o iubeşti pe fata aceea? îmi spuse, văzîndu-mă că stau liniştit. Doar ştii că am adus-o special pentru tine. Sau ţi-e ruşine deoarece crezi că o să rîdă de tine dacă te bîlbîi. Dă-i drumu'! Bîlbîie-te, bîlbîie-te liniştit! E foarte posibil să se îndrăgostească de un bîlbîit.<br />
— Eşti bîlbîit? întrebă fata, de parcă acum realiza lucrul acesta pentru prima oară. Ei bine, astăzi sînt reprezentate toate metehnele!<br />
Cuvintele ei m-au izbit şi simţeam că nu mai pot sta locului. Dar ciudat, ura pe care o simţisem se transformase brusc în dorinţă şi mă cuprinse un soi de ameţeală.<br />
— De ce nu ne despărţim? spuse Kashiwagi privind în jos la cuplul de tineri ce stăteau în leagăn. Ne ducem partenerele în locuri mai retrase şi ne întîlnim tot aici peste două ore.<br />
L-am lăsat pe Kashiwagi şi pe prietena lui şi, însoţit de fată, am coborît colina, apoi am urcat iar o pantă lină spre est.<br />
— A ajuns s-o facă pe fată să se creadă o sfîntă. Acesta este şiretlicul de care uzează mereu.<br />
— De unde ştii? am întrebat-o eu, bîlbîindu-mă îngrozitor.<br />
— Am avut şi eu de-a face cu Kashiwagi.<br />
— S-a terminat totul între voi, nu? Şi totuşi iei lucrurile atît de uşor.<br />
— Da, aşa e. Dar n-ai încotro cu un tip slut ca el. De data aceasta, cuvintele ei, în loc să mă înfurie,<br />
mi-au dat curaj şi am reuşit s-o întreb fără să mă bîlbîi:<br />
— Ai fost şi tu îndrăgostită de picioarele lui caraghioase, nu?<br />
— Termină! N-am chef să vorbesc de picioarele alea de broască ale lui. Oricum, are ochi frumoşi.<br />
Iar mi-am pierdut încrederea în mine. Orice-ar crede Kashiwagi, fata aceasta iubea la el ceva ce el însuşi observase că este frumos; şi eu, care pretindeam că ştiu totul despre mine, am ajuns la concluzia că nu pot să am nimic bun.<br />
113<br />
mică, liniştită. Se distingeau în zare, printre pini şi cedri, Daimonji, Nyoigatake şi ceilalţi munţi. De pe colina unde ne aflam se întindea în jos, pe povîrnişul ce ducea spre oraş, o pădurice de bambus. La marginea păduricii se înălţa un cireş singuratic şi întîrziat, ale cărui flori nu se scuturaseră. Zău, erau flori întîrziate şi mă întrebam dacă nu cumva se bîlbîiseră şi ele la deschidere.<br />
Aveam o senzaţie de apăsare pe piept şi-mi simţeam stomacul greu. Dar nu pentru că mă îmbătasem. Acum, că se apropia momentul crucial, dorinţa mea sporea în greutate, se transforma în ceva separat de trup şi-mi apăsa umerii. Aveam impresia unui mecanism greu, din fier negru.<br />
După cum am mai spus, apreciam faptul că prietenul meu Kashiwagi mă îmboldise spre viaţă, nu ştiu însă dacă din amabilitate sau din răutate. Recunoscusem de mult eă eu, care zgîriasem teaca colegului meu încă de elev, n-aveam cum să păşesc în viaţă lin, senin. Kashiwagi a fost cel care mi-a deschis ochii asupra cărării dosnice şi întunecate prin care puteam intra în viaţă. La prima vedere, aceasta mi s-a părut o cale ce mă ducea la pierzanie; şi totuşi era plină de stratageme neaşteptate, transforma laşitatea în curaj, se putea numi un soi de alchimie care preschimba imoralitatea în starea iniţială de energie pură. Era şi aceasta viaţă; o viaţă care avansa, cucerea, schimba, se pierdea. Nu se prea putea numi o viaţă tipică şi totuşi era înzestrată cu toate funcţiile vieţii. Admiţînd că undeva, într-un loc invizibil, sîntem confruntaţi cu premisa că fiecare formă de viaţă este lipsită de sens, atunci această viaţă pe care mi-a arătat-o Kashiwagi trebuie să dobîndească treptat o valoare echivalentă cu cele mai obişnuite tipuri de viaţă.<br />
Nu s-ar putea spune, gîndeam eu, că însuşi Kashiwagi nu suferea de ameţeli. Realizasem de mult că în orice aspect al cunoaşterii, oricît de întunecat, se ascundea însăşi beţia cunoaşterii. Dar ceea ce ameţea de fapt lumea era alcoolul.<br />
114<br />
u o, ..u 11 ui ie ne=cim aşezat ungă nişte inşi ohliţi, rnîncaţi de viermi. Nu înţelegeam de ce vrea să devină partenera mea. Nu înţelegeam — şi de aceea folosesc o expresie mai dură — ce impuls o împingea spre această dorinţă de contaminare. în lumea aceasta a noastră trebuie să existe o supunere pasivă, plină de timiditate şi blîn-deţe; dar fata aceasta mi-a luat pur şi simplu mîinile în mîinile ei durdulii, ca nişte muşte ce se aşază pe cineva care doarme. Sărutul smuls şi bărbia catifelată a fetei m-au stîrnit. Probabil că asta visasem atîta timp, dar senzaţia era acum slabă şi superficială. Dorinţa mea nu avansa direct, lua o pistă ocolită. Cerul alb, înnorat, foşnetul păduricii de bambus, eforturile înverşunate ale unei gărgăriţe de a urca pe frunza irisului — toate acestea rămîneau ca pînă acum, risipite.<br />
încercam să scap gîndindu-mă la fata din faţa mea ca la obiectul dorinţei mele trupeşti. Trebuie să mă gîndesc că aceasta este viaţă. Trebuie să mă gîndesc că aceasta este o barieră în calea avansării şi cuceririi. Dacă pierdeam şi şansa aceasta, viaţa n-avea să mi se tot ofere la nesfîrşit. Mi-am amintit de nenumăratele daţi cînd cuvintele îmi erau blocate de bîlbîială şi îmi era imposibil să le scot pe gură". în clipa aceasta simţeam nevoia să deschid gura şi să spun ceva chiar dacă mă bîlbîiam. Puteam în felul acesta să stăpînesc viaţa. Porunca brutală a lui Kashiwagi, ordinul lui brutal: „Bîlbîie-te, bîlbîie-te!" îmi răsuna în urechi şi mă punea la grea încercare. în cele din urmă am început să mîngîi fusta fetei.<br />
Mi-a apărut în faţa ochilor Templul de aur — delicat, mohorît, plin de demnitate. O construcţie a cărei poleială se coji pe ici-pe colo şi care arăta ca scheletul unui fost obiect luxos. Da, în faţa mea a apărut Templul de aur — clădirea aceea ciudată pe care cînd o credeai aproape se îndepărta, clădirea aceea care plutea clar într-un punct din spaţiul impenetrabil, apropiată celui care o privea şi totuşi atît de îndepărtată. Tocmai clădirea aceasta veni să se aşeze între mine şi viaţa la care ţineam. La început a fost ca un tablou în miniatură, dar crescu într-o clipă pînă<br />
115<br />
nişă şi fisură a ei, exact ca în modelul pe care-l văzusem odată şi în care Templul de aur era atît de uriaş, încît cuprinse totul. Umplu lumea de muzică extraordinară, şi această muzică deveni ea însăşi suficientă pentru a absorbi întregul sens al existenţei, lumea întreagă. Templul de aur, care mă trata uneori cu atîta indiferenţă şi se înălţa în afara mea, mă înghiţi acum cu totul şi-mi permise să mă plaseze în însăşi structura lui.<br />
Fata cu care eram se îndepărtă ca un firicel de praf. în măsura în care nu a fost acceptată de Templul de aur, şi eforturile mele de a găsi viaţa au eşuat. Cum puteam să-mi întind mîinile spre trăirea clipei cînd eram atît de fermecat de frumuseţe? Poate avea şi frumuseţea dreptul de a-mi cere să abandonez fosta ţintă. Pentru că este absolut imposibil să prinzi cu o mînă eternitatea şi cu cealaltă clipa. Presupunînd că sensul acţiunilor care vizează viaţa este acela de a făgădui devotament unei anumite clipe şi efortul de a opri clipa pe loc, poate că Templul de aur ştia foarte bine lucrul acesta şi, de la o vreme, încetase să fie indiferent faţă de mine. Aveam impresia că Templul îşi atribuise forma unei singure clipe şi mă invadase aici, în parc, ca să-mi dau şi eu seama cît era de goală, de lipsită de sens tînjirea mea după viaţă. în viaţă, o clipă care-şi însuşeşte forma eternităţii ne ameţeşte; dar Templul de aur ştia foarte bine că o astfel de clipă este nesemnificativă în comparaţie cu ceea ce se întîmplă cînd eternitatea îşi asumă forma unei clipe, cum făcuse el acum. în astfel de momente, eternitatea frumuseţii ne poate anihila viaţa şi otrăvi existenţa. Frumuseţea de moment pe care ne-o oferă viaţa este neputincioasă în faţa acestei otrăvi. Otrava o zdrobeşte şi o distruge pe loc, expunînd însăşi viaţa pericolului suprem.<br />
Imaginea aceasta a Templului de aur mă copleşi doar cîteva clipe. Cînd mi-am revenit complet, Templul se şi ascunsese. Nu era decît o clădire ce stătea nemişcată la nord-est, în Kinugasa, şi pe care mi-era imposibil s-o văd<br />
116<br />
HCV.U3C<br />
j in »_aie ma lăsasem rurat de nuzia că am fost acceptat şi îmbrăţişat de Templul de aur. Stăteam întins pe vîrful unei coline din parcul Kameyama. în jurul meu, doar fata aceea lungită pe iarbă, florile şi fîlfîitul de aripi monoton al insectelor. Văzîndu-mă cuprins de timiditate, fata se ridică şi mă privi drept în faţă. Mi-a întors spatele şi şi-a luat o oglinjoară din geantă. N-a scos nici un cuvînt, dar dispreţul ei m-a străpuns din cap pînă-n picioare, precum scaieţii ce se prind de haine toamna.<br />
Cerul era înnorat. începură să cadă picături de ploaie pe iarbă şi pe frunzele irişilor. Ne-am ridicat repede şi am luat-o pe cărare, spre umbrar.<br />
Ziua aceea mă posomori nu numai pentru faptul că excursia s-a terminat atît de jalnic. Seara, înainte de „deschiderea pernei", stareţul a primit o telegramă de la Tokyo. Am fost şi noi încunoştinţaţi imediat de conţinut.<br />
A murit Tsurukawa. în telegramă se spunea pur şi simplu că a murit într-un accident, dar am aflat amănunte mai tîrziu. Cu o seară în urmă, Tsurukawa se dusese în vizită la un unchi ce locuia în cartierul Asakusa şi băuse cam mult sake. Nu era obişnuit cu băutura, aşa că a ameţit. în drum spre casă, a fost lovit de un camion care apăru brusc pe o stradă laterală. A murit pe loc, în urma unei fracturi craniene. Familia s-a pierdut cu firea, nu s-au gîndit că trebuie să telegrafieze la Templu pînă a doua zi după-amiază.<br />
Deşi n-am plîns la moartea tatei, am plîns acum. Eram mult mai legat de Tsurukawa prin problemele ce mă frămîntau. L-am cam neglijat de cînd l-am cunoscut pe Kashiwagi, dar acum, că l-am pierdut, mi-am dat seama că moartea a rupt singurul fir ce mă mai lega de raza de lumină. Plîngeam pentru că pierdusem raza de lumină, strălucirea, vara.<br />
Am vrut să dau fuga la Tokyo să-mi prezint con-doleanţele familiei Tsurukawa, dar n-aveam bani. Primeam doar cinci sute de yeni pe lună de la stareţ ca<br />
117<br />
facă era să-mi trimită două-trei sute de yeni de cîteva ori pe an. Dacă ar fi avut mai mult nu vindea templul şi n-ar fi mers la Kasagun să locuiască cu unchiul meu. Pur şi simplu nu se putea descurca cu cei cinci sute de yeni pe lună, care reprezentau contribuţia enoriaşilor, şi cu micul ajutor bănesc oferit de prefectură.<br />
Cum puteam să mă împac cu gîndul că Tsurukawa nu mai există, dacă nu-i vedeam cadavrul şi dacă nu luam parte la funeralii? Problema aceasta mă chinuia. Stomacul acela acoperit de cămaşa albă, pe care l-am văzut odată strălucind în razele soarelui ce se strecurau printre copaci, se prefăcu în cenuşă. Cine-şi putea imagina trupul şi sufletul acestui băiat făcut să strălucească, zărind în mormînt? Nu dăduse nici cel mai mic semn că ar fi fost predestinat unei morţi premature, nu prezenta nici urmă de defect fizic sau suferinţă, nici cel mai mic indiciu care să-ţi fi putut măcar sugera cuvîntul moarte. Probabil tocmai de aceea a murit atît de subit. Ar fi fost, poate, imposibil să-l salvezi pe Tsurukawa de la moarte tocmai pentru că era alcătuit doar din elemente pure de viaţă şi avea fragilitatea unui animal pursînge. In cazul acesta, se părea că eram sortit să trăiesc pînă la o vîrstă blestemată.<br />
Structura transparentă a lumii în care a trăit a constituit pentru mine întotdeauna un mister profund, dar o dată cu moartea lui, acest mister a devenit şi mai înspăimîntător. Camionul acela a zdrobit lumea lui transparentă, ca şi cum s-ar fi ciocnit de o pînză de geam, invizibilă tocmai pentru că este transparentă. Faptul că Tsurukawa n-a murit de boală corespundea perfect acestei imagini. Era normal ca el, a cărui viaţă a fost atît de fără pată, să moară accidental. în coliziunea aceea care n-a durat mai mult de o secundă, s-a stabilit un contact subit şi viaţa s-a contopit cu moartea. Un proces chimic rapid. Fără îndoială că acest tînăr fără umbră nu-şi putea uni umbra cu moartea decît pe o astfel de cale violentă.<br />
Lumea în care trăise Tsurukawa era inundată de o mare sensibilitate şi de bune intenţii. Dar pot să afirm cu<br />
mina pe inima ca ei n-â trăit intr-o astfel de lume dintr-o confuzie sau datorită capacităţii lui de înţelegere deosebite.<br />
Inima lui deschisă, care nu aparţinea acestei lumi, era susţinută de o putere şi o energie nemaiîntîlnite care au ajuns să-i dirijeze faptele. îmi transforma sentimentele întunecate în unele luminoase şi strălucitoare cu o precizie ieşită din comun. Uneori aveam impresia că Tsurukawa trăia propriile mele sentimente. Nu se putea explica astfel corespondenţa perfectă dintre strălucirea lui şi obscuritatea mea. Dar nu, nu despre asta era vorba! Strălucirea lumii lui era şi pură, şi unilaterală. îşi însufleţise propriul sistem cu o precizie care se putea asemăna foarte bine cu cea a nefastului. O luase înainte, în plin galop, şi camionul dăduse peste el.<br />
Aspectul plăcut şi firea optimistă a lui Tsurukawa — sursa impresiei favorabile pe care o făcea asupra altora — m-au determinat, acum că el nu mai exista, să meditez asupra laturii vizibile a fiinţelor umane. Mă gîndeam cît este de ciudat că ceva ce există pur şi simplu poate exercita o forţă atît de puternică. Mă gîndeam la cîte trebuie să ştii despre trup pentru ca spiritul să-şi poată percepe propria existenţă. Se spune că esenţa filozofiei Zen este lipsa oricărei particularităţi şi că adevărata viziune constă în a pricepe că inima n-are nici formă, nici însuşiri. Şi totuşi puterea de cunoaştere, în stare să contemple absenţa însuşirilor, trebuie să fie extraordinar de pătrunzătoare, ca să reziste atracţiei fenomenelor formale. Cum poate cineva, incapabil să perceapă forme sau însuşiri cu subtilitate lipsită de egoism, sesiza şi înţelege absenţa oricărei forme şi însuşiri? E posibil ca forma limpede a unei persoane ca Tsurukawa, ce răspîndea lumină în jur prin însuşi faptul că exista, persoană la care ajungeai cu amîn-două mîinile şi amîndoi ochii, putîndu-se de fapt numi viaţă de dragul vieţii, e posibil deci să constituie cea mai limpede metaforă pentru a descrie absenţa formei... acum, că era mort; şi accepţiunea lui în ce priveşte propria existenţă ar putea deveni cel mai veridic şi real model de non-existenţă. Aveai impresia că el însuşi nu<br />
'<br />
118<br />
119<br />
cici luai inun uei.ii u simplei îueiaiuiti. ue eAeinpiu,<br />
cidenţa dintre Tsurukawa şi florile de mai, înseşi florile aruncate pe sicriu.<br />
Viaţa mea nu era pătrunsă de un simbolism atît de profund ca al lui Tsurukawa. Şi ce invidiam cel mai mult la el era că a reuşit să atingă sfîrşitul vieţii fără conştiinţa, cît de vagă, a poverii unei individualităţi excepţionale — sau măcar a unui sentiment de misiune specială, ca mine. Acest simţ al individualităţii a anihilat simbolismul vieţii, adică puterea de a servi, ca Tsurukawa, ca o metaforă pentru ceva exterior ei; în acelaşi mod m-a lipsit şi de senzaţia de extindere a vieţii, şi de unire, devenind sursa singurătăţii ce mă urmărea mereu, pretutindeni. Era ciudat. Nu mă simţeam solidar nici măcar cu neantul.<br />
Singurătatea puse iar stăpînire pe mine. N-am mai văzut-o pe fata aceea, iar cu Kashiwagi nu mai eram în relaţii prea bune. Felul lui de viaţă mă fascina încă puternic, dar am simţit ca o datorie morală faţă de Tsurukawa să fac un oarecare efort pentru a rezista tentaţiei: am încercat, împotriva voinţei mele, să mă ţin mai la distanţă. I-am scris mamei clar să nu mai vină să mă vadă pînă nu sînt complet liber. îi spusesem deja prin viu grai, dar simţeam că nu mă liniştesc dacă nu îi scriu. Răspunsul ei se pierdea în fraze încîlcite. îmi scria că munceşte din greu la ferma unchiului; urmau cîteva propoziţii cu iz de sfaturi copilăreşti. Apoi: „Nu vreau să mor pînă cînd nu te văd cu ochii mei preot la Templul de aur." M-a enervat această parte a scrisorii, stăruindu-mi în minte cîteva zile.<br />
Nici în cursul verii nu i-am făcut vreo vizită mamei. Din cauza mîncării proaste de la Templu, căldura verii a fost şi mai greu de suportat. Pe la mijlocul lunii septembrie era prevăzut un taifun. Trebuia ca cineva să stea de pază noaptea şi m-am oferit.<br />
Am impresia că tocmai în această perioadă s-a produs o uşoară schimbare în sentimentele mele faţă de Templul de aur. Nu era ură, ci un soi de avertisment că într-o bună<br />
120<br />
a se va crea in mod inevitabil o situaţie în care ceea ce încolţea în mine acum va deveni incompatibil cu Templul de aur. Senzaţia aceasta începuse să pună stăpînire pe mine din momentul incidentului ce avu loc în parcul Kameyama, dar m-am temut să-i dau nume. Eram fericit acum că în timpul pazei de noapte mi se va încredinţa Templul şi nu-mi mai puteam ascunde bucuria.<br />
Mi s-a dat cheia de la Kukyocho, considerat cel mai valoros nivel al Templului. La intrare, cam la înălţimea de un metru şi jumătate, atîrna o tăbliţă impresionantă pe care se afla o inscripţie a împăratului Go Komatsu. Se anunţase la radio că taifunul se poate abate dintr-o clipă într-alta, dar nu se simţea încă nimic. Plouase cu intermitenţe toată după-amiaza, iar acum se înseninase şi pe cer se ivi luna plină. Locatarii Templului s-au tot plimbat prin grădină, scrutînd cerul. Cineva a spus că aceasta-i liniştea care prevesteşte furtuna.<br />
Templul a adormit. Am rămas singur. îndreptîndu-mă spre o parte a clădirii unde nu pătrundea luna, m-a fascinat întunericul dens, de nepătruns, care mă învăluia. Această fascinaţie puse stăpînire pe mine tot mai mult, pînă deveni un soi de halucinaţie. Mi-am dat seama brusc că pătrunsesem de fapt în himera care mă smulsese vieţii în după-amiaza aceea din parcul Kameyama.<br />
Eram singur acolo şi Templul de aur mă învălui. Oare eu stăpîneam Templul sau el pe mine? N-ar fi oare mai corect să spun că în clipa aceea s-a stabilit un echilibru straniu, un echilibru ce-mi permitea să fiu eu Templul de aur şi Templul de aur să-mi ia locul?<br />
După ora unsprezece şi jumătate, vîntul se înteţi. Am deschis lanterna şi am urcat treptele Templului. Cînd am ajuns sus, am deschis uşa de la Kuky5cho.<br />
Mă rezemam de balustradă. Vîntul bătea dinspre sud-est. Cu toate acestea, cerul era neschimbat. Luna se reflecta pe lac, în spaţiile dintre plante. Bîzîitul insectelor şi orăcăitul broaştelor se auzeau pretutindeni.<br />
Cînd mă lovi prima rafală de vînt drept în obraz, mă trecu un fior de plăcere prin trup. Vîntul deveni tot mai<br />
121<br />
puici iu»., i ai ea u pi e veşnic pe Ldie uruid S-U UlStnig<br />
împreună cu Templul de aur. Inima-mi era parcă şi în Templu, şi plutea şi undeva pe aripile vîntului. Templul de aur, a cărui construcţie era identică cu a mea parcă, nu avea perdele care să fîlfîie în bătaia vîntului; el stătea acolo, liniştit, scăldîndu-se în lumina lunii. Dar nu mai aveam nici o îndoială că marele vînt, intenţia mea rea, vor zgudui pînă la urmă Templul, îl vor trezi şi, în momentul distrugerii, îi vor smulge semeţia.<br />
Asta era! Mă învăluia frumuseţea, mă aflam cu siguranţă în interiorul frumuseţii; şi totuşi mă întreb dacă eram cu desăvîrşire absorbit de frumuseţe, încît vînrul a cărui putere creştea tot mai mult să nu mă influenţeze, să nu mă scoată complet din vrajă. Exact cum mă îndemna Kashiwagi: „Bîlbîie-te! Bîlbîie-te!" încercam acum eu să îmboldesc vîntul strigînd la el de parcă încurajam un cal ce galopa:<br />
— Mai tare, mai tare! Hai! Mai multă forţă!<br />
Pădurea fremăta. Ramurile copacilor de lîngă lac se frecau unele de altele. Cerul în noapte îşi pierduse culoarea obişnuită, deveni cenuşiu-închis. Ţîrîitul insectelor nu încetă cîtuşi de puţin, însufleţind peisajul. Vîntul misterios, ce suna ca un flaut, se apropia din depărtări; părea să-i mai slăbească furia de pînă atunci.<br />
Priveam mulţimea norilor mînaţi de vînt tăind calea lunii. Se înălţau, unul după altul, din spatele dealurilor, dinspre miazăzi, ca nişte mari batalioane. Nori groşi. Nori subţiri. Nori uriaşi, întinşi. Pîlcuri mici de nori nenumăraţi. Toţi se iveau dinspre sud, aţineau pentru o clipă calea lunii, treceau de Templul de aur şi porneau în goană spre nord de parcă aveau cine ştie ce afaceri importante de rezolvat. Mi se păru că aud strigătul ascuţit al păsării phoenix aurii deasupra capului.<br />
Vîntul se domoli brusc; apoi recapătă forţe noi parcă. Pădurea răspundea sensibil la toate schimbările: se liniştea, apoi foşnea sălbatic. S-a schimbat şi reflecţia lunii pe lac, întunecîndu-se şi luminîndu-se alternativ; uneori îşi aduna fasciculele de lumină risipite şi mătura<br />
122<br />
ap» <-" tic. i»iaiiLuu_niui miei 15 uc nun be intortocnea pe după dealuri, întinzîndu-se ca o mînă uriaşă peste cer. Era înspăimîntător să-i vezi cum nu-şi mai găseau locul şi cum se îmbrînceau parcă tot mai mult pe măsură ce se apropiau. Mai apărea, cînd şi cînd, cîte o pată de senin, dar era acoperită de nori într-o clipită. Cînd trecea cîte un nor mai subţirel, se zărea prin el luna, strălucind palid.<br />
Cerul păru în mişcare toată noaptea. Nu exista nici un semn de înteţire a vîntului. Am adormit lîngă balustradă. Dimineaţa devreme — o dimineaţă senină, strălucitoare — a venit la mine paracliserul să-mi spună că, din fericire, taifunul a ocolit oraşul Kyoto şi eram în afara oricărui pericol.<br />
SLAVII ULUL VI<br />
Se ÎMPLINEA ANUL de la moartea lui Tsurukawa. Din clipa în care am început să fiu iar singur, mi-am dat seama că nu-mi va fi deloc greu să mă reobişnuiesc. Mi-era mult mai uşor să nu trebuiască să vorbesc cu nimeni. Nu mai eram ursuz. Fiecare zi îşi avea farmecul ei.<br />
Biblioteca universităţii era singurul loc de refugiu care-mi făcea plăcere. Nu citeam cărţi de filozofie Zen, ci traduceri de romane şi opere filozofice care-mi picau în mînă. îmi dau foarte bine seama de influenţa pe care au avut-o asupra mea: au trezit în mine dorinţa de a săvîrşi fapta aceea; şi totuşi, vreau să cred că respectiva faptă a fost propria creaţie; în special, nu vreau să admit că poate fi explicată prin influenţa unei filozofii anume.<br />
După cum am mai mărturisit, faptul că nu eram înţeles era singura mea sursă de mîndrie încă din fragedă copilărie şi nu simţeam cîtuşi de puţin nevoia să mă explic ca să fiu înţeles. Cînd încercam totuşi să-mi clarific gîndurile şi faptele, o făceam fără vreun motiv anume. Nu ştiu dacă o făceam ca să mă autoînţeleg. Un astfel de motiv se armonizează cu adevăratul caracter al cuiva şi constituie automat o punte între acel cineva şi alţii. Beţia pe care mi-o provoca Templul de aur se opunea descifrării personalităţii mele, o făcea şi mai opacă; şi deoarece această beţie îmi răpea orice altă posibilitate de a mă îmbăta, mă vedeam nevoit să-i rezist făcînd un efort deliberat pentru a-mi păstra părţile clare ale personalităţii. Nu ştiu cum e la alţii, dar în cazul meu, claritatea însăşi eram eu şi nu mai era cazul să o dobîndesc.<br />
124<br />
nnui uui. venise vacanţa ae primăvară. într-o seară, stareţul ieşi în oraş. Cum nu aveam prieteni şi nici altceva mai bun de făcut, m-am gîndit să profit de lipsa lui şi să mă plimb de unul singur. Am părăsit Templul ieşind pe poarta Somon. Dincolo de poartă era un şanţ lîngă care se afla un avizier. îl .văzusem de multe ori, dar niciodată nu mă oprisem să-l citesc pe îndelete. Se scălda în lumina lunii:<br />
Anunţ:<br />
1. Să nu se aducă nici o modificare construcţiei fără aprobare specială.<br />
2. Să nu se facă nici o intervenţie care să afecteze parcul natural. Publicul este rugat să respecte regulamentul interior.<br />
Orice încălcare a regulamentului se pedepseşte conform legii.<br />
Serviciul cultelor 31 martie 1928<br />
Era limpede că anunţul se referea la Templul de aur şi totuşi nu exista nici cea mai mică insinuare. Nu-mi puteam învinge impresia că un astfel de anunţ exista într-o lume cu totul şi cu totul deosebită de cea în care sălăşluia imuabilul şi indestructibilul Templu. însuşi afişul anticipa parcă o faptă enigmatică, imposibilă. Cel ce concepuse acest ordin, care fusese în stare să rezume astfel fapta, trebuie că-şi pierduse cumpătul. Nu putea fi decît fapta unui nebun; şi cum puteai să sperii un nebun dinainte decît ameninţîndu-l cu pedeapsa? Poate ar fi fost nevoie de un stil pe care să nu-l priceapă decît nebunii.<br />
Astfel de gînduri fără noimă îmi umblau prin cap, cînd am văzut o siluetă apropiindu-se de poartă. N-aveau ce căuta la ora aceea vizitatorii din cursul zilei; doar pinii şi lumina orbitoare a farurilor maşinilor care mai treceau pe drum păreau să împlinească noaptea.<br />
Am recunoscut imediat silueta lui Kashiwagi. Mi-am dat seama că este el după mers. Mă gîndeam din cînd în cînd să pun capăt înstrăinării pe care o preferasem în ultimul an, mă gîndeam la recunoştinţa pe care ar trebui<br />
125<br />
Pentru că, zău, mă tămăduise. Din prima zi de cînd l-am cunoscut, îmi tămăduise gîndurile bolnave prin cuvinte fără perdea care m-au rănit prin bruscheţe. Ar fi trebuit să-mi dau seama ce bucurie era pentru mine să fiu în stare, pentru prima oară, să conversez cu cineva pe picior de egalitate. Ar fi trebuit să savurez bucuria (asemănătoare comiterii unui act de imoralitate) de a mă fi lăsat absorbit de convingerea fermă că sînt şi preot, şi bîlbîit. Toate acestea au fost însă nimicite de relaţia mea cu Tsu-rukawa.<br />
L-am salutat pe Kashiwagi zîmbindu-i. Era îmbrăcat în uniforma studenţească şi avea în mînă un pacheţel îngust.<br />
— Pleci undeva? mă întrebă.<br />
— Nu.<br />
— Ce bine că te-am întîlnit! Se aşeză pe nişte trepte de piatră şi desfăcu legăturica.<br />
— Uite-aici, spuse el arătîndu-mi două tuburi negre, lucioase, care nu erau altceva decît un shakuhachi1. Un unchi de-al meu a murit nu de mult şi mi-a lăsat amintire flautul acesta. îl mai am şi pe cel pe care mi l-a dat cu mult timp în urmă, pe vremea cînd mă învăţa să cînt. Acesta este mai bun, dar vezi, îl prefer pe cel cu care m-am obişnuit şi n-are rost să am două lucruri identice. L-am adus pentru tine.<br />
Pentru mine, care nu primeam niciodată nici un cadou de la nimeni, a fost o mare bucurie. Am luat flautul şi l-am cercetat. Avea patru găuri în faţă şi una în spate.<br />
— Eu cînt în stilul şcolii Kinko, continuă Kashiwagi. E frumoasă luna-n seara asta, aşa că m-am gîndit să-l aduc la Templu şi să cînt. Mă gîndeam în acelaşi timp că aş putea să te învăţ şi pe tine să cînţi.<br />
— Ai ales momentul potrivit, i-am spus. Stareţul a plecat în oraş, iar îngrijitorul acela leneş n-a terminat de măturat. Porţile nu se închid pînă nu se termină curăţenia.<br />
1 Flaut din lemn de bambus cu cinci găuri (n.trad.).<br />
126<br />
apariţia iui ia poartă â tost bruscă, la tel şi propunerea de a cînta la Templu într-o seară cu o lună atît de frumoasă. Acesta era Kashiwagi pe care-l cunoşteam. în plus, în viaţa mea monotonă, simplul fapt că mă surprindea ceva constituia o plăcere. Cu noul meu flaut în mînă, l-am dus pe Kashiwagi la Templul de aur.<br />
Nu-mi aduc aminte limpede despre ce am discutat în seara aceea, dar nu cred să fi vorbit despre lucruri importante. Kashiwagi nu dădea nici un semn că ar dori să se aventureze în meditaţii filozofice excentrice şi paradoxuri usturătoare. Poate intenţiona să-şi dezvăluie o latură a cărei existenţă nici măcar nu o bănuiam. Şi în seara aceea, acest tînăr cu limba ascuţită, pe care-l interesa frumuseţea numai în măsura în care o putea pîngări, şi-a etalat în faţa mea un aspect al firii cu adevărat plăcut. Teoria lui despre frumuseţe era mult mai rafinată. Nu mi-a spus-o în cuvinte, ci prin gesturi şi priviri, prin melodiile cîntate la flaut şi prin fruntea aceea care se ivea în lumina lunii.<br />
Stăteam rezemaţi de balustrada de la nivelul Choondo. Coridorul de sub streaşină uşor curbată se sprijinea pe opt console în stil Tenjiku care păreau să se înalţe de la suprafaţa lacului unde se cuibărise luna. Mai întîi Kashiwagi a cîntat o piesă scurtă, intitulată Caleaşca imperială. M-a uimit priceperea lui. Am încercat să-l imit, dar cînd am pus gura pe muştiuc, n-am reuşit să scot nici un sunet. M-a învăţat cu multă răbdare cum se ţine flautul de sus, cu mîna stîngă, şi cum să-mi fixez degetele pe deschizături; m-a învăţat şi cum să ţin gura pe muştiuc, şi cum să suflu aerul în fila de metal. Am tot încercat, dar n-a ieşit nimic. Mi se încordaseră obrajii şi ochii şi, deşi nu bătea vîntul, aveam impresia că luna de pe lac se face ţăndări.<br />
Mă simţeam istovit şi pentru o clipă l-am bănuit pe Kashiwagi că voia să mă pedepsească intenţionat, ca să se distreze pe seama bîlbîielii mele. Totuşi, efortul pe care-l făcusem în disperarea de a scoate un sunet care nu voia să iasă nicicum păru să-mi purifice energia inte-<br />
127<br />
pe care o depuneam pentru a evita DiiBiltui, să reuşesc să rostesc cîteva cuvinte lin, fără pic de împleti-ceală. Aveam senzaţia că sunetele acelea, care se încăpăţînau să nu iasă, existau de fapt undeva în lumea aceasta liniştită, scăldată în lumina lunii. Eram mulţumit chiar dacă reuşeam să ajung să trezesc sunetele respective după eforturi îndelungate.<br />
Cum o să ajung la sunetul acela — acel sunet misterios pe care-l obţinea Kashiwagi la flautul lui? Aveam nevoie de îndemînare. Frumuseţea însemna îndemînare. îmi trecu prin minte un gînd şi prinsei curaj: aşa cum Kashiwagi era capabil să obţină astfel de sunete clare în ciuda picioarelor lui strîmbe, şi eu puteam ajunge la frumuseţe prin abilitate. Dar mai recunoşteam şi altceva: Kashiwagi a reuşit să cînte atît de frumos Caleaşca imperială nu numai datorită minunatului decor în lumina lunii, dar şi datorită oribilelor lui picioare strîmbe.<br />
Mai tîrziu, cînd am ajuns să-l cunosc mai bine, am înţeles că nu putea suferi frumuseţea veşnică. Lui îi plăcea muzica, pentru că dispărea imediat, sau ikebana, pentru că florile se ofileau în cîteva zile; nu putea suferi arhitectura şi literatura. Nu cred că s-ar fi gîndit vreodată să viziteze Templul de aur în alte momente; doar o noapte cu astfel de lună se potrivea firii lui.<br />
