William Gibson - Johnny Mnemonic

                                                                           William Gibson

                                                                       Johnny Mnemonic
                                                       vol. CHROME (Burning Chrome, 1986)


Am băgat arma în geanta Adidas şi am fixat‑o cu patru perechi de şosete de tenis, câtuşi de puţin stilul meu, dar asta şi intenţionam, deoarece dacă ei te cred rudimentar, fii tehnic, iar dacă te cred tehnic, fii rudimentar. Eu sunt un tip extrem de tehnic. De aceea, hotărâsem să fiu cât mai rudimentar cu putinţă. Totuşi, în ziua de azi, trebuie să fii destul de tehnic înainte ca să poţi măcar aspira la rudimentaritate. Am fost nevoit să strunjesc ambele cartuşe de doisprezece dintr‑o bară de alamă, apoi să le încarc singur. Făcusem rost de o microfişă veche, cu instrucţiuni pentru încărcatul manual al gloanţelor; construisem şi o presă cu levier ca să montez amorsele — totul foarte complicat. Ştiam însă că va funcţiona.
Întâlnirea fusese stabilită la Drom, la ora douăzeci şi trei fix, dar am mers cu metroul trei staţii dincolo de peronul cel mai apropiat şi m‑am întors pe jos. Procedură impecabilă.
M‑am privit în peretele cromat al unui chioşc de cafea: chipul de bază, cu trăsături dure, caucaziene, cu un smoc de păr negru şi aspru. Fetele de la „Sub Cuţit" se dădeau în vânt după Sony Mao şi era tot mai greu să le opreşti de‑a adăuga sugestia şic a unei cute epicantice. Probabil că Ralfi Făţosul n‑avea să se lase păcălit, totuşi puteam ajunge până la masa lui.
Dromul este un local îngust, cu barul într‑o parte şi mesele vizavi, plin de peşti şi intermediari, precum şi o mulţime ezoterică de bişniţari. În seara aceea, Surorile Câini Magnetici păzeau uşa şi nu mă încânta defel încerca­rea de a trece de ele, dacă lucrurile mergeau prost înăun­tru. Erau înalte de doi metri şi slabe ca nişte ogari; una neagră, cealaltă albă, însă în rest atât de identice pe cât le putea face chirurgia estetică. Erau amante de ani de zile şi ale dracu' de periculoase în cafteli. Niciodată n‑am ştiut exact care dintre ele fusese bărbat.
Ralfi stătea la masa lui obişnuită. Îmi datora o grămadă de bani. În mintea mea erau stocate sute de megabiţi codificate pe sistem idiot/savant, informaţii la care nu aveam acces în mod conştient. Ralfi le pitise acolo, însă nu se mai întorsese după ele. Doar el le putea scoate, cu o parolă cunoscută numai lui. Serviciile mele nu sunt ieftine, şi timpul suplimentar de stocare se taxează astro­nomic. Iar Ralfi se făcuse nevăzut.
În plus, auzisem că voia să pună un contract pe capul meu. Aşa încât aranjasem să mă întâlnesc cu el în Drom, dar o făcusem ca fiind Edward Bax, importator clandestin, acţionând în ultimul timp la Rio şi Beijing.
Dromul duhnea a bişniţă, o senzaţie metalică de ten­siune nervoasă. Băieţi musculoşi, risipiţi prin mulţime, se încordau unul la celălalt, rânjind subţire şi tăios, unii din­tre ei atât de îngropaţi sub suprastructurile de grefe musculare, încât trăsăturile nu le mai erau omeneşti.
Pardon, pardon, prieteni! E doar Eddie Bax. Eddie cel Iute, Importatorul, cu geanta lui profesională de sport, şi, vă rog, ignoraţi deschizătura aceasta, doar atât de largă cât să‑şi poată strecura mâna dreaptă înăuntru.
Ralfi nu era singur. Din scaunul de lângă el se holbau atente optzeci de kilograme de bivol californian blond, cu artele marţiale citindu‑i‑se în fiecare mişcare.
Eddie Bax cel Iute se instală în scaunul din faţa lor, înainte ca mâinile gorilei să se ridice de pe masă.
— Ai centură neagră? l‑am întrebat curios.
El încuviinţă, scanând în mod reflex cu ochii albaştri relaţiile dintre privirea şi palmele mele.
— Şi eu, am rostit. A mea este aici, în geantă.
Am strecurat mâna prin deschizătură şi am ridicat siguranţa. Clic!
— Două ţevi calibrul doisprezece, cu trăgaciurile legate între ele.
— Asta‑i o carabină, făcu Ralfi, punând o mână grăsuţă şi autoritară pe pieptul bombat, acoperit cu nai­lon albastru, al omului său. Johnny are în geanta lui o armă de foc de pe vremuri.
Se terminase deci cu Edward Bax.
Cred că fusese dintotdeauna Ralfi Cumva, sau Altcumva, dar îşi datora porecla unui capriciu aparte. Având trupul de forma unei pere răscoapte, purta de douăzeci de ani chipul cândva faimos al Creştinului Alb — Creştinul Alb din banda Reggae Ariană, Sony Mao pen­tru cei din generaţia lui şi ultim celebru cântăreţ de rock rasist. Sunt atoateştiutor în privinţa cancanurilor mon­dene.
Creştinul Alb: chip pop clasic, cu muşchii de înaltă definiţie ai cântăreţului şi pomeţii obrajilor dăltuiţi. Luminat angelic dintr‑o parte, din alta superb depravat, însă înapoia feţei aceleia sălăşluiau ochii lui Ralfi, mici, reci şi negri.
— Te rog, spuse el, să rezolvăm chestiunea ca între oameni de afaceri.
Glasul îi era marcat de o sinceritate greţos de insi­nuantă, iar colţurile frumoasei lui guri Creştin Alb erau permanent umede.
— Lewis, continuă el arătând către gorila blondă, este un muşchi. (Lewis rămase impasibil, semănând cu un obiect construit dintr‑o trusă de subansamble.) Tu, Johhny, nu eşti un muşchi.
— Ba sunt, Ralfi, un muşchiuleţ frumos, împănat cu implanturi unde‑ţi poţi depozita rufele murdare, în timp ce tu te duci să târguieşti oameni care să mă ucidă. Dacă priveşti lucrurile din capătul ăsta al genţii mele, Ralfi, se pare că ai de dat nişte explicaţii...
— Totu‑i din cauza ultimului transport, Johnny, suspină el adânc. În calitatea mea de broker...
— Tăinuitor, l‑am corectat eu.
— Ca broker, sunt de obicei foarte atent în privinţa surselor.
— Cumperi numai de la cei care fură cel mai bine. M‑am prins.
Suspină din nou.
— Încerc, rosti el obosit, să nu mă‑ncurc cu proştii. De data asta, mă tem că am făcut tocmai aşa ceva.
Suspină pentru a treia oară şi acela a fost pentru Lewis semnalul de activare al dizlocatorului neural pe care îl fixaseră sub masă, în partea mea.
Am făcut o sforţare supraomenească, căutând să îndoi arătătorul de la mâna dreaptă, dar parcă nu mai eram conectat la el. Simţeam metalul armei şi plasticul gros cu care‑i învelisem plăselele, însă mâinile îmi erau din ceară rece, distante şi inerte. Speram ca Lewis să fie într‑adevăr un simplu muşchi, suficient de tâmp ca să‑mi ia geanta şi să acţioneze degetul meu rigid, dar nu era aşa.
— Am fost foarte îngrijoraţi în legătură cu tine, Johnny. Foarte îngrijoraţi. Ceea ce ai tu acolo este pro­prietate Yakuza. Le‑a furat‑o un prost. Un prost mort, Johnny.
Lewis chicoti.
Totul căpătă atunci înţeles, un înţeles urât, aidoma unor săculeţi cu nisip ud, căzându‑mi în cap. Asasinatele nu reprezentau stilul lui Ralfi. Nici Lewis. Făţosul fusese prins la mijloc, între Fiii Crizantemei de Neon şi ceva ce le aparţinea — sau mai degrabă ceva care era al lor, dar aparţinuse altora. Bineînţeles, Ralfi putea utiliza fraza parolă, pentru a mă azvârli în starea idiot/savant, iar eu aş fi recitat toate tărăşeniile fără să‑mi pot aminti nici măcar un sfert de ton. Pentru un tăinuitor ca Ralfi, atâta ar fi tre­buit să fie suficient. Nu însă şi pentru Yakuza, care ştia, desigur, de Discuri şi nu voia să‑şi facă griji în legătură cu cineva care putea detecta în mintea mea urmele vagi, totuşi permanente, ale programului său. Nu cunoşteam prea multe despre Discuri, deşi auzisem câte ceva, lucruri pe care, de regulă, nu le repetam clienţilor mei. Nu, Yakuza n‑ar fi acceptat aşa ceva, erau aproape nişte dovezi. Or, ei nu ajunseseră acolo unde se aflau acum, lăsând dovezi în urmă. Sau în viaţă...
Lewis rânjea. Cred că privea undeva, îndărătul frunţii mele, şi‑şi imagina cum putea ajunge acolo la modul cel mai anevoios.
— Hei, băieţi, se auzi o voce feminină înapoia umăru­lui meu drept, da' voi nu vă prea distraţi!
— Şterge‑o, jigodie, făcu Lewis fără să‑şi încrunte chipul bronzat.
Ralfi privea totul inexpresiv.
— Fruntea sus! Nu vreţi să cumpăraţi ceva mişto?
Îşi trase un scaun şi se aşeză, înainte ca vreunul dintre ei s‑o poată opri. Abia dacă intra puţin în câmpul meu vizual fix: o fată zveltă, cu ochelari‑oglindă şi păr brunet, tăiat coamă. Purta o jachetă din piele neagră, desfăcută şi lăsând să se vadă un tricou vărgat cu dungi roşii şi negre, diagonale.
— Opt miare gramul.
Lewis pufni exasperat; încercă să‑i dea o palmă şi s‑o azvârle de pe scaun. Cumva, manevra nu reuşi, iar mâna ei se ridică, parcă mângâind în trecere braţul bărbatului. Sângele strălucitor împroşcă masa. Lewis îşi prinse încheietura cu cealaltă mână, sângele prelingându‑se prin­tre degetele ale căror articulaţii se albiseră.
Totuşi fata nu avusese nimic în mâini...
Se părea că gorila va avea nevoie de un capsator de tendoane. Se sculă încet, fără să catadicsească să‑şi împingă scaunul înapoi. Acesta se răsturnă, iar Lewis dispăru tăcut din raza mea vizuală.
— Mai bine s‑ar duce să‑l vadă un medic, comentă fata. E o tăietură nasoală.
— N‑ai idee, replică Ralfi pe un ton dintr‑o dată foarte obosit, cât de mare este rahatul în care te‑ai băgat.
— Nu mai spune! Mister! Dintotdeauna m‑au incitat misterele. De pildă, de ce este aşa de tăcut prietenul tău? Parcă‑i îngheţat. Sau la ce slujeşte asta? ridică ea micuţa telecomandă pe care o luase, nu ştiu cum, de la Lewis.
Ralfi se înverzi.
— Nu vrei, ă‑ă‑ă, nu vrei un sfert de milion să‑mi dai chestia aia şi să te duci să te plimbi?
O mână dolofană se ridică nervoasă, mângâind chipul prelung şi palid.
— Ceea ce vreau, pocni ea din degete, iar telecomanda se învârti şi sclipi, este să muncesc. O slujbă... Băiatul tău s‑a rănit la mână. Totuşi, un sfert merge ca avans.
Ralfi răsuflă exploziv şi începu să râdă, arătându‑şi dinţii care nu fuseseră menţinuţi la standardul Creştinului Alb. Fata întrerupse dizlocatorul.
— Două milioane, am rostit.
— Omul meu, zâmbi ea. Ce‑i în geantă?
— O carabină.
— Rudimentar.
Ar fi putut să fie un compliment.
Ralfi nu zise nimic.
— Îmi zice Milioane. Molly Milioane. Vrei să ieşim de aici, şefule? Tipii au început să se zgâiască.
Se ridică. Purta pantaloni din piele de culoarea sângelui uscat.
Abia atunci mi‑am dat seama că lentilele‑oglindă erau implantate chirurgical, argintul înălţându‑se lin din pomeţii obrajilor şi sigilând ochii în orbite. Am zărit acolo, în două exemplare, noul meu chip.
— Eu sunt Johnny, i‑am spus. Îl luăm cu noi pe dom­nul Făţos.
Tipul aştepta afară. Semăna cu oricare alt tehnician turist obişnuit, cu sandale din plastic şi o bluză hawaiană ridicolă, imprimată cu reclamele celui mai popular micro­procesor al firmei; un individ scund şi blând, genul care se îmbată cu sake într‑un bar ce serveşte sărăţele miniatu­rale din orez, garnisite cu alge. Părea exact tipul de om care cântă imnul corporaţiei şi plânge, scuturând la nesfârşit mâna barmanului. Iar peştii şi bişniţarii îl lasă în pace, citându‑l drept conservator incoruptibil. Puţin dis­pus să dea mai mult, mereu atent la creditul personal.
După cum am dedus mai târziu, probabil că îi amputa­seră vârful degetului mare de la mâna stângă, undeva înainte de prima articulaţie, înlocuindu‑l cu o proteză, şi apoi scobiseră ciotul, montând un mosor şi o bucşă reali­zate dintr‑un diamant sintetic Ono Sendai. După aceea, bobinaseră cu atenţie, pe un mosor, trei metri de filament monomolecular.
Molly intră într‑un schimb de replici cu Surorile Câini Magnetici, oferindu‑mi posibilitatea de a‑l scoate pe Ralfi din încăpere, apăsându‑i uşor geanta de spinare. Ea părea că le cunoaşte pe cele două. Am auzit‑o pe negresă râzând.
Am înălţat ochii dintr‑un fel de reflex, poate pentru că nu mă obişnuisem niciodată cu arcurile aeriene de lumină şi cu umbrele domurilor geodezice de deasupra lor. Probabil că asta m‑a salvat.
Ralfi continua să meargă, însă nu cred că se gândea la evadare. Presupun că renunţase deja. Pesemne că bănuia cam ce ne aşteaptă.
Mi‑am coborât privirea la timp ca să‑l văd explodând.
Reluarea cu maximum de memorie îl arată pe Ralfi păşind, în clipa când micuţul tehnician apare, nu se ştie de unde, zâmbind. Schiţează începutul unei plecăciuni şi degetul stâng îi cade. Un truc de scamator... Degetul atârnă suspendat. Oglinzi? Sârme? Ralfi se opreşte cu spa­tele spre noi, iar la subsuorile costumului său alb de vară apar semiluni întunecate de transpiraţie. Ştie. Trebuie să fi ştiut. Apoi, vârful degetului, greu ca plumbul, descrie un fulgerător arc de yo‑yo şi firul invizibil care‑l leagă de mâna asasinului trece lateral prin ţeasta lui Ralfi, chiar pe deasupra sprâncenelor, se ridică în sus şi coboară, spintecând în diagonală trupul de forma unei pere, de la umăr până la coaste. Inciziile sunt atât de fine, încât nu curge sânge deloc, până ce sinapsele dau rateuri şi primele tremurături lasă trupul în voia gravitaţiei.
Ralfi s‑a desfăcut într‑un nor trandafiriu de fluide, cele trei secţiuni inegale rostogolindu‑se pe dalele trotua­rului în cea mai desăvârşită linişte.
Am ridicat brusc geanta de sport şi mâna mi‑a tresărit. Reculul aproape mi‑a frânt încheietura.


Probabil că ploua; panglici de apă se revărsau dintr‑un geodezic fisurat, împroşcând pavajul din faţa noastră. Ne‑am ghemuit în spaţiul strâmt dintre un butic chirurgi­cal şi o prăvălie de antichităţi. Molly tocmai azvârlise o privire după colţ şi‑mi anunţase prezenţa unui singur modul Volks înaintea Dromului, fulgerând lumini roşii. Îl adunau cu făraşul pe Ralfi. Puneau întrebări.
Eram acoperit cu scame albe şi pârlite. Şosetele de te­nis... Geanta era o manşetă zdrenţuită, din plastic, în jurul încheieturii.
— Nu‑nţeleg cum dracu' l‑am scăpat.
— Pentru că‑i iute, foarte iute. Îşi prinse genunchii cu braţele şi se legănă înainte şi înapoi pe călcâiele cizmelor. Sistemul lui nervos e amplificat. E un model de comandă specială. Zâmbi şi chicoti încântată. O să‑i vin eu de hac. Diseară. Este cel mai bun, numărul unu, cel mai scump, ultimul răcnet.
— Îţi spun eu ce‑o să faci: pentru alea două milioane mă scoţi de‑aici. Amicul tău a fost, cu siguranţă, crescut într‑o cuvă din Chiba City. E un asasin Yakuza.
— Chiba... Mda... Vezi tu, şi Molly a fost în Chiba.
Îşi arătă palmele cu degetele uşor desfăcute, suple, lungi, foarte albe faţă de unghiile lăcuite stacojiu. Zece lame ţâşniră din tecile lor de sub unghii, fiecare lamă un bisturiu îngust, cu două tăişuri, din oţel albăstrui.


Nu petrecusem niciodată multă vreme în Oraşul Nopţii. Nimeni de acolo nu avea ceva de ţinut minte pen­tru care să mă plătească, dimpotrivă, cei mai mulţi plăteau cu regularitate ca să fie uitaţi. Generaţii de franc­tirori spărseseră neoanele, până când echipele de întreţinere renunţaseră să le mai repare. Chiar şi la amiază, arcurile erau negre ca funinginea pe fundalul sidefiu.
Unde te duci când cea mai bogată organizaţie crimi­nală din lume te caută cu degete calme şi îndepărtate? Unde te ascunzi de Yakuza cea atât de puternică, încât are comsateliţi şi cel puţin trei navete? Yakuza este realmente un trust multinaţional, precum ITT şi Ono‑Sendai. Cu cincizeci de ani înainte de naşterea mea, Yakuza absorbise deja Triadele, Mafia şi Uniunea Corsicană.
Molly avea un răspuns: te ascunzi în iad, în cercul cel mai de jos, unde orice influenţă exterioară generează unde concentrice, rapide, de ameninţare violentă. Te ascunzi în Oraşul Nopţii. Ba, şi mai bine, te ascunzi dea­supra Oraşului Nopţii, deoarece iadul este răsturnat şi fundul lui atinge cerul, cerul pe care Oraşul Nopţii nu‑l vede niciodată, asudând sub propriul firmament de răşină acrilică, sus, unde Jo Tekii se pitesc în beznă, ca himerele catedralelor, cu ţigările de contrabandă atârnându‑le între buze.
Ea mai avea şi un alt răspuns.
— Deci eşti încuiat şi sigilat, da, Johnny‑san? Fără gardă, n‑ai cum pune mâna pe program?
Mă conduse în umbrele aflate dincolo de platforma strălucitoare a metroului. Pereţii din beton erau acoperiţi cu inscripţii adunate de ani de zile, într‑o metamâzgăleală de furie şi frustrare.
— Datele stocate sunt introduse prin mai multe pro­teze antiautistice microchirurgicale, am recitat una din versiunile de rutină ale reclamei mele. Codul clientului este înregistrat pe un cip special. Cu excepţia Discurilor, despre care, în meseria noastră, nu ne place să vorbim, nimeni n‑are acces la gardă. Nici prin drog, nici prin tor­tură, nici prin operaţie. Eu nu o cunosc şi n‑am cunoscut‑o niciodată.
— Discuri? Ca alea magnetice?
Am ieşit într‑o piaţetă pustie. Câteva figuri umbrite ne urmăreau dinapoia unei tarabe improvizate, acoperite cu capete de peşti şi fructe putrede.
— Detectori de Interferenţe Superconductiv Cuanti­ficaţi. Folosite în timpul războiului pentru descoperirea submarinelor şi depistarea cibersistemelor inamice.
— Da? Materiale de‑ale marinei? Din război? Ele ţi‑ar putea citi cipul?
Molly se opri şi i‑am simţit ochii privindu‑mă dinapoia oglinzilor gemene.
— Chiar şi modelele primitive pot măsura un câmp magnetic cu intensitatea de o miliardime din puterea forţei geomagnetice. Este ca şi cum ai izola o şoaptă din mijlocul unui stadion ovaţionând.
— Gaborii pot face chestii de‑astea, cu microfoane parabolice şi lasere.
— Însă datele rămân în siguranţă, s‑a revoltat mândria mea profesională. Nici un guvern nu va accepta ca poliţiştii să utilizeze Discuri, nici măcar la nivelul secu­rităţii de categorie grea. Prea multe ocazii de giumbuşlu­curi interdepartamentale... este foarte posibil să te watergateze.
— Materiale de‑ale marinei, surâse Molly, şi zâmbetul ei sclipi în beznă. Marină... Am un prieten care a fost în marină, unul Jones. Cred c‑ar fi bine să‑l cunoşti. Însă e toxicoman, trebuie să‑i ducem ceva...
— Un dependent?
— Un delfin.


Era mai presus decât un delfin, deşi poate că din punctul de vedere al unui delfin era ceva mai puţin. L‑am privit, răsucindu‑se leneş în bazinul lui galvanizat. Apa se revărsă peste margini, udându‑ne pantofii. O rămăşiţă din ultimul război. Un ciborg.
Se ridică din apă, arătându‑ne plăcile blindate de pe coaste, un fel de calambur vizual, cu graţia aproape pier­dută sub armura articulată, stângace şi preistorică. De fie­care parte a craniului, două proeminenţe identice adăposteau unităţile senzoriale. Pe porţiunile expuse ale pielii sale alb‑cenuşii sclipeau cicatrici argintii.
Molly fluieră. Jones bătu din coadă şi o altă cascadă de apă se revărsă peste marginile rezervorului.
— Ce‑i aici?
M‑am zgâit la formele vagi din umbră, la lanţurile ru­ginite şi obiectele acoperite cu prelate. Deasupra bazinu­lui atârna o ramă grosolană din lemn, în interiorul căreia se zăreau şiruri de beculeţe colorate pentru pomul de Crăciun, prăfuite.
— Parc de distracţii. Grădină zoologică şi circ lao­laltă. „Vorbiţi cu balena‑soldat." Chestii de‑astea... Ce mai balenă e şi Jones...
Delfinul plescăi iarăşi din coadă şi mă fixă cu un ochi trist şi bătrân.
— Cum comunică?
Brusc, am simţit nevoia să plec.
— Aici e şmecheria. Zi „salut", Jones!
Toate becurile se aprinseră simultan. Străluceau în roşu, alb şi bleumarin.

RABRABRAB
RABRABRAB
RABRABRAB
RABRABRAB
RABRABRAB

— Se pricepe la simboluri, înţelegi, dar codul e limi­tat. În marină îl branşăm la un display audio‑video.
Molly scoase un pacheţel îngust din buzunarul jache­tei.
— Praf pur, Jones. Vrei?
Delfinul încremeni în apă şi începu să se scufunde. Am simţit o teamă ciudată, amintindu‑mi că nu era peşte şi se putea îneca.
— Vrem cheia băncii lui Johnny, Jones. Cât mai repede!
Luminile pâlpâiră, apoi se stinseră.
— Dă‑i drumul, Jones!

B
BBBBBBB
B
B
B

Becuri bleumarin în cruce.
Întuneric.
— E pur! Şi fără alte probleme. Haide, Jones.

AAAAAAAAA
AAAAAAAAA
AAAAAAAAA
AAAAAAAAA
AAAAAAAAA

Lumina albă de sodiu scăldă trăsăturile lui Molly într‑un monocrom total, săpând umbre adânci sub pomeţi.