Şi totuşi, ce ciudată este frumuseţea muzicii! Frumuseţea scurtă, căreia cîntăreţul îi dă fiinţă, transformă o anume perioadă de timp în durată pură; în mod cert nu se mai repetă; ca şi existenţa efemerelor şi a altor creaturi care trăiesc puţin, frumuseţea este abstracţia şi creaţia perfectă a vieţii înseşi. Nimic nu se aseamănă mai mult cu viaţa decît muzica; totuşi, deşi Templul de aur avea acelaşi tip de frumuseţe, nimic nu putea fi mai departe de lume şi mai dispreţuitor decît frumuseţea acestei clădiri. De îndată ce Kashiwagi termină de cîntat Caleaşca imperială, muzica — acea viaţă imaginară — se termină şi nu mai rămase nimic decît Crupul lui slut şi gîndurile sumbre, nevătămate şi nealterate.<br />
<br />
înţeles lucrul acesta fără să-mi spună o vorbă. Ceea ce-i plăcea era că imediat ce suflarea-i producea frumuseţe, picioarele lui strîmbe şi dispoziţia-i melancolică ieşeau rnai bine, mai clar în evidenţă. Inutilitatea frumuseţii, faptul că frumuseţea ce trecea prin trupul lui nu lăsa nici măcar o urmă, că nu schimba absolut nimic — asta iubea Kashiwagi. Dacă frumuseţea ar însemna şi pentru mine acelaşi lucru, ce simplă ar fi viaţa!<br />
Am continuat să încerc conform instrucţiunilor lui Kashiwagi. Faţa mi se înroşi, respiram greu. Apoi, ca şi cum aş fi devenit brusc pasăre, ca şi cum cîntecul unei păsări mi-ar fi ieşit din gît, flautul scoase un singur sunet, temerar.<br />
— Bravo! strigă Kashiwagi rîzînd.<br />
N-a fost un sunet prea frumos, dar l-am repetat. Mi-am imaginat apoi că misteriosul sunet, care nu părea să provină de la mine, era vocea păsării phoenix aurii de deasupra capetelor noastre.<br />
Apoi am învăţat după manualul pe care mi l-a dat Kashiwagi, exersînd serios în fiecare seară ca să mă perfecţionez. Cu timpul am ajuns să cînt melodii ca Soarele roşu la răsărit pe un fundal alb şi mi s-au retrezit sentimentele pentru Kashiwagi.<br />
în luna mai m-am gîndit că s-ar cuveni să-i ofer ceva lui Kashiwagi drept recunoştinţă pentru că m-a învăţat să cînt la flaut. N-aveam bani să-i cumpăr un cadou. I-am vorbit deschis de încurcătura în care mă aflam. Mi-a spus că nu vrea nimic care să mă coste bani Apoi, schi-monosindu-şi gura ciudat, spuse:<br />
— Ei bine, dacă ai apucat să-ţi mărturiseşti intenţia, să ştii că vreau ceva. Zilele acestea voiam să aranjez nişte flori, dar florile sînt prea scumpe pentru mine. Cred că acum este sezonul inşilor şi-i poţi găsi la Templul de aur. Crezi că ai putea să-mi faci rost de cîţiva? Unul-doi înmuguriţi, doi care sînt pe cale să înflorească şi doi înfloriţi complet. Aş vrea şi nişte papură. Pentru diseară. Ce-ar fi să mi-i aduci acasă diseară?<br />
128<br />
129<br />
na v_a ma<br />
pune să fur. Ca să ies basma curată în faţa lui, trebuia să mă fac hoţ de flori.<br />
în seara aceea nu ni s-a servit orez la cină, ci numai legume fierte şi pîine neagră. Din fericire era sîmbătă, mulţi plecaseră de după-amiază. Sîmbăta era numită „cortina deschisă spre interior": puteai să pleci de la Templu devreme şi erai liber pînă la ora unsprezece; a doua zi dimineaţa se numea „căderea în somn" şi ni se permitea să stăm în pat pînă tîrziu. Stareţul plecase în oraş.<br />
Soarele apuse pe la şase şi jumătate. începuse să bată vîntul. Aşteptam primul clopot al serii. La ora opt sunetul puternic al clopotului Ojikijo din stînga porţii centrale anunţa primul tur al pazei de noapte; bătea de optsprezece ori şi ecoul lui plutea mult timp în aer.<br />
O cascadă mică de lîngă Sosei, înconjurată pe jumătate de un stăvilar, purta apa de la lacul cu lotuşi în lacul Kyoko. Acesta era locul cu irişi din belşug. Erau extraordinar de frumoşi în perioada aceea. Pe măsură ce mă apropiam, auzeam irişii foşnind în bătaia vîntului. Splendidele petale purpurii tremurau în tăcerea apei. Partea aceea a grădinii era foarte întunecoasă: şi purpuriul florilor, şi verdele-închis al frunzelor păreau la fel de negre. Am încercat să culeg cîţiva irişi; în bătaia vîntului, florile şi frunzele îmi evitau mîna şi m-am tăiat într-o frunză.<br />
Cînd am ajuns în cele din urmă acasă la Kashiwagi cu un braţ de irişi şi papură, l-am găsit întins, cu o carte în mînă. N-aveam chef să mă întîlnesc cu fata care locuia în casa aceea şi care venise cu noi în excursie; din fericire, se părea că e plecată în oraş.<br />
Mica mea hoţie mă bine dispusese. Legătura mea cu Kashiwagi nu se baza decît pe mici acte de imoralitate, mici profanări, mici fapte necuviincioase. Şi acestea mă bine dispuneau întotdeauna; dar nu-mi dădeam seama dacă sporirea păcatelor atrăgea după sine sporirea corespunzătoare a bunei dispoziţii.<br />
130<br />
proprietăreasă să împrumute o găleată şi alte diverse ustensile necesare ikebanei. Casa în care locuia el era o clădire cu etaj; camera lui Kashiwagi era foarte mică.<br />
Am luat flautul lui care stătea rezemat de nişă, mi-am apropiat buzele de muştiuc şi am încercat un studiu. Am reuşit să-l cînt foarte bine, spre surprinderea lui Kashiwagi care tocmai se întorsese în cameră. Dar Kashiwagi din seara aceea nu era cel care vizitase Templul de aur.<br />
— Nu te mai bîlbîi cînd cînţi din flaut, nu? Cînd te-am învăţat să cînţi, speram să aud cum sună o muzică bîl-bîită!<br />
Cu această remarcă s-a creat între noi exact starea de la prima întîlnire. Şi-a reluat vechea poziţie. Tocmai de aceea am fost capabil să-l întreb ce s-a întîmplat cu fata de la casa în stil spaniol.<br />
— O, fata aceea? răspunse simplu. S-a măritat demult. Am făcut însă totul ca s-o învăţ să ascundă faptul că nu mai era fecioară. Soţul ei e un tip dintr-o bucată, inocent şi se pare că lucrurile au mers foarte bine.<br />
Pe cînd vorbea, scoase irişii, unul cîte unul din vasul cu apă în care erau şi-i privi atent. Apoi băgă foarfecele în vas şi le mai tăie din tulpini sub apă. De fiecare dată cînd ţinea un iris în mînă, umbra mare a florii se mişca pe duşumeaua acoperită de rogojini. Apoi spuse brusc:<br />
— Ştii renumitele cuvinte din capitolul „Iluminarea" din Rinzai-roku1? „Cînd îl întîlneşti pe Buddha, ucide-l pe Buddha! Numai aşa te vei salva." Şi asta a fost situaţia, înţelegi? Fata era o adeptă a lui Buddha.<br />
— Şi aşa ai găsit de cuviinţă să te salvezi...<br />
— Hm, făcu Kashiwagi, aranjînd nişte irişi pe care tocmai îi tăiase şi-i privea fix. Uciderea înseamnă însă mai mult de-atît, să ştii.<br />
1 Cartea lui Rinzai. Rinzai (?-867) este întemeietorul unei secte Zen (n.trad.).<br />
131<br />
Kashiwagi privi atent la kenzan1 şi aranja unul din ţepi care era uşor îndoit. Mă simţeam stînjenit şi încercam să rup tăcerea spunînd vrute şi nevrute.<br />
— Ştii povestea părintelui Nansen şi a pisicuţei, nu? Imediat după terminarea războiului, stareţul ne-a adunat pe toţi şi ne-a ţinut o predică.<br />
— Oh, Nansen omoară o pisicuţă? spuse Kashiwagi, pe cînd hotăra lungimea pe care să o dea papurei. Este o problemă care intervine de cîteva ori în viaţa unui om, mereu sub alt aspect. E cam sinistră, să ştii. De fiecare dată cînd dai peste aşa ceva într-un moment de răscruce din viaţa ta, are altă formă şi alt sens, deşi problema în sine e mereu aceeaşi. Mai întîi trebuie să-ţi spun că pisicuţă pe care a omorît-o părintele Nansen era o mică sălbăticiune. Era frumoasă, să ştii, deosebit de frumoasă. Avea ochii aurii şi blăniţa lucioasă. Toate plăcerile şi frumuseţile lumii acesteia se curbau ca un arc în trupul ei plăpînd. Majoritatea comentatorilor, cu excepţia mea, au uitat să menţioneze faptul că pisicuţă era de o maximă frumuseţe. Pisicuţă îşi făcuse brusc apariţia dintr-un smoc de iarbă. Ochii ei blînzi, şireţi sclipeau şi a fost prinsă de unul din preoţi — ca şi cînd ar fi făcut-o intenţionat. Şi de aici s-a iscat cearta între cele două partide din templu. Deşi frumuseţea poate fi arătată oricui, ea nu aparţine de fapt nimănui. Să vedem... Cum să-ţi spun? Frumuseţea — da, frumuseţea e ca un dinte- cariat: îţi jenează limba, stă acolo şi te doare, făcîndu-şi simţită prezenţa. Pînă la urmă nu mai suporţi durerea, te duci la dentist şi ţi-l scoate. Apoi, pe cînd priveşti dintele mic, prăpădit, însîngerat, te gîndeşti: „Ăsta să fie? Asta a fost tot? Asta mi-a provocat atîta durere, m-a hărţuit atîta, înrădăcinîndu-se cu încăpăţînare în mine? Ei bine, acum e mort. Dar oare chiar e vorba de unul si acelaşi<br />
1 Suport metalic cu ţepi în care se introduc tulpinile florilor pentru a le da înclinaţia dorită; kenznn-vă se aşază pe fundul vasului în care se aranjează florile (n.trad).<br />
cum — prin ce ironie a soartei — a ajuns să fie legat de ea, reuşind să provoace atît de multă durere? Care era baza existenţei sale? Se afla această bază în interiorul fiinţei mele? Sau în obiectul însuşi? Şi totuşi, creatura aceasta care mi-a fost smulsă din gură şi zace acum în mîna mea este cu totul altceva. Nu poate fi acela\" înţelegi, spuse Kashiwagi, aşa e şi frumuseţea. Uciderea pisicuţei a fost asemenea dintelui cariat extras, asemenea uciderii frumuseţii. Dar nu se ştia dacă aceasta a fost pînă la urmă soluţia cea mai bună. Rădăcina frumuseţii nu fusese înlăturată şi, deşi pisicuţă era moartă, s-ar putea foarte bine ca frumuseţea ei să mai dăinuie. Tocmai pentru a satiriza uşurinţa cu care s-a soluţionat problema şi-a pus Choshu pantofii pe cap. El ştia, ca să zic aşa, că nu exista altă soluţie decît aceea de a suporta durerea provocată de dintele cariat.<br />
Interpretarea lui Kashiwagi era cu totul originală, dar nu puteam să nu mă întreb dacă nu cumva el, care mi-a pătruns şi cel mai ascuns colţ al sufletului, nu se distra pe seama mea. Pentru prima oară mi-era cu-adevărat frică de el. Mi-a fost teamă să mai păstrez tăcerea, aşa că m-am grăbit să-l întreb:<br />
— Tu care dintre ei eşti? Păruitele Nansen sau Choshu?<br />
— Ei bine, îţai să vedem! După cum se prezintă lucrurile, acum eu sînt Nansen şi tu eşti Choshu. Dar într-o bună zi, s-ar putea ca tu să devii Nansen şi eu Ch5shti. Situaţia se poate schimba precum ochii pisicii.<br />
în timp ce Kashiwagi vorbea, mîinile i se mişcau uşor, aranjînd mai întîi kenzan-ul mic şi ruginit în vas, apoi papura, care reprezenta cerul în aranjament, adăugind apoi irişii pe care-i rînduise cîte trei. Se contura treptat stilul şcolii Kansui. Lîngă vas se afla o grămăjoară de pietricele albe şi maronii, bine spălate, care parcă aşteptau să fie folosite la ultimele retuşuri.<br />
Mişcarea mîinilor lui Kashiwagi era splendidă, gesturile ferme, succedîndu-se, efectele contrastului şi simetriei, tinzînd spre perfecţiune totală. Plantele naturale erau<br />
132<br />
133<br />
unei melodii stabilite. Florile şi frunzele, care existaseră înainte cum erau, fuseseră transformate în flori şi frunze cum trebuiau să fie. Papura şi irişii nu mai erau luaţi în parte, plante anonime ce aparţin speciei respective, ci au devenit o manifestare concisă, directă a ceea ce s-ar putea numi esenţa irişilor şi a papurei.<br />
Şi totuşi avea ceva brutal în mişcarea mîinilor. Se comportau de parcă aveau un privilegiu neplăcut, sumbru asupra plantelor. Poate din această cauză, de fiecare dată cînd auzeam foarfecele şi vedeam cîte o tulpină tăiată, aveam impresia că disting picături de sînge.<br />
Terminase de aranjat florile. în partea dreaptă a vasului, unde linia dreaptă a papurei se îmbina cu linia curbă a frunzelor de iris, una din flori era înflorită, iar ceilalţi doi muguri erau pe cale să se deschidă. Kashiwagi puse vasul în nişă; umplea aproape întregul spaţiu. Apa din vas se domoli curînd. Pietricelele ascundeau kenzan-ul, dînd în acelaşi timp impresia clară de margine de rîu.<br />
— Minunat! am exclamat. Unde-ai învăţat să aranjezi flori?<br />
— Locuieşte pe-aproape o femeie care dă lecţii. Trebuie să pice din clipă-n clipă. M-am împrietenit cu ea şi pe deasupra mă-nvaţă şi ikebana. Dar acum, că am început să mă descurc şi singur, am cam început să mă plictisesc. Profesoara este încă tînără şi arată bine. Mi se pare că-n timpul războiului a fost combinată cu un ofiţer şi a rămas însărcinată. Copilul s-a născut mort şi ofiţerul a fost ucis în război. De atunci se dă în vînt după bărbaţi. Are ceva bani puşi deoparte, dă lecţii doar din pasiune. Oricum, dacă vrei, du-o undeva-n oraş astă seară. Merge oriunde.<br />
Vestea m-a tulburat grozav. Cînd o văzusem de sus, de pe poarta templului Nanzen, Tsurukawa era cu mine. Acum, după trei ani, urma să apară-n faţa mea şi s-o văd, dar cu ochii lui Kashiwagi. Pînă acum considerasem că tragedia acestei femei era pătrunsă de mister; de-acum<br />
134<br />
nimic. Adevărul gol-goluţ este că pieptul ei, care păruse de la distanţă ca luna albă în lumina zilei, fusese atins de atunci de mîinile lui Kashiwagi, iar picioarele ei înfăşurate atunci în acel chimonou minunat fuseseră atinse de picioarele strîmbe ale lui Kashiwagi. Adevărul este că fusese sedusă de Kashiwagi, dar cu bună ştiinţă.<br />
Gîndul acesta mă chinuia îngrozitor .şi aveam senzaţia că nu-mi mai găsesc locul, dar curiozitatea mă ţintui. De fapt, nu-mi era tocmai uşor s-o aştept pe femeia aceasta pe care o considerasem cîndva o reîncarnare a lui Uiko, dar care urma să-şi facă acum apariţia ca fostă metresă a unui student infirm. Pentru că, devenind complicele lui Kashiwagi, eram gata să mă complac în plăcerea iluzorie de a-mi pîngări preţioasele amintiri cu propriile mîini.<br />
Cînd a sosit femeia, n-am simţit nici cea mai mică urmă de emoţie. Amintirea acelui moment îmi stăruie încă în minte. Vocea aceea uşor răguşită, manierele alese şi vorbirea afectată care contrastau puternic cu expresia de sălbăticie ce-i străfulgera ochii, tristeţea care emana din vo„cea ei cînd îi vorbea lui Kashiwagi, în ciuda stînjenelii evidente din pricina mea — am văzut toate acestea şi abia arunci am înţeles de ce mă invitase Kashiwagi la el în seara aceea: intenţiona să se folosească de mine ca de un obstacol.<br />
Femeia aceasta nu avea nimic comun cu eroina visurilor mele. îmi lăsase impresia unei persoane cu totul diferite, pe care o vedeam pentru prima oară. Deşi continua să fie politicoasă, devenea tot mai absentă. Mie nu-mi acorda nici cea mai mică atenţie.<br />
în cele din urmă, suferinţa ei mi se păru insuportabilă şi am avut impresia că se hotărîse să renunţe momentan la orice efort de a-l face pe Kashiwagi să se răzgîndească. Se prefăcu brusc calmă şi-şi roti ochii prin cameră. Deşi venise de o jumătate de oră, parcă abia acum zărea florile aranjate care fuseseră aşezate în nişă exact cu scopul de a atrage privirile.<br />
135<br />
Kashiwagi, care aştepta ca ea să facă o astfel de remarcă, părea că trage concluziile abia acum.<br />
— Nu-i rău deloc, nu? spuse el. Şi dacă am reuşit să ajung pînă aici, nu mai văd ce m-ai mai putea învăţa. Nu mai am nevoie de tine. Zău, crede-mă!<br />
Kashiwagi păru foarte oficial. Am văzut-o pe femeie schimbîndu-se la faţă şi mi-am întors privirile. Zîmbea uşor. Se tîrî în genunchi pînă la flori. Apoi am auzit-o spunînd:<br />
— Ce? Ce fel de flori sînt acestea? Da, ce sînt? într-o clipă vărsă apa pe jos, papura se răsturnă, irişii<br />
se rupseră: toate florile pe care le-am procurat prin hoţie zăceau împrăştiate ca vai de ele. Stăteam pe jos, dar am sărit brusc în picioare. Neştiind ce să fac, m-am rezemat de fereastră. L-am văzut pe Kashiwagi apucînd-o pe femeie de încheieturile fragile. Apoi a apucat-o de păr şi a pălmuit-o. Succesiunea de brutalităţi dovedeau aceeaşi cruzime calină pe care o constatasem nu cu mult timp în urmă, pe cînd rupea frunzele şi tăia tulpinile florilor; gesturile brutale păreau să fie o continuare firească a mişcărilor anterioare.<br />
Femeia îşi cuprinse faţa în mîini şi ieşi în fugă din cameră. Kashiwagi se uită la mine. înlemnisem. îmi aruncă un zîmbet nevinovat şi-mi spuse:<br />
— Acum e şansa ta. Fugi după ea! încearcă s-o consolezi! Hai, repede!<br />
Nu ştiu dacă autoritatea cu care-mi ordonă Kashiwagi mă puse-n mişcare sau faptul că-mi era pur şi simplu milă de femeie, dar am luat-o la fugă după ea. Am ajuns-o din urmă după cîteva case, tocmai la Itakuramachi, în spatele depoului de tramvaie Karasuma. în noaptea înnorată se auzeau tramvaiele intrînd în depou; luminiţele purpurii dispărură în întuneric. Femeia se îndepărtă repede de Itakuramachi şi o luă spre est, pe o străduţă lăturalnică. Păşeam în spatele ei fără să scot o vorbă. Plîngea. Şi-a dat seama imediat că sînt şi eu pe-acolo şi s-a apropiat. Apoi, cu o voce şi mai răguşită din<br />
136<br />
ticăloşiile lui Kashiwagi.<br />
Ne-am plimbat mult pe străzi în seara aceea. M-a tot bătut la cap cu Kashiwagi, vorbindu-mi de josnicia lui, de comportarea lui mizerabilă; singurul cuvînt care-mi răsuna în urechi era „viaţă". Cruzimea, micile uneltiri, trădările, neîndurarea, şiretlicurile pentru a stoarce bani de la femei — toate acestea nu făceau decît să-i scoată în evidenţă ingeniozitatea. Singurul lucru în care trebuia să cred era relaţia lui Kashiwagi cu picioarele lui strîmbe.<br />
După moartea bruscă a lui Tsurukawa, am trăit o perioadă fără să simt că trăiesc. Apoi m-am simţit înviorat venind în contact cu o nouă formă de viaţă — mai întunecată, deci mai puţin fericită, o viaţă ce însemna lezarea permanentă a semenilor. Cuvintele simple ale lui Kashiwagi: „Uciderea înseamnă mai mult decît atît", s-au conturat tot mai precis, fascinîndu-mă. Şi mi-am mai amintit în clipa aceea dorinţa pe care am rostit-o în gînd cînd am urcat pe muntele din spatele Templului la sfîrşitul războiului şi am privit în jos către luminile oraşului: „Fie ca întunericul din sufletul meu să fie pe măsura întunericului nopţii care împresoară acele nenumărate lumini!"<br />
Femeia n-o luă spre casă, ci bătea străzile lăturalnice fără nici o ţintă; trecea lume puţină pe aici, putea vorbi în voie. Cînd am ajuns în cele din urmă în faţa casei ei, habar n-aveam în ce parte a oraşului mă aflu.<br />
Se făcuse zece şi jumătate. Voiam să mă întorc la Templu, dar femeia mă convinse să n-o părăsesc, aşa că am intrat cu ea în casă. O luă înainte şi aprinse lumina.<br />
— Ai blestemat vreodată pe cineva, dorindu-i moartea? mă întrebă ea brusc.<br />
-— Da, am răspuns scurt.<br />
Ciudat, dar nu mă gîndisem la aşa ceva pînă în clipa aceasta; acum însă îmi era limpede că-i doream moartea fetei pe care mi-o adusese Kashiwagi şi care fusese martoră la ruşinea mea.<br />
— E un lucru îngrozitor, spuse ea, prăbuşindu-se pe rogojină. Şi eu!<br />
137<br />
restricţiile de energie din zilele noastre. Avea probabil un bec de o sută de waţi, de trei ori mai puternic decît becul din camera lui Kashiwagi. îi vedeam trupul bine luminat pentru prima oară. Brîul ei în stil Nagoya era de un alb strălucitor, iar pîcla purpurie a glicinei care forma modelul chimonoului Yuzen se detaşa clar.<br />
De la poarta templului Nanzen şi pînă la camera pentru oaspeţi Tenjuan era o distanţă pe care doar o pasăre o putea străbate, dar acum simţeam că în toţi anii aceştia am parcurs-o încet şi am reuşit în cele din urmă să mă apropii de destinaţie. Din după-amiaza în care m-am aflat pe poartă, am fărîmiţat timpul în particule mici, iar acum ajungeam cu adevărat să pătrund misterul scenei din Tenjuan. Aşa trebuia să fie, gîndeam. Era normal ca această femeie să se fi schimbat, la fel cum aspectul pămîntului se schimbă în clipa în care l-a ajuns lumina unei stele îndepărtate. Dacă atunci cînd am văzut-o de pe poarta templului Nanzen, ea şi cu mine ne-am unit anticipat în vederea întîlnirii de azi, schimbările care s-au petrecut cu ea de atunci se puteau şterge; numai cu cîteva modificări, lucrurile puteau fi reduse la fosta lor stare şi fostul eu o putea înfrunta pe fosta ea.<br />
Apoi i-am spus povestea. I-am spus-o pe nerăsuflate, bîlbîindu-mă. Pe măsură ce vorbeam, frunzele verzi începură să strălucească şi mai mult, iar legendara pasăre phoenix şi îngerii pictaţi pe tavanul templului prinseră din nou viaţă. Obrajii femeii căpătară iar culoare şi privirea sălbatică — o expresie şovăitoare şi tulburată.<br />
— Deci aşa a fost? spuse ea. Doamne sfinte! Deci aşa s-a întîmplat! Ce karmă1 ciudată! Da, pe legea mea!<br />
în timp ce vorbea, ochii i se umplură de lacrimi de bucurie. Uitase de umilirea la care fusese supusă nu cu mult timp în urmă şi se lăsă pradă amintirilor. Trecea dintr-o emoţie în alta, îţi făcea impresia că-şi pierde şi<br />
o<br />
Fatalitate, destin (n.ed.).<br />
complet răvăşite.<br />
— Nu mai am lapte, spuse ea. Oh, bietul meu copilaş! jsju, nu mai am lapte, dar oricum, voi face şi pentru tine acum ce-am făcut odată. Deoarece mă iubeşti de atunci, voi considera că eşti omul acela. Atîta vreme cît pot să cred lucrul acesta, n-are de ce să-mi fie ruşine. Da, zău, voi face ce-am făcut şi atunci.<br />
Vorbea de parcă transmitea o hotărîre măreaţă. Gestul - care a urmat părea să provină fie dintr-un exces de entuziasm, fie dintr-unul de disperare. Presupun că încîntarea o împinse la acea faptă nesăbuită, dar adevărata forţă care o determinase era disperarea provocată de Kashiwagi — sau măcar gustul acru pe care ţi-l lasă disperarea.<br />
îşi desfăcu brîul în faţa ochilor mei şi-şi dezlegă nenumăratele şnururi. Brîul se desprinse cu un sunet mătăsos şi, eliberat din strînsoare, gulerul chimonoului se deschise. Distingeam vag sînii albi ai femeii. Băgă mîna în chimonou, scoase sînul stîng şi mi-l întinse.<br />
Aş minţi dacă aş spune că nu m-a cuprins ameţeala. I-am privit sînul cu multă atenţie. Doar atît. Punctul alb, misterios pe care-l văzusem de la distanţă, de pe poarta templului, nu fusese o sferă materială de carne, ca aceasta. Impresia aceea clocotise atît de mult timp în mine, încît sînul pe care-l vedeam acum părea să nu fie decît carne pură, doar un obiect palpabil. Şi obiectul acesta nu avea nici cea mai mică putere de atracţie sau tentaţie. Expus astfel în faţa mea şi complet izolat de viaţă, servea mai degrabă ca dovadă a monotoniei existenţei.<br />
Dar nu vreau să spun minciuni; fără îndoială, vederea sînului alb m-a ameţit. Necazul era că priveam prea atent: ceea ce vedeam trecea dincolo de sînul de femeie şi se transforma treptat în ceva lipsit de noimă.<br />
Apoi se produse minunea. După ce fusese supus acestui proces dureros, pieptul mă izbi prin frumuseţea lui. Era înzestrat cu acele caracteristici aride şi reci ale frumuseţii şi, stînd aşa în faţa mea, sînul se închise în interiorul propriului eu. Exact cum se închide trandafirul.<br />
138<br />
139<br />
percep imediat, descoperă frumuseţea şi dorinţa senzuală în aceeaşi clipă; pentru mine însă, ea apare mereu mult mai tîrziu. Acum, într-o clipită, pieptul femeii îşi recapătă legătura cu întregul, depăşi faza în care a fost doar o parte de trup şi deveni o substanţă insensibilă, trainică, legată de eternitate.<br />
Sper că reuşesc să mă fac înţeles. Templul de aur îmi apăru iar în faţa ochilor. Sau mai bine aş spune că sînul s-a transformat în Templul de aur.<br />
Mi-am amintit de noaptea cu taifun de la începutul toamnei, cînd am rămas să veghez Templul. Oricît de luminată de lună ar fi fost clădirea, asupra ei domnea o întunecime deasă, apăsătoare, care pătrunsese şi în Templul nocturn, în obloane, în uşile din lemn, sub acoperişul cu foiţa aurie scorojită. Şi era normal să fie aşa, pentru că însuşi Templul de aur nu era decît ceva neînsemnat, schiţat şi construit cu grijă exagerată. Exact în acelaşi mod, deşi exteriorul acestui sîn marca luciul strălucitor al cărnii, interiorul era întunecat. Adevărata substanţă consta din aceeaşi întunecime copleşitoare.<br />
Nu puterea mea de înţelegere m-a ameţit. Am călcat-o în picioare şi am tratat-o cu dispreţ; bineînţeles, şi viaţa, şi dorinţa sexuală au suferit acelaşi proces. Dar sentimentul profund de extaz nu m-a părăsit nici o clipă şi am rămas mult timp ca paralizat, cu ochii aţintiţi pe sînul dezgolit.<br />
Am întîlnit privirea ei rece, dispreţuitoare. îşi băgă sînul din nou în chimonou. I-am spus că trebuie să plec. M-a condus pînă la ieşire şi a închis uşa zgomotos în urma mea.<br />
Am fost ca vrăjit pînă am ajuns la Templu. Cu ochii minţii vedeam Templul de aur şi sînul femeii succedîndu-se unul după altul. Mă cuprinse o bucurie de nestăpînit.<br />
Dar cînd a apărut conturul Templului prin pădurea întunecată de pini care fremătau în bătaia vîntului, am început să-mi revin; eram stăpînit doar de senzaţia de neputinţă şi de ameţeala care se transformă în ură — uram nu ştiu ce.<br />
140<br />
încearcă Templul de aur să mă protejeze? De ce încearcă să mă despartă de viaţă fără să mă întrebe şi pe mine? S-ar putea să vrea să mă salveze de la prăbuşirea în infern. Dar procedînd astfel, Templul de aur mă face şi mai rău decît oamenii care pier în iad, mă face să cunosc infernul mai bine ca oricine altcineva.<br />
Poarta principală a Templului era întunecată şi liniştită. Portiţa însă, unde lumina nu se stingea pînă la clopotul dimineţii, strălucea palid. Am împins-o. Auzeam dinspre interior zăngănitul lanţului de fier ruginit. S-a deschis. Paznicul se culcase. Pe partea interioară a porţii scria că -cel care vine ultimul, după ora zece, răspunde de încuierea porţii. Două dintre plăcuţele de lemn indicau că stăpînii lor nu se întorseseră: una era a stareţului, cealaltă a bătrînului grădinar.<br />
Pe cînd mă îndreptam spre Templu, am zărit nişte scîn-duri de lemn de vreo cinci metri lungime, care urmau să fie folosite la reconstrucţie. Şi noaptea puteai distinge nervurile lemnului. Apropiindu-mă, am văzut nişte rumeguş împrăştiat pe acolo; semăna cu floricele galbene; mirosul plăcut al lemnului plutea în întunericul nopţii. M-am întors să mai arunc o privire Templului de aur înainte de a intra în bucătărie. Am luat-o pe cărare şi încet-încet dădirea se contura în faţa ochilor. Era pătrunsă de foşnetul copacilor, dar stătea acolo, nemişcată, şi totuşi trează de-a binelea, în toiul nopţii... de parcă ea ar fi fost paznicul nopţii. Deşi partea din Rokuon-ji care era locuită dormea noaptea, n-am văzut niciodată Templul de aur dormind. Această clădire nelocuită a putut uita complet de somn. întunecimea ce sălăşluia înăuntru era cu totul eliberată de legi omeneşti.<br />
Apoi, cu un ton de parcă aruncam un blestem asupra cuiva, m-am adresat Templului de aur, tăios:<br />
— Va veni ziua cînd te voi domina. Da, să ştii că într-o bună zi te voi stăpîni şi n-o să îndrăzneşti să-mi mai aţii calea.<br />
Vocea mea a răsunat spartă în umbra lacului Kyoko, în noapte.<br />
141<br />
EXPERIENŢA MEA DE VIAŢĂ părea guvernată de un cod. Ca într-un coridor de oglinzi, se tot reflecta o singură imagine la nesfîrşit. Lucruri pe care le văzusem în trecut se reflectau clar în cei pe care-i întîlneam pentru prima oară şi aveam senzaţia că sînt purtat de astfel de asemănări în adîncimile coridorului, într-o cameră interioară în care nu se putea pătrunde uşor. Noi nu ne ciocnim brusc de destinul nostru. Persoana care urmează să fie cîndva executată îşi reprezintă în minte în mod constant — de fiecare dată cînd vede un stîlp de telegraf în drum spre serviciu sau ori de cîte ori trece o cale ferată — o imagine a locului execuţiei, astfel încît ajunge să se familiarizeze cu această imagine.<br />
în ce priveşte experienţa mea însă, nu putea fi vorba de vreo acumulare, de soiul îngrămădirii unui strat după altul, astfel încît să poată forma un munte. Cu excepţia Templului de aur, nu mă simţeam apropiat de nimic pe lumea asta, nici măcar de fostele experienţe. Ceea ce ştiam însă era că printre toate aceste experienţe, anumite elemente mici — elemente ce nu păreau înghiţite de marea întunecată a timpului, elemente ce nu denaturau într-o repetare fără noimă, interminabilă — se vor uni, formînd un tablou sinistru şi neplăcut.<br />
Care erau, deci, aceste elemente? M-am tot gîndit la ele. Totuşi, aceste frînturi de experienţă erau şi mai lipsite de ordine şi sens decît cioburile sclipitoare ale sticlei de bere pe care o vezi la marginea drumului. Nu puteam crede că aceste frînturi nu erau decît ţăndări din ceea ce<br />
142<br />
Pentru că, în lipsa lor de sens, de ordine, în urîţenia lor cu totul aparte, fiecare dintre frînturi, excluse aş spune, părea să viseze totuşi la un viitor. Da, frînturile visau la viitor fără teamă, ciudat, liniştit! La un viitor care nu se va tămădui, nu se va restabili, la care nu se va ajunge niciodată, un viitor cu adevărat fără precedent!<br />
Reflecţii nedesluşite de tipul acesta îmi provocau uneori o emoţie lirică ce nu mi se potrivea deloc, recunosc. în astfel de cazuri, dacă se întîmpla să fie nopţi cu lună, îmi luam flautul şi cîntam lîngă Templul de aur. Am ajuns şi eu să cînt melodia lui Kashiwagi Caleaşca imperială fără să mai privesc partitura. Muzica pare un vis. în acelaşi timp este şi un fel de realitate, mai clară chiar decît orele noastre de veghe. Mă întrebam care din cele două erau cu-adevărat muzică. Muzica avea puterea uneori să anuleze aceste două elemente contrare. Uneori mă puteam contopi cu melodia pe care o cîntam. Spiritul meu se obişnui cu bucuria de a se întruchipa în muzică, în cazul meu, spre deosebire de Kashiwagi, muzica era cu adevărat o mîngîiere.<br />
Ori de cîte ori terminam de cîntat la flaut, mă întrebam:<br />
— De ce oare dispreţuieşte Templul de aur această faptă a mea? De ce nu mă mustră sau nu mă întrerupe cînd mă contopesc cu muzica astfel? Nici măcar o dată nu m-a ignorat însă atunci cînd voiam să mă las pradă fericirii şi plăcerilor lumeşti. în astfel de situaţii a avut întotdeauna grijă să-mi pună piedici şi să mă oblige să mă întorc la mine însumi. De ce îmi permite Templul de aur îmbătare şi uitare în cazul muzicii?<br />
La astfel de gînduri, vraja muzicii pălea; însuşi faptul că Templul de aur îmi permitea o astfel de plăcere o făcea să slăbească. în măsura în care Templul îmi dădea acordul lui tacit, muzica, oricît de mult semăna cu viaţa, devenea o formă de viaţă imaginară şi contrafăcută; oricît încercam să mă contopesc cu ea, acea cdntopire nu putea fi decît temporară.<br />
143<br />
retras în urma celor două eşecuri: la femei şi la viaţă. Pînă la sfîrşitul anului 1948 am mai avut astfel de ocazii, precum şi îndrumarea lui Kashiwagi; nici una nu m-a descurajat, dar rezultatul a fost mereu acelaşi.<br />
între fată şi mine, între viaţă şi mine apărea invariabil Templul de aur, din care cauză ceea ce atingea mîna mea pe cînd încerca să prindă se prefăcea în cenuşă, iar perspectiva în pustiu.<br />