R RRRRR
R R .
RRRRRRRRR
R R
RRRRR R

Braţele zvasticii roşii se curbau în lentilele ei argintii.
— Dă‑i‑l, am spus. M‑am prins.
Ralfi Făţosul... Pic de imaginaţie!
Jones îşi urcă jumătate din corpul mătăhălos pe mar­ginea bazinului şi, pentru o clipă, am crezut că metalul va ceda. Molly înfipse seringa între două plăci ale blindaju­lui. Propulsorul fâsâi. Configuraţii luminoase explodară violent şi haotic prin ramă, apoi se stinseră.
L‑am lăsat plutind şi răsucindu‑se languros în apa întunecată. Poate că visa la războiul său din Pacific, la ciberminele pe care le dezamorsase, strecurându‑se uşurel în circuitul lor cu Discul folosit pentru a culege parola caraghioasă a lui Ralfi, din cipul îngropat în capul meu.
— Înţeleg că au greşit la demobilizare lăsându‑i echipamentul intact, totuşi, cum poate deveni dependent de heroină un delfin cibernetic?
— Războiul, îmi explică fata. Aşa erau toţi. Marina s‑a ocupat de chestia asta. Altfel, cum i‑ar fi ţinut să lucreze pentru ei?


— Nu‑s sigur că‑i o afacere prea bună, făcu piratul, căutând să obţină un preţ cât mai mare. Specificaţii de coordonate pentru un comsatelit neoficial...
— Mai iroseşte‑mi tu timpul şi n‑o să mai vezi nici un fel de afacere, zise Molly, aplecându‑se peste biroul din plastic scrijelit şi împungându‑l pe bărbat cu degetul arătător.
— Atunci de ce nu vă cumpăraţi microundele din altă parte?
În spatele chipului Mao, era un tip dur, născut pro­babil chiar în Oraşul Nopţii.
Mâna ei se deplasă fulgerător în josul hainei individului, spintecându‑i complet un rever, fără măcar să mototo­lească ţesătura.
— Încheiem târgul, sau nu?
— Îl încheiem, încuviinţă el, privindu‑şi reverul dis­trus, cu ceea ce intenţiona să fie doar un interes politicos. Batem palma.
În vreme ce studiam cele două casetofoane abia cumpărate, Molly scoase din buzunarul cu fermoar, de la încheietura mâinii, biletul pe care i‑l dădusem. Îl despături şi‑l citi în linişte, mişcând uşor buzele. După aceea, înălţă din umeri:
— Asta‑i tot?
— Dă‑i drumul, i‑am făcut semn şi‑am apăsat simul­tan pe butoanele ÎNREGISTRARE ale aparatelor.
— Creştinul Alb, rosti ea, şi Banda Reggae Aeriană.
Credinciosul Ralfi, un fan până în ultima clipă...
Tranziţia în starea idiot/savant este întotdeauna mai puţin bruscă decât mă aştept. Paravanul postului pirat era o agenţie turistică falimentară, situată într‑un cub paste­lat ce adăpostea un birou, trei scaune şi un poster decolo­rat cu o staţiune balneară orbitală, elveţiană. Două păsări turnate din sticlă şi cu picioarele din tablă sorbeau mono­ton dintr‑o ceaşcă de polistiren umplută cu apă, aflată pe un raft, înapoia umărului lui Molly. Când am intrat în transă, şi‑au iuţit treptat mişcările, până ce crestele lor din pene fluorescente s‑au transformat în arcuri solide de culoare. Ledurile care băteau secundele ceasului din plastic de pe perete deveniră grile pulsând fără noimă, iar Molly şi băiatul cu chip de Mao se înceţoşară, braţele lor mişcându‑se uneori cu viteza sacadată a insectelor, în gesturi fantomatice. Apoi totul se topi într‑un peisaj sta­tic, rece şi cenuşiu, şi într‑o poezie monotonă, rostită într‑un limbaj artificial.
Am recitat aşa programul furat al răposatului Ralfi, vreme de trei ore.


Promenada măsoară patruzeci de kilometri de la un capăt la celălalt, o suprapunere neregulată de domuri Fuller, acoperind ceea ce a fost, cândva, o arteră suburbană. Dacă într‑o zi limpede arcurile se sting, o aproximare cenuşie a luminii solare se filtrează prin straturile de acri­lic, un peisaj asemănător cu schiţele din temniţă ale lui Giovanni Piranesi. Ultimii trei kilometri din extremitatea sudică acoperă Oraşul Nopţii. Acolo nu se plătesc taxe sau servicii publice. Arcurile de neon sunt moarte, iar geo­dezicele s‑au înnegrit de la fumul focurilor de gătit ce ard de decenii. În bezna aproape totală a unei amieze în Oraşul Nopţii, cine mai observă câteva duzini de copii nebuni, pierduţi printre grinzi?
Suiam de două ore pe scări din beton sau oţel, cu trepte făcute din traverse perforate, pe lângă poduri rulante abandonate şi utilaje prăfuite. Pornisem din ceea ce părea a fi un atelier de întreţinere părăsit, plin ochi cu plafoniere triunghiulare. Totul fusese acoperit cu acelaşi strat uniform de graffiti‑uri făcute cu spray: nume de găşti, iniţiale, date vechi de la începutul secolului... Inscripţiile ne însoţeau rărindu‑se treptat, până când se repeta, la intervale, o singură denumire: JO TEK. Cu majuscule din care se prelingea vopseaua.
— Cine‑i Jo Tek?
— Nu noi, şefule. Molly urcă o scară tremurătoare din aluminiu şi dispăru printr‑un orificiu dintr‑o placă de plastic ondulat. Joasă tehnică, joasă tehnologie...
Plasticul îi atenua glasul. Am urmat‑o, frecându‑mi încheietura care mă durea.
— Jo Tekii ar considera carabina aia a ta ceva de‑a dreptul jalnic.
O oră mai târziu, m‑am târât prin altă gaură, tăiată neregulat cu fierăstrăul într‑o foaie de melamină curbată şi am întâlnit primul meu Jo Tek.
— E‑n regulă, făcu Molly punându‑mi mâna pe umăr. Ăsta‑i Câine. Salut, Câine!
În fasciculul îngust al lanternei ei stilou, tipul ne privi cu singurul său ochi, apoi scoase încet o limbă lungă, groasă şi cenuşie, lingându‑şi caninii uriaşi. M‑am întrebat cum de considerau drept joasă tehnologia transplanturi­lor mugurilor dentari de la dobermani. Imunosupresorii nu cresc chiar în copaci.
— Moll!
Dinţii supradezvoltaţi îi stânjeneau vorbirea. Un fir de salivă îi atârna de buza inferioară, răsucită.
— 'm auzit venind. De mult.
Putea să aibă vreo cincisprezece ani, dar colţii şi un mozaic strălucitor de cicatrici se combinau cu orbita goală, oferind o mască de totală bestialitate. Trebuise timp şi un anumit gen de creativitate pentru a asambla chipul acela, iar atitudinea lui îmi spunea că‑i plăcea să trăiască înapoia acelei înfăţişări. Purta o pereche de blugi mizerabili, negri de funingine şi strălucitori în lungul cutelor. Pieptul şi picioarele îi erau goale. Îşi strâmbă gura într‑un fel de zâmbet.
— 'teţi urmăriţi.
Departe, jos, în Oraşul Nopţii, un vânzător de apă îşi lăuda marfa.
— Merg sârmele, Câine?
Molly deplasă fasciculul în lateral şi‑am zărit nişte cabluri subţiri, prinse de bolţuri cu urechi care dispăreau dincolo de margine.
— Stinge dracu' lumina!
Fata îl ascultă.
— De ce ăla care vă urmăreşte n‑are lumină?
— N‑are nevoie. I‑un tip pe nasoale, Câine. Dacă san­tinelele tale încearcă să‑i dea vânt, or s‑ajungă acasă în bucăţele uşor manevrabile.
— Ăsta‑i prieten‑prieten, Moll?
Părea agitat. I‑am auzit tălpile foindu‑se pe melamină uzată.
— Nu. Dar e omul meu. Iar ăsta, mă pocni ea pe umăr, e un prieten. Ai înţeles?
— Sigur, încuviinţă băiatul fără prea mare entuziasm.
Se îndreptă către marginea platformei, acolo unde erau bolţurile. Începu să ciupească un fel de mesaj pe cablurile întinse ca nişte strune.
Oraşul Nopţii se întindea sub noi precum un oraş‑jucărie pentru şobolani; ferestruicile erau luminate de lumânări, numai câteva pătrate fiind mai strălucitoare, de la lanterne cu baterii sau lămpi cu carbid. Mi‑am imaginat bătrânii înaintea interminabilelor jocuri de domino, sub picăturile mari şi calde de apă, căzând din rufele ude, întinse pe pilonii dintre cocioabele de melamină. După aceea am încercat să mi‑l închipui pe el, urcând răbdător prin întuneric, cu sandalele şi bluza hidoasă de turist, calm şi fără grabă. Oare cum ne urmărea?
— Simplu, făcu Molly. Ne adulmecă.