Odată, pe cînd îmi trăgeam sufletul după ce muncisem pe terenul din spatele bucătăriei, am zărit întîmplător o albină mică ce se aşeză pe o crizantemă galbenă, de vară. Veni în zbor, în lumina omniprezentă pe aripioarele ei aurii, apoi alese o floare din numeroasele crizanteme şi-i dădu tîrcoale. Am încercat să privesc floarea cu ochii albinei. Crizantema stătea la locul ei, cu petalele întinse. Era frumoasă ca un templu de aur în miniatură şi perfectă ca Templul; dar nu se transformă în templu, ci rămase o crizantemă de vară, solitară. Da, a rămas o crizantemă, o floare, o formă unică, fără alte implicaţii metafizice. Observînd în acest mod regulile propriei existenţe, ea răspîndea suficientă vrajă pentru a deveni obiect de atracţie pentru albină. Cît de tainic stătea la pîndă parcă, existînd ca ţintă pentru acea dorinţă mişcătoare, zburătoare, fără formă. Treptat forma se rarefiază, ai senzaţia că e pe cale să se prefacă-n pulbere, se înfioară, tremură. E normal să fie aşa, deoarece crizantema a fost croită pe măsura dorinţelor albinei — şi tocmai frumuseţea ei a înflorit, anticipînd respectiva dorinţă. Acum este momentul în care sensul formei florii capătă strălucire înăuntrul vieţii. Forma însăşi e plămădire a vieţii, care se scurge neîncetat şi care n-are formă; în acelaşi timp, scurgerea vieţii fără formă este plămădirea tuturor formelor din lumea aceasta... Astfel, albina îşi croieşte drum în floare şi, acoperită de polen, se lasă pradă ameţelii. Crizantema primi albina cu braţele deschise, transformîndu-se ea însăşi, parcă, într-o albină galbenă,<br />
<br />
jWl^uuiu, Ulii FUiULU J(.LiLUlUlUU-OC l_U J^ULCIC, 11 L^ll flVCai<br />
senzaţia că vrea să-şi ia zborul de pe propria tulpină.<br />
Lumina şi cele văzute m-au ameţit pur şi simplu. Apoi, de îndată ce nu am mai privit cu ochii albinei şi m-am întors la propriii ochi, mi-am dat seama că ochii mei, care iscodiseră scena, erau exact ochii Templului de aur. Da, aşa stăteau lucrurile. în acelaşi mod în care eu am revenit de la ochii albinei la ai mei, în clipele acelea cînd simţeam viaţa apropiindu-se, mi-am abandonat propriii ochi, înlocuindu-i cu cei ai Templului de aur. în astfel de momente Templul se interpunea între mine şi viaţă.<br />
M-am întors la ochii mei. în această lume vastă, confuză a obiectelor, albina şi crizantema verii rămaseră ele însele. Zborul albinei şi tremurul florii nu se deosebeau cu nimic de freamătul vîntului. în această lume liniştită, îngheţată, toate erau pe picior de egalitate, şi forma aceea care răspîndise o vrajă atît de puternică se stinse. Crizantema nu mai era frumoasă datorită formei ei, ci datorită numelui de crizantemă pe care i-l atribuim, datorită făgăduielii pe care ne-o face. Cum nu eram albină, nu mă tenta crizantema şi deoarece nu eram crizantemă, nici o albină nu tînjea după mine. înţelesesem scurgerea vieţii cu toate formele ei, dar îmi dispăruse acest sentiment de înţelegere. Lumea fusese azvîrlită în relativitate, doar timpul se mai mişca. Nu vreau să dau prea multe amănunte. Nu vreau să spun decît că arunci cînd apărea eternul şi absolutul Templu de aur, cînd ochii mei se schimbau în ochii Templului, lumea din jur suferea exact transformările de care vorbeam, iar în această lume transformată, numai Templul de aur îşi păstra forma şi frumuseţea, prefăcînd totul în pulbere. Din clipa în care am călcat în picioare trupul prostituatei în grădina Templului şi mai ales de la moartea lui Tsurukawa, îmi pun mereu aceeaşi întrebare: Există oare păcate?<br />
într-o sîmbătă din ianuarie 1948, am profitat de o după-amiază liberă ca să văd un film la mnaneţnatograf<br />
144<br />
145<br />
Shinkyogoku, ceea ce nu mai făcusem de foarte mult timp. Am zărit deodată în mulţime un chip cunoscut, dar pînă să-mi dau seama cine este, a fost înghiţit de marea de trecători şi a dispărut undeva în urma mea.<br />
Bărbatul purta o pălărie de fetru, un palton elegant şi un fular, şi era împreună cu o fată îmbrăcată într-un palton roşu-ruginiu; fata era cu siguranţă gheişă. Faţa rotundă şi trandafirie a bărbatului, aerul neprihănit, atît de deosebit de cel al bărbaţilor între două vîrste, nasul lunguieţ — da, aducea cu stareţul, părintele Dosen, doar pălăria de fetru l-a făcut de nerecunoscut pentru moment. Deşi n-avea de ce să-mi fie ruşine, reacţia mea a fost de teamă că aş putea fi văzut, deoarece am simţit pe loc că nu trebuie să fiu martorul aventurii clandestine a stareţului meu, evitînd astfel un schimb de încredere şi neîncredere între mine şi el.<br />
Apăru un cîine negru prin mulţime. Era un cîine mare, miţos, vădit obişnuit cu lume multă, deoarece îşi croia dibaci drum printre picioarele femeilor îmbrăcate în paltoane colorate şi ale bărbaţilor în uniforme militare, oprindu-se din cînd în cînd în faţa cîte unui magazin. L-am văzut oprindu-se şi adulmecînd în faţa unui magazin de suveniruri care rămăsese neschimbat de pe vremea lui Shogoin Yatsuhashi. Acum vedeam cîinele mai bine la lumina vitrinei. Un ochi îi fusese zdrobit şi sîngele închegat în colţul ochiului arăta ca un rubin. Cu celălalt privea drept în pămînt. Părul de pe spinare era parcă lipit şi arăta jalnic.<br />
Nu prea ştiu de ce-mi atrăsese atenţia cîinele acesta. Poate pentru că, aşa cum hoinărea, purta în el, cu îndărătnicie, o lume ce era complet diferită de strada aceasta strălucitoare, zgomotoasă. Cîinele păşea printr-o lume întunecată, stăpînită de simţul mirosului. Această lume se suprapunea celei a străzilor pline de oameni şi, ca urmare, luminile oraşului, dntecele de pe discuri şi rîsetele păreau, toate, ameninţate de mirosuri persistente,<br />
146<br />
era mai exactă şi mirosul de urină pe care-l emanau picioarele lui umede se lega strîns de mirosul slab, neplăcut, emanat de organele interne ale fiinţelor omeneşti.<br />
Era îngrozitor de frig. Un grup de tineri, ce păreau specializaţi în bursa neagră, se plimbau pe stradă, smulgînd crenguţele de pin puse la porţi cu prilejul Anului Nou şi care se mai vedeau încă pe ici-colo, deşi trecuseră sărbătorile. Şi-au deschis palmele înmănuşate să vadă cine a strîns mai multe. Unul din bărbaţi avea doar cîteva; altul o ramură întreagă. Se amuzară şi dispărură.<br />
M-am trezit că merg în urma cîinelui. Am crezut o clipă că l-am pierdut, dar reapăru. Porni spre strada Kawaramachi. Am luat-o după el şi am ajuns pe o stradă pe care circulă tramvaie. Era mai întuneric aici decît în Shinkyogoku. Cîinele dispăru. M-am oprit şi am privit în toate părţile. Am mers pînă la colţul străzii, continuînd să-l caut. în clipa aceea, în faţa mea se opri o maşină închiriată, lustruită. Şoferul deschise portiera şi o fată păşi înăuntru. M-am trezit uitîndu-mă după ea. Un bărbat era şi el gata-gata să intre după fată, dar cînd m-a văzut, a rămas ţintuit locului.<br />
Era stareţul. Nu ştiu cum s-a întîmplat, căci stareţul, care mă depăşise înainte şi făcuse un ocol cu fata, dădu iar peste mine. Oricum, iată-l, şi paltonul fetei care intrase în maşină era acelaşi pe care-l văzusem mai devreme.<br />
N-aveam cum să-l evit, dar m-a indispus întîlnirea şi n-am putut scoate o vorbă. înainte de a fi în stare să rostesc vreun cuvînt, sunete bîlbîite începură să mi se învălmăşească în gură. Pînă la urmă, mi-am luat o mină pe care nu o intenţionasem, de fapt am făcut un gest foarte nepotrivit pentru situaţia respectivă: am izbucnit în rîs, am rîs de stareţul meu.<br />
Nu-mi dau seama ce m-a apucat. Aveam impresia că vine din afară, lipindu-mi-se brusc de gură. Dar cînd m-a văzut rîzînd, stareţul s-a schimbat la faţă:<br />
— Prostule! spuse. Mă urmăreşti?<br />
147<br />
Pe cînd maşina se îndepărta, mi-am dat seama că stareţul mă văzuse şi înainte cînd a trecut pe Shinkyogoku.<br />
Mă aşteptam să mă mustre a doua zi. Ar fi fost o ocazie bună să mă explic. Dar, ca în situaţia anterioară, cînd am călcat-o în picioare pe femeie, stareţul începu să mă tortureze, trecînd problema sub tăcere.<br />
Cam tot pe-atunci am mai primit de la mama o scrisoare, care se sfîrşea ca celelalte: trăia cu speranţa de a mă vedea stăpîn al Templului de aur.<br />
„Prostule! Mă urmăreşti?" — cu cît mă gîndeam mai mult la cuvintele stareţului, cu atît mi se părea furia lui mai nelalocul ei. Dacă ar fi fost un preot Zen cu adevărat, mai deştept şi cu mai mult umor, nu şi-ar fi dojenit niciodată elevul astfel. Ar fi trebuit să facă o observaţie mai energică, mai eficace. Acum nu-şi mai putea lua cuvintele înapoi, bineînţeles; dar sînt sigur că în clipa aceea a crezut că l-am urmărit intenţionat şi am rîs de el în bătaie de joc, ca şi cînd l-aş fi prins în flagrant delict; de aceea se enervase şi-şi manifestase furia în mod atît de vulgar.<br />
Oricum ar fi stat lucrurile, tăcerea stareţului mă neliniştea, mă apăsa zi de zi tot mai mult. Existenţa lui devenise o forţă puternică, ca umbra unei molii care-ţi fîlfîie supărător prin faţa ochilor.<br />
Stareţul obişnuia să ia cu el unul sau doi jiso ori de cîte ori era solicitat să ţină vreo slujbă în afara Templului. Mai demult îl însoţea întotdeauna diaconul în astfel de ocazii, dar în ultima vreme, ca parte a procesului de democratizare, toţi cinci — diaconul, paracliserul, eu şi ceilalţi doi jiso — îl însoţeam, pe rînd. Supraveghetorul dormitorului, a cărui severitate devenise proverbială, fusese recrutat şi ucis în război. Sarcinile lui au fost preluate de paracliser, un om între două vîrste. După moartea lui Tsu-rukawa, alt jiso îi luase locul.<br />
Cam prin vremea aceea muri stareţul unui templu care aparţinea sectei Sokokuji şi avea aceeaşi obîrşie ca Rokuon-ji; stareţul nostru a fost invitat să participe la in-<br />
148<br />
deoarece stareţul n-a făcut nimic ca să mă evite, mă aşteptam să fie o şansă bună pentru o explicaţie între noi, fie la dus, fie la întors. Cu o seară înainte însă, se stabili să mai vină cu noi unjiso nou, aşa că speranţele mele s-au spulberat.<br />
Cititorii care sînt familiarizaţi cu literatura Gosan1 îşi vor aminti fără îndoială de predica ţinută la intrarea lui Ishimuro Zenkyu în templul Manju din Kyoto, în anul I al erei Koan (1361). Frumoasele cuvinte rostite de noul preot la sosirea în templu, de la poarta principală pînă la Sala Pămîntului, apoi pînă la Sala Strămoşilor şi, în final, pînă la Camera Abatelui s-au transmis din generaţie în generaţie pînă la noi. Arătînd spre poarta principală, rosti mîndru cuvinte pline de bucurie la gîndul preluării noilor îndatoriri: „înăuntrul lui Tenjo Kyucho, în faţa porţii Teijo Manju. Cu mîinile goale descui zăvorul, cu picioarele goale urc muntele sacru Konron."<br />
începu ceremonia tămîierii. Mai întîi preotul execută Shihoko2 în onoarea marelui preot Shiho. în timpuri străvechi, cînd religia Zen nu apucase să fie înghiţită de convenţii, cînd trezirea spirituală a individului era apreciată mai mult decît orice, se obişnuia ca elevul să-şi aleagă profesorul, şi nu invers. Pe vremea aceea, elevul primea „încuviinţare" religioasă nu numai de la preotul care l-a instruit pentru prima dată, dar şi de la mulţi alţi profesori, iar în timpul ceremoniei de tămîiere Shihoko, el trebuia să rostească în public numele profesorului pe care aspira să-l urmeze cu devotament.<br />
Pe cînd urmăream această impresionantă ceremonie a tămîierii, mă întrebam dacă, atunci cînd o să vină clipa succesiunii la Templul de aur, o să rostesc cu voce tare numele stareţului, aşa cum cerea obiceiul. Poate am să încalc un obicei vechi de şapte sute de ani şi am să anunţ<br />
1 Gen literar creat de preoţii templelor buddhiste de tip Zen din Kyoto şi Kamakura (n.trtid.). 1 Ko = tămîie (n.trad.).<br />
149<br />
amiază de început de primăvară, mirosul îmbătător al celor cinci soiuri de tămîie, diadema sclipitoare din spatele celor Trei Ustensile şi nimbul splendid ce-l înconjura pe Buddha, strălucirea veşmintelor purtate de preoţii care oficiau slujba... oare cum va fi dacă într-o bună zi voi oficia eu ceremonia Shihoko? îmi imaginam cum îmi va sta ca preot care trece prin ceremonia inaugurării. Inspirat de atmosfera riguroasă a începutului de primăvară, o să trădez cu bucurie vechiul obicei. Va participa şi stareţul; auzindu-mi cuvintele, o să rămînă mut de uimire şi palid de furie. Pentru că am să rostesc alt nume. Alt nume? Dar cine este profesorul care m-a iniţiat în adevărata cale a iluminării? Nu-mi vine numele lui... E blocat de bîlbîială şi nu se lasă rostit. Mă bîlbîi; şi, pe măsură ce mă bîlbîi, începe să se ivească celălalt nume — Frumuseţea, încep să spun, şi Neantul. Toţi cei de faţă izbucnesc în rîs, iar eu rămîn înţepenit locului, stîngaci printre hohotele lor.<br />
M-am trezit brusc din vis. Stareţul trebuia să îndeplinească o ceremonie şi eu eram acolo ca să-l ajut. Era o mîndrie pentru un jiso să fie prezent în astfel de ocazii; mai cu seamă eu trebuia să fiu foarte mîndru, deoarece stareţul de la Templul de aur era oaspetele de onoare al celor care oficiau ceremonia. După ce arse tămîia, stareţul meu lovi o dată cu ciocanul de lemn cunoscut ca „ciocanul alb", atestînd astfel faptul că preotul care a fost instalat ca stareţ al templului nu este un ganfuto, adică un şarlatan. A rostit formula tradiţională şi a lovit puternic cu ciocanul alb. Mi-am dat iar seama de forţa miraculoasă pe care o avea stareţul meu.<br />
Nu mai puteam suporta trecerea sub tăcere a evenimentului ce avu loc cu puţin timp în urmă, mai ales că nu-mi puteam da seama cît o să dureze. Dacă eram înzestrat cu oarecare sentimente omeneşti, de ce să nu aştept să fiu tratat cum se cuvine de oameni, ca stareţul,<br />
150<br />
iuil;u uc acjr<br />
timente de dragoste, fie de ură. Luasem prostul obicei de a examina expresia feţei stareţului ori de cîte ori mi se oferea prilejul, dar n-am fost în stare să surprind nici urmă de sentiment. Lipsa de expresie nu era nici măcar echivalentă cu răceala. Trebuie să fi însemnat dispreţ, dar dacă aşa stăteau lucrurile, nu era dispreţ faţă de mine ca individ, ci mai degrabă ceva universal, ceva, de exemplu, ce se adresa omenirii în general — sau chiar diverselor idei abstracte.<br />
Cam în perioada aceasta încercam să-mi evoc imaginea capului animalic al stareţului şi funcţiile fiziologice indecente pe care le îndeplinea. Mi-l imaginam în braţele fetei cu palton roşu. I-am văzut trăsăturile lipsite de expresie relaxîndu-i-se şi o expresie ce putea fi ori de amuzament, ori de durere apărîndu-i pe chip în urma moleşelii pe care ţi-o dă plăcerea trupească.<br />
Aspectul trupului său moale, neted, dizolvîndu-se în cel al fetei, la fel de moale şi de neted, devenind virtual de nedesluşit. Modul în care stomacul lui umflat apăsa stomacul fetei. Ciudat însă, oricît de vie mi-ar fi fost imaginaţia, trăsăturile lipsite de expresie ale stareţului se asociau în mintea mea doar cu noţiunea animalică de defecare şi de act sexual, nu exista nimic care să umple spaţiul dintre cele două. De la o extremă la alta, fără nici o trecere, fără nici o nuanţă de curcubeu care să le lege. Singurul lucru care asigura o legătură minimă era reproşul acela vulgar pe care mi l-a adresat stareţul în după-amiaza aceea: „Prostule, mă urmăreşti?"<br />
Epuizat de gînduri şi de aşteptare, am fost în cele din urmă stăpînit de o dorinţă îndîrjită: nu voiam decît să disting pe chipul stareţului o privire de ură. Ideea era nebunească, copilărească şi cert în dezavantajul meu; dar nu mă mai puteam stăpîni. Nu ţineam seama nici de faptul că această nebunie a mea nu făcea decît să confirme părerea greşită a stareţului legată de urmărirea mea intenţionată.<br />
151<br />
cerut numele şi adresa magazinului. Mi-a dat informaţiile solicitate fără să mă întrebe măcar în ce scop i le cerusem. M-am dus imediat şi am examinat numeroase fotografii tip carte poştală care înfăţişau gheişe renumite din cartierul Gion. La început, toate fetele mi-au părut la fel din pricina machiajului exagerat, dar încet-încet, am început să disting o mare gamă de tonuri din diversele fotografii. Puteam distinge acum, prin măştile identice de pudră şi ruj, nuanţe diferite: tristeţe sau vioiciune, sprinteneală a minţii sau lipsă de ascuţime, proastă dispoziţie sau bucurie exagerată, ghinion sau noroc. Datorită luminii electrice din magazin, reflectarea imaginii sclipea pe hîrtia lucioasă şi-mi era greu să văd bine fotografia, dar pe măsură ce aceasta se stabiliza, mi-am dat seama că este într-adevăr fata cu palton roşu.<br />
— V-aş ruga să-mi daţi fotografia aceasta, i-am spus vînzătorului.<br />
îndrăzneala mea cu totul ieşită din comun se datora faptului că de cînd îmi încolţise noul plan în minte, mă schimbasem cu totul, eram mai vesel, mă stăpînea o bucurie inexplicabilă. La început mă gîndisem să aleg un moment în care stareţul e plecat şi să profit de lipsa lui; dar noua mea dispoziţie mă determina să-mi pun planul în aplicare cu mult curaj, astfel încît să nu existe nici o îndoială în ce priveşte propria-mi responsabilitate.<br />
Tot mie îmi revenea sarcina să-i duc stareţului ziarul de dimineaţă. într-o dimineaţă din martie, cînd era încă răcoare afară, m-am dus ca de obicei să iau ziarul de la intrare. Bătăile inimii se înteţiră cînd am scos din buzunar fotografia gheişei din Gion şi am băgat-o în ziar.<br />
Soarele dimineţii îşi cobora razele pe palmierul sago din mijlocul curţii înconjurate de gard circular. Scoarţa aspră a palmierului părea haşurată în lumina soarelui. In stînga se afla un tei mic. Nişte cintezoi întîrziaţi ciripeau vesel pe ramurile lui, ciripit ce semăna cu rostogolirea unui şirag de mărgele. Ciudat, mai existau cintezoi la vremea<br />
<br />
152<br />
ro f<br />
razele soarelui pătrunzînd printre ramuri nu puteau fi altceva. Pietricelele albe zăceau, liniştite, în curte.<br />
M-am strecurat pe coridor în aşa fel încît să nu-mi ud picioarele prin apa rămasă de la spălat. Uşa biroului stareţului era bine închisă. Era încă atît de devreme, încît albul hîrtiei de pe uşa glisantă strălucea puternic.<br />
Am îngenuncheat pe coridor şi m-am anunţat ca de obicei:<br />
— Pot intra, părinte?<br />
Primind încuviinţarea stareţului, am împins uşa glisantă, am intrat în cameră şi am pus, uşor, ziarul împăturit pe un colţ al biroului. Stareţul era absorbit în lectura unei cărţi, aşa că nu s-a uitat în ochii mei. M-am retras, am închis uşa şi m-am întors încet în camera mea, făcînd un efort disperat să rămîn calm.<br />
Ajungînd în cameră, m-am aşezat şi m-am lăsat pradă emoţiei, pînă cînd s-a făcut ora la care trebuia să plec la cursuri. Niciodată în viaţă n-am aşteptat ceva cu mai multă nerăbdare. Deşi plănuisem să-i stîrnesc mînia, scena pe care o întrezăream era plină de pasiunea dramaticăa momentului în care două fiinţe ajung să se înţeleagă.<br />
Stareţul va da buzna poate în camera mea şi mă va ierta. Şi dacă m-ar ierta, poate aş atinge şi eu, pentru prima oară în viaţă, puritatea în care a trăit întotdeauna Tsurukawa. Stareţul şi cu mine ne-am îmbrăţişa şi nu ne-ar mai rămîne decît regretul că n-am reuşit să ajungem mai repede la o înţelegere.<br />
Visul n-a durat însă mult, dar nu-mi pot explica cum de-am fost în stare să mă las, chiar pentru scurt timp, pradă unor astfel de fantezii stupide. Cînd m-am gîndit la acestea liniştit, mi-am dat seama că, în timp ce atrăgeam asupra mea mînia stareţului printr-un astfel de gest prostesc, îndepărtînd cu propria mînă numele meu de pe lista candidaţilor posibili la succesiune, nete-zindu-mi eu însumi calea spre o situaţie în care nici măcar nu mai puteam spera să devin stăpîn al Templului de<br />
153<br />
iii iui a*.c3i<br />
mu luai aui iac ciusuiuil ue<br />
tivul meu imediat, încît am uitat cu totul de dăruirea mea totală însuşi Templului de aur.<br />
Atenţia îmi era concentrată asupra oricărui sunet ce putea veni dinspre camera stareţului, dar nu se auzea nimic.<br />
începusem să mă aştept la furie turbată din partea lui, la ţipete asurzitoare. Simţeam că n-o să regret nici dacă tabăra pe mine, nici dacă mă lovea sau dacă mă rănea. Dar domnea o linişte desăvîrşită în direcţia Marii Biblioteci; stăteam şi aşteptam în camera mea, dar nu se apropia nici măcar un sunet.<br />
Cînd a sosit momentul să plec la cursuri, inima-mi era complet sfîşiată, eram disperat. Mi-era imposibil să mă concentrez, iar cînd profesorul mi-a pus o întrebare, am răspuns complet aiurea. Toată lumea a rîs. I-am aruncat o privire lui Kashiwagi şi mi-am dat seama că lui nu-i păsa de nimic; privea afară pe fereastră. îşi dădea fără îndoială seama de drama din sufletul meu.<br />
Cînd m-am întors la Templu, nu se schimbase nimic. Eternitatea întunecată, mucegăită a vieţii de la Templu părea atît de bine înrădăcinată, încît nu puteau exista deosebiri între o zi şi alta.<br />
Aveam cursuri de religie Zen de două ori pe lună şi aceasta se întîmpla să fie una din zile. Toată lumea se aduna în apartamentul stareţului şi-l asculta. Mă gîndeam că s-ar putea să vorbească despre scrierea Mumon-kan, un bun pretext de a mă pedepsi în faţa celorlalţi. Aveam motive speciale să cred lucrul acesta. Faptul că m-am aşezat vizavi de stareţ în seara aceea îmi dovedea că eram însufleţit de un curaj bărbătesc cu totul exagerat. Mă aşteptam ca stareţul să răspundă şi el cu un gest bărbătesc: să calce ipocrizia în picioare şi să-şi mărturisească păcatul în faţa tuturor; în felul acesta mă pedepsea pentru fapta mea josnică.<br />
Locatarii Templului se adunară cu toţii la lumina palidă, cu exemplare din Mumon-kan în mîini. Era o noapte rece şi nu exista decît un vas cu jăratic lîngă<br />
154<br />
tineri şi bătrîni, cu feţele umbrite, plecate; o neputinţă de nedescris li se citea pe chip. Noul ucenic, care lucra ziua ca învăţător, era un tînăr miop şi ochelarii îi tot alunecau pe nasul jigărit.<br />
Numai eu îmi dădeam seama de puterea din mine. Cel puţin aşa îmi imaginam. Stareţul îşi deschise cartea şi ne privi, pe rînd, pe toţi. I-am urmărit privirea. Voiam să vadă clar că nu-mi plec ochii-n pămînt. Cînd a ajuns cu ochii lui ridaţi la mine, n-a dat nici cel mai mic semn de interes şi a trecut la următorul.<br />
Cursul începu. Aşteptam clipa în care se va discuta de mine. Ascultam foarte atent. Vocea lui piţigăiată răsuna mai departe monoton, netrădîndu-i nici cel mai mic sentiment.<br />
N-am putut închide ochii în noaptea aceea. Pe cînd stăteam treaz, m-am simţit năpădit de dispreţ faţă de stareţ şi de dorinţa de a-mi bate joc de ipocrizia lui. Treptat însă, se trezi regretul în mine şi am început să-mi revizuiesc înfumurarea. Dispreţul meu faţă de ipocrizia stareţului se lega ciudat de slăbirea treptată a entuziasmului meu şi în final am ajuns să consider că, în măsura în care am realizat ce nulitate era stareţul, nu mai putea constitui o înfrîngere faptul că-i ceream iertare. Inima mea, care a urcat pînă în vîrful unei pante abrupte, cobora acum repede.<br />
M-am hotărît să mă duc dimineaţa să-i cer scuze. Apoi m-am gîndit că ar fi mai bine să găsesc un moment prielnic în cursul zilei. Am observat că stareţul era neschimbat.<br />
Bătea vîntul în ziua aceea. Cînd m-am întors de la universitate, am deschis întîmplător sertarul. Am văzut ceva înfăşurat în hîrtie albă: era fotografia. Nici un cuvinţel pe hîrtie. Era limpede că stareţul voia să pună capăt situaţiei. N-a voit să treacă complet cu vederea fapta mea, dar a ţinut să mă facă să-i înţeleg inutilitatea. Felul ciudat de înapoiere a fotografiei mi-a adus în minte o suită de imagini.<br />
155<br />
prin mari chinuri pînă s-a decis să procedeze astfel. Acum mă urăşte cu siguranţă şi probabil nu din cauza fotografiei, ci pentru că l-am făcut să se poarte atît de nedemn. Pentru o simplă fotografie a trebuit să umble pe furiş prin propriul Templu. A trebuit să caute un moment cînd nu era nimeni pe coridor ca să poată intra în camera unuia dintre discipoli, cameră în care nu pusese niciodată piciorul, şi a trebuit să-i deschidă sertarul de parcă ar fi comis un delict. Da, acum are motive suficiente să mă urască."<br />
La gîndul acesta mă inundă o bucurie de nedescris. Apoi m-am apucat de o treabă plăcută: am luat nişte foarfece şi am tăiat fotografia în bucăţi. Apoi am înfăşurat-o bine într-o foaie de hîrtie din caiet şi, ţinînd-o strîns în mînă, am luat-o în direcţia Templului de aur. Templul, dominat de echilibrul lui sumbru, se înălţa spre cerul luminat de lună, în adierea vîntului. Pilonii subţiri se ridicau unul lîngă altul; luminaţi de lună, arătau ca nişte corzi de harpă — Templul însuşi părea un instrument muzical ciudat, uriaş. Impresia deosebită pe care mi-o lăsa depindea de înălţimea lunii. Nu se putea să te înşeli într-o seară ca aceasta. Totuşi, vîntul bătea de pomană printre spaţiile dintre corzile lipsite de sunet.<br />
Am luat de jos o piatră, am înfăşurat-o în hîrtie şi am prins pacheţelele împreună. Apoi fragmentele ce reprezentau chipul fetei, trase în jos de greutatea pietrei, s-au scufundat în mijlocul lacului Kyoko. Undele s-au împrăştiat libere şi au ajuns imediat la marginea apei, unde mă aflam.<br />
Fuga mea neaşteptată de la Templu în noiembrie se datora tuturor acestor lucruri. Reflectînd mai tîrziu, mi-am dat seama că deşi părea neaşteptată, fusese de fapt precedată de reflectări profunde şi de ezitări. Am preferat, cu toate acestea, să cred că m-a îmboldit un impuls de moment. Cum însă nu mă caracteriza spontaneitatea, trebuie să mărturisesc că m-am lăsat în voia unei false spontaneităţi. Un om se decide să meargă la mormîntul<br />
156<br />
<br />
gării, se răzgîndeşte subit şi preferă să-şi viziteze vreun prieten în compania căruia să bea ceva — se poate numi aceasta adevărată spontaneitate? Nu este această răzgîndire subită un soi de răzbunare pe propriul plan? Nu este, de fapt, ceva mult mai conştient decît înseşi pregătirile îndelungate pentru vizitarea mormîntului?<br />
Motivul imediat al fugii mele se putea găsi în destăinuirea pe care mi-a făcut-o stareţul cu o zi în urmă: „A fost o vreme cînd mă gîndeam să te las succesor la templu. Dar îţi spun cinstit că nu mai am astfel de intenţii."<br />
îmi spunea pentru prima oară aşa ceva, dar trebuia să mă aştept şi să fiu pregătit pentru o asemenea veste. Nu pot spune că a picat ca un trăsnet şi m-a lăsat cu gura căscată sau că m-a cuprins panica. Chiar aşa stînd lucrurile, eu tot vreau să cred că fuga mea se datora cuvintelor stareţului şi am acţionat sub impulsul momentului.<br />
După ce m-am asigurat că stareţul este furios, folosindu-mă de şiretlicul cu fotografia, am început să-mi neglijez învăţatul, ceea ce bătea la ochi. în anul de pregătire am avut cele mai bune rezultate la chineză şi istorie, am obţinut optzeci şi patru de puncte la cele două cursuri şi un total de şapte sute patruzeci şi opt de puncte, situîndu-mă pe locul al douăzeci şi patrulea din optzeci şi patru. Din patru sute şaizeci şi patru de ore am lipsit numai paisprezece. în anul doi am obţinut numai un total de şase sute nouăzeci şi trei de puncte şi am coborît pe locul treizeci şi cinci din şaptezeci şi şapte. Din anul trei am început să-mi neglijez studiile — şi nu pentru că aveam bani destui ca să-mi pierd timpul, ci pur şi simplu din plăcerea de a lîncezi. Primul trimestru din anul trei a început exact după incidentul cu fotografia. Ce coincidenţă!<br />
La finele primului trimestru, universitatea a trimis un raport la Templu privind rezultatele mele şi stareţul m-a mustrat. M-a certat pentru notele proaste şi pentru enorm de multele absenţe. Cel mai mult l-a enervat faptul că am absentat de la orele speciale de practică Zen,<br />
157<br />
se iiucciu uuui<br />
nare aveau loc înainte de vacanţele de vară, de iarnă şi de primăvară — deci nouă zile pe an — şi se desfăşurau în acelaşi mod ca orice seminar special.<br />
Stareţul m-a chemat în camera lui să-mi facă morală, ceea ce se întîmpla extrem de rar. Am stat tăcut, cu capul plecat. în adîncul inimii, speram să treacă la un anume subiect; dar n-a făcut nici cea mai mică aluzie la incidentul cu fotografia şi nici la prostituată şi şantajul ei.<br />
Cam din vremea aceea, stareţul începu să se poarte foarte rece cu mine. Era chiar deznodămîntul pe care-l prevedeam, dovada pe care mi-o doream de mult timp şi care reprezenta pentru mine o victorie. Deci singurul lucru de care avusesem nevoie a fost trîndăvia. în primul trimestru din anul trei am lipsit şaizeci de ore — cam de cinci ori mai mult decît lipsisem tot anul întîi. în toate aceste ore n-am citit nici măcar o singură carte, nici nu m-am distrat. Uneori vorbeam cu Kashiwagi, dar în cea mai mare parte a timpului stăteam singur şi nu făceam nimic. Da, stăteam liniştit de unul singur şi nu făceam nimic, iar amintirile mele legate de Universitatea Otani se asociau strîns cu pasivitatea; această pasivitate era poate felul cum înţelegeam eu practicarea filozofiei Zen; atîta timp cît m-a captivat inactivitatea, nu am simţit nici urmă de plictiseală.<br />
O dată am stat pe iarbă ore în şir şi am privit un muşuroi de furnici ocupate cu transportarea unor particule minuscule de pămînt roşu. Problema furnicilor nu mă interesa însă cîtuşi de puţin. Altă dată am stat la nesfîrşit lingă universitate, privind ca un prostănac fumul ce ieşea din coşul fabricii din apropiere... şi nu pentru că-mi plăcea fumul. în astfel de momente aveam impresia că sînt absorbit cu totul de existenţa lui eu însumi. Lumea exterioară se răcise şi fusese apoi reîncălzită. Cum să vă explic? Simţeam că o reperam, apoi iar se îndepărta. Lumea mea lăuntrică şi cea exterioară îşi schimbau locul încet şi la intervale neregulate. Priveliştea lipsită de sens<br />
158<br />
nu,<br />
îşi croia drum în mine, şi numai acele părţi care nu mă pătrundeau continuau să strălucească viu în afară. Aceste obiecte strălucitoare puteau fi ori steagul fabricii, ori vreo pată de pe perete, ori ceva aruncat în iarbă. Prindeau viaţă clipă de clipă în mine — acestea sau orice altceva — şi apoi se topeau iar. Sau să-i spun orice gînd fără formă? Lucrurile importante se îmbinau cu cele mai triviale şi situaţia politică din Europa despre care citisem în ziarul de dimineaţă se alătura inevitabil gunoiului de la picioarele mele.<br />
Am reflectat mult asupra unghiului ascuţit pe care-l formează un anume fir de iarbă. Dar poate cuvîntul „reflectat" nu este tocmai potrivit. Gîndul acela ciudat, neînsemnat, al meu nu era continuu, ci reapărea stăruitor, ca un refren. De ce trebuie să fie unghiul acela ascuţit atît de ascuţit? Dacă ar fi obtuz, n-ar mai exista oare ceea ce se numeşte iarbă şi atunci, în mod inevitabil, s-ar distruge şi natura? Dacă se îndepărtează o singură rotiţă din mecanismul naturii, oare nu s.e distruge cu totul? Şi mintea mea examina fără nici un rost problema, din diferite unghiuri de vedere.<br />
Se răspîndi imediat vestea că stareţul mă mustră şi atitudinea celor de la Templu faţă de mine deveni şi mai ostilă. Colegul meu, care fusese invidios pe mine cînd am fost recomandat să-mi urmez studiile la universitate, chicotea triumfător ori de cîte ori mă vedea.<br />
Viaţa mea la Templu îşi urma cursul, însă n-am mai schimbat nici o vorbă cu nimeni toată vara şi toamna. Cu o dimineaţă înainte de fuga mea, stareţul l-a trimis pe diacon după mine. Era 9 noiembrie. Fiind pe punctul de a pleca la cursuri, purtam uniformă de student.<br />
Stareţul era de obicei bine dispus, dar pentru că avea probabil să-mi comunice ceva neplăcut, chipul lui părea de gheaţă. în ce mă priveşte totuşi, preferam ca stareţul să se uite la mine ca la un lepros. De cînd aşteptam eu din partea lui o privire mai omenească!<br />
159<br />
ijimciui lini iiLiuaisc jpaicic, ucuituu-ai inuiiiii. uca-<br />
supra vasului cu jăratic pe cînd îmi vorbea. Mîinile lui pufoase nu făceau zgomot mare, dar îmi vibrau puternic în urechi, nimicind puritatea aerului dimineţii. Frecarea mîinilor îmi dădea impresia unei intimităţi cu totul inutile.<br />
— Ce supărat ar fi tatăl tău să ştie toate acestea, spuse. Priveşte scrisoarea! Iar au scris de la universitate, cam dur de data aceasta. Mai bine gîndeşte-te, unde o să ajungi dacă o ţii tot aşa?<br />
Şi apoi, fără nici o legătură, adăugă:<br />
— A fost o vreme cînd mă gîndeam să te las succesor la Templu. Dar îţi spun cinstit că nu mai am astfel de intenţii.<br />
— Deci nu aveţi de gînd să mă mai sprijiniţi în vreun fel, am spus după o clipă de tăcere.<br />
— Crezi că aş mai putea, după tot ce-ai făcut? zise stareţul după ce reflectă puţin.<br />
Nu i-am mai răspuns la întrebare, dar m-am trezit bîl-bîindu-mă:<br />
— Mă cunoaşteţi, părinte, pînă în străfundurile fiinţei... Cred că şi eu vă cunosc.<br />
— Şi ce dacă mă cunoşti? spune stareţul cu o undă de melancolie în priviri. Nu-ţi serveşte la nimic. E absolut inutil.<br />
Nu mai văzusem niciodată un chip omenesc atît de absent. Nu mai întîlnisem un bărbat care să se fi îmbuibat mai mult cu bani şi cu femei şi care, cu toate acestea, să dispreţuiască atît de mult lumea. Ura puse stăpînire pe mine, de parcă eram lîngă un cadavru cald încă şi sănătos la înfăţişare.<br />
în clipa aceea mă stăpîni o dorinţă puternică de a scăpa de anturajul respectiv, chiar pentru scurt timp. După ce-am plecat din camera stareţului, dorinţa deveni şi mai puternică, eram incapabil să mă gîndesc la altceva.<br />
Mi-am înfăşurat dicţionarul buddhist şi flautul primit de la Kashiwagi într-o foroshiki1. Pornind spre universi-<br />
1 Bucată pătrată de mătase, ale cărei colţuri se leagă, folosită ca sacoşă (n.trad).<br />
160<br />
decît ideea evadării.<br />
Intrînd pe poarta universităţii, am fost încîntat să-l văd pe Kashiwagi îndreptîndu-se spre mine. L-am luat de braţ şi l-am tras la o parte. L-am rugat să-mi împrumute trei mii de yeni, să ia dicţionarul şi flautul şi să facă ce vrea cu ele. Chipul lui nu mai iradia expresia obişnuită cînd făcea observaţii cu totul originale, acea expresie pe care o puteai numi voioşie filozofică. Se uită la mine bănuitor, mijindu-şi ochii.<br />
— îţi aminteşti de sfatul pe care i l-a dat Polonius fiului său în Hamletl „Bani nu da, nici nu lua cu împrumut; / îi pierzi dînd bani, şi pierzi şi un prieten."1<br />
— Nu mai am părinte, am răspuns. Dar dacă nu poţi n-are nici o importanţă.<br />
— N-am spus că nu pot, spuse Kashiwagi. Hai să discutăm. Nu sînt sigur că reuşesc să mă scormonesc de trei mii de yeni.<br />
Voiam să-l învinuiesc de ceea ce auzisem de la femeia care l-a învăţat ikebana — de tactica lui de a stoarce bani de la femei —, dar m-am abţinut.<br />
— Mai întîi să ne gîndim cum să ne descotorosim de dicţionar şi de flaut.<br />
Spunînd acestea, Kashiwagi făcu brusc stînga-mprejur şi o luă înapoi spre poartă. Am luat-o şi eu după el, înce-tinindu-mi pasul după al lui. începu să vorbească de colegul nostru, preşedintele unei societăţi de credit cunoscute sub numele de Clubul Hikari, care fusese arestat în urma acuzaţiei de speculă. I se dăduse drumul în septembrie şi de atunci o ducea foarte greu, reputaţia lui primind o lovitură puternică. Pe Kashiwagi începuse de prin luna aprilie să-l intereseze foarte mult acest preşedinte al Clubului Hikari şi vorbeam deseori despre<br />
1 Am reprodus vv. 75-76 (William Shakespeare, Hamlet, 1,3) din traducerea semnată de Vladimir Streinu, apărută la Editura pentru literatură, Bucureşti, 1965 (n.ed).<br />
161<br />
influent şi nu ne aşteptaserăm să-şi pună capăt zilelor două săptămîni mai tîrziu.<br />
— La ce-ţi trebuie banii aceştia? mă întrebă Kashiwagi brusc.<br />
Era ciudat că-mi punea o asemenea întrebare.<br />
— Vreau să plec undeva. N-am <3 ţintă anume.<br />
— Te mai întorci?<br />
— Poate.<br />
— De ce-o ştergi?<br />
— Vreau să scap de tot ce mă-nconjoară, de mirosul de neputinţă ce emană în jurul meu. Stareţul este neputincios. Grozav de neputincios. Am înţeles foarte bine lucrul acesta.<br />
— Vrei să scapi şi de Templul de aur?<br />
— Da, chiar aşa! Şi de Templul de aur.<br />
— Şi Templul de aur e neputincios?<br />
— Nu, bineînţeles că nu. El este sursa neputinţei tuturor celorlalţi.<br />
— Deci aşa consideri tu, spune Kashiwagi plescăind din limbă voios pe cînd înainta cu mersul lui exagerat de săltat.<br />
Am intrat cu el într-un magazin de obiecte vechi, unde a vîndut flautul. N-a primit decît patru sute de yeni pe el. Apoi ne-am oprit la un anticariat şi am reuşit să vindem dicţionarul cu o sută de yeni. Pentru restul de două mii cinci sute de yeni, Kashiwagi m-a dus la el acasă. După ce mi-a împrumutat banii, mi-a spus să consider flautul un obiect împrumutat pe care i l-am înapoiat, iar dicţionarul cadou. De fapt, eu nu făcusem decît să-i dau ceea ce-i aparţinea, iar cei cinci sute de yeni obţinuţi din vînzare îi aparţineau lui. Dacă mai adăugam şi cei două mii cinci sute de yeni, împrumutul se ridica la trei mii de yeni. Pentru aceşti trei mii de yeni Kashiwagi voia o dobîndă lunară de zece la sută pînă îi plăteam datoria. în comparaţie cu cei treizeci şi patru la sută dobîndă pe care-i încasa Clubul Hikari, dobînda lui era atît de mică, încît puteam s-o consider un chilipir. A<br />
162<br />
împrumutului. Apoi mi-a spus să-mi pun pe hîrtie amprenta degetului mare. Cum nu-mi plăcea să-mi fac griji pentru viitor, mi-am pus degetul mare pe tuşieră şi l-am apăsat pe chitanţa de mînă.<br />
Inima-mi bătea puternic de nerăbdare. După ce am plecat de la Kashiwagi cu cele trei mii de yeni în buzunar, am luat tramvaiul pînă la parcul Funaoka. Am urcat în fugă treptele ce duceau la templul Tateisao, unde aveam de gînd să trag un mikuji1, ca să ştiu şi eu încotro s-o apuc. Jos, în capătul scărilor, se vedea clădirea principală a templului Yoshiteru Inari, de un roşu ţipător, şi două vulpi de piatră înconjurate de un gard de sîrmă. Fiecare vulpe avea un sul de pergament în gură şi pînă şi interiorul urechilor era roşu.<br />
Se arăta o zi răcoroasă. Soarele abia strălucea şi adia vîntul. Razele palide pătrundeau printre crengile copacilor, luminînd treptele, încît aveai impresia că cineva a împrăştiat cenuşă pe ele. Dar părea cenuşă murdară, pentru că soarele iradia slab...<br />
Am alergat pe trepte-n sus fără să-mi trag sufletul cîtuşi de puţin; cînd am ajuns în curtea din faţa templului Tateisao, eram lac de sudoare. Alt şir de trepte ducea de aici la templul propriu-zis. Acoperişul cu ţigle drepte ajungea parcă la trepte. De ambele părţi ale templului se înălţau pini pitici ce păreau să se răsfire întortocheat spre cerul iernii. Clădirea veche din lemn a biroului templului se afla în dreapta, iar pe uşă scria: Institutul pentru cercetarea destinului. între birou şi templul propriu-zis mai era un soi de magazie, în spatele căreia creşteau cîţiva cedri răzleţi sub norii reci, opalescenţi, presăraţi deasupra mea, funebri parcă. De aici se vedeau munţii de la vest de Kyoto.<br />
Principala zeitate divinizată la templul Tateisao era marele războinic feudal Nobunaga. Şi fiul lui cel mare, Nobutada, fusese pus în raclă, fiind considerat o zeitate.<br />
Bileţel sacru în care este înscris destinul (n.trad).<br />
163<br />
să-l mai învioreze fiind roşul balustradei ce înconjura pavilionul central.<br />
Am urcat treptele şi m-am închinat zeilor. Apoi am luat vechea cutie hexagonală ce se afla pe un raft de lîngă colectă. Am scuturat-o. Din orificiul de deasupra a ieşit un băţ de bambus frumos crestat pe care scria cifra 14. Am plecat.<br />
— Paisprezece, paisprezece, bombăneam pe cînd coboram scările. Silabele păreau să mi se coaguleze pe limbă căpătînd treptat înţeles.<br />
M-am prezentat la biroul templului, unde m-a primit o femeie între două vîrste. Spălase probabil nişte rufe şi acum se ştergea pe şorţ. Fără să i se clintească nici cel mai mic muşchi de pe faţă, acceptă taxa obişnuită de zece yeni pe care i-am întins-o.<br />
— Ce număr aveţi?<br />
— Paisprezece.<br />
— Aşteptaţi acolo, vă rog.<br />
M-am aşezat pe coridor şi am aşteptat. Ce ciudat şi lipsit de sens mi se părea să-mi las soarta în mîinile acestea ude, crăpate. Dar nu mai avea nici o importanţă, deoarece cu astfel de intenţii venisem la templu. De cealaltă parte a uşii se auzea sunetul metalic al unui sertar vechi pe care femeia se străduia să-l deschidă. Apoi am auzit rupînd o hîrtie, după care uşa s-a deschis.<br />
— Poftim, spuse femeia, întinzîndu-mi o foaie subţire de hîrtie şi închise iar uşa. Degetul ud al femeii lăsase urme pe colţul hîrtiei.<br />
Am citit-o. „Numărul paisprezece — ghinion", scria pe ea. „Dacă rămîi aici, nenumăraţi zei te vor distruge complet."<br />
„Prinţul Okuni, după ce a trecut prin pietre încinse, prin săgeţi şi prin alte torturi, a plecat din eparhia aceasta, fiind sfătuit de vechii zei. Iată semnele prevestitoare ale fugii tale secrete."<br />
Urma apoi interpretarea textului care prevestea tot soiul de greutăţi şi de incertitudini ce mă aşteptau. Nu<br />
164<br />
listă şi am găsit şi pe cel ce se referea la călătorie: „Călătoria — nenorocoasă. Evită să călătoreşti în special spre nord-vest."<br />
Citind acestea, m-am hotărît s-o iau chiar spre nord-vest.<br />
Trenul spre Tsuruga pleca din gara Kyoto la şapte fără cinci minute dimineaţa. La templu, ora de sculare era cinci şi jumătate. Pe data de 10, cînd m-am trezit şi m-am îmbrăcat în uniformă, nimeni n-a bănuit nimic. Se obişnuiseră cu toţii să se prefacă a nu mă vedea.<br />
Era destulă agitaţie la Templu la revărsatul zorilor. Unii măturau, alţii ştergeau cu cîrpa udă. Pînă la şase şi jumătate se făcea curăţenie. Am ieşit afară şi am început să mătur curtea din faţă. Mă gîndisem să plec în călătorie direct de la Templu fără să iau nimic cu mine, să las impresia că am dispărut pur şi simplu. Mătura se mişca o dată cu mine pe cărarea pietruită ce strălucea vag în lumina zorilor. Dintr-o dată, mătura o să cadă, eu voi dispărea şi în obscuritate nu vor mai rămîne decît pietricelele albe de pe cărare. Astfel mi.am imaginat plecarea...<br />
Acesta a fost motivul pentru care nu mi-am luat rămas-bun de la Templu. Era important să mă smulg deodată din întreg mediul în care trăiam. Şi acest mediu includea şi Templul de aur. M-am îndreptat încet-încet, măturînd, spre poarta principală. Se vedeau stelele dimineţii printre ramurile copacilor.<br />
Inima-mi bătea puternic. Acum trebuie să plec. însuşi cuvîntul părea să se agite în aer. Orice s-ar întîmpla, trebuie să plec — să renunţ la tot ce mă-nconjoară, să renunţ la ideea de frumuseţe care m-a încătuşat atît de puternic, să las în urmă obscuritatea însingurării în care am trăit pînă acum, să-mi părăsesc bîlbîiala şi toate celelalte elemente ale existenţei mele.<br />
Mătura îmi căzu din mînă în întunericul ierbii ca un fruct copt din pom. M-am furişat spre poartă, ascun-zîndu-mă pe după copaci. De îndată ce am trecut de poartă, am rupt-o la fugă cît mă ţineau picioarele. înce-<br />
165<br />
puţini pasageri şi toţi păreau muncitori. M-am lăsat inundat de lumina electrică. Mi se părea că n-am mai fost în viaţa mea într-un loc atît de luminos.<br />
îmi amintesc foarte bine toate amănuntele călătoriei, căci nu plecasem fără o destinaţie precisă. Mă hotărîsem să ajung într-un loc pe care-l mai vizitasem cu prilejul unei excursii cu şcoala. Dar pe măsură ce mă apropiam de locul respectiv, senzaţia de flecare şi de eliberare era atît de puternică, încît aveam impresia că mă îndrept spre un loc cu totul necunoscut.<br />
Călătoream pe o linie bine cunoscută ce ducea spre oraşul meu natal, dar niciodată nu mi s-a părut vagonul acesta vechi şi plin de funingine mai ciudat ca acum, mai viu colorat. Gara, şuieratul locomotivei, chiar vocea stridentă a megafonului ce răsuna în zori — toate îmi dădeau o singură senzaţie, o întăreau şi derulau o perspectivă ameţitoare, lirică în faţa ochilor mei. Soarele dimineţii despica peronul cel mare în secţiuni. Zgomotul paşilor ce alergau de-a lungul peronului, sunetul încăpăţînat, dar monoton al clopoţelului gării, zgomotul saboţilor care te asurzea pur şi simplu, culoarea mandarinelor pe care le-a scos din coş un vînzător de pe peron — toate îmi păreau aluzii sau semne prevestitoare ale imensului lucru în seama căruia mă încredinţam.<br />
Fiecare părticică din gară, oricît de mică, apăsa asupra sentimentului predominant de despărţire şi plecare. Peronul începu să se îndepărteze de mine, politicos şi cu cea mai mare seninătate. Da, simţeam cum suprafaţa aceea concretă, lipsită de expresie era luminată de obiectul care se îndepărta, se despărţea, pleca.<br />
îmi puneam toate speranţele în tren. Ciudat mod de a mă exprima, dar nu găsesc altceva mai potrivit pentru a-mi dezvălui gîndul acela incredibil: mă îndepărtam încet de gara Kyoto, purtat de tren. Noapte de noapte auzeam la Templu şuieratul mărfarelor ce treceau prin apropiere, iar acum mi se părea foarte ciudat că tocmai<br />
166<br />
pe acolo, dispărînd în zare.<br />
Trenul prinse viteză de-a lungul rîului Hozu, pe care îl mai văzusem cu mult timp în urmă, cînd călătorisem cu tatăl meu bolnav. în zona aceasta, pînă la Sonobe, la vest de munţii Atago şi Arashi, clima era complet diferită de cea din Kyoto — probabil din pricina curenţilor de aer. în ultimele trei luni din an, cam pe la ora unsprezece seara, se ridica deasupra rîului Hozu o ceaţă deasă ce cuprindea întreaga zonă pînă a doua zi dimineaţă pe la zece. Rareori vedeai cîte un petec de senin.<br />
Cîmpul se deschidea vag de ambele părţi ale trenului, iar porţiunile de pe care se strînsese recolta arătau ca nişte ciuperci verzi. Pe movilele dintre straturile de orez se înălţau răzleţ copaci diferiţi ca dimensiune şi înălţime. Ramurile mai joase şi frunzele fuseseră tăiate, iar trunchiurile subţiri fuseseră înfăşurate în rogojini de paie (cunoscute în zonă sub numele de seim1), astfel că aceşti copaci, ce răsăreau unul după altul din ceaţă, păreau nişte năluci. La un moment dat, se contura, clar şi aproape de tren, o salcie. De jur-împrejur se întindea, aproape insesizabil, plantaţia de orez; frunzele umede ale sălciei atîrnau greoi, întregul copac părea să se legene uşor în ceaţă.<br />
Eu, care plecasem destul de bine dispus din Kyoto, începui să fiu năpădit de amintiri legate de morţi. Amintindu-mi de Uiko, de tata, de Tsurukawa, m-am lăsat furat de o duioşie de nedescris şi mă întrebam dacă nu cumva singurele fiinţe pe care am fost în stare să le iubesc erau numai persoane decedate. Ce simplu era să iubeşti morţii în comparaţie cu viii!<br />
Vagonul de clasa a treia nu era foarte aglomerat. Stăteau acolo cei atît de greu de iubit şi-şi pufăiau ţigările sau cojeau mandarine. Lîngă mine şedea un funcţionar, care lucra probabil într-o instituţie publică. Vorbea tare cu alt bărbat. Amîndoi purtau costume vechi — am zărit<br />
1 Aburitor (n.trad.).<br />
167<br />
m-a izbit faptul că mediocritatea nu descreştea o dată cu înaintarea în vîrstă. Chipurile acelea de la ţară, ridate, arse de soare, vocile acelea răguşite de băutură reprezentau esenţa unui anume tip de mediocritate.<br />
Vorbeau despre persoanele de la care trebuiau să încaseze contribuţia pentru instituţia lor. Mai era lîngă ei un bătrîn chel, calm, care nu se băga în discuţie; îşi tot ştergea mîinile pe o batistă din bumbac, albă cîndva, dar care se îngălbenise de atîta spălat.<br />
— Priviţi-mi mîinile! bombăni el. S-au murdărit de funingine de cînd m-am aşezat pe locul acesta. Ce neplăcut!<br />
— Nu v-aţi plîns odată la ziar de funingine? spuse altul, care se prinse în vorbă.<br />
— Nu, spuse chelul. Dar mă enervează cumplit funinginea asta!<br />
Deşi nu ascultam, i-am auzit fără să vreau, mai cu seamă că repetau mereu cuvintele „Templul de aur" şi „Templul de argint". Căzuseră cu toţii de acord asupra faptului că trebuie să obţină o contribuţie mai substanţială de la aceste două temple. Venitul Templului de argint reprezenta doar jumătate din cel al Templului de aur, dar era totuşi o sumă considerabilă. Venitul anual al Templului de aur, spuse unul dintre bărbaţi, dorind să exemplifice, era probabil de peste cinci milioane de yeni, iar costul întreţinerii Templului, supunîndu-se regulilor impuse de orice templu Zen, inclusiv preţul curentului electric şi al apei, nu putea depăşi două sute de mii. Ei bine, ce se petrecea acolo? Foarte simplu! Stareţul dădea jiso-iloT şi discipolilor orez rece, iar el ieşea în oraş noapte de noapte şi cheltuia banii cu gheişele din cartierul Gion. Templele erau scutite de taxe, bucurîndu-se de drepturi extraordinare. Da, ar trebui să li se perceapă taxe fără milă!<br />
Astfel se desfăşura conversaţia lor. Cînd terminară, bătrînul chel, care tot îşi mai ştergea mîinile cu batista, spuse:<br />
168<br />
utiui;<br />
Nu avea nici urmă de funingine pe mîini; fuseseră bine şterse şi lustruite, semănau cu o sculptură netsitke1. Mîinile acelea, confecţionate parcă, semănau mai degrabă cu o pereche de mănuşi decît cu orice altceva.<br />
S-ar putea să pară ciudat, dar îmi venea pentru prima oară în minte, o observaţie critică asupra lumii. La Templul de aur aparţineam cu toţii lumii preoţilor, iar universitatea făcea şi ea parte din aceeaşi lume. Nu ni s-a întîmplat niciodată să schimbăm păreri critice la adresa Templului. Cu toate acestea, conversaţia celor doi funcţionari nu m-a surprins cîtuşi de puţin. Tot ce spuseseră mi s-a părut foarte adevărat. Noi mîncam orez rece. Stareţul vizita cartierul Gion. Era perfect normal să fie aşa. însă faptul că şi eu voi fi judecat exact în acelaşi mod m*a umplut de o ură fără margini. Nu puteam suporta gîndul că şi eu voi fi înţeles prin cuvintele lor, deoarece cuvintele mele erau cu totul altfel. Nu uitaţi: nici cînd l-am văzut pe stareţ plimbîndu-se cu gheişa din Gion n-am simţit strop de ură.<br />
Tocmai din aceste motive, conversaţia celor doi funcţionăraşi bătrîni mi-a zburat din minte, lăsînd loc unui sentiment vag de ură şi mirosul neplăcut al mediocrităţii. N-aveam de gînd să caut suport public gîn-durilor mele şi nici nu-mi trecea prin minte să-mi îmbrac ideile spre a le face mai pe-nţelesul lumii. Cum spuneam, adevărata raţiune a existenţei mele era însuşi faptul că nu eram înţeles.<br />
Uşa vagonului se deschise şi intră un vînzător cu un coş mare atîrnat de gît. Şi-a anunţat marfa cu o voce răguşită. Mi-am dat brusc seama că-mi este foarte foame şi am cumpărat o cutiuţă cu tăiţei. Ceaţa se ridicase, dar cerul era întunecat. Se vedeau duzii ce creşteau pe pămînt sterp, la poalele muntelui Tamba, precum şi micile fabrici de hîrtie.<br />
1 Miniatură ornamentală de care se prinde săculeţul cu medicamente sau punga cu tutun (n.trad.).<br />
169<br />
ca pe vremuri. Nu ştiu prea bine de ce. Chiar din copilăria petrecută în satul Shiraku, Maizuru devenise un soi de termen generic pentru o mare ce nu poate fi văzută şi pînă la urmă ajunsese să reprezinte chiar presimţirea mării.<br />
Se putea vedea bine marea aceea invizibilă de pe muntele Aoba, care se înălţa în spatele satului Shiraku. Mă urcasem de două ori acolo; a doua oară avusesem prilejul să văd escadra combinată ce ancorase în portul naval Maizuru. Poate că vapoarele ancorate în golful strălucitor aveau o misiune secretă. Tot ce înconjura escadra avea iz de mister şi-ţi venea să te întrebi dacă flota aceasta exista de fapt. De aceea, escadra pe care o văzusem în zare părea un stol de păsări de apă negre, maiestuoase, pe care le ştiai eventual după nume, dar pe care nu le-ai văzut pînă acum decît în fotografii. Aveai impresia că savurează o baie în mare sub privirile atente ale unei păsări bătrîne, fioroase şi habar n-aveau că sînt observate.<br />
M-a trezit din visare vocea conducătorului care anunţa gara următoare, Maizuru-Vest. Printre pasageri nu se mai afla nici unul din marinarii care-şi aruncau grăbiţi raniţa-n spinare. Singurii care se pregăteau să coboare, în afară de mine, erau cîţiva bărbaţi ce arătau ca nişte speculanţi de bursă neagră.<br />
Totul se schimbase. îmi părea un port străin. Indicatoarele în limba engleză de la intersecţii sporiseră ameninţător şi-am văzut grupuri mari de americani. Sub cerul înnorat al iernii adia o briză sărată pe drumul ce părea să fi fost construit tocmai în scopuri militare. Avea mai degrabă miros de fier ruginit decît de briză. Fîşia îngustă de mare care ducea pînă-n centrul oraşului, suprafaţa liniştită a apei, vasul de război mic, american, ancorat la mal — aveai senzaţia de ordine perfectă, însă măsurile exagerate de igienă i-au răpit portului fostul aspect de loc neîngrijit, dar puternic şi au făcut ca întregul oraş să arate ca un spital.<br />
170<br />
i uu ii iu nun npuapc ue iitdlti dlCl, aeŞl<br />
se putea foarte bine ca vreo maşină să-mi facă vînt de la spate drept în mare. Dacă stau şi mă gîndesc, impulsul călătoriei "mele l-a constituit tocmai comunicarea mea intimă cu marea; dar bineînţeles, nu o mare artificială ca cea pe care ţi-o oferă portul Maizuru, ci o mare agitată care să-şi păstreze forţa iniţială, asemenea mării cu care am luat eu contact în copilăria petrecută pe golful Nariu. De-a lungul coastei Japoniei, marea este de obicei agitată, înspumată, dezlănţuită.<br />
M-am hotărît să merg la Yura. Vara plaja era plină de lume, dar acum e pustie probabil, doar marea şi ţărmul se luptă între ele. De la Maizuru-Vest la Yufa erau cam şapte mile. Picioarele mele îşi aminteau vag drumul.<br />
Acesta trecea prin partea inferioară a golfului, la vest de Maizuru, traversa linia Miyazu în unghi drept, trecea prin trecătoarea Takajiri şi ieşea la rîul Yura. Apoi, după ce traversa podul Okawa, mergea spre nord de-a lungul malului vestic al rîului Yura, urmînd cursul rîului pînă la vărsarea în mare.<br />
Am părăsit oraşul luînd-o pe dramul spre Yura. îmi simţeam picioarele obosite şi mă întrebam:<br />
— Ce-o să găsesc la Yura? Peste ce vreau să dau de fac atîta efort? Probabil că n-o să întîlnesc decît întinderea Mării Japoniei şi o plajă pustie.<br />
Dar picioarele nu dădeau nici un semn de încetinire. Numele locului spre care mă îndreptam nu avea nici un înţeles deosebit. Am prins curaj — un curaj aproape imoral — şi eram gata să-mi înfrunt destinul, oricare-ar fi.<br />
Razele soarelui străluceau palid, din cînd în cînd îmbietor, printre crengile copacilor keyaki de la marginea drumului. Nu ştiu din ce motive nu puteam zăbovi. N-aveam timp să mă odihnesc.<br />
în locul unei pante line care să ducă spre o vale largă, am văzut deodată rîul Yura dintr-o trecătoare îngustă în munte. Deşi rîul era lat, apa albastră curgea mohorît sub cerul înnorat şi părea că se tîrăşte spre mare fără tragere de inimă.<br />
171<br />
vedeau maşini şi oameni pe drum. Cînd şi cînd se mai zărea la marginea drumului cîte o pădurice de portocali, dar nici măcar un suflet de om. Cînd am trecut pe lîngă micul cătun Kazue, am auzit foşnetul ierbii. Era un cîine căruia i se vedea numai faţa. Părul de pe vîrful nasului era negru.<br />
Ştiam că zona este bine cunoscută, fiind, conform unei tradiţii cam îndoielnice, reşedinţa fostului moşier Sansho Dayu; dar n-aveam de gînd să poposesc, aşa că am trecut mai departe fără măcar s-o observ. Pentru că mă uitam numai la rîu. în mijlocul rîului se afla o insulă înconjurată de bambuşi. Deşi pe drum nu sufla nici o adiere, bambusul de pe insulă se înclina în faţa vîntului. Pe insulă era o plantaţie de orez de patru-cinci acri, irigată cu apă de ploaie, dar n-am văzut nici măcar un ţăran în preajmă. Se zărea doar un bărbat cu spatele la mine, cu o undiţă în mînă. Nu mai văzusem de mult suflet de om, aşa că am simţit o undă de prietenie pentru el. Aveam impresia că pescuieşte chefali. „în cazul acesta nu sînt departe de gura rîului", mi-am zis.<br />
Apoi foşnetul bambusului ce se pleca în faţa vîntului a înghiţit susurul rîului. Se ridică ceaţa pe insulă: probabil începea să plouă. Se vedeau urmele picăturilor de ploaie pe malul uscat al insulei şi, pînă să-mi dau seama bine, începură să cadă şi pe mine. Privind insula pe cînd începeam să simt bine ploaia, mi-am dat seama că acolo, de fapt, nu plouă. Bărbatul care pescuia nu s-a clintit deloc de cînd îl zărisem mai înainte. Răpăiala trecu şi de mine curînd.<br />
La fiecare cotitură a drumului, privirile-mi erau atrase de papură şi de florile toamnei. Ajungeam curînd la locul în care gura rîului avea să se deschidă în faţa ochilor: o briză extrem de rece îmi izbi nările. Apropi-indu-se de capăt, rîul Yura oferea privirilor o mulţime de insuliţe pustii. Era limpede că apa rîului se apropia de mare, iar apa sărată o şi invadase, dar suprafaţa lui<br />
172<br />
un fel ce avea să vină — exact ca cineva care a leşinat şi moare fără să-şi mai recapete cunoştinţa.<br />
Gura rîului era neaşteptat de îngustă. Marea se întindea pînă acolo, fiind una cu norii-ntunecaţi, înghiţind rîul, asaltîndu-l. Ca să pot percepe tactil marea, mai aveam de străbătut o distanţă considerabilă; vîntul sufla tăios dinspre cîmp şi dinspre plantaţiile de orez, lăsîndu-şi amprenta pe toată suprafaţa mării. Tocmai din cauza mării îşi irosea vîntul energia puternică pe acest cîmp pustiu. Iar marea era o mare de vapori, care învăluia această zonă iernatică, o mare imperioasă, dominantă, invizibilă.<br />
Dincolo de gura rîului, valurile se împleteau, unele peste altele, strat peste strat, dezvăluind treptat întinderea cenuşie a suprafeţei mării. Pe rîu plutea o insulă în formă de derby1. Era insula Kanmuri, cunoscută pentru păsările rare omizunagi.<br />
M-am hotărît să intru într-o plantaţie. Am privit în jur. Era pustiu. în clipa aceea îmi străfulgera prin minte o semnificaţie. N-apucai să realizez bine că scînteia s-a şi stins, şi o dată cu ea şi semnificaţia. Am rămas o clipă locului, dar vîntul îngheţat ce-mi biciuia trupul mă despuie de orice gînd. Am pornit mai departe în bătaia vîntului. Plantaţiile sărăcăcioase dispăreau în pămîntul pietros, pustiu. Iarba era veştedă, doar iarba ce aducea cu muşchiul de copac mai era cit de cît verde, dar arăta strivită, prăpădită. Pămîntul era nisipos.<br />
Am auzit un sunet nedesluşit, înfiorător. Apoi am auzit glasuri, dar numai cînd m-am întors cu spatele la vîntul înfiorător şi mi-am ridicat privirile spre culmea muntelui Yuragatake.<br />
Am privit în jur. O cărăruie îngustă ducea spre plajă, de-a lungul unor stînci pitice. Ştiam că se depun eforturi mari pentru a împiedica eroziunea acestor stînci. Ici-colo<br />
1 Derby (engl.) = (pălărie) melon, gambetă (n.ed). 173<br />
betonului pe nisip avea o prospeţime ciudată. Sunetul acela nedesluşit, înfiorător venea dinspre malaxorul care amesteca cimentul în timp ce-l turna. Un grup de muncitori cu nasurile roşii de frig mă priviră ciudat. Probabil aşa şi arătam în uniforma aceea studenţească. Le-am aruncat o privire. La atît s-a limitat schimbul de saluturi.<br />
Marea se lăsa în jos conic şi abrupt de la mal. în timp ce înaintam cu greu pe nisip spre apă, mă simţeam învăluit de o bucurie de nedescris la gîndul că mă îndreptam pas cu pas spre singura semnificaţie ce mi-a fulgerat mintea cu puţin timp în urmă. Vîntul era rece şi pentru că nu aveam mănuşi, mîinile-mi erau îngheţate, dar nu mă sinchiseam cîtuşi de puţin.<br />
Da, aceasta era într-adevăr coasta Mării Japoniei! Iată izvorul întregii mele nefericiri, al tuturor gîndurilor negre, originea urîţeniei şi forţei mele. Era o mare sălbatică. Cu greu puteai desluşi printre talazuri pescăruşii cenuşii, liniştiţi, ce pluteau în zbor între două valuri. îngrămădiţi peste marea deschisă, norii imenşi păreau apăsători, dar în acelaşi timp gingaşi. Deoarece mormanul acela de nori grei, nedefiniţi avea drept bordură o linie uşoară şi rece ca cea mai fragilă dintre pene, iar în centru ascundea un cer albastru palid, de a cărui existenţă nici măcar nu puteai fi sigur. Dincolo de apele plumburii se înălţau munţii negri-vineţii de pe malurile golfului. Totul părea pătruns de tulburare, de o forţă întunecată, în permanentă mişcare, de o senzaţie de metal coclit.<br />
Mi-am amintit brusc ce-mi spusese Kashiwagi în ziua în care ne-am cunoscut. Abia în clipa în care stai pe o pajişte proaspăt tunsă într-o după-amiază splendidă de primăvară şi priveşti pierdut soarele ce pătrunde printre frunzele copacilor, abia atunci ţîşneşte cruzimea în noi.<br />
înfruntam acum valurile şi vîntul aspru dinspre nord. Nu era o după-amiază splendidă de primăvară şi nici o pajişte proaspăt tunsă. Dar aceste locuri pustii îmi mîngîiau mai mult sufletul, le simţeam mai strîns legate<br />
174<br />
de primăvară. Aici puteam fi eu însumi. Nimic nu mă ameninţa.<br />
Oare ideea care-mi venise era crudă în sensul lui Kashiwagi? Nu ştiu, dar în orice caz, această plăsmuire care prindea viaţă în mine îşi dezvălui o semnificaţie a ei, o semnificaţie care-mi fulgeră mintea mai devreme şi mă făcu să strălucesc puternic înăuntrul fiinţei mele. N-am încercat încă să mă gîndesc mai profund la ea, mi-a captivat doar atenţia, ca şi cînd m-ar fi orbit o lumină. Şi totuşi ideea aceea, care nu-mi venise niciodată în minte, începu să prindă forţă şi să ia dimensiuni imediat. Fără să o pot măcar înfrîna, m-am simţit învăluit de ea:<br />