— Fumezi?
Câine scoase din buzunar un pachet mototolit şi extrase o ţigară turtită. Mi‑am aprins‑o cu un chibrit de bucătărie şi la lumina lui am privit marca. Filtre Yiheyuan. Fabrica de ţigarete Beijing. Am decis că Jo Tekii erau contrabandişti. Câine şi Molly reveniră la discuţia lor, care părea a se învârti în jurul dorinţei fetei de‑a folosi o anu­mită părticică din proprietatea Jo Tekilor.
— Ţi‑am făcut multe favoruri, gagiule. Vreau po­deaua aia. Şi vreau muzica.
— Tu nu eşti Jo Tek...
Cam aşa au vorbit aproape un kilometru întortocheat, Câine conducându‑ne pe pasarele tremurătoare şi în susul unor scări de frânghie. Jo Tekii îşi lipesc plasele şi hogeacurile de pereţii oraşului cu cocoloaşe de epoxid şi dorm deasupra abisului în hamace din plasă. Patria lor este atât de rarefiată, încât în unele locuri nu există altceva decât fante pentru mâini şi picioare, decupate în traversele geo­dezicelor.
Podeaua Ucigaşă, aşa îi spunea Molly. Târându‑mă după ea, alunecând cu pantofii cei noi ai lui Eddie Bax pe metalul tocit şi melamină umedă, m‑am întrebat cum de putea fi mai periculoasă decât restul teritoriului. În acelaşi timp, am simţit că protestele lui Câine reprezentau un ritual şi că, de fapt, Molly era deja sigură că va obţine ceea ce voia.
Undeva sub noi, Jones dădea roată bazinului său, simţind primele spasme ale mahmurelii post‑drog. Poliţia îi pisa pe obişnuiţii Dromului cu întrebări despre Ralfi. Cu ce se ocupa? Cine‑l însoţise la plecare din local? Iar Yakuza îşi întindea tentaculele fantomatice peste băncile de date ale oraşului, căutând imagini vagi ale mele, reflec­tate în numere de conturi, tranzacţii de asigurări, note de plată. Suntem o economie a informaţiilor. Asta te învaţă încă din şcoală. Ceea ce nu‑ţi spun este că‑i imposibil să te deplasezi, să trăieşti sau să operezi, indiferent la ce ni­vel, fără să laşi urme, biţi, fragmente — aparent lipsite de sens — de informaţii personale. Fragmente ce pot fi recuperate, amplificate...
Până acum însă, piratul va fi expediat mesajul nostru pentru transmisia prin cutie neagră spre comsatelitul Yakuza. Un mesaj simplu: Retrageţi‑vă copoii sau vă facem public programul.
Programul... N‑aveam nici o idee ce conţinea. Nu ştiu nici măcar acum. Eu doar recit poezia, fără să pricep nimic. Erau probabil date de cercetare, Yakuza ocupându‑se de formele avansate ale spionajului industrial. O afacere manierată; furi de la Ono‑Sendai, de pildă, apoi le păstrezi datele pentru răscumpărare, ameninţând să distrugi avansul tehnologic de cercetare al conglomeratului, făcându‑l public.
De ce însă nu puteau juca mai mulţi jocul acesta? N‑ar fi fost mai fericiţi să aibă ce revinde lui Ono Sendai, mai fericiţi decât ar fi fost cu moartea unui Johnny din Fundătura Amintirii?
Programul lor luase drumul unei adrese din Sidney, într‑un loc unde se păstra corespondenţa clienţilor şi nu se puneau întrebări, dacă plăteai un mic avans. Îl trimisesem cu poşta de clasa a patra, de suprafaţă. Ştersesem cea mai mare parte din cealaltă copie, iar în locul respectiv înregistrasem mesajul nostru, lăsând din program doar atât cât era necesar ca să fie identificat.
Încheietura mâinii mă durea. Voiam să mă opresc, să mă întind pe jos, să dorm. Ştiam că în curând mâna îmi va ceda şi aveam să mă prăbuşesc, ştiam că pantofii negri şi ascuţiţi, cumpăraţi pentru seara rolului meu de Eddie Bax, urmau să‑şi piardă priza şi să mă trântească în Oraşul Nopţii. Ucigaşul se ridica însă în mintea mea precum o hologramă religioasă ieftină, strălucind, cipul mărit de pe cămaşa lui hawaiană semănând cu fotografia de recu­noaştere a unui nucleu urban sortit pieirii.
De aceea, i‑am urmat pe Câine şi pe Molly prin cerul Jo Tek, cu piloni improvizaţi şi construit din resturi pe care nici măcar Oraşul Nopţii nu le mai dorea.
Podeaua Ucigaşă avea latura de opt metri. Un uriaş ţesuse cu cablu de oţel printr‑un depozit de fiare vechi, apoi îl tensionase. Scârţâia la orice mişcare şi se mişca întruna, legănându‑se în sus şi în jos, pe măsură ce Jo Tekii sosiţi se instalau pe băncile înconjurătoare, confecţionate din melamină. Lemnul era argintiu de vechime, lustruit de folosinţa îndelungată şi adânc scrijelit cu iniţiale, ameninţări şi declaraţii pasionale. Gradenele erau suspendate de un set separat de cabluri, ce se pier­deau în bezna de dincolo de lumina albă, crudă, a celor două reflectoare străvechi, agăţate deasupra Podelei.
O fată cu dinţii ca ai lui Câine sări în patru labe pe Podea. Avea sânii tatuaţi cu spirale indigo. Traversă Podeaua râzând, încleştându‑se cu un băiat care bea un lichid întunecat, dintr‑un bidon de un litru.
Cicatricele şi tatuajele erau la modă printre Jo Teki. Şi dinţii... Curentul electric furat pentru iluminarea Pode­lei Ucigaşe părea să facă excepţie de la estetica lor gene­rală, făcută în numele unui... ritual, sport, artă? Nu ştiam, dar înţelegeam că Podeaua reprezenta ceva special. Părea să fi fost construită pe parcursul câtorva generaţii.
Ţineam sub haină arma inutilă.
Duritatea şi greutatea ei mă reconfortau, deşi nu mai aveam gloanţe. Brusc, mi‑am dat seama că nu înţelegeam ce se întâmplă, sau ce urma să se întâmple. Aceasta era na­tura jocului meu; îmi petrecusem majoritatea vieţii ca un receptacul orb, aşteptând să fiu umplut cu cunoştinţele altora, apoi golit, bolborosind limbi sintetice pe care nu le pricepusem niciodată. Un tip extrem de tehnic. Sigur că da!
Atunci am constatat că Jo Tekii amuţiseră.
Bărbatul se afla acolo, la marginea zonei luminate, inspectând cu calmul unui turist Podeaua Ucigaşă şi gale­ria de Jo Teki tăcuţi. Ochii ni s‑au întâlnit pentru prima dată, cu o recunoaştere reciprocă, şi memoria mea a ţăcănit. Paris şi lungile Mercedesuri electrice lunecând în ploaie, spre Notre Dame; sere mobile, chipuri japoneze îndărătul geamurilor şi o sută de Nikonuri înălţându‑se într‑un fototropism orb, flori de oţel şi cristal. Înapoia ochilor săi, după ce mă găsi, se năşteau aceleaşi diafragme zumzăind.
M‑am uitat după Molly Milioane, dar dispăruse.
Jo Tekii se dădură în lături, lăsându‑l să urce pe mela­mină. El făcu o plecăciune, surâzând, îşi scoase sandalele, aliniindu‑le perfect una lângă cealaltă, apoi coborî pe Podeaua Ucigaşă. Se îndrepta spre mine, traversând plasa aceea oscilantă, făcută din resturi, cu uşurinţa unui turist care străbate mocheta sintetică a oricărui hotel obişnuit.
Molly sări pe Podea, punând‑o în mişcare.
Podeaua zbieră.
Avea pe ea microfoane amplificate, doze acustice pe cele patru arcuri groase din colţuri şi microfoane de contact, lipite aleator cu bandă adezivă de o serie de frag­mente metalice ruginite. Pe undeva, Jo Tekii aveau un sintetizator şi un amplificator, şi abia acum am observat formele difuzoarelor atârnate sus, deasupra luminii alb‑orbitoare a reflectoarelor.
O tobă electronică începu să bată regulat, ca un metronom, aidoma unei inimi amplificate.
Molly îşi scoase jacheta din piele şi cizmele; tricoul ei nu avea mâneci, iar pe braţele subţiri se zăreau urmele vagi ale indicatoarelor circuitelor implantate în Chiba City. Blugii de piele luceau în lumina reflectoarelor, începu să danseze.
Făcu o genuflexiune, cu picioarele albe încordate pe un rezervor de benzină turtit, şi Podeaua Ucigaşă porni să salte, răspunzând. Zgomotul pe care‑l producea aducea cu sfârşitul lumii, se părea că sârmele care fixau etajul plesni­seră şi şfichiuiau cerul.
Asasinul se balansă câteva clipe, după aceea se mişcă, apreciind perfect ondulările Podelei, aidoma unui om care păşeşte de pe o piatră pe alta, într‑o grădină orna­mentală.
Îşi desprinse vârful degetului cu graţia unui individ obişnuit cu eticheta şi‑l azvârli spre Molly. Sub reflec­toare, filamentul părea un fir strălucitor de curcubeu. Fata se aruncă pe burtă, rostogolindu‑se, şi sări în pi­cioare când firul monomolecular vâjâi pe lângă ea; ghearele de oţel ţâşniră în lumină cu ceea ce trebuie să fi fost un re­flex automat de apărare.
Ritmul tobei se înteţi şi Molly se legănă o dată cu el, părul ei negru fluturând sălbatic în jurul lentilelor mate din argint, gura subţire întinzând buzele concentrate. Podeaua Ucigaşă bubuia şi urla, iar Jo Tekii zbierau aţâţaţi.
Bărbatul retracta filamentul într‑un cerc rotitor, larg de un metru, de o policromie spectrală, şi‑l învârti înaintea lui, cu mâna fără un deget ţinută la nivelul sternului. Un scut.
Atunci Molly păru că declanşează ceva din interior şi acela fu adevăratul început al dansului ei de câine turbat. Sări, răsucindu‑se, fandând lateral şi ateriză cu ambele tălpi pe un bloc motor cablat direct la unul dintre arcurile spirale. Mi‑am dus palmele căuş la ureche şi am căzut în genunchi într‑un vârtej sonor, crezând că Podeaua şi tribu­nele cădeau spre Oraşul Nopţii şi mi‑am închipuit că tre­ceam prin cocioabe şi rufe ude, explodând pe caldarâm ca nişte fructe putrede. Cablurile nu cedară însă, iar Podeaua Ucigaşă se ridică şi coborî, precum o mare nebună din metal. Şi Molly dansa pe ea.
În cele din urmă, înainte ca el să atace pentru ultima dată cu filamentul, am zărit ceva pe chipul lui, o expresie care parcă nu i se potrivea. Nu era teamă, dar nici furie. Cred că era neîncredere, o neînţelegere uluită, amestecată cu repulsie pur estetică faţă de ceea ce vedea, auzea... şi i se întâmpla. Retractă firul rotitor, micşorând discul fanto­matic până la mărimea unei farfurii, apoi duse braţul dea­supra capului şi‑l coborî brusc, vârful degetului arcuindu‑se ca o fiinţă vie spre Molly.
Podeaua o purtă în jos, molecula trecându‑i pe deasu­pra capului; după aceea Podeaua se înălţă, ridicându‑l pe bărbat în calea moleculei‑filament ce revenea. Ar fi tre­buit să treacă inofensivă peste el şi să se retragă în cavita­tea dură ca diamantul. Îi reteză însă mâna, chiar deasupra încheieturii. În faţa lui, în Podea, era o gaură şi bărbatul plonjă prin ea ca un scufundător, cu o graţie ciudată, deliberată, un kamikaze învins în căderea lui către Oraşul Nopţii. Pe de o parte, cred eu, s‑a azvârlit ca să‑şi cumpere câteva secunde din demnitatea tăcerii. Molly îl ucisese cu şocul altei culturi.
Jo Tekii urlară, dar cineva deconectă amplificatorul şi Molly călări în tăcere Podeaua Ucigaşă, ţinându‑se acum cu mâinile, cu chipul alb şi imobil, până când balansul înce­tini şi se auzi doar ţiuitul slab al metalului şi scrâşnetul ruginii pe rugină.
Am căutat pe Podea mâna retezată, însă n‑am mai găsit‑o. Am dat numai peste o curbă delicată într‑o bucată de oţel ruginit, pe unde trecuse firul monomolecular. Marginile ei erau strălucitoare, cromate parcă.


N‑am aflat niciodată dacă Yakuza ne acceptase termenii, sau dacă măcar primise mesajul nostru. Din câte ştiu eu, programul lor continuă să‑l aştepte pe Eddie Bax, pe un raft, în odaia din dos a unui magazin de cadouri de la nivelul trei al lui Sidney Central 5. Probabil că au revândut lui Ono Sendai originalul cu luni în urmă. Sau poate că au recepţionat transmisiunea piratului, deoarece n‑a mai venit nimeni să mă caute şi a trecut aproape un an. Dacă va veni, îl aşteaptă un urcuş lung, prin beznă, pe lângă santinelele lui Câine, iar eu nu prea mai semăn cu Eddie Bax. Am lăsat‑o pe Molly să aibă grijă de asta, cu un anestezic local. Noii mei dinţi s‑au dezvoltat aproape complet.
M‑am hotărât să rămân aici, sus. Când privisem peste Podeaua Ucigaşă, înainte de sosirea asasinului, înţelese­sem cât eram de gol pe dinăuntru. Şi mai ştiam că mă sătu­rasem să fiu un recipient pentru depozitare. Aşa încât acum cobor şi‑l vizitez pe Jones aproape în fiecare noapte.
Suntem parteneri, Jones, eu şi, bineînţeles, Molly Milioane. Molly ne aranjează afacerile în Drom. Jones stă tot în parcul de distracţii, dar are un bazin mai mare, cu apă sărată pe care i‑o aduce săptămânal un camion‑cisternă. Are şi droguri, atunci când simte nevoia. Cu copiii vorbeşte tot prin intermediul ramei cu becuri, însă cu mine discută pe un display nou, într‑o baracă pe care am închiriat‑o acolo, un display mai bun decât cel folosit în Marină.
Face bani frumoşi, mai frumoşi decât câştigam eu înainte, pentru că Discul lui Jones poate citi urmele oricăror date stocate cândva în mine şi mi le oferă pe display, în limbaje pe care le pot înţelege. În felul acesta, aflăm multe despre clienţii mei anteriori. Iar într‑o bună zi, voi pune un chirurg să‑mi scoată tot siliciul din amigdale, ca să trăiesc cu propriile amintiri şi nu cu ale altora, aşa cum fac şi alţi oameni. Dar până atunci mai este...
Între timp, aici sus este realmente bine, stând în beznă, fumând chinezeşti cu filtru şi ascultând picuratul conden­sului de pe geodezic. Este într‑adevăr linişte — cu excepţia momentelor când o pereche de Jo Taki se hotărăşte să danseze pe Podeaua Ucigaşă.
Este şi educativ în acelaşi timp. Cu ajutorul lui Jones, voi deveni cel mai tehnic tip din oraş.