— Trebuie să dau foc Templului de aur!<br />
<br />
Ml-AM CONTINUAT DRUMUL pînă la gara Tango-Yura de pe linia Miyazu. Cînd am mai fost pe aici în excursie cu şcoala din Maizuru, am mers pe acelaşi traseu şi am luat trenul din această gară. Era foarte puţină lume în gară şi nu era greu de presupus faptul că oamenii de pe aici îşi cîştigau existenţa mai mult pe seama turiştilor, care veneau în număr mare vara.<br />
M-am hotărît să trag la un han mic unde am văzut scris: „Hanul Yura — pentru cei ce doresc să facă baie". Am tras uşa din sticlă de la intrare şi mi-am anunţat prezenţa, dar n-am primit nici un răspuns. Era praf pe scări. Jaluzelele erau trase şi înăuntru era întuneric. Nu se vedea ţipenie de om.<br />
M-am dus la intrarea din spate. De acolo se vedea o grădină mică, cu cîteva crizanteme ofilite. Pe un raft se găsea o găleată, probabil pentru vizitatorii care veneau vara şi care o foloseau în chip de duş, ca să spele nisipul de pe ei cînd se întorceau de la plajă.<br />
Aproape de clădirea principală se mai înălţa o căsuţă, unde locuia probabil proprietarul cu familia. Se auzea radioul prin uşa de sticlă închisă. Muzica aceea stridentă suna a spart şi-mi lăsa impresia că de fapt nu e nimeni acasă. Lîngă intrare erau aruncaţi nişte saboţi. în clipa cînd melodia încetă, am întrebat de afară dacă e cineva acasă. Dar aşa cum mă aşteptam, nici aici nu-mi răspunse nimeni.<br />
Apăru o umbră din spatele casei. Soarele se infiltra încet pe cerul noros. Nu-mi dădusem seama pînă n-am<br />
176<br />
icul<br />
ui luuci<br />
uni jir 11 u l ue ia<br />
intrare. O femeie mă privea. Era foarte grasă, conturul trupului ei alb ieşind bine în relief, iar ochii-i erau atît de înguşti, încît aveai impresia că nu-i are. I-am spus că doresc o cameră. Fără să-mi spună nici un cuvînt, nici măcar s-o urmez, se întoarse pe călcîie şi o luă spre intrarea hanului.<br />
Mi s-a dat o cameră mică, pe colţ, la etajul întâi, cu faţa spre mare. Camera nu mai fusese folosită de mult, iar focul slab de la vasul cu jăratic pe care mi-l adusese femeia umplu repede aerul de fum şi-l făcu insuportabil de umed. Am deschis fereastra, lăsîndu-mă în bătaia vîntului ce venea dinspre nord. înspre mare, norii îşi continuau în tihnă jocul plicticos pe care nu aşteptau să-l urmărească nimeni. Norii păreau o reflectare a unui imbold al naturii. Pe alocuri se vedeau părticele de cer — cristale mici, albastre, limpezi. Marea însă nu se vedea.<br />
M-am întors la gîndul ce mă frămînta. Mă întrebam de ce nu-mi venise ideea să-l omor pe stareţ înainte de a mă gîndi să dau foc Templului. De-abia acum înţelegeam că mă străfulgerase ideea de a-l omorî pe stareţ, dar mi-am dat pe loc seama cît este de inutil. Deoarece chiar dacă reuşeam să-l omor, capul lui de preot ras şi răutatea lui amestecată cu neputinţa vor apărea fără încetare la orizontul întunecat. In general, lucrurile înzestrate cu viaţă n-aveau, precum Templul de aur, calitatea de a dura o veşnicie. Fiinţelor omeneşti li se încredinţa doar o părticică din nenumăratele însuşiri ale naturii şi, printr-o metodă eficace de substituire, ele difuzau şi multiplicau acea însuşire. Dacă scopul unui asasinat era distrugerea acelei calităţi a victimei, atunci acel asasinat era o eroare. Gîndurile acestea mă făceau să înţeleg şi mai bine contrastul extraordinar dintre existenţa Templului de aur şi cea a fiinţelor omeneşti. Pe de-o parte, din aspectul aparent destructibil al fiinţelor ieşea la iveală o nălucă a veşniciei; pe de altă parte, frumuseţea aparent indestructibilă a Templului de aur dădea naştere posibilităţii de a-l distruge. Nu te poţi descotorosi de lucruri muri-<br />
177<br />
lucruri indestructibile ca Templul de aur. De ce nu şi-a dat nimeni seama de asta? Originalitatea concluziei mele era neîndoielnică. Dacă o să dau foc Templului de aur, declarat patrimoniu naţional în 1897, nu comiteam decît pur şi simplu un act de nimicire, de distrugere ireparabilă, un gest ce va diminua cu-adevărat frumuseţile create pe lumea aceasta de fiinţele omeneşti.<br />
Continuînd să gîndesc astfel, am început să mă bine dispun. Dacă dau foc Templului de aur, îmi spuneam în sinea mea, o să fie un gest cu mare valoare educativă. Pentru că le va arăta oamenilor că n-are rost să-l considere de nedistrus. Vor constata pur şi simplu că existenţa Templului de aur timp de cinci sute cincizeci de ani lîngă lacul Kyoko nu înseamnă nimic, nu reprezintă nici urmă de garanţie în ce-l priveşte. Se vor simţi stînjeniţi cînd îşi vor da seama că adevărul evident pe care obişnuiau să-l afirme în legătură cu Templul se poate spulbera într-o clipită.<br />
Continuitatea vieţilor noastre se datorează faptului că sîntem înconjuraţi de esenţa care se cheamă „timp" şi care durează o anumită perioadă. Să luăm, de exemplu, un sertar pe care tîmplarul îl face pentru o anume casă. O dată cu trecerea timpului, forma propriu-zisă a sertarului este depăşită de timpul însuşi şi după zeci sau chiar sute de ani, ai impresia că timpul s-a închegat şi a luat forma respectivă. Un anume loc mic, ocupat cîndva de obiect, este ocupat acum de timpul închegat. De fapt, a devenit încarnarea unei forme spirituale. La începutul cărţii Tsukomogami-ki, o culegere de basme medievale, se găseşte următorul fragment: „în Almanahul zeităţilor Yin şi Yang se scrie că după ce au trecut o sută de ani şi obiectele s-au transformat în spirit, sufletele oamenilor sînt amăgite; acestui an i se dă numele de Tsukumogami, anul spiritului funest. Se obişnuieşte ca lumea să se debaraseze de uneltele gospodăreşti în fiecare an înainte de sosirea primăverii şi să le arunce în uliţă; obiceiul se numeşte «maturatul casei». în acelaşi mod, o dată la o<br />
Tsukumogami."<br />
Fapta mea va deschide astfel ochii oamenilor asupra dezastrului provocat de Tsukumogami şi-i va salva de la calamitate. Prin fapta mea voi împinge Templul de aur dintr-o lume în care a existat într-una în care n-a existat. Semnificaţia lumii se va schimba cu siguranţă.<br />
Cu cît gîndeam mai mult la asta, cu atît eram mai vesel. Sfîrşitul, prăbuşirea lumii — a acelei lumi care mă înconjura şi se întindea în faţa ochilor — nu era departe. Razele asfinţitului ameninţau ţinutul. Templul de aur strălucea la lumina lor şi lumea în care era inclus Templul de aur aluneca negreşit, clipă de clipă, precum nisipul printre degete.<br />
Şederea mea la hanul Yura luă sfîrşit după trei zile, cînd proprietăreasa, care mă privea cam bănuitor din cauza faptului că nu ieşisem deloc din han în tot timpul acesta, s-a dus după un poliţist. Cînd l-am văzut intrînd în camera mea, îmbrăcat în uniformă, mi-era teamă ca nu cumva să-mi descopere planul, dar mi-am dat imediat seama că n-aveam de ce să-mi fac griji în sensul acesta. I-am răspuns la întrebări, i-am spus exact ce s-a întîmplat — am vrut să scap o vreme de viaţa de la Templu şi am fugit. I-am arătat legitimaţia de student şi apoi m-am achitat de datoriile pe care le aveam la han în prezenţa lui. în consecinţă, poliţistul a luat o atitudine protectoare. A telefonat imediat la Templu să se asigure că povestea mea era adevărată şi apoi mi-a spus că mă va duce el însuşi înapoi. Ca să evite orice vătămare a „viitorului" meu, cum îl numea el, s-a deranjat pînă-ntr-atît, încît şi-a schimbat şi uniforma şi şi-a luat haine potrivite pentru călătorie.<br />
în timp ce aşteptam la gara Tango-Yura, se porni o ploaie măruntă şi, cum gara n-avea acoperiş, ne-a udat imediat. Poliţistul, îmbrăcat în haine obişnuite, m-a dus la biroul gării şi a ţinut să-mi arate că şeful gării şi ceilalţi funcţionari îi erau prieteni. Şi unde mai pui că m-a<br />
178<br />
179<br />
venit să-l vadă.<br />
Le înţelegeam psihologia. Funcţionarii aceştia de ţară, şeful de gară şi poliţistul care stăteau de vorbă în jurul cărbunilor încinşi din vasul de mangal, n-aveau nici cel mai mic presentiment al marii transformări a lumii ce se desfăşura chiar sub nasul lor, al distrugerii propriei rîn-duieli ce se anunţa atît de curînd.<br />
După ce Templul de aur va arde pînă-n temelii — dar după ce va arde de tot, lumea acestor indivizi se va transforma, regula de aur a vieţilor lor se va întoarce pe dos, mersul trenurilor va fi complet dat peste cap, legile lor vor deveni cu totul inutile. Eram fericit că oamenii aceştia habar n-aveau că tînărul de lîngă ei, ce-şi încălzea senin mîinile la foc, era un viitor criminal.<br />
Un tînăr funcţionar vesel povestea tuturor în gura mare despre filmul pe care urma să-l vadă a doua zi, cînd era liber; un film extraordinar, care avea să stoarcă tuturor lacrimi, dar şi plin de acţiune. Acest tînăr, mult mai voinic şi mai plin de viaţă decît mine, mergea la film a doua zi; va lua probabil şi o fată cu el şi apoi se vor culca, îl tot tachina pe şeful de gară făcînd glume şi era dojenit de superiori; nu şedea locului nici o clipă — tot punea cărbuni pe foc şi scria cifre pe tablă. Pentru moment am avut impresia că iar mă las furat de vraja vieţii şi de ură. Puteam încă să mă stăpînesc, să nu dau foc Templului; puteam să părăsesc Templul pentru totdeauna, să renunţ la preoţie şi să mă îngrop în viaţă ca tînărul acesta. Dar mi-am revenit pe loc, au acţionat forţele magiei negre care m-au smuls din astfel de gînduri. Da, trebuie să dau foc Templului de aur pînă la urmă. Numai atunci puteam începe viaţa nouă care-mi era destinată mie în mod special.<br />
Şeful gării răspunse la telefon. Apoi se duse la oglindă şi-şi aranja cu grijă chipiul cu dungă aurie. îşi drese glasul, întinse pieptul şi păşi pe peron de parcă intra într-o sală de ceremonii. Ploaia încetase. Se auzi imediat<br />
180<br />
şinele tăiate în stînci şi, o clipă mai tîrziu, lunecă uşor în gară.<br />
Am ajuns la Kyoto la opt fără zece minute şi poliţistul mă conduse pînă la poarta principală a Templului. Era o seară răcoroasă. Ieşind dintre pinii întunecaţi şi apropi-indu-mă de intrarea nesuferită, am văzut-o pe mama. Stătea întîmplător exact lîngă plăcuţa pe care scria: „Orice încălcare a regulamentului se pedepseşte prin lege." La lumina lămpii, părul ei ciufulit arăta de parcă fiecare fir alb i se ridicase. Lumina lămpii îl făcea să arate şi mai cărunt decît era. înconjurată de claia aceasta albă şi răvăşită, faţa-i era inexpresivă.<br />
Trupul mic al mamei părea sinistru de dilatat. în spatele ei se afla o curte întunecată, care se vedea prin poarta deschisă. în întuneric se desprinse silueta ei uriaşă; era îmbrăcată caraghios, într-un chimonou jigărit, legată la mijloc cu cel mai bun brîu al ei, brodat cu fir auriu, care însă se uzase de tot. Arăta ca un mort.<br />
Ezitam să mă apropii. Nu-mi dădeam seama ce caută acolo, dar am aflat mai tîrziu că după ce-a descoperit că am fugit, stareţul s-a interesat dacă nu sînt cumva la ea; veştile au afectat-o foarte mult şi a venit la Templu imediat, aşteptînd să mă reîntorc.<br />
Poliţistul mă împinse înainte. Ciudat, dar pe măsură ce mă apropiam de ea, mama se făcea tot mai mică. Cînd ridică privirile spre mine, mi se păru caraghios de strîmbă.<br />
Instinctul nu mă prea înşela; la vederea ochilor ei mici, şireţi, vîrîţi în orbite, am înţeles cît era de justificată ura ce i-o purtam. O uram în primul rînd pentru că mă adusese pe lume, o uram pentru amintirea jignirii pe care am avut-o de îndurat — jignire care, după cum v-am mai explicat, nu mai lăsa loc pentru a-mi croi un plan de răzbunare, în schimb mă îndepărta de ea şi mai mult. Legăturile acelea se rupeau greu. Şi totuşi acum, cînd era<br />
181<br />
r<br />
m-am eliberat. Nu ştiu de ce, dar ştiam că mama n-o să mă mai poată ameninţa.<br />
Se auzea un plîns cu suspine de ţi se rupea inima. Apoi mama întinse mîna şi mă lovi slab peste obraz.<br />
— Fiu nerecunoscător! Nu ştii să-ţi vezi de treabă? Poliţistul mă privi tăcut pe cînd încasam palmele.<br />
Degetele mamei şi-au pierdut coordonarea şi puterea părea să-i fi părăsit complet mîna; de aceea, vîrfurile unghiilor zăngăniră parcă pe obrajii mei ca pietricelele de grindină. Şi în timp ce mă lovea, i se citea implorarea în ochi, aşa că mi-am întors privirile. A schimbat apoi tonul.<br />
— Ai fost... ai făcut atîta drum, spuse. De unde ai avut bani?<br />
— Bani? Am împrumutat de la un prieten, dacă vrei să ştii.<br />
— Zău? spuse mama. Nu i-ai furat?<br />
— Nu, nu i-am furat.<br />
Mama răsuflă uşurată, ca şi cînd acesta ar fi fost singurul lucru din pricina căruia era îngrijorată.<br />
— Zău? Deci n-ai făcut nimic rău?<br />
— Nu, nimic.<br />
— Da? Atunci e bine. Bineînţeles, va trebui să-i ceri iertare stareţului. Eu mi-am cerut, dar e rîndul tău să te duci la el şi să-l rogi din tot sufletul să te ierte. E un om deştept şi cred că o să treacă peste asta. Dar e cazul să te faci băiat de treabă, altfel mă bagi în mormînt! Zău, pe onoarea mea, fiule! Mă omori dacă nu te schimbi. Şi trebuie să devii un preot mare... Dar mai întîi du-te şi cere-ţi scuze.<br />
Poliţistul şi cu mine am mers în urma mamei tăcuţi. Mama era atît de emoţionată, încît a uitat să-l salute pe poliţist. Mergea cu paşi mici, repezi. Privindu-i brîul cum îi atîrna la spate, mă întrebam de ce era oare atît de urîtă. Am înţeles apoi. Ceea ce o făcea să fie urîtă era speranţa. Speranţa incurabilă — ca rîia încăpăţînată ce<br />
182<br />
5aiaşiuiesie umeua 51 iuşidui_d m pieiea înrectata, provocînd o mîncărime permanentă, refuzînd să cedeze la forţe exterioare.<br />
Sosi iarna. Eram din ce în ce mai hotărît. A trebuit să-mi tot amîn planul, dar amînarea aceasta neîntreruptă nu m-a obosit cîtuşi de puţin. Ceea ce m-a îngrijorat în perioada aceasta de jumătate de an a fost cu totul altceva. Kashiwagi îmi cerea la fiecare sfîrşit de lună să-i plătesc datoria. îmi anunţa mereu suma totală şi îmi arunca tot soiul de vorbe de ocară. Dar eu nu mai aveam de gînd să-i restitui banii. Cît timp nu mergeam la universitate, n-aveam de ce să mă întîlnesc cu Kashiwagi.<br />
S-ar putea să pară ciudat faptul că nu dau nici o socoteală, că de îndată ce am luat hotărîrea aceasta, am început să stau la îndoială, să am ezitări. Adevărul este că aceste şovăieli ţineau de trecut. în această jumătate de an, privirile-mi fură aţintite asupra unui singur punct din viitor. Este foarte posibil ca exact în perioada aceasta să fi înţeles ce înseamnă fericirea.<br />
în primul rînd, îmi deveni mai plăcută viaţa la Templu. Cînd mă gîndeam că, orice s-ar întîmpla, Templul de aur o să ardă, lucrurile insuportabile deveneau chiar suportabile. Exact ca unul care-şi presimte moartea, am început să intru-n voia celorlalţi de la Templu. Eram cuviincios şi încercam să mă împac cu orice. M-am împăcat pînă şi cu natura. în fiecare dimineaţă cînd păsărelele veneau să ciugulească resturile de mîncare, le priveam piepturile pufoase cu prietenie.<br />
Am uitat şi de ura ce i-o purtam stareţului! Mă eliberasem de mama, de colegi, de tot. Dar nu eram atît de prost ca să nu-mi dau seama că noua mea tihnă era rezultatul faptului că am schimbat lumea fără măcar s-o ating cu propriile mîini. Totul pare scuzabil dacă priveşti din punctul de vedere al rezultatului. Reuşind să ajung să privesc lucrurile din unghiul rezultatului, sentimentul că hotărîrea de a provoca acest rezultat se află în mîinile mele — iată punctul de plecare al senzaţiei mele de libertate!<br />
183<br />
utyi nuiuiuwi 11U.U »-«- U UU IUL JLClllJ^lUIUl UC ClXAl<br />
atît de bruscă, mi se potrivea perfect, ca un costum făcut cu grijă pe măsură. Era ca şi cînd o plănuisem de la naştere. Cel puţin aşa mi se părea — ca şi cînd ideea luase proporţii în mine, aşteptînd ziua împlinirii, din clipa în care vizitasem Templul de aur pentru prima dată împreună cu tata. Simplul fapt că Templul a produs o impresie atît de puternică asupra unui băiat tînăr cuprindea toate motivele spre a-l duce în cele din urmă la incendiere premeditată.<br />
în 17 martie 1950 s-au terminat cursurile la universitate. Două zile mai tîrziu împlinisem douăzeci şi unu de ani. Rezultatele au fost minunatei Am ocupat locul şaptezeci şi nouă din şaptezeci şi nouă. Cel mai prost punctaj l-am obţinut la japoneză: patruzeci şi două de puncte1. Absentasem două sute optsprezece ore din şase sute şaisprezece — de fapt mai mult de o treime. Dar deoarece la universitate totul avea la bază doctrina bud-dhistă a milei, nu existau repetenţi sau exmatriculări, aşa că am fost lăsat să-mi continui studiile. Stareţul şi-a dat acordul tacit în această privinţă.<br />
Continuam să neglijez învăţătura; în frumoasele zile de sfîrşit de primăvară, pînă la începutul verii, mi-am petrecut timpul vizitînd templele buddhiste şi şintoiste unde se intra gratuit. Umblam cît mă ţineau picioarele, îmi amintesc de o astfel de zi.<br />
Mă plimbam prin faţa templului Myoshin, cînd, deodată, am zărit un student mergînd la pas cu mine. S-a oprit la o tutungerie dintr-o clădire cu cornişele vechi; i-am privit profilul cu chipiu de student pe cînd îşi cumpăra ţigări. Era un profil ascuţit, alb, cu sprîncene înguste. Purta chipiul studenţilor de la universitatea din Kyoto. Mă privi cu coada ochiului. Am avut senzaţia unei îngrămădiri de umbre întunecate. Am intuit imediat că e piromaniac.<br />
1 Notarea se face pînă la o sută (n.trad.). 184<br />
ua uiii iici uujpa-anuaz,a = nu lULJIiai un moment<br />
potrivit pentru incendiu. Un fluture zbură dinspre drumul asfaltat pe unde treceau autobuzele şi se agăţă de o camelie ofilită din vaza ce se afla în faţa tutungeriei. Părţile ofilite ale florii albe arătau de parcă ar fi fost arse de un foc maroniu. Am aşteptat mult autobuzul. Ceasul de pe stradă se oprise.<br />
Nu ştiu de ce, dar eram convins că studentul se îndreaptă, pas cu pas, spre incendiu. Cred că tocmai de aceea semăna atît de mult cu un piromaniac. îşi alesese intenţionat lumina zilei, cel mai nepotrivit moment pentru incendiu, şi acum îşi îndrepta încet paşii spre destinaţia pentru care se hotărîse categoric: în spatele lui se afla lumea ordinii pe care o abandonase. Uniforma lui avea ceva rigid care mă făcea să gîndesc astfel. Poate pentru că-mi imaginasem multă vreme că aşa trebuie să arate spatele unui piromaniac tînăr. Serjul negru, pe care soarele îşi coborîse razele, părea că reflectă ce simt.<br />
Am încetinit pasul, hotărîndu-mă să-l urmăresc. Mergînd în spatele lui, am observat că avea un umăr mai jos'decît celălalt şi am simţit că spatele lui este, de fapt, al meu. Era mult mai frumos decît mine, dar nu mă îndoiam cîtuşi de puţin că a fost forţat să comită aceeaşi faptă ca mine din cauza aceleiaşi singurătăţi, aceleiaşi nefericiri, aceleiaşi păreri confuze despre frumuseţe. Urmărindu-l, începui să simt că eram martorul propriei fapte, cu anticipaţie.<br />
E posibil să se întîmple astfel de lucruri într-o după-amiază de sfîrşit de primăvară din cauza aerului strălucitor şi moleşitor. Celălalt eu îmi imita faptele cu anticipaţie, arătîndu-mi limpede eul pe care eram incapabil să-l văd în clipa în care îmi puneam planul în aplicare.<br />
Autobuzul tot nu veni. Nu mai era nimeni pe drum. Poarta de sud a templului Myoshin se apropia treptat. Uşile erau larg deschise şi poarta părea să fi absorbit în ea tot soiul de fenomene. Cadrul ei minunat, aşa cum îl vedeam din unghiul din care priveam, era o îmbinare de<br />
185<br />
întretăieri ut siiijji um ruana iviesagei iiui îiupciicui şi Poarta Sanmon cu două caturi; erau apoi cărămizi ale Sălii Buddhiste, numeroşi pini, un petec de cer albastru, izolat vizibil, şi pilcuri de nori palizi. Pe măsură ce mă apropiam de poartă se adăugau şi alte elemente — cărările pietruite» în lung şi-n lat din incinta templului, zidurile pagodei şi multe altele. O dată trecut de poartă, îţi dădeai seama că această clădire misterioasă cuprinde întregul cer albastru în ea însăşi şi orice nor de pe cer. Cam aşa arăta templul.<br />
Studentul intră pe poartă. A înconjurat Poarta Mesagerilor Imperiali şi s-a oprit lîngă laculcu lotuşi din faţa Porţii Sanmon. Se opri apoi pe podul de piatră în stil chinezesc construit peste fac şi-şi ridică privirile spre Poarta Sanmon, care se înălţa în faţa lui. Poarta aceea, gîn-deam, este probabil ţinta incendiului premeditat.<br />
Minunata Poartă Sanmon era cu-adevărat făcută pentru a fi cuprinsă de flăcări. într-o după-amiază atît de senină, focul nici nu s-ar vedea. Fumul s.-ar încolăci în jurul porţii şi s-ar ridica în aer; dar singura posibilitate pentru a putea afirma că flăcările acelea invizibile mîngîiau cerul era să observi cum se apleacă şi tremură puterile cereşti. Studentul se apropia de Poarta Sanmon, iar eu m-am dat mai la o parte, ca să nu fiu văzut, şi-l urmăream atent. Era ora la care se întorceau călugării la templu şi am zărit un grup de trei venind pe cărare. Păşeau pe alee, unul lîngă altul; purtau sandale de paie şi-şi duceau pălăriile împletite în mînă. După ce-au trecut de mine, au luat-o la dreapta. Mergeau fără să scoată o vorbă, supunîndu-se ordinului călugăresc care prevedea să nu privească decît la cîţiva paşi înainte pînă în clipa în care se întorceau în chilie.<br />
Studentul dădea în continuare tîrcoale Porţii Sanmon. în cele din urmă se rezemă de unul din stîlpi şi scoase din buzunar un pachet de ţigări. Privi nervos în jur. M-am gîndit că o să dea foc templului pretextând că a vrut să fumeze o ţigară. Aşa cum prevăzusem, îşi băgă o ţigară în gură, întinse puţin capul şi aprinse chibritul.<br />
186<br />
că şi culoarea flăcării era invizibilă pentru student. Poate din cauză că în clipa aceea soarele cuprinse trei părţi ale porţii, lăsînd în umbră doar porţiunea unde mă aflam. Chibritul produse, pentru o fracţiune de secundă, o bulă de foc care străluci lîngă obrazul studentului ce stătea rezemat de stîlpul de lîngă lacul cu lotuşi. Scutură apoi mîna şi-l stinse.<br />
Studentul nu se linişti nici după ce se stinse chibritul, îl aruncă pe o piatră şi-l calcă bine cu piciorul. Apoi, fumîndu-şi vesel ţigara, trecu podul şi depăşi Poarta Mesagerilor Imperiali, ignorînd cu totul dezamăgirea căreia mă lăsasem pradă, singur şi părăsit. în cele din urmă dispăru prin poarta dinspre sud, de unde se vedea drumul principal şi se distingea un şir de case în zare.<br />
Nu era piromaniac, era pur şi simplu un student care ieşise la plimbare. Foarte probabil, un tînăr cam plictisit şi destul de sărac.<br />
I-am privit toate mişcările în cele mai mici amănunte şi pot să spun că nimic nu mi-a plăcut la el — laşitatea îl făcea să pară atît de nervos —, nu pentru că avea de gînd să incendieze ceva, ci pur şi simplu pentru că încălca regulile fumînd o ţigară; plăcerea neruşinată, atît de caracteristică studenţilor, care provenea din faptul că a încălcat un regulament; grija cu care a călcat chibritul chiar dacă era stins; şi mai presus de orice, „precauţia". Flacăra aceasta mică a fost atent controlată tocmai datorită acestei precauţii de duzină. Era probabil foarte mîndru de ideea de a controla el însuşi chibritul, un controlor perfect, ager, care apăra societatea de pericolele focului.<br />
Un mare avantaj al măsurilor luate îl constituia faptul că după restauraţia Meiji1 nu au mai ars temple în Kyoto şi prin împrejurimi. Chiar atunci cînd izbucneau rareori incendii, flăcările erau izolate imediat si ţinute sub<br />
1 Perioada legată de domnia împăratului Meiji (1867-l912)<br />
— n.ed.<br />
187<br />
Chion a ars pînă în temelii în 1431 şi a mai avut parte de cîteva incendii. Pavilionul central al templului Nanzen a luat foc în 1393, cîteva săli arzînd complet: Sala lui Buddha, Sala de Ceremonii, Sala Diamantului, Chilia cea Mare şi altele. Templul Enryaku s-a transformat în cenuşă în 1571. Templul Kenjin a fost devastat de foc în războiul din 1552. Clădirea Sanjusangen a ars complet în 1249. Templul Honno a fost distrus de foc în timpul bătăliei din 1582.<br />
Incendiile se înţelegeau parcă între ele pe vremea aceea. Ele nu erau „scindate" în fragmente mici şi privite cu dispreţ, ca în zilele noastre; li se permitea să-şi dea mîna, astfel încît nenumăratele incendii separate se contopeau într-o singură vîlvătaie mare. Poate că şi oamenii de atunci erau tot aşa. Dacă era undeva un foc, acesta putea chema alt foc şi vocea lui se auzea imediat. Motivul pentru care focurile de la temple n-au fost niciodată atribuite incendierii premeditate, ci au fost socotite întotdeauna întîmplătoare, răspîndite sau provocate de război, îl constituia faptul că, chiar dacă se găsea şi pe vremuri unul ca mine, n-avea decît să se ascundă undeva şi să-şi ţină suflarea. Orice templu trebuia să ardă mai devreme sau mai tîrziu. Focurile erau mistuitoare şi neînfrînate. Dacă nu făcea altceva decît să izbucnească fără greş, un incendiu dădea mîna cu altul şi împreună îşi atingeau ţinta. Este adevărat că Templul de aur a avut şansa să nu ardă, pentru că principiile buddhiste şi legea guvernaseră foarte sever lumea. Focurile ţîşneau natural, distrugerea şi negarea erau la ordinea zilei, marile temple construite au ars inevitabil. Chiar dacă existau piroma-niaci, ei trebuiau neapărat să recurgă la forţa focului, în aşa fel încît nici un istoric să nu poată dovedi că distrugerile provocate s-au datorat incendierii.<br />
Era greu să trăieşti liniştit în vremurile acelea. Acum, în 1950, nu era nimic mai uşor. Presupunînd că diversele<br />
188<br />
avea Templul de aur să nu ardă?<br />
Deşi nu prea participam la cursuri, mergeam destul de des la bibliotecă; într-o zi de mai, m-am întîlnit întîm-plător cu Kashiwagi, pe care-l evitasem cu multă grijă. Cînd m-a văzut că încerc să-l ocolesc, a pornit-o după mine, amuzat. Dîndu-mi seama că, dacă fug de el, nu mă poate ajunge din urmă din cauza picioarelor lui strîmbe, n-am mai făcut nici un pas. Kashiwagi mă bătu pe umăr. Respira greu. Se terminaseră cursurile în ziua aceea, cred că era cam cinci şi jumătate. Ca să nu mă întîlnesc cu Kashiwagi după ce-am plecat de la bibliotecă, o luasem prin spatele clădirii universităţii, pe cărarea dintre zidul înalt de piatră şi clădirea în care erau sălile de clasă. Răsăriseră din belşug crizanteme sălbatice pe pămîntul sterp; ici-colo, împrăştiate, bucăţi de hîrtie şi cutii goale. Cîţiva copii se strecuraseră pe teren şi băteau mingea. Vocile lor răguşite contrastau cu clasele goale pe care le puteai vedea prin ferestrele sparte. Plecaseră toţi studenţii şi rîndurile de bănci prăfuite rămăseseră tăcute, pe loc.<br />
Am trecut de clase şi am ajuns în partea cealaltă a clădirii. M-am oprit lingă o magherniţă pe care secţia de ikebana atîrnase un afiş: „Studio". Soarele strălucea puternic pe copacii de camfor care se înălţau de-a lungul zidului şi umbra delicată a frunzelor se reflecta pe acoperişul magherniţei pînă la zidul de cărămidă roşie al clădirii principale. Cărămizile roşii sclipeau în razele amurgului.<br />
Kashiwagi se rezemă de zid. Respira greu. Umbra frunzelor îi învălui obrajii, ce păreau mai sălbatici ca niciodată, dîndu-le o senzaţie de mişcare deosebit de vioaie. Era poate reflectarea zidului de cărămidă roşie, atît de nepotrivit lui, care lăsa această impresie.<br />
— Să ştii că-s cinci mii o sută de yeni! spuse el. Cinci mii o sută de yeni la sfîrşitul lunii. O să-ţi fie din ce în ce mai greu să mi-i mai dai înapoi!<br />
Scoase din buzunarul de la piept notiţa cu evidenţa datoriilor şi mi-o puse în faţa ochilor. Apoi, fiindu-i vădit<br />
189<br />
s-a grăbit să-l împăturească şi să-l bage la loc în buzunar, îmi stăruia încă în ochi imaginea nesuferită a amprentei degetului mare. Părea cumplită amprenta aceea a mea.<br />
— Achită-mi repede datoria! spuse Kashiwagi. E spre binele tău. De ce nu plăteşti din taxa de instrucţie sau din ce vrei?<br />
Nu i-am răspuns. Eşti obligat să plăteşti o datorie neînsemnată cînd te aşteaptă o catastrofă mondială? Am fost tentat să-i fac lui Kashiwagi o aluzie cît de mică la ceea ce aveam eu de gînd, dar m-am oprit.<br />
— Nu te înţeleg dacă nu scoţi nici o vorbă, spuse Kashiwagi. Ce s-a întîmplat? Ţi-e ruşine de bîlbîială? Te-ai fi obişnuit cu gîndul ăsta pînă acum! Toţi ştiu că eşti bîlbîit — chiar şi asta. Da, chiar şi asta!<br />
Lovi zidul roşu din cărămidă pe care se reflecta asfinţitul. Pumnul lui prinse o nuanţă galben-maronie de la praful cărămizii.<br />
— Pînă şi clădirea asta ştie. Nu e fiinţă în universitate să nu ştie!<br />
Continuam să-l privesc tăcut. în clipa aceea, unul din copii scăpă mingea, care veni, rostogolindu-se, spre noi. Kashiwagi se aplecă cu greu s-o ridice şi să le-o arunce înapoi. Am simţit dorinţa răutăcioasă de a-l vedea mişcînd mingea cu picioarele lui strîmbe, de acolo de unde era, cam la treizeci şi cinci de centimetri, astfel ca s-o poată lua apoi în mîini. Privirile mi se îndreptară, fără să vreau, spre picioarele lui Kashiwagi. Şi-a dat seama de lucrul acesta cu o viteză uluitoare. înainte să fi realizat dacă s-a aplecat sau nu, se îndreptă de tot şi mă privi cu nişte ochi ce aruncau săgeţi de ură, ceea ce nu-i stătea în fire. Unul din copii se apropie de noi timid, luă mingea şi fugi. Kashiwagi îmi spuse:<br />
— Bine! Dacă aşa-nţelegi tu să te porţi, ştiu ce am de făcut. înainte de a pleca acasă luna viitoare, o să-mi iau înapoi cît pot din bani. O să vezi! Pregăteşte-te!<br />
în luna iunie studenţii începură să lipsească de la cursuri, pregătindu-se să se întoarcă pe la casele lor. 10 iunie a fost<br />
190<br />
\j z.i pe ^cjic iru V ui una I ll^iuaaciui. UILeuuse Să uiuud Ut<br />
dimineaţă, iar seara ploua torenţial. După cină am intrat în camera mea să citesc. Pe la ora opt am auzit paşi apropiindu-se pe coridor, între sala pentru musafiri şi Bibliotecă. Era una din serile în care stareţul n-a plecat în oraş; rareori se întîmpla aşa. Era limpede că avea musafiri. Paşii aceia sunau ciudat, ca nişte picături de ploaie care cădeau pe o uşă de lemn. Paşii celui care conducea musafirul în apartamentul stareţului erau liniştiţi şi regulaţi, păreau înghiţiţi de paşii apăsaţi ai musafirului, care făceau ca seîndurile vechi de lemn să scîrţîie foarte straniu.<br />
Templul părea plin de răpăitul ploii. Ploaia cădea pe Templul mare şi vechi, nenumăratele camere, goale şi învechite, răsunau de răpăitul ei. Nu se auzea decît ploaia peste tot: în bucătărie, în locuinţa diaconului, în camerele paracliserului, în sala pentru musafiri... Mă gîndeam la ploaia care cucerise Templul de aur. Am întredeschis uşa de la camera mea. Curtea mică centrală, în care nu se găseau decît pietre, era inundată de ploaie şi vedeam şuvoiul negru, sclipitor, de apă curgînd din piatră-n piatră.<br />
Discipolul se întoarse de la apartamentul stareţului şi-şi băgă capul pe uşa camerei mele.<br />
—■ A venit la stareţ un student pe nume Kashiwagi. Nu-i prieten cu tine?<br />
începusem să mă neliniştesc. Discipolul, care purta ochelari şi care lucra ca învăţător peste zi, era pe punctul de a pleca, dar l-am oprit şi l-am poftit să intre. îmi imaginam tot soiul de lucruri despre felul cum decurgea conversaţia din Bibliotecă şi nu suportam să fiu singur.<br />
Trecură cîteva minute. Se auzi imediat clopoţelul stareţului. Clinchetul lui străpunse ropotul ploii; se opri brusc. Ne uitarăm unul la altul.<br />
— E pentru tine, spuse el.<br />
Am făcut un efort să mă ridic.<br />
Cînd am ajuns în dreptul camerei stareţului, am îngenuncheat afară. Pe birou se vedea documentul cu<br />
191<br />
p<br />
arătă. M-a ţinut în genunchi, afară.<br />
— E într-adevăr amprenta ta?<br />
— Da.<br />
— Bravo ţie! Dacă îmi mai dai de furcă măcar o dată, nu te mai ţin aici. Trezeşte-te o dată! Nu e prima oară...<br />
Poate pentru că era şi Kashiwagi acolo, stareţul se întrerupse. Apoi continuă:<br />
— Plătesc eu banii. Poţi pleca.<br />
Auzindu-i cuvintele, m-am putut uita în sfîrşit la Kashiwagi. Stătea jos, părea că se purtase în modul cel mai lăudabil posibil. îmi evită, totuşi, privirea. Cînd făcea ceva ce nu se cuvenea, Kashiwagi avea întotdeauna un aer nevinovat ca şi cînd, fără voia lui, îi fusese stoarsă întreaga esenţă a firii. Numai eu ştiam lucrul acesta.<br />
întorcîndu-mă în camera mea, m-am simţit în seara aceea, în sunetul aprig al ploii, în singurătatea mea, eliberat.<br />
„Nu te mai ţin aici" — era pentru prima oară că-l auzeam pe stareţ spunîndu-mi lucrul acesta, era pentru prima oară cînd mă avertiza astfel. Stareţul avea deci în cap izgonirea mea din Templu. Trebuie să-mi duc hotărîrea la bun sfîrşit cit mai repede!<br />
Dacă n-ar fi făcut Kashiwagi ce făcuse în seara aceea, n-aş fi avut probabil ocazia să aud cuvintele acelea din partea stareţului şi planul meu ar fi fost iar amînat. La gîndul că tocmai Kashiwagi a fost cel care mi-a dat tărie să ies din somnolenţă, îi purtam în gînd o recunoştinţă stranie.<br />
Ploaia nu se oprea. Era răcoare pentru luna iunie, iar cămăruţa mea dosnică, înconjurată de scînduri de lemn, părea pustie la lumina palidă a becului. Aceasta era locuinţa mea, din care voi fi izgonit probabil în curînd. Nu era nici o podoabă în cameră. Marginea neagră a rogojinii era uzată şLîndoită, stătea să se deşire. De multe ori cînd intram în cameră şi aprindeam lumina, mă împiedicam de marginea rogojinii, dar nu m-am străduit cîtuşi de puţin s-o repar. Dorinţa mea de a-mi trăi viaţa n-avea nimic comun cu rogojinile de paie.<br />
192<br />
se simţea în cămăruţă. Ciudat, deşi eram preot, trupul meu mirosea ca cel al unui tînăr obişnuit. Acest miros pătrunsese în stîlpii negri, lucioşi din cele patru colţuri ale camerei, ba chiar şi în pereţii de lemn. Mirosul neplăcut de tînăr se infiltrase în fibra lemnului asupra căruia anii îşi puseseră amprenta. Pilonii şi pereţii se transformaseră în lucruri însufleţite, nemişcate, emanînd însă un miros rece, dubios.<br />
Apoi s-au apropiat iar paşii ciudaţi pe care-i auzisem pe coridor. M-am ridicat şi am ieşit. Kashiwagi era acolo, ca un dispozitiv mecanic care s-a oprit brusc. Din spatele lui lumina pătrundea dinspre apartamentul stareţului pînă la pinul-barcă din grădină, căruia îi vedeam prora umedă, de un verde-negricios, ridicîndu-se în întuneric.<br />
Un zîmbet îmi flutură pe faţă şi am fost foarte satisfăcut cînd am văzut că zîmbetul meu avusese un efect neaşteptat asupra lui Kashiwagi; reuşisem pentru prima oară să-i inspir teamă.<br />
— Nu vrei să intri puţin? i-am propus.<br />
— Bine, bine. Dar să nu încerci să mă sperii. Tare eşti ciudat!<br />
Kashiwagi intră în cameră şi reuşi în cele din urmă să se aşeze cu mişcarea aceea a lui înceată, care-ţi dădea impresia că vrea să facă sluj. îşi roti privirile prin cameră. De afară se auzea ploaia, mai aproape, ca o perdea groasă. Picăturile de ploaie de pe verandă ricoşau de pe shoji1 în toate părţile.<br />
— Să ştii că n-ai de ce să-mi porţi pică, spuse Kashiwagi. La urma urmei, tu eşti de vină că am ajuns să procedez astfel. Ei şi, atîta pagubă!<br />
Scoase din buzunar un plic pe care am văzut antetul Templului şi a numărat bancnotele dinăuntru. Erau doar trei mii de yeni ■— nou-nouţi, tipăriţi în ianuarie.<br />
•— Bancnotele de la Templu sînt frumoase şi curate, nu? Stareţul nostru e atît de cusurgiu, că-l aleargă pe<br />
Uşă glisantă (n.trad.).<br />
193<br />
locul mărunţişului.<br />
— Ia te uită! spuse Kashiwagi. Numai trei mii. Ce preot zgîrcit vă conduce Templul! Spune că nu admite dobînzi între studenţi, deşi o fi profitat şi el destul de astfel de lucruri.<br />
M-a uns pe inimă cînd l-am văzut pe Kashiwagi dezamăgit. Am rîs cu poftă şi Kashiwagi împreună cu mine. A existat, pentru moment, un fe.1 de armonie între noi, dar Kashiwagi s-a oprit brusc şi, fixînd cu privirea un punct undeva pe frunte, zise de parcă se lepăda de mine:<br />
— Ştiu. Ai un plan distrugător în minte... şi încă repede, zilele acestea, nu?<br />
I-am suportat greu privirea. Apoi mi-am dat seama că ceea ce înţelegea el prin „distrugător" era cu totul altceva decît ce plănuisem eu şi mi-am revenit. Nici urmă de bîl-bîială în răspunsul meu:<br />
— Nu, nimic.<br />
— Zău? Eşti un tip ciudat. Eşti cel mai straniu om pe care l-am întîlnit vreodată.<br />
S-a simţit încurajat de zîmbetul meu cînd a făcut remarca. Eram aproape sigur că el n-o să-şi dea niciodată seama de recunoştinţa pe care i-o purtam şi la gîndul acesta m-am înveselit şi mai tare.<br />
— Te-ntorci în oraşul tău, nu? l-am întrebat pe un ton normal, prietenos.<br />
— Da, plec mîine. Vara la Sannomiya.-Deşi e cam plictisitor şi acolo.<br />
— Deci nu ne mai vedem o vreme la universitate.<br />
— Ce? Tu oricum nu dai pe-acolo.<br />
Pe cînd vorbea, îşi descheie repede nasturii de la uniformă şi întinse mîna după ceva în buzunarul interior.<br />
— Hotărîsem să ţi le aduc înainte de a pleca acasă, spuse. Ştiam că o să-ţi facă plăcere. Aveai o părere aşa de bună despre el, nu?<br />
A aruncat pe masă o legăturică de scrisori. Am rămas cu gura căscată citind pe plic numele expeditorului.<br />
194<br />
la Tsurukawa.<br />
— Erai prieten cu Tsurukawa? am întrebat.<br />
— Ei da, să zicem. Da, am fost prieteni într-un fel. Nici lui Tsurukawa nu-i plăcea să fie considerat prietenul meu. Şi totuşi sînt singura persoană căruia i s-a confesat. A murit de trei ani, aşa că eu consider că pot de-acum să-i arăt scrisorile. Erai aşa de bun prieten cu el, încît am considerat că ar fi mai bine să ţi le arăt ţie, nu altcuiva. Oricum aveam de gînd să ţi le arăt într-o bună zi.<br />
Toate scrisorile erau datate mai 1947, erau dinaintea morţii lui. Fuseseră scrise de la Tokyo, aproape zilnic, şi erau adresate lui Kashiwagi. Mie nu mi-a trimis nici măcar un rînd, dar i-a scris lui Kashiwagi cu regularitate din ziua în care a ajuns la Tokyo. Scrisorile erau cu siguranţă de la Tsurukawa — nu-i puteai confunda scrisul ascuţit, copilăresc. Am simţit că mă cuprinde invidia. Tsurukawa, care n-a făcut niciodată nici cel mai mic efort să-şi ascundă sentimentele faţă de mine, care-l vorbea uneori de rău pe Kashiwagi şi care a încercat să pună beţe-n roate prieteniei mele cu Kashiwagi — ei bine, tocmai el era capabil de o astfel de prietenie secretă.<br />
Am început să le citesc în ordinea în care fuseseră scrise. Semne mici, pe foiţă subţire de caiet. Stilul era deosebit de greoi. Aveai impresia că nu se putea aduna şi-ţi era foarte greu să-l urmăreşti. Dar din propoziţiile lui încîlcite emana o suferinţă confuză, iar cînd am ajuns la ultimele scrisori, suferinţa prin care trecuse Tsurukawa mi se dezvăluia întru totul. Pe cînd citeam, lacrimile-mi curgeau nestăvilite şi eram uimit în acelaşi timp de banalitatea nefericirii lui Tsurukawa.<br />
Nu era vorba decît de o banală poveste de dragoste — dragostea nefericită a unui tînăr fără experienţă pentru o fată ai cărei părinţi se opuneau. Apoi mi-a atras atenţia un fragment din scrisoare. Poate că descrierea sentimentelor fusese o exagerare neintenţionată din partea lui Tsurukawa, dar efectul a fost oricum neaşteptat.<br />
195<br />
nefericită a fost probabil rezultatul direct al firii mele nefericite. M-am născut ca să fiu mereu trist. Nu cred că am avut vreodată parte de veselie şi tihnă."<br />
Ultima scrisoare m-a izbit prin neliniştea ce respira din ea şi am avut o bănuială pe care nu o avusesem pînă atunci.<br />
— Nu cumva... am început eu. Kashiwagi aprobă din cap şi mă întrerupse:<br />
— Da, aşa e. S-a sinucis. Sînt sigur. Familia lui a muşamalizat probabil lucrurile de dragul aparenţelor, de aceea au scornit povestea cu camionul.<br />
— I-ai răspuns la scrisoare, nu? m-am bîlbîit indignat.<br />
— Da, dar am înţeles că a sosit după ce murise.<br />
— Ce i-ai scris?<br />
— I-am scris că nu trebuie să moară. Asta a fost tot. Convingerea mea nestrămutată că instinctul nu mă<br />
înşela se dovedi falsă. Kashiwagi îi dădu acestei iluzii o lovitură de graţie.<br />
— Ei, ce părere ai? Ţi-au schimbat scrisorile acestea concepţia de viaţă? Ţi s-au năruit toate planurile, nu?<br />
Acum îmi era limpede de ce mi-a arătat Kashiwagi scrisorile după trei ani. Şi totuşi, în ciuda şocului, persista o anumită amintire — amintirea soarelui de dimineaţă ce se strecura printre copaci, împestriţînd cămaşa albă a tînărului ce stătea întins în iarba deasă. Tsurukawa a murit, iar după trei ani îl vedeam astfel. S-ar fi părut că ceea ce-i încredinţasem a dispărut o dată cu moartea lui, în schimb, în clipa aceea, Tsurukawa renăştea, aducînd cu el un nou tip de realitate. S-ar fi zis că simbolul amintirii era mai important decît însăşi amintirea. Aveam convingerea că dacă încetez să mai cred în această amintire, însăşi viaţa se prăbuşeşte automat. Privindu-mă dispreţuitor, pe chipul lui Kashiwagi se citea totuşi satisfacţia de a-mi fi ciopîrţit cu atîta îndrăzneală sentimentele.<br />
196<br />
asta, nu? Nu pot suporta să-mi văd un prieten purtînd în sine povara unei imagini atît de casabile. Dorinţa mea este să distrug astfel de lucruri.<br />
— Şi dacă nu s-a spart încă? am întrebat.<br />
— Termină cu mîndria asta prostească! spuse Kashiwagi cu un zîmbet dispreţuitor. Voiam doar să te fac să înţelegi. Cunoaşterea este cea care transformă lumea, înţelegi ce vreau să spun? Nimic nu poate schimba nimic pe lumea asta. Doar cunoaşterea este în stare să transforme lumea, lăsînd-o în acelaşi timp exact aşa cum este. Cînd priveşti cu astfel de ochi lumea, îţi dai seama că lucrurile sînt neschimbătoare şi, în acelaşi timp, în continuă transformare. Te-ai putea întreba la ce ne serveşte. Hai s-o luăm aşa... Fiinţele omeneşti sînt înzestrate cu arma cunoaşterii în scopul de a face viaţa suportabilă. Animalele n-au nevoie de aşa ceva. Animalele n-au nevoie de cunoaştere ori de alte lucruri dintr-astea ca să-şi facă viaţa suportabilă. Dar fiinţele omeneşti au nevoie de ceva: cu această cunoaştere, ele fac din caracterul intolerabil al vieţii o armă, deşi, în acelaşi timp, această insti-portabilitate nu se uşurează cîtuşi de puţin. Asta-i toată filozofia.<br />
— Nu crezi că mai există şi altă cale de a suporta viaţa?<br />
— Nu, nu cred. în afară de asta nu există decît nebunie şi moarte.<br />
— Cunoaşterea nu poate transforma lumea, i-am trîntit-o eu, la un pas de destăinuire. Numai fapta transformă lumea. Nimic altceva.<br />
Exact cum mă aşteptam, Kashiwagi mi-a parat vorbele cu un zîmbet rece, ca de mască..<br />
— Ei, poftim! Faptă, spui? Dar nu vezi că frumuseţea acestei lumi, care înseamnă atît de mult pentru tine, cere cu stăruinţă somnul, iar ca să poţi dormi trebuie să-l protejezi prin cunoaştere? îţi aminteşti, sper, de povestea „Nansen ucide pisicuţa" despre care ţi-am mai vorbit cîndva. Pisica din poveste era extraordinar de frumoasă.<br />
197<br />
pentru pisică este că ei voiau s-o protejeze, să aibă grijă de ea, s-o lase să doarmă tihnit, în înseşi mantiile cunoaşterii. Ei, vezi tu, părintele Nansen a fost un om de acţiune, a omorît pisicuţa şi a scăpat de ea. Dar cînd a venit Choshu, el şi-a scos pantofii şi i-a pus pe cap. Iată ce înţelegea Choshu prin gestul său: era conştient de faptul că frumuseţea este ceva care trebuie să doarmă şi, în somn, ea trebuie protejată de cunoaştere. Dar nu e vorba de o cunoaştere individuală, o cunoaştere anume ce aparţine unei singure persoane sau unui grup. Cunoaşterea este marea umanităţii, cîmpia umanităţii, condiţia esenţială a existenţei omeneşti. Eu cred că asta a vrut să spună. Tu vrei să joci rolul lui Choshu acum, nu? Ei bine, frumuseţea — frumuseţea pe care tu o iubeşti atît de mult — este o iluzie a ceea ce a rămas de fapt, o rămăşiţă din ce fusese încredinţat cunoaşterii. Este o iluzie a „celuilalt mod de a suporta viaţa" despre care vorbeai adineauri. S-ar putea de fapt spune că nu există frumuseţe. Ceea ce face să pară atît de puternică, ceea ce-i conferă sentimentul puternic al realităţii este chiar cunoaşterea. Din punctul de vedere al cunoaşterii, frumuseţea nu poate fi considerată alinare. Dar din îmbinarea frumuseţi care nu e alinare, pe de-o parte, şi a cunoaşterii, pe de altă parte, se naşte ceva, ceva efemer ca un balon de săpun şi fără de speranţă. Totuşi, se naşte ceva. Acel ceva se numeşte artă.<br />
— Frumuseţea... am început, dar m-am oprit din cauza bîlbîielii nestăvilite. Era un gînd nesfîrşit. începeam să realizez că s-ar putea ca tocmai concepţia mea despre frumuseţe să fi dat naştere bîlbîielii.<br />
— Frumuseţea, lucrurile frumoase, am continuat, tocmai acestea sînt duşmanii mei de moarte.<br />
— Frumuseţea e duşmanul tău de moarte? spuse Kashiwagi deschizînd ochii mari. Mă privi iar vesel, oarecum filozofic; faţa-i era îmbujorată. Nu mă aşteptam<br />
198<br />
Ltvti uiii<br />
pti<br />
utu i«. iiluuil<br />
icuz-uicaL UUIILIUI<br />
de vedere.<br />
Am mai stat de vorbă un timp. Era pentru prima oară, după atît amar de vreme, că schimbam idei, prieteneşte. Ploaia tot nu încetase. Kashiwagi îmi vorbi, înainte de a pleca, de Sannomiya şi portul Kobe. Nu le văzusem niciodată, îmi zugrăvi şi imaginea vapoarelor care părăsesc portul, vara. Nu mi-a fost greu să le conturez în minte, deoarece îmi era proaspătă amintirea portului Maizuru. Părerile noastre au coincis o clipă. Doi studenţi amărîţi împărtăşeau acelaşi vis cu ochii deschişi, recunoscînd că nimic pe lumea aceasta — nici înţelegerea, nici acţiunea — nu se putea compara cu bucuria de a naviga departe, departe...<br />
\-.AfllULUL<br />
EXACT CÎND Mă AŞTEPTAM ca stareţul să mă mustre pentru ispravă, el îmi făcea o favoare. La cinci zile după ce venise Kashiwagi să-şi încaseze ce i se cuvenea de fapt, stareţul m-a chemat la el şi mi-a dat trei mii patru sute de yeni, ce reprezentau taxa de studii pentru trimestrul întîi, trei sute cincizeci de yeni pentru transport şi cinci sute de yeni pentru rechizite. Regula era să ne plătim taxele la universitate înainte de începerea vacanţei de vară, dar după cele întîmplate, nu mi-am imaginat nici o clipă că o să-mi mai dea banii. Sau chiar dacă era hotărît să-mi plătească taxele, credeam că, realizînd cît de puţină încredere mi se poate acorda, o să trimită banii direct la universitate.<br />
Ştiam mai bine decît el că deşi-mi dădea banii-n mînă, încrederea lui în mine era artificială. într-un fel, această favoare pe care mi-a acordat-o fără să scoată o vorbă îmi amintea de carnea lui moale, trandafirie, plină de minciună, ce se încrede în ceea ce ar merita să fie trădat şi trădează ceea ce ar merita încredere, carne pe care des-frîul nu o distruge, carne caldă, trandafirie ce se propagă în tăcere.<br />
Exact ca atunci cînd îl văzusem pe poliţist la hanul Yura şi începuse să-mi fie teamă să nu mi se ghicească gîndurile, aşa şi acum — mi-era frică, teribil de frică, să nu-mi citească stareţul intenţiile şi să încerce să mă determine să renunţ la planul meu categoric, oferindu-mi bani. Sub povara banilor, simţeam că-mi este absolut imposibil să-mi adun tot curajul ca să-mi pun planul în<br />
\<br />
200<br />
f ^ p<br />
de a cheltui banii, dar în aşa fel încît, atunci cînd stareţul o să afle ce-am făcut, să se înfurie cumplit şi să mă dea pe loc afară din Templu.<br />
Eram de serviciu la bucătărie în ziua aceea. în timp ce spălam vasele după masa de seară, mi-am aruncat întîm-plător privirile spre sufragerie. Toată lumea plecase şi era linişte. La intrare, un stîlp negricios, puţin lucios avea lipit un afiş aproape decolorat de vreme:<br />
A-TA-KO SEMN SFÎNT<br />
Feriţi-vă de foc!<br />
Vedeam cu ochii minţii forma palidă a focului captiv, prins în acest semn amuletic. Plana ceva acum, palid, şters, în spatele acestui semn, ceva care fusese cînd va vesel şi dornic de viaţă. Nu ştiu dacă o să fiu crezut cînd o să spun că în zilele acelea imaginea focului nu-mi inspira decît sete de viaţă. Dar era oare normal ca şi voinţa de a trăi, şi setea de viaţă să aibă aceeaşi direcţie? Dorinţa mea se mlădie precum limbile focului; şi flăcările, ştiind bine că vor fi văzute de mine prin stîlpul negru strălucitor, s-au împodobit cu graţie pentru eveniment. Erau cam fragile — mîinile, membrele, pieptul focului.<br />
Pe 18 iunie, seara, am şters-o din Templu cu banii-n buzunar şi m-am îndreptat spre Gobancho, noul cartier nordic. Auzisem că acolo e ieftin, că se purtau frumos cu cei de la Templu şi, în general, cu clienţii. Gobancho se afla la o distanţă de jumătate de oră de Templu. Era o seară umedă. Luna strălucea palid pe cerul acoperit de nori. Eram îmbrăcat cu un pulover, pantaloni kaki şi aveam saboţi de lemn în picioare. Aveam să mă întorc probabil după dteva ore îmbrăcat la fel. Cum puteam să mă conving că eu, care eram îmbrăcat astfel, voi fi cu totul altul?<br />
Plănuisem să dau foc Templului de aur ca să pot trăi, dar ceea ce făceam acum semăna cu pregătirea pentru moarte. Pornisem spre cartierul de distracţii exact ca unul care are de gînd să se sinucidă şi care, înainte de-a<br />
201<br />
V1Z.11CCIZ.CI U<br />
UC lUiCidllld. XIII 1111151111 1115a, 1_!11U<br />
un astfel de om vizitează o prostituată e ca şi cînd şi-ar pune semnătura pe un formular scris dinainte — şi chiar dacă-şi'pierde virginitatea, nu va deveni „altul". Nu mă mai temeam acum — acea năruire a planurilor de care avusesem parte de atîtea ori în momente de răscruce, cînd Templul de aur intervenea între mine şi o femeie. Pentru că nu mai năzuiam să particip la viaţă prin intermediul unei femei. Viaţa mea se baza pe cu totul altceva; toate faptele mele de pînă acum fuseseră crude şi sumbre, ele mă aduseseră în starea asta.<br />
Aşa-mi spuneam în sinea mea pe cînd mă îndreptam spre Gobancho. Apoi mi-am amintit cuvintele lui Kashi-wagi: „Profesionistele nu se culcă cu clienţii din dragoste. Ele au tot soiul de clienţi: bătrîni senili, cerşetori cu un singur ochi, bărbaţi arătoşi — chiar şi leproşi, cîtă vreme nu ştiu că sînt leproşi. Această egalitate în drepturi îi face pe bărbaţi să se simtă în largul lor, să cumpere prima femeie care le iese în cale. Dar eu apreciam această calitate. Nu mă puteam împăca cu gîndul că o femeie se poate purta la fel cu un bărbat perfect normal şi cu unul ca mine. Mi se părea un fel de autopîngărire."<br />
Nu mi-a făcut nici o plăcere amintirea acestor cuvinte. Eu nu mă asemănăm, totuşi, cu Kashiwagi. Lăsînd la o parte bîlbîiala mea, nu mai aveam nici o meteahnă fizică, deci n-aveam de ce să nu-mi consider lipsa de farmec pur şi simplu o urîţenie convenţională.<br />
Mă întrebam dacă intuiţia n-o ajuta pe femeie să recunoască pe fruntea mea urîtă semnele unui criminal înnăscut. Gîndul acesta prostesc îmi dădu un soi de nelinişte şi-ncetinii pasul. Am obosit pînă la urmă de atîta cugetare şi nici eu nu mai ştiam dacă intenţionam să-mi pierd fecioria ca să pot da foc Templului de aur sau voiam să incendiez Templul de aur ca să-mi pierd fecioria. Apoi, fără nici o rimă sau motiv, mi-au venit în minte cuvintele tempo kantian („necazurile care aşteaptă lumea") şi am continuat să le murmur: tempo kannan, tempo kannan. Nu după mult timp, am ajuns într-un loc<br />
202<br />
băruleţe făceau loc unei întinderi de întuneric liniştit, iluminat la intervale regulate de lanterne din hîrtie albă, cu o lumină palidă, fluorescentă. Din clipa în care am plecat de la Templu, am avut impresia că Uiko mai trăia, că stătea undeva, izolată, pe-aici. Această plăsmuire a mea îmi dădu forţe noi. De cînd mă hotărîsem să dau foc Templului de aur, mă întorsesem la starea pură, neprihănită, din fragedă pruncie, şi simţeam că acum o să pot da peste oamenii şi lucrurile cu care am mai avut de-a face la începutul vieţii.<br />
De acum încolo trebuie să trăiesc. Şi totuşi, ciudat, tot soiul de gînduri care nu prevesteau nimic bun se acumulau în mine, zi de zi, aveam senzaţia că în orice clipă moartea îmi va bate la uşă. Mă rugam să mă cruţe pînă dau foc Templului de aur. Nu prea am fost bolnav în viaţa mea şi nici acum nu dădeam semne de boală. Cu toate acestea, în fiecare zi simţeam tot mai puternic că ceea ce mă mai ţinea în viaţă se sprijinea doar pe umerii mei; trebuia să port singur răspunderea continuării vieţii.<br />
Cu o zi în urmă, pe cînd măturam, m-am lovit la deget cu mătura de bambus; chiar şi durerea aceea de o clipă m-a făcut să nu mă simt în largul meu. Mi-am adus aminte de poetul căruia i s-a tras moartea dintr-o înţepătură la deget într-un ghimpe de trandafir. Oamenii obişnuiţi din jurul meu n-o să moară niciodată de aşa ceva. Dar eu devenisem o persoană preţioasă şi nu se ştie ce moarte inevitabilă mă aştepta. Din fericire nu mi s-a infectat degetul, iar acum, cînd apăs, simt doar o mică jenă.<br />
Am intrat pe o străduţă lăturalnică mărginită de felinare de hîrtie. Cele o sută de case sau chiar mai multe de pe această stradă erau, toate, construite în acelaşi stil. Se spune că dacă un fugar se dă pe mîna celei ce conduce acest cartier, el poate fi ascuns cu uşurinţă. Bineînţeles, atunci cînd şefa apăsa pe buton, suna un clopoţel în fiecare casă şi criminalul era avertizat de venirea poliţiei.<br />
Fiecare casă, cu un singur etaj, avea fereastra dinspre intrare zăbrelită. Acoperişurile din ţiglă veche, greoaie,<br />
203<br />
înălţime. La jiecare intrare atîrnau perdele de-un albastru-închis pe care scria cu alb Nishijin, iar dincolo de ele se vedeau matroanele caselor, purtînd şorţuri albe şi aplecîndu-se să vadă cine trece pe stradă.<br />
Nu aveam nici cea mai vagă idee despre plăcere. Aveam impresia că rînduiala normală a lucrurilor m-a abandonat, ca şi cînd aş fi fost izolat de ceilalţi; şi acum îmi tîram picioarele obosite printr-o zonă pustie. Dorinţa care mă năpădise dispăruse, dezvăluindu-şi partea mohorîtă. „Acum mi-e totuna, îmi spuneam, trebuie să cheltuiesc banii aici. Trebuie să folosesc toţi banii pe care i-am primit pentru taxă, dîndu-i astfel stareţului posibilitatea de a avea o scuză rezonabilă pentru excluderea mea din Templu." Nu mi-am dat seama că mă contraziceam puţin; dacă acesta era adevăratul motiv, înseamnă că ţineam la stareţ.<br />
Poate că era prea devreme pentru o vizită la Gobancho, erau neaşteptat de puţini oameni pe stradă. Saboţii mei de lemn răsunau clar în aerul înserării. Vocile monotone ale matroanelor ce salutau cîte un trecător ocazional păreau să se strecoare prin umezeală, prin aerul înăbuşitor al anotimpului ploios. Degetele mele strîngeau tare cureaua saboţilor care se cam lărgise. Mă gîndeam că printre diferitele luminiţe la care am privit de pe vîrful muntelui Fudo, atunci, la sfîrşitul războiului, trebuie să le fi văzut şi pe cele de pe strada aceasta.<br />
In locul unde mă duceau acum picioarele trebuie să aştepte Uiko. La o intersecţie am văzut o clădire ce se chema Otaki. Am ales-o la întîmplare şi am trecut de perdeaua albastră. Camera în care am intrat era pardosită cu plăci de ceramică. în capătul celălalt al camerei stăteau trei fete. Aveai impresia că aşteaptă, plictisite, trenul. Una dintre ele era îmbrăcată în chimonou, cu o legătură în jurul girului. Celelalte două erau îmbrăcate europeneşte. Una dintre fete era aplecată; îşi scosese ciorapii şi-şi scărpina o gambă. Uiko era plecată. M-am simţit în largul meu că nu am dat de ea acolo.<br />
204<br />
cîine prins. Era exagerat de pudrată şi rujată; numai în desenele copiilor poţi să vezi aşa ceva. Şi totuşi, deşi pare ciudat, se uita la mine foarte binevoitoare. Era exact privirea pe care i-o arunci cuiva pe lîngă care treci la colţ de stradă. în ochii ei n-am citit nici cel mai mic semn de dorinţă.<br />
Dacă Uiko nu era acolo, n-avea importanţă care dintre fete urma să fie a mea. Aveam superstiţia că orice alegere sau anticipaţie din partea mea însemna un eşec. Aşa cum fetele nu-şi puteau alege clienţii, era mai bine să nu-mi aleg nici eu fata. Trebuie să mă asigur că n-o să intervină între mine şi intenţia mea conceptul înspăimîntător de frumuseţe, care-i face pe oameni incapabili să acţioneze.<br />
— Pe care fată o doriţi? întrebă matroana.<br />
Am arătat spre fata care se scărpinase. Mîncărimea de pe piciorul fetei — mîncărime care se datora probabil pişcăturii unui ţînţar — era ceea ce mă lega de ea. Datorită mîncărimii, ea-şi va cîştiga dreptul de a servi ca martor cînd se va investiga oficial cazul meu. Fata se ridică şi veni spre mine. Mi-a atins mîneca. Am observat că zîmbea uşor.<br />
în timp ce urcam treptele vechi, mohorîte, m-am gîndit iar la Uiko. Mi-am amintit cum a dispărut din timp, din lumea care exista în acest timp, şi întrucît ea a părăsit-o, n-o voi găsi oricît aş căuta-o. Aveam impresia că ea ne-a părăsit ca să facă o baie.<br />
Cînd trăia, simţeam că ea poate pleca şi veni nestingherită într-o lume ca aceasta. Chiar în clipa tragicului incident, chiar cînd părea că respinge lumea, ea o mai acceptase o dată. Poate că pentru Uiko moartea a însemnat doar un incident trecător. Sîngele pe care-l lăsase pe coridorul templului Kongo fusese poate ceva asemănător pulberii de pe aripile unui fluture cînd deschizi brusc fereastra dimineaţa şi el .zboară.<br />
La etaj, o porţiune era împrejmuită de o balustradă şi aerisirea se făcea direct din curte; o frînghie era întinsă de la un capăt la altul; pe ea atîrna un combinezon roşu,<br />
205<br />
Era foarte întuneric şi conturul nedesluşit al cămăşii de noapte părea o fiinţă omenească.<br />
O fată cînta într-una din camere. Cîntecul fetei se revărsa lin; din cînd în cînd i se alătura o voce falsă, bărbătească. Cîntecul se termină şi pentru scurt timp se lăsă tăcerea. Apoi fata începu să rîdă ca şi cînd s-ar fi rupt o coardă.<br />
— E Haruko, spuse fata care era cu mine, întorcîndu-se spre matroană.<br />
— întotdeauna face aşa, întotdeauna.<br />
îşi întoarse furioasă spatele lat spre camera de unde veneau rîsetele. Am fost poftit într-o cămăruţă lipsită de gust. în locul alcovului era un fel de suport pe care aruncaseră parcă la întîmplare statuia lui Hotei, zeul norocului, şi un bibelou ce reprezenta o pisică. Pe perete lipiseră un regulament de ordine interioară şi un calendar. Camera era luminată de un singur bec slab. Prin fereastra deschisă se auzeau paşii trecătorilor de pe stradă, în căutare de plăceri.<br />
Matroana mă întrebase dacă vreau să stau puţin sau toată noaptea. O vizită scurtă costa patru sute de yeni. Am cerut şi nişte sake şi biscuiţi. Matroana coborî să-mi aducă ce-i cerusem, dar fata nu se apropia de mine. Numai după ce s-a întors matroana cu sake şi i-a spus fetei să se aşeze lîngă mine, fata a venit mai apraape pe rogojină. Acum, că o puteam privi mai bine, am zărit că-şi ştersese buza de sus de ruj. M-am gîndit apoi că s-ar putea ca acest roşu slab ce i se zărea să nu fie altceva decît resturile rujului gros de adineauri. Să nu vă surprindă faptul că observam totul cu atîta acuitate. La urma urmei, era prima oară cînd călcam într-o astfel de casă şi voiam să-mi stimulez plăcerea privind atent în juru-mi. Vedeam totul la fel de limpede ca-ntr-o gravură; fiecare detaliu se contura limpede, la o oarecare distanţă, în faţa ochilor.<br />
— Ne-am mai întîlnit, domnule, nu? spuse fata care se prezentase Mariko. .<br />
— Ştii, eu sînt prima oară...<br />
206<br />
— Da, prima oară.<br />
— Da, s-ar putea să fie aşa. De aceea-ţi tremură mîna. Pînă nu mi-a spus ea, nu mi-am dat seama că mîna în<br />
care ţineam ceşcuţa cu sake tremura puternic.<br />
— Dacă-i aşa, Mariko, spuse bătrîna, eşti norocoasă astă seară.<br />
— Aflu eu imediat dacă-i aşa sau nu, spuse Mariko indiferentă.<br />
Nu era nimic senzual în modul ei de a vorbi şi am constatat că o amuza ceva care n-avea nici o legătură cu trupul meu sau cu trupul ei, exact ca un copil care s-a despărţit de tovarăşii de joacă. Mariko purta o bluză de-un verde-pal şi o fustă galbenă. I-am privit mîinile şi am văzut că sînt vopsite doar unghiile de la degetul mare. împrumutase probabil puţină ojă de la vreuna din prietene şi şi le-a vopsit numai pe cele două, în joacă.<br />
Am intrat apoi în dormitor. Mariko întinse aşternutul pe rogojină şi trase de cordonul ce atîrna lîngă abajur. Culorile strălucitoare ale plăpumii de bumbac imprimat apărură clar în lumină, fri alcovul elegant era dosită o păpuşă franţuzească.<br />
M-am dezbrăcat jenat. Mariko îşi puse pe umeri un halat de un roz-deschis şi-şi scoase hainele de sub el cu multă îndemînare. Lîngă aşternut era o cană cu apă, aşa că am înghiţit cîteva pahare. Mariko, care stătea cu spatele, a auzit gîlgîitul:<br />
— Aha,,deci eşti băutor de apă! spuse rîzînd. M-am băgat în aşternut. Ducîndu-şi degetul la vîrful<br />
nasului meu, spuse:<br />