William Gibson - Piaţa în iarnă

                                                                      William Gibson

                                                                       Piaţa în iarnă


                                                     vol. CHROME (Burning Chrome, 1986)


Plouă mult, aici sus; în unele zile de iarnă, soarele nu răzbate deloc, este doar de un cenuşiu neclar, luminos. Sunt însă şi zile când parcă se trage cortina şi eşti orbit de trei minute de soare şi munţi suspendaţi, genericul unui film făcut de însuşi Dumnezeu. Aşa era în ziua când mi‑au telefonat agenţii ei, tocmai din inima piramidei placată cu oglinzi de pe Beverly Boulevard, ca să‑mi spună că ea se contopise cu reţeaua, făcuse pasul final, iar Regii Somnu­lui mergea pe‑a treia distincţie de platină. Eu montasem cea mai mare parte din Regi, alcătuisem harta creierului şi‑o parcursesem cu modulul de transfocare rapidă, aşa încât încasam o parte din drepturi.
Nu, am rostit, nu. După aceea, da, da, şi am întrerupt convorbirea. Mi‑am îmbrăcat haina şi‑am coborât trep­tele, câte trei o dată, la cel mai apropiat bar şi o rupere de film de opt ore, încheiată pe o terasă din beton, la doi metri deasupra miezului nopţii. Apa lui False Creek. Luminile oraşului, aceeaşi cupolă sură de cer, acum mai mică, iluminată de neoane şi vapori de mercur. Ningea, cu fulgi uriaşi, dar rari, ce dispăreau fără urmă atunci când atingeau undele întunecate. Mi‑am privit picioarele şi am văzut vârfurile lor peste muchia betonului, şi apa dintre ele. Purtam încălţăminte japoneză, nouă şi scumpă, cizmuliţe Ginza din piele de mănuşi, cu bombeurile prote­jate cu cauciuc. Am rămas acolo multă vreme, înainte să păşesc îndărăt.
Deoarece ea era moartă şi eu o lăsasem să plece. Pentru că acum era nemuritoare şi eu o ajutasem să devină aşa. Şi pentru că ştiam că avea să‑mi telefoneze, dimineaţa.


Tata era tehnician audio, maistru tehnician. Intrase în branşă de multă vreme, chiar dinaintea digitalelor. Proce­sele de care se ocupa erau parţial mecanice, având particu­laritatea aceea ţăcănitoare, cvasivictoriană, existentă în tehnologia secolului douăzeci. În esenţă, era un fel de strungar. Oamenii îi aduceau înregistrări audio şi el trans­punea sunetele în şănţuleţe, pe un disc lăcuit. După aceea, discul era placat electrolitic şi folosit pentru construirea unei matriţe, care ştanţa plăcile, discurile acelea negre din magazinele cu antichităţi. Mi‑l amintesc spunându‑mi odată, cu câteva luni înaintea morţii, că anu­mite frecvenţe — mi se pare că le numea accidentale — puteau arde cu uşurinţă capul, capul tăietor al strungului. Capetele respective erau incredibil de costisitoare şi distrugerea lor se putea preveni cu ceva denumit accelero‑metru. La asta mă gândeam, stând acolo, cu vârfurile ciz­melor deasupra apei: capul acela, arzându‑se.
Deoarece asta îi făcuseră.
Şi asta fusese dorinţa ei.
Pentru Lise nu exista accelerometru.


Îndreptându‑mă spre pat, am decuplat telefonul. Am făcut‑o cu capătul util al unui tripod de studio vest‑german, a cărui reparaţie avea să mă coste salariul pe o săptămână.
M‑am trezit, nu ştiu după cât timp, şi‑am luat un taxi înapoi, pe insula Granville, la Rubin.
Într‑un mod de nimeni înţeles pe deplin, Rubin este un maestru, un dascăl, ceea ce japonezii numesc un sensei. De fapt, este un artist al gunoaielor, al resturilor, al deşeurilor, al oceanului acela de obiecte abandonate pe care pluteşte veacul nostru. Gomi no sensei. Maestrul rămăşiţelor.
De data aceasta, l‑am găsit stând ghemuit pe vine între tamburii a două maşini cu aspect malefic, pe care nu le mai văzusem, membre de păianjeni ruginite, pliate deasu­pra constelaţiilor de conserve goale pescuite din pubelele Richmondului. Niciodată nu‑şi denumeşte încăperea „studio", şi nici el nu se consideră artist. „Mă prostesc şi eu", aşa se autodescrie, apreciindu‑şi activitatea drept un fel de extensie a unei plictisite după‑amiezi de adolescent, petrecută în garajul tatălui. Rătăceşte prin spaţiul acela ticsit şi dezordonat, un soi de mini‑hangar cârpit pe partea dinspre apă a Pieţii, urmat de cele mai inteligente şi agile dintre creaturile sale, precum un Satan vag blajin, aplecat asupra elaborării unor procese şi mai stranii, în Infernul său de gomi. L‑am văzut pe Rubin programându‑şi construcţiile să identifice şi să profere injurii la adresa pietonilor care poartă veşmintele unui anumit designer la modă; altele îndeplinesc misiuni mai obscure, iar câteva par realizate pur şi simplu în scopul de‑a se autodistruge la modul cel mai gălăgios cu putinţă. Rubin este aidoma unui copil; de asemenea, are o cotă ridicată în galeriile de artă din Tokio şi Paris.
I‑am spus despre Lise. Nu m‑a oprit, m‑a lăsat să mă descarc, apoi a încuviinţat.
— Ştiu. Un bulache de la CBC a sunat de vreo opt ori. Sorbi dintr‑o ceaşcă ştirbă. Vrei Wild Turkey cu sifon?
— De ce te‑au sunat pe tine?
— Pentru că numele meu apare la sfârşitul Regilor. Dedicaţie.
— Încă nu l‑am văzut.
— Ea a‑ncercat să te sune?
— Nu.
— Os‑o facă.
— Rubin, e moartă. Deja au incinerat‑o.
— Ştiu, rosti el. Şi‑o să te caute.


Gomi.
Unde se opreşte gomi şi unde începe lumea? Acum un secol, japonezii nu mai aveau spaţiu pentru gomi în jurul lui Tokio, aşa că au avut ideea să‑l obţină chiar din gomi. Prin 1969 îşi construiseră în golful Tokio o insuliţă din gomi şi‑o botezaseră Insula Viselor. Oraşul continua să deverseze nouă mii de tone pe zi, de aceea au continuat cu Noua Insulă a Viselor, iar astăzi coordonează întregul proces, şi alte Japonii se înalţă din Pacific. Rubin priveşte toate astea la emisiunile de ştiri şi nu comentează absolut nimic.
N‑are nimic de spus despre gomi Este mediul lui, aerul pe care‑l respiră, unde a înotat toată viaţa. Bântuie prin Marele Rezervor, într‑un soi de camionetă dezaxată, tăiată dintr‑un Mercedes vechi, fost transportor de scară de aeroport, cu acoperişul pierdut sub un sac din cauciuc, care se bălăngăne, pe jumătate umplut cu biogaz. Caută obiecte potrivite ideilor ciudate, mâzgălite în interiorul craniului său de ceea ce‑i slujeşte drept Muză. Aduce a‑casă alt gomi. Parţial, acesta e încă operativ. Parţial, este aidoma Lisei, uman.
Am întâlnit‑o pe Lise la una dintre petrecerile lui. Ru­bin dădea multe petreceri. El însuşi nu părea că se dis­trează, însă atmosfera era excelentă. În toamna aceea pierdusem numărul trezirilor pe o placă din poliuretan, în uruitul străvechiului espresso al lui Rubin, un behemoth mătuit deasupra căruia se afla un vultur mare, cromat, zgomotele reflectându‑se din pereţii de tablă ondulată, to­tuşi extrem de liniştitoare şi aducătoare de siguranţă: se face cafea. Viaţa merge înainte.
Primul loc unde am zărit‑o: Zona Bucătăriei. Nu prea i se potrivea denumirea, doar trei frigidere, o plită şi un cuptor convectiv defect, adus o dată cu gomi. Prima oară când am zărit‑o: deschisese frigiderul de bere, lumina se revărsa dinăuntru şi am văzut pomeţii obrajilor şi linia hotărâtă a gurii, însă am observat şi sclipirea întunecată a policarbonului de la încheietura mâinii, şi bătătura lucioasă, unde freca exoscheletul. Prea beat să analizez, să înţeleg ce era, ştiam doar că nu‑i o distracţie. De aceea, am procedat aşa cum obişnuiau oamenii să‑i facă Lisei şi m‑am comutat în alt film. Am schimbat direcţia spre vin, pe tejgheaua de lângă cuptor. Nici n‑am privit îndărăt.
Dar ea m‑a găsit iarăşi. A venit după mine peste două ore, slalomând printre trupuri şi gunoaie, cu graţia teribilă programată în exoschelet. Atunci, privind‑o cum se apropie, am priceput ce era; prea stânjenit s‑o evit, să fug, să mormăi vreo scuză şi să plec. Ţintuit acolo, cu braţul în jurul unei fete pe care n‑o cunoşteam, în vreme ce Lise înainta — era purtată, cu delicateţea aceea batjocori­toare — drept spre mine, ochii arzându‑i de wizz, iar fata mi se strecurase de sub mână, dispărând cu o panică tăcută, şi Lise s‑a oprit înaintea mea, rigidă în protezele de policarbon de grosimea unui creion. Privind‑o în ochi, îi puteai auzi sinapsele ţiuind, un strigăt imposibil de acut, pe măsură ce wizzul îi deschidea fiecare circuit al creierului.
— Du‑mă acasă, rosti ea, şi cuvintele mă şfichiuiră precum un bici. Cred că am clătinat din cap. Du‑mă acasă.
Existau acolo multe niveluri de durere, şi subtilitate, şi o uimitoare cruzime. Atunci am ştiut că niciodată nu fusesem detestat atât de profund şi amănunţit pe cât mă ura acum fata aceea schiloadă, urându‑mă pentru felul cum o privisem, apoi îmi ferisem ochii, lângă frigiderul plin cu bere al lui Rubin.
De aceea — dacă aceasta e o expresie potrivită — am făcut unul dintre lucrurile despre care nu pricepi nicio­dată de ce le‑ai făcut, deşi ceva din tine ştie că n‑ai fi putut proceda altfel.
Am dus‑o la mine.
Am două camere într‑un vechi imobil tip stelaj, pe colţul dintre Strada Patru şi MacDonald, la etajul zece. De obicei, ascensoarele funcţionează, iar dacă stai pe balustrada balconului şi te laşi pe spate, în exterior, ţinându‑te de colţul clădirii de alături, poţi zări o feliuţă verticală de ocean şi munte.
Nu rostise nici un cuvânt pe drumul de la Rubin, iar eu mă trezisem îndeajuns ca să să simt extrem de stânjenit, descuind uşa şi poftind‑o înăuntru.
Primul lucru pe care l‑a zărit a fost modulul portabil de transfocare rapidă, adus cu o seară în urmă de la Pilot. Exoscheletul a purtat‑o peste mocheta prăfuită cu acelaşi mers, asemănător cu al unui manechin pe stradă. Departe de hărmălaia petrecerii, îl puteam auzi clincănind înce­tişor. A rămas locului, privind modulul. În poziţia aceea, întrezăream coastele exoscheletului, le distingeam pe spa­tele ei, prin pielea neagră, uzată, a jachetei. Una dintre maladiile acelea... Fie una veche, dintre cele pe care nu le‑au dibuit niciodată complet, fie una recentă — tipul vădit ambiental — de‑abia botezată. Lipsită de scheletul suplimentar, nu putea face nici o mişcare, iar acesta îi era cuplat direct la creier, printr‑o interfaţă mioelectrică. Pro­tezele din policarbon, aparent fragile, îi deplasau braţele şi picioarele, însă un sistem mult mai subtil se ocupa de degetele subţiri, prin inserţii galvanice. Mi‑am amintit de nişte picioare de broaşte tresărind, văzute în liceu, pe o casetă de laborator, apoi m‑am detestat pentru asta.
— Este un modul de transfocare rapidă, a rostit ea cu un glas nemaiauzit până atunci, îndepărtat, şi m‑am gândit că poate wizzul îşi pierdea tăria. Ce caută aici?
— Mă ocup de montaj, am răspuns, închizând uşa.
— Auzi, auzi, râse ea. De montaj... Unde?
— Pe Insulă. Îi zice Pilotul Autonom.
Se întoarse; apoi, cu mâna pe şoldul împins în afară, se legănă — fu legănată — şi wizzul, ura şi o teribilă parodie de lascivitate mă străpunseră dinspre ochii aceia cenuşii, decoloraţi.
— N‑ai vrea să fuţi şi tu ceva, maestre?
Am simţit cravaşa coborând iarăşi, dar nu aveam s‑o mai încasez încă o dată. Am privit‑o cu răceală, de undeva din miezul amorţit de bere al trupului meu umblător, vor­bitor, cu membre vii şi pe de‑a întregul banal, iar cuvin­tele au ieşit precum scuipatul:
— Ai putea să simţi, dacă ţi‑aş trage‑o?
Lovit în plin. Poate că a clipit, totuşi a rămas inex­presivă.
— Nu, mi‑a răspuns, însă uneori îmi place să privesc.