— Chiar prima oară? Rîse.<br />
Nici la lumina palidă a lampadarului n-am neglijat să privesc tot ce se afla în jurul meu. Privitul era o dovadă a faptului că existam. în plus, era pentru prima oară cînd ochii mei- vedeau atît de aproape. Legea distanţei ce reglementa lumea mea fusese încălcată. O străină atenta fără teamă la propria-mi existenţă. Căldura corpului străin şi mirosul parfumului ieftin pe pielea lui m-au<br />
207<br />
pentru prima oară cînd vedeam lumea altcuiva topindu-se în felul acesta.<br />
Mă manevra ca pe un bărbat care e o părticică a unităţii universale. Nu-mi imaginasem niciodată aşa ceva. După ce-mi scosesem hainele, am fost despuiat şi de alte straturi —bîlbîiala, urîţenia, sărăcia. Nu-mi venea să cred că eu eram cel care căutase astfel de satisfacţii. Un sentiment care mă ocolise parcă atîta amar de vreme ţîşni acum deodată şi imediat se spulberă. M-am îndepărtat de trupul fetei şi mi-am lipit bărbia de pernă. M-am simţit apoi copleşit de singurătate, dar nu suficient ca să pot plînge.<br />
Stăteam de vorbă acum. Am auzit-o vag pe fată spunîndu-mi că s-a mutat aici de la Nagoya. Dar toate gîndurile mele erau îndreptate spre Templul de aur. Er^u reflectări cu totul abstracte, complet diferite de inerţia mea obişnuită, gînduri încărcate de senzual.<br />
— Mai vii pe-aici, nu? întrebă Mariko şi după felul cum îmi vorbea am înţeles că este mai mare decît mine cu cîţiva ani. Da, era sigur mai bătrînă. Sînii ei erau acolo, în faţa mea, acoperiţi de broboane de sudoare. Aşa cum arătau nu se vor transforma niciodată în Templul de aur. I-am atins, timid, cu vîrful degetului.<br />
— Ţi se par ciudaţi, nu? spuse Mariko.<br />
Se ridică şi, privind unul dintre ei fix, îl scutură uşor, de parcă se juca cu un animal mic. Clătinarea uşoară a cărnii ei îmi aduse în minte apusul de soare de deasupra golfului Maizuru. Modul în care se schimbă soarele atît de repede părea să se amestece în mintea mea cu schimbarea cărnii fetei. Mă consola gîndul că exact cum soarele s-a îngropat în nenumăratele straturi de nori, şi această carne ce se ondula în faţa ochilor mei va zăcea în curînd în străfundurile întunecate ale nopţii.<br />
Am venit a doua zi şi am solicitat aceeaşi fată. Nu numai pentru că-mi rămăseseră destui bani. Actul în<br />
208<br />
cu extazul pe care mi-l imaginasem şi voiam să mai încerc o dată să mă apropii de culmi. Unul din lucrurile prin care mă deosebesc de alţi oameni îl constituie faptul că ceea ce întreprind în realitate tinde să sfîrşească, asemenea unei copii fidele, cu ceea ce există în imaginaţia mea. Sau să-i spun mai degrabă nu imaginaţie, ci memoria surselor mele. Nu pot să nu constat că fiecare experienţă din viaţa mea a fost trăită înainte mai strălucitor. Chiar şi de data aceasta aveam impresia că odată, undeva, nu-mi amintesc desluşit cînd şi unde — poate cu Uiko —, am mai avut parte de plăcerea trupească, parcă mai puternică, ce mă toropise de tot. Aceasta fusese sursa bucuriilor mele ulterioare şi într-adevăr, acele plăceri erau neegalate.<br />
Aveam impresia că odată, în trecutul îndepărtat, fusesem undeva martorul unui apus de soare incandescent, de o splendoare nemaiîntîlnită. Era oare vina mea că apusurile de soare pe care le-am văzut pe urmă erau mai mult sau mai puţin şterse?<br />
Fata s-a purtat ieri cu mine de parcă eram un client obişnuit, aşa că astăzi am luat o carte şi am băgat-o în buzunar. Făcea parte dintr-o colecţie şi o cumpărasem de la anticariat cu cîteva zile în urmă. Cartea era Delicte şi ■pedepse de Beccaria. Acest criminalist italian din secolul al optsprezecelea se dovedi un fel de meniu fix format din porţii standard de iluminism şi raţionalism, aşa că am aruncat cartea după ce-am citit cîteva pagini. M-am gîndit că s-ar putea s-o intereseze pe fată titlul.<br />
Mariko m-a primit cu acelaşi zîmbet ca ieri. Zîmbetul a fost acelaşi, dar ieri n-a lăsat nici o urmă. Prietenia ei faţă de mine era prietenia celor ce aruncă pe furiş o privire unui străin la vreun colţ de stradă. Poate pentru că însuşi trupul fetei era un colţ de stradă.<br />
Am stat cu matroana şi cu Mariko într-o cameră mică. Am băut sake şi m-am dovedit foarte îndemînatic la întoarcerea ceşcuţelor, aşa cum cerea vechiul obicei.<br />
209<br />
spuse matroana. Eşti tu tînăr, dar văd că ţii la etichetă!<br />
— Dacă vii aici în fiecare zi, interveni Mariko, n-o să te certe stareţul?<br />
„M-au dibuit deci, mi-am zis; ştiau că sînt de la Templu."<br />
— Să nu-ţi imaginezi că nu mi-am dat seama, spuse Mariko, văzîndu-mă surprins. Tinerii de azi poartă părul lung, stil regenţă. Cînd vezi un tip cu părul tuns ca al tău, îţi dai imediat seama că vine de la vreun templu. Noi, cele de-aici, ştim totul despre ei. Pentru că aici veneau, cînd erau tineri, şi bărbaţii care acum sînt preoţi bine cunoscuţi. Ei, ce-ai zice de un cîntec?<br />
Mariko începu să cînte un cîntec popular despreaven-turile unei femei din port. /<br />
Am intrat imediat după aceea în dormitor şi m-am descurcat binişor de data aceasta, ambianţa îmi devenise familiară. Am simţit o oarecare plăcere, şi totuşi nu plăcerea pe care mi-o imaginasem; era mai degrabă un soi de vagă satisfacţie pentru că reuşisem să mă adaptez plăcerii trupeşti.<br />
După ce totul s-a terminat, Mariko mi-a ţinut un logos sentimental, atrăgîndu-mi atenţia că este mai bătrînă decît mine. Mă străbătură fiori reci, dar n-au ţinut mult.<br />
— Cred c-ar fi mai bine pentru tine să nu vii prea des prin astfel de locuri, spuse Mariko. Eşti un tip serios. Sînt convinsă că-i aşa. Nu trebuie să te laşi absorbit de astfel de lucruri, să ştii. Trebuie să-ţi canalizezi toată energia în muncă. Ar fi mult mai bine pentru tine. Bineînţeles, îmi pare bine că vii aici să mă vezi, dar înţelegi de ce-ţi vorbesc astfel, nu? Te consider fratele meu mai mic.<br />
Mariko spicuise probabil această poveste ieftină în vreo revistă pentru femei. Nu rostise cuvintele cu convingere. Născocea pur şi simplu o istorioară, eu fiindu-i ţinta, şi-şi imagina că o să mă prind în jocul creat de ea. Din punctul ei de vedere, ideal ar fi fost să mă emoţionez şi să izbucnesc în lacrimi.<br />
210<br />
repede cartea pe care i-o adusesem şi i-am vîrît-o sub nas. Mariko a răsfoit-o cuminte. Apoi, fără nici un cuvînt, o puse la loc lîngă pat, de unde o luasem. Uită imediat de ea.<br />
Aş fi vrut ca Mariko să presimtă importanţa întîlnirii noastre. Aş fi vrut să fie cît de cît conştientă de faptul că dădea şi ea o mînă de ajutor la distrugerea lumii. La urma urmei, n-ar trebui să-i fie indiferent nici măcar ei. începusem să-mi pierd răbdarea şi pînă la urmă, mi-au ieşit din gură nişte vorbe pe care n-aş fi vrut să le rostesc.<br />
— într-o lună — da, într-o lună — o să se scrie despre mine în ziare. Te rog să ţii minte asta!<br />
Inima îmi bătea puternic cînd am terminat de vorbit. , Mariko însă izbucni în rîs. Rîdea atît de tare, încît i se scuturau sînii; apoi mi-a aruncat o privire şi a încercat să se abţină să nu-şi muşte mîneca, dar avu un nou acces de rîs de se scutura toată. Eram sigur că nici ea nu putea să-mi explice de ce se amuza atît de tare. îmi citi probabil gîndurile pe chip şi încetă să mai rîdă.<br />
— Ce e atît de amuzant? am întrebat. Ce întrebare prostească!<br />
— Eşti un mare mincinos! Oh, zău că-i amuzant! Ce mincinos eşti!<br />
— Nu spun nici o minciună.<br />
— Hai, termină! spuse Mariko, izbucnind iar în rîs. Mă faci să mor de rîs! Ce minciuni gogonate! Şi nu ţi se clinteşte nici un muşchi pe faţă cînd spui astfel de gogomănii.<br />
M-am uitat la ea amuzat. Poate a distrat-o bîlbîiala mea ciudată cînd i-am atras atenţia asupra viitorului. Cert e că n-a crezut o iotă din tot ce i-am spus.<br />
Mariko nu credea nimic. Chiar dacă s-ar fi pornit un cutremur sub ochii noştri, tot n-ar fi crezut. Dacă s-ar întîmpla ca lumea să se prăbuşească, atunci fata aceasta ar fi cruţată. Mariko credea numai în lucruri care se petreceau conform logicii ei, iar această logică nu admitea nici o prăbuşire a lumii — deci orice argument îi aduceai,<br />
211<br />
vedere semăna cu Kashiwagi. Mariko era un Kashiwagi-femeie, un Kashiwagi care nu gîndea.<br />
Terminînd de vorbit, Mariko se ridică în şezut, goală pînă la mijloc şi începu să fredoneze o melodie. Fredo-natul se amesteca cu bîzîitul unei muşte ce i se rotea deasupra capului. Musca se aşeză apoi pe unul din sîni.<br />
— Oh, mă gîdilă, dar n-a făcut nici un gest s-o alunge.<br />
O dată ajunsă pe piept, musca nu se mai clinti. Spre surprinderea mea, lui Mariko nu i se părea neplăcut să fie mîngîiată astfel de o insectă.<br />
Auzeam ploaia în streaşină. Aveai impresia că numai în locul acela. în urechile mele, ploaia suna de parcă era înlemnită de groază: o luase prin partea aceasta a oraşului şi se rătăcise de tot. Asta era senzaţia mea. Răpăitul ploii părea izolat în noaptea de necuprins, ca şi mine de altfel; era un sunet ce aparţinea unei lumi circumscrise, ca lumea măruntă iluminată de lumina vagă a veiozei.<br />
Dacă muştelor le plăcea descompunerea, oare şi Mariko intra în stare de putrefacţie? Oare lipsa totală de credinţă a fetei însemna putrefacţie? Lucrul acesta se întîmpla pentru că fata avea o lume a ei. îmi era greu să pricep.<br />
Apoi am observat că Mariko adormise. Zăcea acolo ca un cadavru, şi musca părea să fi aţipit şi ea pe rotunjimea pieptului.<br />
Nu m-am mai dus la Otaki. Realizasem ceea ce aveam de realizat. Nu mai rămînea decît să constate stareţul că-mi cheltuisem banii pentru taxă şi să mă izgonească.<br />
Cu toate acesta nu îi făcusem nici o aluzie la felul cum îmi cheltuisem banii. Nu simţeam nevoia să-i mărturisesc stareţului; el trebuie să descopere fapta singur, fără nici o aluzie din partea mea.<br />
Mi-era greu şi mie să-mi explic de ce ţineam atît de mult să-i încerc puterea stareţului. De ce voiam să împrumut tăria asta a lui? De ce ţineam oare ca decizia mea finală să depindă de izgonire? Pentru că, după cum<br />
212<br />
lui de putere.<br />
La cîteva zile după cea de-a doua vizită a mea la casa Otaki am avut iar ocazia să-mi confirm acest aspect al firii stareţului. Dimineaţa devreme, înainte de deschidere, el dădu o raită prin Templu. Era ceva cu totul neobişnuit. Veni la mine şi la ceilalţi preoţi tineri care măturam pe-acolo şi ne mulţumi convenţional pentru tot ce făceam. Apoi, în mantia lui albă, ce-ţi lăsa impresia de rece, urcă treptele de piatră ce duceau la Yukatei. Era limpede că voia să stea singur acolo, să-şi prepare ceaiul şi să mediteze nestigherit.<br />
Se mai zăreau pe cer urmele răsăritului incandescent. Cîţiva nori, ici-colo, răsfrîngînd o strălucire roşiatică, alergau pe fundalul albastru. Aveai senzaţia că norii nu reuşiseră să-şi învingă timiditatea.<br />
După ce-am terminat cu maturatul, ceilalţi din grupul nostru se întoarseră în clădirea principală a Templului. Numai" eu o luasem pe cărarea care ducea la Yukatei, în spatele Bibliotecii. Mie îmi revenea sarcina să mătur terenul de acolo. Mi-am luat mătura şi am urcat scările din piatră, mărginite de un gard din bambus. Treptele duceau pînă aproape de casa ceaiului. Copacii erau încă uzi de ploaia din seara precedentă. Strălucirea dimineţii se reflecta în stropii de rouă presăraţi din abundenţă pe tufişurile din jur şi aveai impresia că răsăriseră cireşe roşii acolo, înainte de vreme. Pînza de păianjen ce se întindea de la un strop de rouă la altul era şi ea roşiatică parcă şi am observat că tremura.<br />
Privind la toate acestea, am fost pur şi simplu uimit constatînd că obiectele de pe pămînt pot răsfrînge atît de fidel culorile cerului. Pînă şi umezeala de la ploaie care învăluia totul îşi trăgea seva în întregime din cerul de deasupra. Peste tot erau stropi, ca şi cînd totul ar fi primit binecuvântarea mărinimoasă a cerului; emana un miros de putred amestecat cu proaspăt. Pentru că obiectele de pe pămîntul acesta nu ştiau ce-nseamnă neacceptarea.<br />
213<br />
dului, al cărui nume se trage din fragmentul: „Steaua Nordului rămase pe aceste meleaguri şi puzderia de stele o slujesc." Actualul turn nu mai era acelaşi ca cel de pe vremea lui Yoshimitsu. Fusese reconstruit cu cîteva sute de ani în urmă în formă rotundă, forma obişnuită a pavilioanelor de ceai. Deoarece stareţul nu se vedea prin Yukatei, era probabil în turn.<br />
Nu voiam să-l înfrunt singur pe stareţ. Am luat-o tăcut de-a lungul'gardului viu, aplecîndu-mă ca să nu fiu văzut de partea cealaltă.<br />
Turnul Steaua Nordului era deschis. în alcov se vedea obişnuitul sul de pergament al lui Maruyama Okyo. Alcovul conţinea şi un altar mic buddhist, lucrat cu multă migală, din lemn de santal, dar care se înnegrise în sutele de ani care trecuseră de cînd a fost adus din India. în stînga se vedea raftul în stil Rikyu, din lemn de dud; am văzut şi pictura de pe uşa glisantă. Totul era la locul lui, cum mă şi aşteptasem de altfel, dar nici urmă de stareţ. Mi-am ridicat instinctiv privirile peste gard şi am privit în jur.<br />
într-un ungher întunecat al camerei de lingă pilon, am văzut ceva ce semăna cu un pachet mare alb. Privind mai atent, mi-am dat seama că este stareţul. Trupul înveşmîntat în mantie albă era aplecat de tot, ghemuit, cu capul între genunchi şi faţa acoperită de mînecile lungi.<br />
Stareţul rămase în aceeaşi poziţie. Era complet nemişcat. Privindu-l, am încercat diverse sentimente.<br />
Primul meu gînd a fost că i s-a făcut brusc rău şi are o criză. Voiam să mă ridic imediat şi să mă duc să-l ajut. Ceva mă reţinu însă. Nu-i purtam nici un pic de afecţiune stareţului şi apoi, oricum, într-una din zilele acestea îmi duceam la bun sfîrşit planul de a da foc Templului de aur. Ar fi curată ipocrizie să-i ofer ajutorul în condiţiile acestea. Mai mult, exista pericolul ca, dacă-l ajutam, să devin obiectul recunoştinţei şi dragostei lui şi astfel să-mi slăbească hotărîrea.<br />
L-'ciLet lua uiiam unic ia siaici, nu pai ca uumciv. WIH.C<br />
i s-ar fi întîmplat, aşa cum stătea ghemuit acolo, în pavilionul ceaiului, părea complet lipsit de mîndrie şi demnitate. Era un soi de umilire, parcă era un animal adormit. Am observat că-i tremură mînecile uşor, ca şi cînd l-ar fi apăsat pe spate o greutate invizibilă.<br />
Ce să fie oare această greutate invizibilă? Suferea? Sau conştiinţa insuportabilă a neputinţei?<br />
Obişnuindu-mă cu liniştea din jur, mi-am dat seama că stareţul murmura ceva cu o voce stinsă. Părea o rugă, dar nu am recunoscut-o. M-a izbit brusc un gînd care mi-a spulberat mîndria: gîndul că stareţul nostru ducea o viaţă spirituală necurată de care noi nu ştiam nimic şi că, în comparaţie cu aceasta, micile mele fapte rele, păcatele şi greşelile provocate de lipsa de atenţie erau chiar banale.<br />
Am înţeles apoi. Stareţul stătea în poziţia „aşteptării la grădină", adică în poziţia preotului itinerant căruia i s-a refuzat cererea de intrare în templu şi care stă pe sac toată ziua, aşteptînd în faţa uşii cu capul plecat. Dacă un prelat de rangul stareţului nostru imita cu adevărat regulamentul căruia trebuie să i se supună un preot itinerant, atunci înseamnă că este exagerat de decent. Dar oare în ce scop? Aşa cum decenţa firicelelor de iarbă, a vîrfurilor frunzelor copacilor, a stropilor de rouă ce se lăsau pe pînza de păianjen — toate — se îndreptau deci spre strălucirea dimineţii, spre ceruri, tot aşa poate şi stareţul îşi îndrepta intenţiile decente spre păcatele originare şi păcatele lumii, care nu erau ale lui de fapt; poate că lăsa ca toate acestea să se reflecte firesc în persoana lui, aşa cum stătea chircit ca un animal.<br />
Dar nu, decenţa lui nu este îndreptată spre o forţă universală. Pentru mine, mi-am dat eu seama brusc, pentru mine o făcea. Nu exista nici o îndoială. Ştia că o să trec pe aici şi-şi luase poziţia aceasta de dragul meu. Şi-o fi dat seama de propria lui neputinţă şi se decise pînă la urmă pentru această metodă, teribil de ironică, pentru a mă mustra, pentru a-mi sfîşia inima-n bucăţele, pentru<br />
214<br />
215<br />
genunchii şi să mă rog.<br />
Pe cînd îl priveam cum stătea acolo, ghemuit, în poziţia aceea pe care o luasem drept decenţă, am făcut toate eforturile să nu mă las copleşit de emoţie. Deşi încercam din răsputeri s-o resping, adevărul este că îmi venea să mor de dragul lui. Dar gîndul că se aşezase în poziţia respectivă pentru mine a întors totul pe dos şi-mi oţeli parcă şi mai tare inima.<br />
în clipa aceea mă hotărîsem să-mi văd mai departe de planuri fără să mai aştept nici un alt motiv, cum ar fi izgonirea. Stareţul şi cu mine devenisem locuitorii a două lumi complet diferite şi nu mai aveam nici o înrîurire unul asupra celuilalt. Mă eliberasem de toate opreliştile. Acum puteam să-mi duc la bun sfîrşit hotărîrea pe care o luasem, după pofta inimii şi cînd aveam chef, fără să mai aştept nimic din afară.<br />
Strălucirea dimineţii păli; pe cer se adunaseră nori şi lumina soarelui se retrase din Turnul Steaua Nordului. Stareţul rămase acolo mai departe, ghemuit. Am plecat repede.<br />
în data de 25 iunie izbucni războiul din Coreea. Presentimentul că lumea se va duce de rîpă se adeverea. Trebuia să mă grăbesc.<br />
A DOUA ZI DUPĂ VIZITA MEA la Gobancho am şi făcut o încercare. Am scos cîteva cuie de vreo cinci centimetri din uşa de lemn de la intrarea din dos a Templului de aur.<br />
Sînt două intrări în Hosui-in. Ambele uşi au două canaturi, una la est şi alta la vest. Bătrînul ghid obişnuia să dea o raită Templului de aur în fiecare seara. Mai întîi închidea pe dinăuntru uşa dinspre vest, apoi o încuia pe dinafară pe cea dinspre est. Ştiam că pot intra în Templul de aur fără cheie: pe o uşă veche de lemn, din dos, care nu mai era de mult folosită. Se putea îndepărta uşor dacă scoteai cîteva cuie de sus şi cîteva de jos. Cuiele abia se mai ţineau şi tocmai de aceea scosesem cîteva, de probă. Le-am înfăşurat într-o bucată de hîrtie şi le-am pus cu grijă în fundul sertarului." Au trecut cîteva zile. Nimeni n-a observat nimic. A trecut o săptămînă. Nimeni nu sesizase lipsa cuielor. în seara zilei de 28 m-am strecurat pe furiş şi le-am pus la loc.<br />
în ziua în care l-am văzut pe stareţ ghemuit în pavilionul ceaiului, am înţeles că nu o să mai depind de nimeni, că nimeni nu-şi va mai impune forţa asupra mea, aşa că m-am dus la farmacia de lîngă secţia de poliţie din partea de vest a cartierului Chimoto Imaide-gawa şi am cumpărat nişte arsenic. Mi-au dat mai întîi o sticluţă mică ce nu putea conţine mai mult de treizeci de pastile. Am cerut una mai mare: am plătit o sută de yeni pentru o sticluţă cu o sută de pastile. Am intrat apoi într-o fierărie la sud de secţia de poliţie şi mi-am<br />
217<br />
LUI l-ULIL \_IC UUZ,UllCli<br />
timetri. M-a costat nouăzeci de yeni cu cutie cu tot.<br />
M-am învîrtit cîtva timp prin faţa secţiei de poliţie. Era seară şi cîteva ferestre erau puternic luminate. Am zărit un poliţist intrînd grăbit. Purta o cămaşă deschisă la gît şi avea o servietă în mînă. Nimeni nu-mi acorda nici o atenţie. Nimeni nu-mi acordase nici o atenţie în ultimii douăzeci de ani şi starea aceasta părea să continue. Aşa cum stăteau lucrurile în momentul de faţă, eram o persoană complet lipsită de importanţă. în Japonia sînt milioane, zeci de milioane de oameni izolaţi prin colţuri, cărora nu le acordă nimeni nici o atenţie. Şi eu făceam parte dintre ei. Lumii puţin îi păsa dacă trăiesc sau mor, de aceea aveau ceva liniştitor. Şi poliţistul-detectiv părea liniştit în felul lui şi nu s-a sinchisit să-mi acorde şi o a doua privire. Lumina roşiatică, fumurie, a lămpii anunţa secţia de poliţie Nishijin, din care semnul grafic jin căzuse fără ca cineva să se gîndească să-l mai pună la loc.<br />
în drum spre Templu mă gîndeam la cumpărăturile pe care le-am făcut în seara aceea. Erau cumpărături interesante. Deşi cumpărasem medicamentul şi cuţitul pentru eventuala mea dispariţie de pe pămînt, eram foarte încîntat că le am şi mă gîndeam dacă nu aşa se simte unul ce-şi cumpără casă nouă şi-şi face planuri de viitor. După ce-am ajuns la Templu, m-am uitat din nou la cele două achiziţii. Am scos cuţitul din cutiuţă şi i-am lins lama. Lama de oţel s-a aburit imediat şi răceala pe care am simţit-o pe limbă a fost urmată de o senzaţie de prospeţime. Această prospeţime se reflecta pe limbă, de undeva, din interiorul oţelului, din miezul de neatins al oţelului. Precizia formei, lustrul culorii indigo a adîn-curilor mării — tocmai acestea-i dădeau acea prospeţime diafană care-mi învălui vîrful limbii. Farmecul dispăru însă în cele din urmă. îmi imaginam, fericit, ziua în care mă va ameţi cu totul, fizic, acea explozie de prospeţime. Cerul morţii era strălucitor şi mi se părea că seamănă cu cerul vieţii. Nu mă mai străfulgera nici un gînd negru. Lumea aceasta scăpase de suferinţă.<br />
218<br />
instalat un sistem de alarmă automat contra incendiilor. Era astfel conceput, încît'în momentul în care temperatura din interiorul Templului ajungea la un anumit punct, suna un clopoţel de avertizare pe coridorul unde locuiam, în seara zilei de 29 iunie s-a defectat ceva la sistemul de alarmă. Bătrînul ghid descoperise defecţiunea. Eram întîmplător în bucătărie în clipa aceea şi l-am auzit cum îi raporta diaconului situaţia. Aveam senzaţia că aud o îmbărbătare din ceruri.<br />
A doua zi dimineaţă însă, diaconul a telefonat la fabrica ce instalase sistemul de alarmă şi i-a rugat să ne trimită un depanator. Blajinul ghid îmi povesti şi mie cum stau lucrurile. Mi-am muşcat buzele. Noaptea trecută avusesem o ocazie absolută, minunată, să-mi duc planul la bun sfîrşit, dar am ratat-o.<br />
Depanatorul veni seara. Ne-am adunat cu toţii în jurul lui şi l-am privit curioşi cum repară sistemul. Se pare că nu-i dădea de capăt defecţiunii. înclină uşor capul, descurajat, şi noi, gură-cască, plecarăm unul cîte unul să ne vedem de-ale noastre. Am plecat şi eu. Trebuia să aştept să termine cu reparaţia şi să aud semnalul acela disperat — sunetul clopoţelului prin tot Templul, pe cînd se verifica dacă funcţionează. Noaptea se lăsă asupra Templului de aur ca fluxul ce asaltează malul şi am văzut luminiţa depanatorului în interiorul clădirii. Nici urmă de alarmă. Renunţă şi el să mai facă ceva şi plecă spunînd că vine a doua zi să-şi termine treaba.<br />
Nu s-a ţinut de cuvînt, deci n-a venit pe 1 iulie:Con-ducerea Templului n-avea nici un motiv special pentru a grăbi reparaţiile.<br />
în data de 30 iunie m-am dus iar în Chimoto Imaide-gawa şi mi-am cumpărat pîine dulce şi pişcoturi cu gem. Pentru că nu ni se dădea nici o gustare între mese, mai veneam din cînd în cînd aici să-mi cumpăr dulciuri din puţinii bani de buzunar pe care-i aveam.<br />
Dar nu-mi făcusem cumpărăturile pentru că-mi era foame. Şi nici n-am cumpărat pîinea ca să pot înghiţi<br />
219<br />
ei bine, atunci recunosc că neliniştea din mine mă făcuse să-mi cumpăr de mîncare.<br />
Legătura dintre mine şi sacoşa aceea plină pe care o duceam în mînă. Legătura dintre fapta aceea perfectă şi izolată pe care eram pe punctul de a mi-o asuma şi amărîta aia de pîine din sacoşă. Soarele străpunse cerul înnorat şi învălui casele vechi de pe stradă ca o pîclă înăbuşitoare. îmi curgea sudoarea şiroaie pe spate, de parcă aş fi fost atins cu un fir de aţă rece. M-am simţit îngrozitor de obosit. Legătura dintre mine şi pîinea dulce. Oare ce putea fi? îmi imaginam că, în momentul în care mă voi găsi faţă-n faţă cu propria faptă, voi fi susţinut, spiritual, de tensiunea şi concentrarea de care va trebui să dau dovadă în clipele acelea, dar stomacul meu, care va rămîne mai departe izolat, îşi va cere şi el drepturile, o, răsplată pentru această izolare. Aveam impresia că organele mele interne erau ca un prăpădit de dine ce nu poate fi dresat ca lumea. Ştiam. Ştiam că indiferent de starea minunată de spirit în care m-aş fi aflat, stomacul şi intestinele — acele organe tîmpe şi neghioabe din trupul meu — îşi puteau cere drepturile lor, tînjind după banalităţi.<br />
Ştiam că stomacul meu o să viseze. O să viseze pîine dulce şi pişcoturi. Pe cînd spiritul meu o să viseze bijuterii, stomacul meu o să viseze cu încăpăţînare pîine dulce şi pişcoturi. în orice caz, mîncarea aceasta o să servească drept indiciu celor ce-şi vor stoarce creierii cu mobilul crimei. „Bietul de el, era flămînd", o să se spună. „E foarte firesc."<br />
Sosi ziua cea mare: 1 iulie 1950. Cum spuneam, nu era nici o speranţă ca sistemul de alarmă să se repare în ziua aceea, lucru ce s-a confirmat la ora şase după-amiaza. Bătrînul ghid a telefonat la fabrică şi i-a rugat să grăbească reparaţiile. Mecanicul a răspuns că, din nefericire, era foarte ocupat în seara aceea, dar va termina treaba negreşit a doua zi.<br />
220<br />
soane, dar deoarece porţile se închiseră la şase şi jumătate, valurile de oameni începuseră să se retragă. După ce telefona, bătrînul ghid rămase la intrarea bucătăriei cu privirile aţintite undeva, în zare. îşi terminase treburile din ziua respectivă.<br />
Ploua mărunt. Răpăise de cîteva ori de dimineaţă pînă acum. Vîntul adia uşor şi nu era o căldură înăbuşitoare cum ar fi fost de aşteptat în perioada aceea. Am văzut flori de dovleac împrăştiate ici-colo, prin ploaie. Soia, care fusese semănată cu o lună în urmă, începuse să încolţească în straturile negre, lucioase, în partea cealaltă a cîm-pului.<br />
De cîte ori cădea pe gînduri, ghidul obişnuia să clănţăne din dinţii lui falşi, prost lucraţi. în fiecare zi relata turiştilor exact aceleaşi lucruri despre Templu, dar din cauza danturii false, era din ce în ce mai greu să-l înţelegi. Nu acorda nici cea mai mică atenţie sugestiei de a şi-i repara. Bătrînul bombănea ceva. Se opri o clipă din bolborosit şi i-am auzit dinţii clănţănind. Apoi porni iar să bîiguie ceva. Era probabil nemulţumit de întîrzierea reparaţiei sistemului de alarmă contra incendiilor. Ascultîndu-i murmurul de neînţeles, am avut impresia că spune că-i prea tîrziu pentru reparaţii — nu ştiu dacă se referea la dinţi sau la sistemul de alarmă.<br />
Stareţul avu în seara aceea un oaspete neaşteptat. Era părintele Kuwai Zenkai, stareţul templului RyQho din prefectura Fukui, un fost prieten din vremea studenţiei. Fiind prieten cu stareţul, părintele Zenkai fusese prieten şi cu tata.<br />
Stareţul era plecat cînd a venit părintele Zenkai. I-a telefonat cineva şi i-a spus că are musafiri; a spus că se întoarce cam într-o oră. Părintele Zenkai venise la Kyoto să stea o zi-două la Templu.<br />
Tata vorbise deseori despre acest preot şi avea o părere foarte bună despre el. Arăta ca un adevărat bărbat, şi ca aspect, şi în ce priveşte caracterul, era un model de preot<br />
221<br />
sprîncene stufoase şi vocea ca tunetul.<br />
Cînd a venit un jisS să-mi spună că părintele Zenkai vrea să-mi vorbească pînă se întoarce stareţul, am şovăit puţin. Mi-era teamă ca nu cumva ochii lui limpezi şi puri să-mi dibuiască planul, care era acum pe punctul de a fi dus la îndeplinire.<br />
L-am găsit stînd cu picioarele încrucişate în sala de oaspeţi din pavilionul central. Bea liniştit sake şi mesteca nişte peşte uscat adus de diacon. îl servise colegul meu pînă să vin, dar acum i-am luat locul şi, aşezîndu-mă politicos în faţa preotului, i-am turnat eu sake. Stăteam cu spatele la ploaia mohorîtă, aşa că părintele Zenkai avea în faţa ochilor o privelişte cam tristă — grădina întunecată îmbibată de apă şi chipul meu. Nu era el omul care să se lase prins în astfel de mreje. Deşi era prima noastră întîlnire, mi-a vorbit deschis. Remarcă:<br />
— Semeni cu tatăl tău! Ce-ai mai crescut! Ce păcat că a murit tatăl tău!<br />
Părintele Zenkai avea o candoare care-i lipsea stareţului nostru şi o forţă cu care tata nu fusese niciodată înzestrat. Faţa îi era arsă de soare, nările foarte lungi, cute adînci între sprîncene. Privindu-i chipul, ai fi zis că ai în faţa ochilor masca Obeshimi pe care o foloseau spiritele din piesele No.<br />
Nu avea trăsături regulate, dar emana o forţă interioară cu totul ieşită din comun. Părintele Zenkai dezvăluia însă forţă numai cît să anihileze orice simetrie posibilă. Pomeţii obrajilor erau proeminenţi precum munţii stîncoşi pictaţi de artiştii chinezi ce aparţin Curentului Sudic.<br />
Era totuşi o blîndeţe în vocea bubuitoare a părintelui care-şi găsea ecou în inima mea. Nu era o blîndeţe obişnuită — semăna cu rădăcinile aspre ale unui copac mare ce se înalţă la marginea satului, oferind adăpost călătorului obosit —, ci o blîndeţe aspră la pipăit. Trebuia să fiu atent, să nu mă las furat de ea, să nu-mi zădar-<br />
■ I It *L *■;<■ r | i j ■ ia ■ ■ ia E iiii I ■ ■ «j i i ii iii ■* iiii iii ■ MLI t,*J ■ I I ■ ■ I t-M V II l ■ »<br />
r r<br />
secundă bănuiala că stareţul l-a chemat special pe părintele Zenkai pentru mine, dar mi-am dat imediat seama că nu bătea el atîta drum, tocmai din prefectura Fukui, numai pentru mine. Nu, preotul acesta era un oaspete deosebit, care din întîmplare avea să fie martorul unui cataclism cu totul şi cu totul ieşit din comun. Sticluţa din ceramică avusese în ea cam un sfert de litru de sake, dar părintele o şi golise. M-am scuzat cu o plecăciune adîncă şi m-am dus la bucătărie să aduc alta. Pe cînd mă întorceam cu sake-ul încălzit, am avut o senzaţie pe care n-o mai cunoscusem. N-am simţit niciodată nevoia să fiu înţeles, dar acum voiam ca părintele Zenkai să mă înţeleagă. Probabil a observat şi el că în timp ce înge-nuncheam şi-i turnam sake-ul, în ochii mei se putea citi o sclipire de sinceritate care-mi era străină.<br />
— Ce părere aveţi despre mine? am întrebat.<br />
— Hm, aş spune că pari un student serios şi muncitor. Bineînţeles, n-am cum să ştiu dacă îţi faci de cap pe ascuns. Dar era să uit! Lucrurile nu mai sînt ca pe vremuri, nu? Am impresia că tinerilor de azi nu le mai ajung banii şi pentru destrăbălare. Cînd tatăl tău, stareţul şi cu mine eram tineri, făceam tot soiul de pozne.<br />
— Vă place un student obişnuit? l-am întrebat.<br />
— Da, răspunse părintele Zenkai, aşa e şi bine să arăţi. Cel mai bun lucru e să fii ca toţi ceilalţi. Lumea nu te mai suspectează în felul acesta.<br />
Părintele Zenkai nu era deloc îngîmfat. Preoţii superiori, cărora li se cere părerea în legătură cu cîte ceva, pictură sau obiecte vechi de artă, cad de obicei în păcatul de a nu avea niciodată o părere bună, de teamă să nu se rîdă de ei mai tîrziu în cazul în care au făcut vreo greşeală. Apoi, mai sînt preoţii Zen, care-şi spun pe loc părerea, convenţional, avînd însă grijă să se exprime în aşa fel, încît răspunsul să fie ambiguu. Părintele Zenkai însă nu era dintre aceştia. El spunea exact ce vedea şi ce gîndea. Nu căuta niciodată să găsească vreun sens special<br />
222<br />
223<br />
el nu-l interesa dacă există sau nu vreo semnificaţie. Ce mă impresiona însă cel mai mult la părintele Zenkai era că, atunci cînd privea un obiect — de exemplu, pe mine —, nu încerca să se afirme observînd ceva ce n-a mai văzut nimeni; privea totul exact ca toţi ceilalţi. Scopul în sine nu avea nici o semnificaţie pentru acest preot. Am înţeles ce voia să-mi spună şi m-am destins încet-încet. Atîta vreme cît le păream altora un om obişnuit, eram într-adevăr aşa, şi orice fapte ciudate aş comite, banalitatea ră-mîne precum orezul vînturat.<br />
Fără să fac nici cel mai mic efort, am reuşit să mă imaginez ca un copăcel stufos, plantat în faţa părintelui Zenkai.<br />
— Consideraţi, părinte, că e bine să procedezi exact aşa cum aşteaptă lumea de la tine?<br />
— Nu e întotdeauna uşor. Dar dacă te comporţi altfel, lumea o să considere imediat că aşa e normal în cazul tău. Să ştii că se uită repede.<br />
— Şi ce e mai de durată? Ce-ţi preconizezi tu sau modul în care eşti considerat?<br />
-— Ambele se vor sfîrşi într-o bună zi. Oricît ai încerca să te convingi că personalitatea ta este mai trainică, se sfîrşeşte cu siguranţă odată. Cînd trenul merge, pasagerii sînt în repaus, dar cînd trenul se opreşte, pasagerii sînt cei care se pun în mişcare. Şi mişcarea, şi repausul se sfîrşesc la un moment dat. Moartea pare să fie repausul de pe urmă, n-ai cum să ştii cît durează.<br />
— Vă rog să mă priviţi cu atenţie, am spus în cele din urmă. Nu sînt cum vă imaginaţi dumneavoastră. Vă rog să citiţi în inima mea.<br />
Părintele îşi duse ceşcuţa cu sake la gură şi mă privi atent. Tăcerea mă apăsa precum acoperişul mare, negru al Templului, îmbibat de apă. M-au trecut fiori. Părintele Zenkai spuse apoi rîzînd:<br />
— Nu e nevoie să te pătrund. Se citeşte totul pe faţa ta. Aveam impresia că m-a înţeles bine, pînă în cele mai<br />
adînci unghere ale fiinţei. Pentru prima oară în viaţă mă simţeam complet despuiat sufleteşte. Şi exact ca apa care<br />
224<br />
inundat de curajul de a comite fapta.<br />
S-a întors stareţul. Era ora nouă. Ca de obicei, un grup de patru porni să facă ultimul rond al Templului. Nu era nimic neobişnuit. Stareţul se aşeză să bea sake cu părintele Zenkai. Pe la douăsprezece şi jumătate, unul din colegii mei îl conduse pe oaspete în camera lui. Stareţul făcu apoi baie — sau „intrarea în ape", cum se spunea la Templu — şi pe la ora unu noaptea Templul se linişti de tot. Continua să plouă încet.<br />
Aşternutul meu era întins pe rogojină. Stăteam de unul singur şi contemplam noaptea ce se lăsa asupra Templului — tot mai neagră şi mai apăsătoare. Stîlpii mari şi uşa de lemn a cămăruţei mele păreau parcă şi mai întunecaţi în noaptea adîncă.<br />
M-am bîlbîit liniştit în sinea mea. Spre furia mea, nu-mi apăru pe buze decît un singur cuvînt; era exact ca atunci cînd cauţi zadarnic ceva într-o sacoşă, dînd mereu peste ceva de care nu ai nevoie. Povara şi opacitatea propriei lumi interioare semăna foarte bine cu cea a nopţii, cuvintele mele scîrţîiau în exterior ca o găleată grea, scoasă din puţul adînc al nopţii.<br />
„Nu mai e mult, gîndeam. Să mai am puţină răbdare." Cheia plină de rugină care a deschis uşa ce despărţea lumea exterioară de cea interioară se va răsuci lin în broască. Lumea mea se va aerisi, adierea va pătrunde nestingherită în cele două lumi. Găleata se va ridica, balansîndu-se uşor în vînt, şi totul mi se va deschide sub forma unei întinderi mari... cămăruţa secretă va fi distrusă... E în faţa ochilor, iar mîinile mele se întind gata-gata să ajungă la...<br />
Inima mi s-a umplut de bucurie în ora cît am stat singur în întuneric. Poate n-am fost în viaţa mea atît de fericit. M-am desprins brusc de întuneric.<br />
M-am furişat în spatele Bibliotecii şi mi-am încălţat sandalele de paie pe care mi le pregătisem cu grijă<br />
225<br />
- o —<br />
şanţului din spatele Templului, înspre atelier. Nu era cherestea acolo, dar duşumeaua era plină de rumeguş îmbibat de ploaie al cărui miros se răspîndea puternic în jur. Atelierul era folosit şi pentru depozitarea paielor. Se cumpărau de obicei cîte patruzeci de snopi, dar nu mai rămăseseră decît trei în noaptea aceea.<br />
Am luat cei trei snopi şi m-am întors. în bucătărie era linişte deplină. Am luat-o spre colţul clădirii şi am ajuns în spatele apartamentului diaconului. Unul din geamurile closetului se lumină brusc. M-am ascuns.<br />
Am auzit pe cineva tuşind. Mi s-a părut că e diaconul. Apoi l-am auzit uşurîndu-se. Aveam impresia că a durat o veşnicie.<br />
Mi-era teamă să nu se ude paiele de la ploaie şi, cum stăteam ghemuit, încercam să le protejez cu pieptul. Mirosul ce venea dinspre closet era şi mai puternic din cauza ploii şi părea să se aştearnă pe mănunchiul de ferigi. Cineva trase apa, apoi l-am auzit lovindu-se de perete. Bineînţeles, diaconul nu era complet treaz şi nu avea siguranţă pe picioare. Lumina se stinse. Am luat cei trei snopi şi m-am îndreptat spre Bibliotecă.<br />
Bunurile mele personale erau un coş de nuiele în care-mi ţineam lucrurile şi o valijoară veche. Aveam de gînd să ard totul. Seara devreme îmi înghesuisem în cele două obiecte toate cărţile, hainele, straiele preoţeşti şi alte nimicuri. Sper că va recunoaşte lumea că am avut grijă de toate. Obiecte ca stinghiile de la plasa împotriva ţînţarilor cu care puteam să fac zgomot pe cînd le căram, precum şi obiectele neinflamabile ca scrumiera, cana, călimara de cerneală, care puteau atesta fapta mea, le-am pus între perne moi şi le-am înfăşurat în pînză. Le-am lăsat oricum separat. în plus, trebuia să mai ard o saltea şi două plăpumi. Am cărat tot bagajul acesta voluminos, bucată cu bucată, în spatele Bibliotecii şi l-am îngrămădit acolo. M-am dus apoi la Templul de aur să scot uşa de care vă spusesem înainte.<br />
226<br />
ar fi fost împlîntate într-un strat de pămînt moale. Am rezemat uşa înclinată de trupul meu şi suprafaţa umedă a lemnului putred se bombă şi se frecă uşor de gîtul meu. Nu era chiar atît de grea pe cît mă aşteptam. După ce-am scos uşa, am pus-o jos. Pot să privesc acum interiorul Templului de.aur. E întuneric beznă.<br />
Uşa era destul de îngustă, dar se putea intra. M-am lăsat absorbit de întunericul Templului de aur. îmi apăru un chip straniu în faţă şi mă făcu să tremur de spaimă. Avînd un chibrit aprins în mînă, faţa mea se reflecta pe cutia din sticlă ce conţinea macheta Templului.<br />
Nu era chiar momentul potrivit pentru astfel de activităţi, dar m-am oprit şi am privit atent miniatura din casetă. Acest templu mic era luminat de flacăra palidă a chibritului, umbra lui pîlpîi şi scheletul de lemn părea tare agitat. Imediat fu însă înghiţit de întuneric. Chibritul se stinse.<br />
Ciudat, dar mă nelinişti capătul incandescent al chibritului, pe care l-am călcat ca studentul pe care-l văzusem odinioară la templului Myoshin. Am mai aprins un chibrit. L-am trecut prin faţa altarului şi a celor trei Buddha şi am ajuns cu el în faţa ofertoriului1. Acesta avea numeroase şipci de lemn printre care se aruncau monezile şi, la luminiţa chibritului, şipcile se unduiau ca valurile, în ofertoriu se găsea statueta din lemn a lui Ashikaga Yoshimitsu, considerată patrimoniu naţional. Ea reprezenta un individ în poziţie şezîndă, îmbrăcat în mantie preoţească şi cu un sceptru în mînă. Capul ras, ochii larg deschişi şi gîtul îngropat în mînecile largi ale mantiei. Ochii-i sclipeau la lumina chibritului, dar nu-mi era teamă. Era oribilă statueta lui Yoshimitsu. Deşi se păstra cu sfinţenie într-un colţ al clădirii pe care el însuşi a construit-o, părea neîngrijită de multă vreme.<br />
Am deschis uşa dinspre vest care dădea spre Sosei. Cum spuneam, era o uşă pe balamale ce se deschidea din-<br />
1 Locul în care se depun ofrandele sau banii (n.ed.). 227<br />
luminos decît interiorul Templului de aur. Uşa cedă, scîrţîind, în noaptea întunecată.<br />
„Ochii lui Yoshimitsu", mi-am zis ieşind repede pe uşă şi luînd-o la fugă spre Bibliotecă. Ochii aceia ai lui Yoshimitsu. Se poate face orice în prezenţa acelor ochi. în faţa acelor ochi care nu văd, ai unui martor fără viaţă.<br />
Pe cînd alergam, mi-am dat seama că ceva din buzunar făcea zgomot. Era cutia cu chibrituri. M-am oprit şi am îndesat un şerveţel sub capacul cutiei. Zgomotul se potoli. Nu se auzea nimic dinspre celălalt buzunar, în care se afla sticluţa cu arsenic şi cuţitul, înfăşurate bine într-o batistă. Nici un sunet de la pîinea, pişcoturile şi ţigările din buzunarul puloverului.<br />
Mi-am reluat activitatea mecanic. Am făcut patru drumuri ca să pot transporta toate lucrurile adunate lîngă bibliotecă pînă la locui de destinaţie, în faţa statuii lui Yoshimitsu din Templul de aur. Am cărat mai întîi salteaua şi plasa împotriva ţînţarilor, de la care scosesem stinghiile. Apoi cele două plăpumi, valijoara şi coşul de nuiele şi, în sfîrşit, cei trei snopi de paie. Le-am aruncat la întîmplare, punînd paiele între plasă şi aşternut. Plasa aceea părea să ia foc cel mai uşor, aşa că am întins-o peste restul bagajelor.<br />
în final, m-am întors la Bibliotecă şi am luat legăturica în care băgasem lucrurile care nu ardeau şi le-am dus, de data aceasta, spre marginea lacului, la est de Templu. De aici se vedea, drept în faţă, stînca Yohaku. Stăteam sub nişte pini şi abia reuşeam să mă feresc de ploaie.<br />
Reflectarea cerului pe suprafaţa lacului îl făcea să aibă o culoare ştearsă. Lintiţa deasă de la suprafaţă îţi lăsa impresia că e vorba de pămînt pur şi simplu, doar spaţiile dintre ele te lăsau să ghiceşti că dedesubt ar fi apă. Unde stăteam eu nu ploua suficient de tare ca să clipocească apa. Lacul se evapora în ploaie şi părea să se-ntindă spre zarea îndepărtată. Aerul era umed.<br />
228<br />
bîldîbîc, dar cu atîta zgomot, încît am crezut că a plesnit aerul din jurul meu. Am stat o vreme chircit, nemişcat în întuneric, sperînd ca astfel să atenuez zgomotul pe care-l provocasem fără să vreau.<br />
Am băgat mîna în apă şi lintiţa călduţă se lipi de degete. Am dat drumul în lac mai întîi stinghiei de la plasa împotriva ţînţarilor, apoi scrumierei — ca şi cînd aş fi vrut s-o clătesc. Am lăsat să cadă încetişor şi ceaşca, şi călimara. Am terminat cu toate lucrurile ce trebuiau aruncate în apă. Au mai rămas lîngă mine perna şi pînza în care fuseseră învelite. Nu mi-a mai rămas decît să duc şi aceste două obiecte în faţa lui Yoshimitsu şi să dau foc Templului.<br />
Faptul că arunci mi s-a făcut brusc foarte foame corespundea exact anticipărilor şi, departe de a mă simţi măgulit, aveam sentimentul că am fost trădat. Mai aveam la mine pîinea şi pişcoturile pe care le începusem cu o zi în urmă. Mi-am şters mîinile ude de un colţ al puloverului şi am devorat totul cu lăcomie. Nu le simţeam gustul. Stomacul a ţipat după mîncare şi nu se sinchisea dacă îmi place sau nu. Noroc că am reuşit să-mi îndes în gură, în mare grabă, nişte pîine. Inima-mi bătea puternic. După ce-am terminat de înghiţit mîncarea, am scos nişte apă din lac şi am băut.<br />
Eram pe punctul de a trece la fapta cea mare. Terminasem cu toate pregătirile, nu-mi rămânea decît să sfîrşesc odată. Nici nu-mi trebuia un efort prea mare.<br />
Nu mi-am dat seama pentru moment că între mine şi ce aveam de gînd să fac se deschidea o prăpastie mare, gata să-mi înghită şi viaţa.<br />
Pentru că în clipa aceea mă uitam fix la Templul de aur şi-mi luam rămas-bun de la el. Templul de aur era şters în întunericul nopţii ploioase şi nici măcar conturul nu i se distingea clar. Stătea acolo, în beznă, ca şi cînd era o cristalizare a însăşi nopţii. încordîndu-mi privirile, am reuşit să desluşesc Kukyocho, nivelul superior al Templului, unde întreaga clădire se îngusta, precum şi<br />
229<br />
Choondo şi Hosui-in. Dar diversele detalii ale Templului, care m-au impresionat atît de mult în trecut, s-au topit în întunericul monocrom.<br />
Cum amintirile legate de frumuseţe se împrospătau tot mai mult, tocmai întunericul fu cel care-mi oferi fundalul potrivit visării. întreaga mea concepţie despre frumuseţe se ascundea în această formă sobră, adunată la pămînt. Datorită puterii amintirii, diversele detalii estetice începuseră să sclipească, unul cîte unul, în întunericul înconjurător, sclipirea se întindea tot mai mult, pînă cînd întreg Templul răsări în faţa mea în însăşi lumina stranie a timpului, care nu e nici zi, nici noapte. Niciodată nu mi s-a mai părut Templul de aur atît de perfect ca formă, nu l-am văzut niciodată sclipind în felul acesta, pînă în cel mai mic detaliu. Aveam impresia că-mi însuşisem viziunea unui orb. Lumina care emana chiar din Templu făcu clădirea să pară transparentă şi, de acolo, de pe malul lacului, distingeam foarte bine picturile sfinţilor de pe acoperişul din interiorul nivelului Choondo, precum şi rămăşiţele de folii aurite de pe pereţii nivelului Kuky-ocho. Exteriorul plăcut al Templului de aur se contopea strîns cu interiorul. Cuprinzînd întreaga privelişte cu ochii, am reuşit să remarc bine clădirea, linia clară a motivului, repetarea migăloasă a detaliilor oriunde revenea motivul respectiv, am perceput efectul contrastului şi al simetriei. Nivelele inferioare, Hosui-in şi Choondo, aveau cam aceeaşi lăţime şi, deşi era o oarecare diferenţă între ele, aveau aceeaşi cornişă; un nivel se odihnea pe vîrful semenului său, astfel încît arătau ca o pereche foarte strînsă de vise sau ca nişte amintiri ale unor plăceri similare pe care le-am gustat cîndva, în trecut. Aceste două etaje-surori gemene au fost încununate de un al treilea, Kukyocho, care se îngusta brusc. Şi sus, pe acoperiş, pasărea din bronz auriu înfrunta noaptea, noaptea cea fără de lumină.<br />
Numai acestea nu l-au satisfăcut pe arhitect. La vest de Hosui-in a mai adăugat gingaşul Sosei, care se proiecta<br />
230<br />
toată osteneala să distrugă simetria clădirii. Rolul lui Sosei în arhitectura globală era acela de împotrivire metafizică. Deşi nu se întindea mult peste lac, îţi lăsa impresia de îndepărtare de centrul Templului de aur. Sosei era ca o pasăre ce se înalţă în zbor de pe pavilionul central, ca o pasăre care îşi întinde aripile cu cîteva clipe în urmă şi vrea să scape de suprafaţa lacului spre tot ce era lumesc. Semnificaţia lui Sosei era asigurarea unei 'punţi între rînduiala ce guverna lumea şi acele lucruri — ca, de exemplu, dorinţa trupească — ce erau în mare neorînduială. Da, asta era. Sufletul Templului de aur începea cu acest Sosei ce semăna cu un pod rupt la jumătate; forma apoi un turn cu trei nivele şi iar fugea de pod. Pentru că puterea imensă a dorinţei trupeşti ce pîlpîia la suprafaţa acestui lac era sursa forţei ascunse ce înălţase Templul de aur; dar după ce fusese rînduită această putere şi terminat turnul cu trei nivele, n-a mai suportat să sălăşluiască acolo şi nu i-a mai rămas decît să scape o dată cu Sosei înapoi la suprafaţa lacului, înapoi la pîlpîirea nesfîrşită a dorinţei senzuale, înapoi la locul de baştină. Mai demult, ori de cîte ori priveam pîcla dimineţii şi a serii abătîndu-se deasupra lacului, mă frămînta mereu acelaşi gînd — gîndul că aici sălăşluia imensa forţă senzuală care a construit Templul de aur. Şi frumuseţea a sintetizat luptele şi contradicţiile, şi nearmoniile din fiecare părticică a clădirii ■— mai mult chiar, frumuseţea era cea care le domina! Templul de aur fusese construit cu praf de aur în lunga noapte fără lumină, exact ca o sutră înscrisă cu multă osteneală, cu praf de aur pe paginile întunecate ale cărţii. Eu nu ştiam însă dacă frumuseţea se identifica, pe de o parte, cu Templul de aur sau, pe de altă parte, se unea cu noaptea neantului ce înconjura Templul. Poate ambele. Şi fiecare parte separată, şi întreaga clădire, şi Templul de aur, şi noaptea ce învăluia Templul de aur. La gîndul acesta, am simţit că misterul frumuseţii Templului de aur, care m-a chinuit atît de mult pe vremuri, era pe cale de a se desluşi. Dacă<br />
231<br />
1 1 *<br />
balustradele, obloanele, uşile înrămate, ferestrele împodobite, acoperişul piramidal — Hosui-in, Ch5ondo, Kukyoch5, Sosei —, umbra Templului pe lac, insuliţele în miniatură, pinii, dar chiar locul pentru ancorarea bărcilor Templului —, frumuseţea nu era desăvîrşită în nici unul din detaliile Templului; deoarece fiecare detaliu umbrea frumuseţea celui care-l urma. Din frumuseţea unui singur detaliu se desprindea numai nelinişte, tulburare. El visa la perfecţiune, dar nu ştia ce înseamnă împlinirea şi era mereu prins în mrejele frumuseţii detaliului următor, frumuseţe necunoscută. Umbrirea frumuseţii unui detaliu se înlănţuia cu umbrirea următoare, astfel că diversele umbriri ale unei frumuseţi care nu exista de fapt deveniseră ideea dominantă a Templului de aur. Umbririle acestea reprezentau neantul. Neantul era însăşi structura frumuseţii. De aceea, din neîmplinirea diverselor detalii ale acestei frumuseţi se ivea automat o umbrire a neantului, iar clădirea aceasta atît de minunată, lucrată din lemn de cea mai bună calitate, tremura la gîndul existenţei neantului ca un colier în bătaia vîntului.<br />
Dar n-a existat nici o clipă în care frumuseţea Templului de aur să pălească! Frumuseţea lui îşi găsea mereu ecou pe undeva. Exact ca o persoană căreia îi ţiuie urechile, eu auzeam neîncetat sunetul frumuseţii Templului de aur oriunde mă aflam şi mă obişnuisem cu el. Dacă comparai această frumuseţe cu sunetul, Templul era ca un clopoţel de aur care suna incontinuu de cinci secole şi jumătate sau chiar ca o harpă mică. Ce se întîmplă însă dacă sunetul înceta?<br />
Mă simţeam teribil de obosit.<br />
Dincolo de Templul de aur ce se înălţa în întuneric, distingeam limpede Templul de aur din imaginaţia mea. Nu încetase să strălucească. Balustrada nivelului Hosui-in dinspre malul apei se retrăgea sfioasă, pe cînd cea de la Choondo, sprijinită pe console de tip indian, îşi întindea pieptul visătoare spre lac. în cornişe se reflecta incert<br />
232<br />
asfinţitul sau strălucea la lumina lunii, lumina apei făcea ca întreaga clădire să arate de parcă plutea şi dădea din aripi misterios. Legăturile puternice ale Templului slăbeau în vibraţiile apei şi, în astfel de momente, aveai impresia că Templul de aur era făcut din vînt, apă, flăcări în permanentă mişcare.<br />
Frumuseţea Templului de aur este de nedescris. Ştiam acum de unde mi se trage oboseala. Frumuseţea aceea încerca pentru ultima oară să-şi exercite forţa asupra mea şi să mă lege de neputinţa care mă asaltase de atîtea ori în trecut. Mîinile şi picioarele-mi tremurau de ceea ce vedeam în faţa mea. Cu cîteva clipe în urmă, eram la un pas de a săvîrşi fapta, iar acum mă afundasem iar undeva, departe.<br />
— Am făcut toate pregătirile, bîiguiam eu, eram la un pas de a săvîrşi ce-mi propusesem. După ce am visat atît, oare e nevoie să şi acţionez? Oare nu este complet lipsită de valoare fapta mea în stadiul acesta?<br />
Probabil că avea Kashiwagi dreptate cînd spunea că nu fapta schimbă lumea, ci cunoaşterea. Şi mai era şi tipul de cunoaştere care încerca să imite fapta pînă la exagerare. Cunoaşterea mea intră în această categorie. Şi acesta este tipul de cunoaştere care face fapta cu totul neputincioasă. Oare motivul tuturor pregătirilor mele nu constă tocmai în realizarea faptului că nu trebuie să-mi iau rolul în serios'?<br />
Da, asta trebuie să fie. Acţiunea este, în ce mă priveşte, cu totul de prisos acum. Ea s-a născut din viaţă, din propria voinţă, iar acum stă în faţa mea ca un mecanism aparte, din oţel rece, aşteptînd să fie pus în mişcare. Am impresia că nu există nici cea mai mică legătură între mine şi fapta mea. Pînă în punctul acesta am fost EU, de-acum încolo nu mai sînt EU. Dar cum de îndrăznesc să nu nu mai fiu eu însumi?<br />
M-am rezemat de trunchiul pinului. M-a vrăjit scoarţa umedă şi rece a copacului. Aveam impresia că această<br />
233<br />
oprise pe loc; nu mai exista nicăieri nici o dorinţă, chiar eu eram mulţumit.<br />
Ce să fac cu oboseala aceasta îngrozitoare? Aveam impresia că am febră, sînt moleşit şi mîinile nu mi se rnişcă cum vreau. Sînt bolnav, probabil.<br />
Templul de aur strălucea sub ochii mei, exact ca priveliştea oferită de Jissokan văzută de Shuntokumaru. In noaptea neagră a orbirii, Shuntokumaru văzuse razele jucăuşe ale apusului de soare pe Marea Naniwa. Văzuse şi Awaji Eshima, Suma Akashi şi chiar şi Marea Kii reflectînd soarele serii sub cerul senin.<br />
Trupul meu părea paralizat şi-mi curgeau lacrimi întruna. Nu-mi păsa nici dacă stăteam aşa pînă dimineaţă şi mă găseau acolo. N-o să mă scuz în nici un fel.<br />
V-am vorbit mult despre cît de neputincioasă mi-a fost memoria încă din fragedă copilărie, dar trebuie să subliniez că o dată ce învie, este foarte bună. Trecutul nu ne trage înapoi numai spre trecut. Sînt amintiri legate de trecut care au resorturi puternice, iar cînd cel care trăieşte în prezent le atinge, ele se întind brusc şi ne împing înainte, în viitor.<br />
îmi simţeam trupul amorţit, dar mintea orbecăia pe undeva, prin amintiri. Qteva cuvinte plutiră la suprafaţă, dar dispărură şi ele. Am avut impresia că le ajung cu ghearele sufletului, dar s-au ascuns iar. Cuvintele acelea mă chemau. încercau să se apropie de mine, ca să vadă de ce sînt în stare.<br />
„Atenţie la spate, atenţie la exterior, dacă vă întîlniţi, ucideţi pe loc!"<br />
Da, aşa suna prima frază a bine cunoscutului paragraf din Rinzai-roku. Celelalte cuvinte ieşiră apoi curgător: „Cînd îl întîlneşti pe Buddha, ucide-l pe Buddha! Numai aşa te vei salva."<br />
Cuvintele acestea m-au scos din moleşeala în care căzusem. M-am simţit brusc puternic. O parte a minţii îmi tot spunea că acum nu mai are rost să-mi pun planul în aplicare, dar noua mea forţă nu se speria de inutilitate.<br />
234<br />
ULII UC<br />
x*«:>~«ic* Un tx*.«~ IU lUf Lkl IU*-l.1LU1 ^V.1U1 U *-U<br />
inutilă.<br />
Am strîns pînza întinsă lîngă mine şi am băgat-o sub braţ împreună cu perna. M-am ridicat. Am aruncat o privire Templului de aur. Strălucirea Templului din imaginaţia mea începuse să pălească. Balustrada era înghiţită încet-încet de noapte şi pădurea de piloni subţiri îşi pierdu din puritate. Lumina de la suprafaţa apei dispăru şi o dată cu ea şi reflectarea ei pe cornişe. în curînd, toate detaliile s-au ascuns în întuneric şi Templul de aur n-a mai lăsat în urmă decît un contur nedesluşit, negru.<br />
Am fugit. Am luat-o la fugă spre nordul Templului. Picioarele mi se reobişnuiră, am reuşit să nu mă împiedic, întunericul se deschidea treptat în faţa mea şi îmi arăta drumul.<br />
De pe marginea lui Sosei am sărit drept în Templul de aur prin uşa de la intrarea vestică pe care o lăsasem deschisă. Am aruncat perna şi pînza peste grămada care mă aştepta acolo, pregătită.<br />
Vibram de emoţie, mîinile mele umede tremurau. Pe lîngă toate acestea, mi s-au udat şi chibriturile. Primul n-a vrut să se aprindă. Al doilea era pe punctul de a se aprinde, dar s-a rupt. Din al treilea a ţîşnit flacăra şi, cum îl ţineam în bătaia vîntului, îmi lumina spaţiile dintre degete.<br />
Am căutat snopii de paie. Pentru că, deşi i-am tîrît eu însumi pînă aici, i-am pus în trei locuri diferite; am uitat complet unde. Pînă i-am găsit, chibritul s-a stins. M-am ghemuit pe vine lîngă paie şi am aprins două chibrituri deodată.<br />
Focul contura umbrele încîlcite ale grămezilor de paie şi, degajînd o lumină strălucitoare, se răspîndi încet-încet în toate direcţiile. Pe cînd fumul se ridica în aer, focul se ascunse în mormanul acela alb. Apoi, neaşteptat, departe de locul în care stăteam, flăcările au ţîşnit în sus, lansînd rotocoale verzi prin plasa pusă împotriva ţînţarilor. Aveam senzaţia că totul în jurul meu a prins viaţă.<br />
235<br />
p f ^ f<br />
chibrituri la dispoziţie. Am dat fuga la alt colţ al camerei şi, aprinzînd cu grijă chibritul, am mai dat foc unui snop de paie. Flăcările cele noi mi-au ridicat moralul. Cînd ieşeam pe vremuri cu prietenii şi făceam focuri de tabără, eu eram întotdeauna cel mai priceput.<br />
Se înălţă o umbră mare care pîlpîia în Hosui-in. Statuile celor trei Buddha, Amida, Kannon şi Seishi, erau luminate în roşu. Ochii statuii lui Yoshimitsu scăpărară; umbra pîlpîia în spate.<br />
Nici nu simţeam căldura. Cînd am văzut că flăcările ascultătoare au ajuns pînă la ofertoriu, mi-am spus că totul este în ordine.<br />
Uitasem de arsenic şi de cuţitul din buzunar. îmi veni subit ideea să mor în Kukyoch5, înconjurat de flăcări. M-am îndepărtat de foc şi am luat-o la fugă în sus, pe scara îngustă. Nu mi-a dat prin minte să-mi pun întrebarea de ce este deschisă uşa care ducea la Choondo. Bătrînul ghid uitase să închidă uşa de la etajul doi.<br />
Fumul se încolăcea spre mine. Am tuşit. Am privit statuia lui Kannon atribuită lui Keishin şi îngerii-cîntăreţi pictaţi pe tavan. Fumul cuprinse tot nivelul Ch5ondo. Am luat-o la fugă spre următorul nivel şi am încercat să deschid uşa de la Kukyocho. N-a vrut să se deschidă. Era bine încuiată.<br />
Am bătut în uşă. Bătaia a fost puternică probabil, dar zgomotul nu se ciocni de urechile mele. Am bătut cu toată forţa. Simţeam că trebuie să-mi deschidă cineva uşa dinăuntru. Visam să găsesc în Kukyocho un loc în care să mor, dar pentru că fumul porni pe urmele mele, băteam vehement, de parcă-mi căutam un loc de refugiu. Dincolo de uşă nu putea fi decît o cameră mică. în clipa aceea visam că pereţii camerei sînt acoperiţi în întregime cu foiţă aurie, deşi ştiam că de fapt era aproape complet jupuită. Nu sînt în stare să explic cit de disperat tînjeam după cămăruţa aceea strălucitoare pe cînd băteam cu forţă-n uşă. „Dac-aş putea ajunge la ea, gîndeam, totul ar fi în ordine. De-aş putea ajunge la cămăruţa aurie!"<br />
puternice, aşa că m-am izbit cu tot trupul de uşă. N-a vrut să se deschidă.<br />
ChSondo se umpluse de fum. Auzeam sub picioarele mele pîrîitul focului. M-am înecat din pricina fumului, era gata-gata să-mi pierd cunoştinţa. Tuşeam şi băteam în uşă. Uşa nu se deschidea.<br />
în clipa în care mi-am dat însă seama că sînt respins, n-am mai ezitat. M-am strecurat pe trepte în jos. Am fugit pînă la Hosui-in prin vîrtejurile de fum; cred că am trecut şi prin foc. Cînd am ajuns în final la uşa dinspre vest, am ţîşnit pur şi simplu afară. Am luat-p la fugă ca săgeata, neştiind încotro am apucat-o.<br />
Fugeam. Cît de departe am ajuns fără să-mi trag sufletul măcar! Nu-mi amintesc pe unde am trecut. Am ieşit probabil pe poarta mică de lingă Turnul Kyohoku dinspre nord, apoi oi fi trecut şi pe lîngă Pavilionul Myo, am luat-o pe cărarea de munte mărginită de iarbă şi azalee şi am ajuns în vîrful colinei Hidari Daimonji. Da, sigur, pe colina Hidari Daimonji am reuşit să mă întind şi eu, în mijlocul desişului de bambuşi, la umbra pinilor roşietici, să-mi domolesc puţin bătăile nebuneşti ale inimii. Colina aceasta veghea partea de nord a Templului de aur.<br />
Ţipetele unor păsări speriate m-au făcut să-mi revin în simţiri. O pasăre zbură chiar pe lîngă faţa mea, fîlfîind puternic din aripi.<br />
întins pe spate, am privit cerul în noapte. O mulţime de păsări s-au ridicat peste ramurile pinilor roşietici, iar scînteile focului, care începuseră să se rărească, pluteau pe cer deasupra capului meu.<br />
M-am ridicat şi am privit departe, spre Templul de aur. Se auzea un zgomot ciudat dintr-acolo, ca nişte pocnitori. Aveai senzaţia că pîrîie în acelaşi timp încheieturile a nenumăraţi oameni.<br />
Nu se vedea Templul de aur de unde stăteam. Nu se vedea decît un vîrtej imens de fum şi flăcări mari, îndrep-<br />
236<br />
237<br />
tate spre cer. Scînteile se risipiră printre copaci, iai «i m Templului de aur părea presărat cu nisip auriu.<br />
Mi-am încrucişat picioarele şi am rămas cu privirile<br />
aţintite într-acolo.<br />
Mi-am dat apoi seama că tot corpul îmi este numai băşici şi răni, că sîngeram puternic. Degetele-mi erau şi ele pătate de sînge; m-am lovit probabil cînd am bătut în uşă. Mi-am lins rănile ca un animal care a scăpat de urmăritori. Am scos din buzunar sticluţa cu arsenic înfăşurată în batistă şi cuţitul. Le-am aruncat în vale.<br />
Am simţit pachetul cu ţigări în buzunar. Am scos o ţigară şi am început s-o fumez. Mă simţeam ca unul care se aşază la o ţigară după ce a terminat o treabă grea. Voiam să trăiesc.<br />
Capitolul 1.............................. 5<br />
Capitolul II............................. 30<br />
Capitolul III............................ 51<br />
Capitolul IV............................ 76<br />
Capitolul V............................. 100<br />
Capitolul VI............................ 124<br />
Capitolul VII........................... 142<br />
Capitolul VIII........................... 176<br />
Capitolul IX............................ 200<br />
Capitolul X............................. 217<br />
b C<br />
ac ev<br />
Ju. di<br />
foi fii<br />
Cărţile sînt ca oamenii.<br />
Pe multe le intîlneşti la tot pasul, dar<br />
nu-ţi produc nici o impresie: le uiţi imediat.<br />
Cu unele te întîlneşti de nevoie.<br />
Sînt altele pe care<br />
îti aminteşti că le-ai iubit,<br />
dar nu-fi mai spun nimic,<br />
şi cîteva care pur şi simplu<br />
n-au vrut să te iubească.<br />
Dar sînt şi cărţile de care<br />
râmîi cumva îndrăgostit:<br />
crexi că le-ai uitat<br />
si totuşi<br />
m w<br />
le duci atît de tare dorul...<br />
Sau cărţile cărora le-ai presimţit miracolul,<br />
fără să le fi cunoscut vreodată.<br />
Cărţi gata să te iubească,<br />
adunate pentru tine<br />
în colecţia CARTEA DE PE NOPTIERĂ.<br />
Alte apariţii în aceeaşi colecţie:<br />
YASUSHI INOUE Puşca de vînătoare YASUNARI KAWABATA Vuietul muntelui YUKIO MISHIMA După banchet YASUNARI KAWABATA Frumuseţe şi întristare YASUNARI KAWABATA O mie de cocori<br />
ISBN 973-50-0053-9 </strong></div>Anonymoushttp://www.blogger.com/profile/10323077754526858226noreply@blogger.com0