Rubin stă la fereastră, la două zile după moartea ei în Los Angeles, privind fulgii care cad în False Creek.
— Deci nu v‑aţi culcat niciodată?
Unul dintre trage‑mpingele lui, micuţele şopârle Escher pe rulmenţi, traversează masa prin faţa mea, ondulându‑se.
— Nu, rostesc şi este adevărat. Apoi râd: Totuşi ne‑am cuplat direct. Atunci, în prima noapte...
— Eşti nebun, comentează el oarecum aprobator. Putea să te‑omoare. Ţi s‑ar fi putut opri inima sau respi­raţia... Revine la geam: Nu te‑a căutat încă?


Ne‑am cuplat direct.
N‑o mai făcusem până atunci. Dacă m‑aţi fi întrebat de ce, v‑aş fi spus că eram monteur, iar aşa ceva nu era profe­sional.
Adevărul ar fi fost mai degrabă următorul:
În meseria mea, meseria legală — n‑am făcut nicio­dată porno — produsele brute, neprelucrate, le numim vise oarbe. Visele oarbe sunt creaţii neurale, provenind din niveluri ale conştiinţei la care majoritatea oamenilor n‑au acces decât în timpul somnului. Totuşi, artiştii, cei cu care lucrez la Pilotul Autonom, sunt capabili să străpungă tensiunea superficială, să plonjeze în adânc, în adânc şi‑n afară, în oceanul lui Jung, aducând visele. S‑o scurtez: presupun că anumiţi artişti au făcut dintotdeauna acest lucru, indiferent în ce domeniu, însă neuroelectronica oferă acces la experienţă, iar reţeaua scoate totul pe fir, de aceea le putem împacheta, vinde şi vedea cum se comportă pe piaţă. Cu cât se schimbă mai mult lucrurile... Asta‑i una dintre expresiile favorite ale tatei.
De obicei, primesc materia primă într‑o situaţie de studio, filtrată prin aparatură de câteva milioane, şi nici măcar nu sunt nevoit să‑l văd pe artist. Ceea ce oferim consumatorilor este structurat, echilibrat, transformat în artă. Încă există oameni îndeajuns de naivi pentru a crede că le‑ar plăcea să se cupleze direct cu fiinţa iubită. Bănuiesc că majoritatea adolescenţilor încearcă s‑o facă, măcar o dată. Bineînţeles, este uşor de realizat; magazi­nele de electronice Radio Shack vă pot vinde cutia, elec­trozii şi cablurile. Însă eu n‑o făcusem niciodată. Iar acum, gândindu‑mă, nu‑s aşa sigur că pot explica motivul. Sau că măcar doresc să încerc.
Ştiu de ce‑am făcut‑o cu Lise, de ce m‑am aşezat lângă ea pe salteaua mexicană şi‑am conectat legătura optică în mufa de pe spinare, pe muchia dorsală a exoscheletului. Era sus, la baza gâtului, ascunsă de părul negru.
Cauza era că ea se pretindea artistă, iar eu nu înţelese­sem că ne încleştasem, cumva într‑o luptă totală, şi nu aveam să pierd. Poate vi se pare lipsit de sens, dar n‑aţi cunoscut‑o niciodată sau aţi cunoscut‑o prin intermediul Regilor Somnului, ceea ce nu‑i acelaşi lucru. N‑aţi simţit niciodată foametea ei, redusă la o nevoie oarbă, hidoasă prin unicitatea ţelului urmărit. Dintotdeauna m‑au înspăimântat oamenii care ştiu exact ceea ce doresc, iar Lise ştiuse de mult timp ce dorea şi nu voia absolut nimic altceva. Şi‑mi era teamă, atunci, recunosc că mă temeam şi vizionasem destule vise străine în cabina de mixaj a Pilotului Autonom, ca să ştiu că monştrii interiori ai celor mai mulţi indivizi nu sunt decât prostii, lucruri ridicole în lumina calmă a propriei conştiinţe. În plus, eram încă beat.
Mi‑am pus trozii şi m‑am întins spre tasta modulului. I‑am închis funcţiile de studio, transformând, temporar, optzeci de mii de dolari de electronică japoneză în echiva­lentul unei cutiuţe Radio Shack.
— Dă‑i, am spus şi‑am atins tasta.
Cuvinte... Cuvintele nu‑s îndeajuns. Sau, poate, vag, dacă aş fi ştiut măcar cum să‑ncep să descriu ce‑a ieşit din ea, ce‑a făcut...
În Regii Somnului există un segment; ţi se pare că eşti pe o motocicletă, noaptea, fără lumini, dar cumva n‑ai nevoie de ele, gonind pe o autostradă ce şerpuieşte de‑a lungul unei faleze abrupte, atât de rapid încât te afli într‑un con de tăcere, cu tunetul motorului pierdut înapoia ta. Totul pierdut înapoia ta... În Regi durează numai o clipită, dar este unul dintre miile de lucruri pe care ţi le aminteşti, la care revii, pe care le încorporezi în propriul tău vocabular de sentimente. Ceva uluitor... Libertate şi moarte, acolo, chiar acolo, pe muchie de cuţit, marea...
Eu am recepţionat versiunea‑mamă a scenei, o goană dementă, chestie adevărată, nebunia ucigaşă şi neprelu­crată, explodând într‑un vid ce duhnea a sărăcie, a lipsă de iubire şi obscuritate.
Iar asta era ambiţia Lisei, goana aceea, văzută dinăuntru.
Totul a durat patru secunde.
Şi, desigur, ea câştigase.
Mi‑am scos trozii şi am fixat peretele, posterele înrămate, cu ochii umezi tremurând.
N‑o puteam privi. Am auzit‑o deconectând legătura optică. Am auzit exoscheletul scârţâind, când a ridicat‑o de pe canapea. L‑am auzit ticăind încetişor, purtând‑o în bucătărie după un pahar de apă.
Apoi am început să plâng.


Rubin introduce o sondă subţire în pântecul cu rul­ment al unui trage‑mpinge leneş şi cercetează circuitul prin ochelari‑lupă cu lămpi miniaturale, fixate pe tâmple.
— Şi? Te‑a prins.
Înalţă din umeri şi ridică privirea. S‑a lăsat întuneri­cul, iar cele două raze gemene îmi împung ochii; se simte o umezeală friguroasă în magazia lui din tablă de oţel, şi o sirenă de ceaţă răsună undeva, departe, peste ape.
— Şi?
Este rândul meu să strâng din umeri.
— Asta‑i... Altceva ce era să fac?
Razele se apleacă înapoi către inima din siliciu a jucăriei defecte.
— Atunci e bine. A fost o alegere adevărată. Adică, ea era hotărâtă s‑ajungă ceea ce este. Tu ai ajutat‑o s‑ajungă acolo unde‑i acum, în aceeaşi măsură în care a făcut‑o modulul ăla. Dacă nu te găsea pe tine, tot ar fi găsit pe cineva...


Am căzut la înţelegere cu Barry, monteurul‑şef, pen­tru douăzeci de minute la ora cinci, într‑o dimineaţă rece de septembrie. Lise a venit şi m‑a iubit cu aceeaşi chestie, însă acum eram pregătit cu filtre şi hărţi ale creierului şi n‑a trebuit să simt nimic. Mi‑a luat două săptămâni să di­sec minutele în camera de montaj, să tai imaginile ei pen­tru a obţine ceva ce‑i puteam arăta lui Max Bell, proprietarul Pilotului.
Bell nu fusese încântat când îi explicasem ce făcusem, câtuşi de puţin încântat. Monteurii nonconformişti pot reprezenta o problemă; în cele din urmă, cei mai mulţi dintre ei cred c‑au găsit viitorul star, următorul monstru sacru, şi‑atunci încep să irosească timpul şi banii. Încu­viinţase din cap când îmi terminasem pledoaria, apoi îşi scărpinase nasul cu capacul unei carioci roşii.
— Îmhî. M‑am prins. Cel mai tare lucru de când le‑au crescut peştilor picioare, este?
Dar s‑a cuplat, şi când forşpanul soft pe care‑l pregăti­sem a sărit afară din fanta Braun‑ului de birou, Max fixa peretele cu o privire pierdută.
— Max?
— Îm‑m?
— Ce crezi?
— Ce...? Am... Cum ziceai c‑o cheamă? A clipit: Lise? Pentru cine ziceai c‑a semnat?
— Lise. Pentru nimeni, Max. Deocamdată n‑are nici un contract.
— Iisuse Hristoase... Continua să privească în gol.


— Ştii cum am găsit‑o? întrebă Rubin, împleticindu‑se printre cutii scâlciate din carton, în căutarea comutatoru­lui de lumină.
Cutiile sunt umplute cu gomi atent sortat: baterii cu li­tiu, condensatori de tantal, conectoare FR, plăci de sticlo‑textolit, transformatoare ferorezonante, benzi de semi‑conductori, bare colectoare... O cutie este plină cu cape­tele retezate a sute de păpuşi Bărbie, alta cu apărătoare blindate industriale, asemănătoare cu mănuşile unor sca‑fandre spaţiale. Lumina inundă încăperea şi un fel de călugăriţă Kandinski, din tablă tăiată manual şi vopsită, îşi răsuceşte capul de mărimea unei mingi de golf spre be­cul puternic.
— Eram prin Granville, continuă el, după gomi, într‑o fundătură, şi‑am găsit‑o acolo. Am văzut scheletul... ea n‑arăta prea bine şi‑am întrebat‑o dac‑a păţit ceva. Nimic... A‑nchis ochii. Nu‑i genul meu, mi‑am zis. Întâmplător, peste vreo patru ore am trecut iar pe‑acolo şi nici nu se clintise. „Ascultă, păpuşel", i‑am zis, „poate ţi s‑a paradit hardul. Vrei să te‑ajut?" Nimic. „De cât timp stai aici?" Nimic. Atunci am şters‑o.
Se apropie de bancul de lucru şi mângâie, cu un deget albicios, membrele metalice, lungi, ale călugăriţei. Îna­poia mesei de lucru, agăţate pe foi vechi de melamină per­forată, umflate de umezeală, sunt patente, şurubelniţe, un pistol cu bolţuri, o puşcă Daisy BB ruginită, cabluri coaxiale, cleşti, autosonde logice, letconuri, un osciloscop de buzunar, aparent fiecare unealtă din istoria umană, fără nici o încercare de‑a le ordona, deşi încă nu l‑am văzut pe Rubin ezitând.
— Am revenit mai târziu, urmează el. Am lăsat‑o vreo oră. Leşinase deja, aşa c‑am adus‑o aici şi‑am verificat exoscheletul. Se terminaseră bateriile. Cred c‑atunci când s‑au descărcat, tipa se târâse acolo şi se pregătea să moară de foame.
— Când s‑a întâmplat asta?
— Cu o săptămână înainte de‑a o lua la tine.
— Şi dacă murea? Dacă n‑ai fi găsit‑o?
— Cineva tot ar fi găsit‑o. Ea nu putea cerşi nimic, pricepi? Doar să ia. Nu se putea‑njosi.


Max a găsit agenţi pentru ea şi, după o zi, trei funcţionari superiori, extrem de spilcuiţi, au venit cu un Lear pe YVR. Lise n‑a vrut să‑i întâlnească în Pilot, insistând să‑i aducem la Rubin, unde continua să doarmă.
— Bun venit în Couverville, a zis Rubin, când au apărut în uşă. Figura lui prelungă era pătată de unsoare, iar şliţul pantalonilor de salopetă zdrenţuiţi fusese prins cu o agrafă pentru hârtii, răsucită. Băieţii au zâmbit automat, totuşi surâsul fetei era cu o fracţiune mai autentic.
— Domnule Stark, rosti ea, am fost săptămână trecută la Londra. V‑am văzut lucrarea de la Tate.
— Fabrica de Baterii a lui Marcello, încuviinţă Rubin. Englezii zic că‑i scatologic... Ridică din umeri: Englezi... Adică cine ştie?
— Au dreptate. E şi foarte amuzantă.
Băieţii radiau ca nişte faruri de coastă, în costumele impecabile. Forşpanul ajunsese în Los Angeles. Ştiau...
— Iar tu eşti Lise, continuă ea, strecurându‑se printre maldărele de gomi ale lui Rubin. În curând vei fi o persoană celebră, Lise. Avem multe de discutat.
Lise stătea locului, proptită în policarbon, iar privirea de pe faţa ei era cea văzută de mine, în acea noapte, în a‑partamentul meu, când mă‑ntrebase dacă nu vreau să mă culc cu ea. Însă dacă agenţii o observaseră, nu se trădară cu nimic. Erau profesionişti.
Mi‑am spus că şi eu eram un profesionist.
Mi‑am impus să mă relaxez.


În jurul Pieţii, focuri din gunoaie pâlpâie în butoaie de tablă. Ninsoarea continuă şi puştii se ghemuiesc deasupra flăcărilor, aidoma unor ciori artritice, ţopăind de pe un picior pe celălalt, cu vântul fluturându‑le hainele întune­cate. Sus, în boema de mahala din Fairview, nişte rufe au îngheţat pe sfoară, pătrate roz de cearşafuri, vizibile pe cafeniul din fundal şi pe vălmăşagul de antene pentru sa­teliţi şi panouri solare. Telul moriştii de vânt a unui eco­log se învârte întruna, se învârte întruna, precum un deget rotitor ce face un semn obscen la adresa taxelor pentru electricitate.
Rubin tropăie în galoşii L.L. Bean stropiţi cu vopsea, capul său masiv ghemuindu‑se între umerii jachetei de ar­mată cu două numere prea mare. La răstimpuri, unul dintre puştii ciuciţi îl arată cu degetul când trecem pe lângă ei, e gagiul care face chestiile alea aiurite, roboţii şi rahaturile.
— Ştii care‑i problema ta? zice el când suntem sub pod, îndreptându‑ne către Strada Patru. Tu eşti genul care întotdeauna consultă manualul. Orice lucru construit de oameni, orice fel de tehonologie trebuie să aibă un scop anume. Trebuie să facă ceva care să fie deja cunoscut cuiva. Dar dacă‑i o tehnologie nouă, va deschide nişte domenii la care nu s‑a mai gândit altcineva. Tu consulţi manualul, moşule, şi nu faci decât ce scrie acolo. Şi te‑apucă năbădăile când altcineva‑l foloseşte ca să facă ceva ce nu ţi‑a trecut prin cap. Aşa, ca Lise...
— N‑a fost ea prima...
Deasupra capetelor noastre uruie traficul.
— Nu, da‑s sigur că‑i prima persoană cunoscută de tine care s‑a translatat într‑un program supercablat. Ai murit de grija ăluia, cum îl cheamă, care‑a făcut‑o acum trei, patru ani, puştiu‑ăla franţuz, scriitorul?
— Nu prea m‑a pus pe gânduri. O vrajă. Reclamă...
— El continuă să scrie. Chestia tare e că va continua să scrie, doar dacă nu‑i distruge cineva mainframe‑ul...
Mă strâmb şi scutur din cap.
— Dar nu‑i el, aşa‑i? E doar un program.
— O remarcă interesantă. Greu de spus... Cu Lise însă putem afla. Ea nu‑i scriitoare.


Avea totul acolo, Regii, tăinuiţi în capul ei, aşa cum trupul îi era ascuns în exoschelet.
Agenţii i‑au făcut contractul şi‑au adus o echipă de producţie din Tokio. Ea le‑a spus că la montaj mă voia pe mine. Am refuzat; Max m‑a târât în biroul lui şi m‑a ameninţat cu concedierea imediată. Dacă nu eram băgat şi eu, n‑aveau nici un motiv să facă activităţile de studio în Pilot..Vancouver‑ul nu era centrul lumii şi agenţii o voiau în Los Angeles. Pentru Max însemna o grămadă de bani şi ar fi avansat serios cu Pilotul Autonom. Nu i‑am putut ex­plica de ce refuzasem. Era prea aiurea, prea personal; ea se băga în ultima ei chestie. Sau aşa credeam pe‑atunci. Însă Max vorbea serios. Într‑adevăr, nu mi‑a lăsat nici o şansă. Amândoi ştiam că alt angajament n‑avea să‑mi pice în braţe. Ne‑am întors şi le‑am zis agenţilor că hotărâsem: acceptam.
Ei şi‑au arătat dinţii.
Lise a scos un inhalator plin de wizz şi a tras o doză uriaşă. Mi s‑a părut c‑am văzut‑o pe impresară înălţând o sprinceană perfectă, dar aceea a fost toată dezaprobarea. După semnarea hârtiilor, Lise putea face, mai mult sau mai puţin, orice dorea.
Şi Lise a ştiut mereu ce dorea.
Am terminat Regii în trei săptămâni, înregistrarea de bază. Am găsit o mulţime de motive să evit locuinţa lui Rubin, ba chiar am ajuns să cred în unele dintre ele. Ea continua să locuiască acolo, deşi agenţii nu erau prea încântaţi de ceea ce li se părea a fi o totală lipsă de securi­tate. Mai târziu, Rubin mi‑a spus c‑a fost nevoit să‑şi pună propriul agent să‑i sune şi să facă scandal, dar apoi se pare că nu şi‑au mai făcut griji. Nu ştiusem că Rubin avea un agent. Era întotdeauna uşor de uitat că Rubin Stark era mai faimos, pe‑atunci, decât orice altă persoană cunoscută mie, cu siguranţă mai faimos decât credeam c‑ar fi putut ajunge Lise. Ştiam că făcea o treabă babană, totuşi nicio­dată nu poţi avea habar cât de mare poate ajunge cineva.
Însă cât stăteam în Pilot, eram pe treabă. Lise mă uluia.
Parcă fusese născută pentru asta, deşi tehnologia care făcea totul posibil nici nu existase la naşterea ei. Qnd vezi aşa ceva, te întrebi câte mii, poate milioane de artişti feno­menali au murit muţi de‑a lungul veacurilor, oameni care niciodată n‑au putut ajunge poeţi, pictori sau saxofonişti, dar care aveau în ei chemarea respectivă, undele psihice aşteptând circuitul necesar decodificării...
În decursul şedinţelor de studio, am mai aflat câte ceva despre ea. Se născuse în Windsor. Tatăl era american, luptase în Peru şi revenise de‑acolo nebun şi pe jumătate orb. Boala ei era congenitală. Avea bătături deoarece refuzase să‑şi scoată vreodată exoscheletul, fiindcă înce­puse să se sufoce şi să moară la gândul totalei neputinţe. Avea patima wizzului, iar doza ei zilnică ar fi putut face criţă o echipă de fotbal.
Agenţii au adus medici care i‑au capitonat policarbo‑nul cu plastic spongios şi au acoperit rănile cu leucoplast. Au îndopat‑o cu vitamine şi au încercat să‑i regleze dieta, însă nimeni n‑a încercat vreodată să‑i ia inhalatorul.
I‑au adus coafori şi machiori, recuziteri şi constructori vizuali, precum şi nişte hamsteri mititei şi şcoliţi pentru relaţiile cu publicul, iar ea suporta totul cu ceea ce ar fi putut să fie aproape un zâmbet.
În acele trei săptămâni, n‑am stat deloc de vorbă. Doar discuţii tehnice de montaj; un cod extrem de restrictiv. Imaginile ei erau atât de puternice, atât de aparte, încât niciodată n‑a fost nevoie să‑mi explice un anume efect. Luam produsul brut şi‑l aranjam, apoi i‑l arătam. Lise spunea da sau nu, şi de obicei era da. Agenţii notau, încuviinţau, îl băteau pe spate pe Max Bell şi‑l invitau la restaurant, iar salariul meu creştea.
Eram profesionist până în vârful unghiilor. Meticulos, îndatoritor şi politicos. Hotărâsem să nu mai cedez; nu m‑am mai gândit niciodată la noaptea când plânsesem, în plus ştiam că fac cele mai bune chestii din cariera mea şi asta reprezenta un tonifiant în sine.
Apoi, într‑o dimineaţă, pe la şase, după o şedinţă lungă, lungă — când ea obţinuse pentru prima dată secvenţa cotilionului sinistru, cea pe care puştii o numesc Dansul Stafiilor — Lise mi‑a vorbit. Unul dintre agenţi fusese şi el acolo, arătându‑şi dinţii, dar acum plecase şi Pilotul era cufundat în tăcere, cu excepţia bâzâitului unui ventilator, undeva, prin biroul lui Max.
— Casey, mi‑a zis ea, cu un glas răguşit de wizz, iartă‑mă că te‑am lovit aşa de tare.
Vreme de un minut am crezut că se referea la înregis­trarea de‑abia terminată. Am ridicat ochii, am privit‑o şi mi‑am dat seama că eram singuri şi nu mai fusese singuri de când făcusem forşpanul.
Habar n‑aveam ce să‑i răspund. Nu ştiam nici măcar ce simţeam.
Susţinută în exoschelet, arăta mai rău decât în acea primă noapte, la Rubin. Sub fardurile cu care o acoperea echipa de machiaj, wizzul o devora şi uneori ţi se părea că întrevezi un cap de mort răsărind dinapoia chipului unei adolescente nu foarte frumoasă. Habar n‑aveam care era vârsta ei reală. Nici bătrână, nici tânără...
— Efect de pantă, am spus, bobinând un cablu.
— Ce‑i asta?
— Modul naturii de‑a te anunţa să‑ţi termini treaba. Un fel de lege matematică: afirmă că un stimul anume îţi poate oferi numai de „n" ori o senzaţie de satisfacţie, chiar dacă măreşti dozele. Însă niciodată n‑o să fie la fel de bine ca la început. Sau, n‑ar trebui să fie... Ăsta‑i cusu­rul creatorilor de droguri: sunt prea deştepţi. Chestia asta cu care‑i tragi tu are pe una dintre molecule o codiţă, care te opreşte să transformi adrenalina descompusă în adrenocrom. Dacă n‑ar face aşa, ai fi de‑acum schizofrenică. N‑ai nici o problemă, Lise? Vreo apnee, ceva? Nu te trezeşti din somn cu senzaţia de sufocare?
Dar nici măcar nu eram sigur că simţeam furia pe care mi‑o auzeam în glas...
Lise mă privea cu ochii ei cenuşii, decoloraţi. Recuzi‑terii îi înlocuiseră jacheta cumpărată de la solduri cu un bluzon mătuit, negru şi gălbui, care învelea mai bine coas­tele din policarbon. Închidea totdeauna fermoarul până sub bărbie, deşi în studio era înăbuşitor de cald. Cu o zi înainte, coaforii încercaseră ceva nou, dar dăduseră greş şi părul ei aspru şi negru era o explozie şuie deasupra chipu­lui supt, triunghiular. Mă privea şi i‑am simţit iarăşi concentrarea aceea asupra unui ţel anume.
— Eu nu dorm, Casey.


Abia târziu, mult mai târziu, mi‑am amintit că‑şi ceruse iertare. N‑a mai făcut‑o niciodată, şi a fost singura dată când am auzit‑o spunând ceva care nu părea potrivit pen­tru ea.
Mesele lui Rubin constau din sandvişuri de la auto­mate, semipreparate pakistaneze şi espresso. Niciodată nu l‑am văzut consumând altceva. Mâncăm samosa într‑o
prăvălie strâmtă de pe Patru, unde există o singură măsuţă din plastic, înghesuită între tejghea şi uşa toaletei. Rubin îşi înfulecă duzina de samose, şase cu carne şi şase cu legume, absorbit, nesinchisindu‑se să‑şi şteargă bărbia. Iubeşte locul acesta. Îl urăşte pe barmanul grec; relaţia este reciprocă, o adevărată legătură. Dacă barmanul n‑ar mai lucra aici, Rubin n‑ar mai frecventa localul. Grecul fixează firimiturile de pe bărbia şi jacheta lui Rubin. Între două samose, Rubin îi răspunde cu priviri tot atât de fio­roase, cu ochii îngustaţi înapoia lentilelor pătrate, înrămate în oţel.
Samosele reprezintă prânzul. Dejunul va fi salată de ouă, întinsă pe felii de pâine albă precum pielea de mort, împachetate într‑unui din triunghiuleţele de plastic lăptos, după şase ceşcuţe de espresso, otrăvitor de amară.
— Nu te‑ai prins, Casey. Mă priveşte din adâncimile pătate de amprente ale ochelarilor: Pentru că nu ştii să gândeşti colateral. Tu consulţi manualul. Ce crezi că voia ea? Sex? Mai mult wizz? O călătorie‑n jurul lumii? Tre­cuse de fazele astea. De‑aia era aşa de puternică. De‑aia Regii Somnului i‑aşa de tare, şi de‑aia‑l cumpără puştii, pentru că cred în el. Ei ştiu. Puştii ăia din Piaţă, care‑şi încălzesc fundurile lângă foc şi se‑ntreabă dac‑o să găsească un culcuş peste noapte, ei cred în el. E cel mai tare soft din ultimii opt ani. Un tip dintr‑o prăvălie din Grainville mi‑a zis că i se fură mai mulţi Regi decât tot ce vinde el. Zicea c‑are necazuri, chiar dacă le ţine‑n maga­zie... Ea‑i mare pentru c‑a fost ce sunt ei, ba chiar şi mai mult. Ea ştie, moşule. Fără vise, fără speranţe. Tu nu vezi gratiile puştilor, Casey, da' ei prind tot mai mult şpilu' că n‑ajung nicăieri. Îşi îndepărtează de pe bărbie o bucăţică unsuroasă de carne, lăsând altele trei: Şi ea le‑a cântat, le‑a zis‑o aşa cum ei nu pot. Le‑a pictat un tablou. Iar cu banii şi‑a cumpărat evadarea, asta‑i tot.
Privesc aburii condensându‑se şi prelingându‑se pe geam, în picături mari, lăsând dâre. Dincolo de fereastră pot distinge o Lada, parţial vandalizată, cu roţile furate, stând cu osiile direct pe pavaj.
— Câţi au făcut‑o, Rubin? Ai idee?
— Nu prea mulţi. Oricum, e greu de zis, pentru că majoritatea sunt probabil politicieni despre care credem că‑s bine, mersi. Mă fixează straniu: Nu‑i prea plăcută chestia. În tot cazul, ei au fost primii. Continuă să fie prea scump pentru milionarii obişnuiţi, deşi eu am auzit de cel puţin şapte. Se zice că Mitsubishi i‑a făcut‑o lui Wein‑berg, înainte ca sistemul imunitar s‑o ia razna. Era şeful laboratorului lor de hibrizi din Okayama. Oricum, au des­tule rezerve în monoclonale, aşa că poate‑i adevărat. Dup‑aia, Langlais, puştiu' ăla franţuz, scriitorul. Ridică din umeri: Lise n‑avea bani pentru aşa ceva. Nu i‑ar avea nici acum. Dar s‑a băgat pe fir unde trebuia şi când tre­buia. Era pe ducă, era‑n Hollywood şi toţi puteau vedea deja ce‑aveau să facă Regii.


În ziua când am terminat, dintr‑o navetă JAL din Londra a debarcat o trupă: patru puşti slăbănogi, evoluând ca o maşinărie bine unsă şi afişând un simţ hipertrofiat al modei, precum şi o totală lipsă de trac. I‑am instalat în linie, în Pilot, pe scaunele Ikea de studio, albe şi identice, i‑am mânjit cu pastă salină pe tâmple, am fixat trozii şi‑am rulat una din versiunile a ceea ce urma să devină Regii Somnului. Când s‑a terminat, toţi au început să vorbească simultan, ignorându‑mă complet, în dialectul britanic al limbajului ezoteric utilizat de muzicieni — patru perechi de mâini albicioase despicând aerul.
Am putut înţelege îndeajuns ca să pricep că erau excitaţi. Li se părea bun. Atunci mi‑am îmbrăcat jacheta şi am plecat. Puteau să‑şi şteargă şi singuri pasta.
În seara aceea, am văzut‑o pentru ultima date pe Lise, deşi nu plănuisem nimic.


Întorcându‑ne în Piaţă, cu Rubin digerându‑şi zgomotos cina, stopurile roşii se reflectau pe piatra cubică udă. Dincolo de Piaţă, oraşul — aidoma unei sculpturi din lumină, o minciună, unde cei distruşi şi cei pierduţi se îngroapă în gomi‑ul care sporeşte, precum humusul, la bazele turnurilor din sticlă...
— Mâine plec la Frankfurt, pentru un vernisaj. Nu vrei să vii? Te pot băga ca tehnician. Se strânge şi mai mult în jacheta de armată: Nu te plătesc, da' drumu‑i gratis! Dacă vrei...
O ofertă ciudată, venind din partea lui; ştiu c‑o face pentru că‑mi poartă de grijă, crede că atitudinea mea faţă de Lise e stranie, şi singura lui idee este să mă scoată din oraş.
— La Frankfurt e mai frig ca aici.
— Poate c‑ai nevoie de‑o schimbare, Casey. Nu ştiu...
— Mersi, dar Max are multe pe cap. Pilotu‑i o afacere mare acum, vin fel de fel...
— Asa‑i.


După ce‑am lăsat trupa în Pilot, am plecat acasă. Am mers pe strada Patru şi‑am luat troleul, pe lângă vitrinele pe care le văd zilnic, toate ţipătoare şi luminate â giorno, haine, încălţăminte şi software, motociclete japoneze, ghemuite aidoma unor scorpioni din email imaculat, mobilier italienesc. Vitrinele se modifică o dată cu ano­timpurile, magazinele apar şi dispar. Acum ne aflam în ajunul sărbătorilor, şi pe stradă erau mai mulţi oameni, multe cupluri, trecând grăbiţi şi preocupaţi pe lângă vitri­nele sclipitoare, încercând să rezolve acel micuţ ceva pen­tru cineva, jumătate dintre fete purtând cizme din nailon, căptuşite, înalte până la şold, apărute iarna trecută la New York, cele despre care Rubin spune că le dă aspectul unor bolnave de elefantiazis. Am surâs amintindu‑mi şi, brusc, mi‑am dat seama: într‑adevăr, se sfârşise, termina­sem cu Lise, iar ea avea să fie absorbită de Hollywood, la fel de implacabil de parcă i‑ar fi alunecat piciorul într‑o gaură neagră, atrasă de inimaginabila forţă gravitaţională a Lovelelor Babane. Gândindu‑mă aşa, că ea se dusese — probabil se dusese, de‑acum — mi‑am coborât un fel de gardă interioară şi‑am simţit marginile compătimirii mele. Doar marginile, pentru că nu voiam să‑mi stric seara. Doream să‑mi fac de cap. Trecuse ceva vreme...
Am coborât în staţia mea şi ascensorul a pornit de prima dată. Semn bun, mi‑am spus. Am urcat. M‑am dezbrăcat şi‑am făcut duş, am îmbrăcat o cămaşă curată, apoi am băgat nişte burritos la microunde. Simte‑te normal, mi‑am sfătuit imaginea pe când mă bărbieream. Ai muncit din greu. Cărţile de credit îţi sunt tot mai grase. E timpul să iei măsuri.
Burritos aveau un gust de carton, totuşi am decis că‑mi plăceau tocmai datorită banalului lor agresiv. Lăsa­sem maşina în Burnaby, să‑mi încarce bateria cu hidrogen defectă, aşa încât n‑aveam grija şofatului. Puteam ieşi să‑mi beau minţile, iar dimineaţa să‑i sun şi să mă dau bolnav. Max n‑avea să facă scandal; eram băiatul lui de aur. Îmi era dator.
Îmi eşti dator, Max, m‑am adresat sticlei brumate de Moskovskaia, pescuită din congelator. Mi‑eşti dator pe viaţă. Am petrecut trei săptămâni, montând visele şi coşmarele unei fiinţe extrem de nefericite, Max. Pentru tine. Ca să prosperi tu, Max. Am turnat trei degete de votcă într‑un pahar din plastic, rămas de la o petrecere dată în urmă cu un an, şi m‑am întors în sufragerie.
Uneori mi se pare că aici nu trăieşte o persoană anume. Nu pentru că ar fi dezordine; sunt ordonat, chiar dacă fac curăţenie în mod automat şi‑mi amintesc că şterg până şi praful de pe ramele posterelor, totuşi, uneori, încăperea îmi dă fiori prin acumularea de bunuri de consum fundamentale. Nu spun că aş dori s‑o umplu cu pisici sau plante ornamentale, însă câteodată văd că aici ar putea locui oricine, oricine poate fi proprietarul acestor obiecte, şi totul îmi pare interschimbabil, viaţa mea cu a voastră, viaţa mea cu a oricui...
Bănuiesc că şi Rubin vede lucrurile la fel, întotdeauna, dar pentru el reprezintă o sursă de tărie. El trăieşte în gunoaiele altora şi tot ce târăşte acasă trebuie să fi fost nou şi strălucitor cândva, trebuie să fi însemnat ceva, oricât de puţin timp, pentru cineva. De aceea încarcă totul în camioneta lui trăsnită şi le duce acasă, unde le lasă să fermenteze până‑i vine vreo idee nouă, ce‑ar putea face din ele. Odată mi‑a arătat un album de artă din secolul douăzeci, care‑i plăcea, şi înăuntru exista fotografia unei sculpturi mecanice denumită Păsările moarte zboară iarăşi, o maşinărie ce rotea păsări într‑adevăr moarte, înşiruite pe sârmă, iar el surâdea şi încuviinţa din cap; şi am înţeles că‑l simţea pe autor ca pe un fel de strămoş spiritual. Totuşi, ce‑ar fi putut face Rubin cu posterele mele înrămate şi cu salteaua mexicană, din Golf, sau cu patul de poliuretan de la Ikea? La urma urmei, mi‑am spus, luând prima sorbitură rece ca gheaţa, s‑ar gândi la ceva, pentru că de‑aia, dintre noi doi, el era faimosul artist.
M‑am apropiat de fereastră şi mi‑am lipit fruntea de geamul la fel de rece ca şi paharul din mână. E timpul să pleci, mi‑am zis. Dovedeşti simptomele de anxietate ale celibatarului citadin. Există remedii. Bea. Pleacă.
În noaptea aceea, n‑am izbutit să mă binedispun. Nici n‑am avut maturul bun‑simţ să renunţ, să merg acasă, să mă uit la vreun film vechi şi să adorm pe saltea. Tensiu­nea acumulată de trei săptămâni mă conducea precum arcul unui ceas mecanic, şi am pornit ticăind prin oraş, ungându‑mi avansul, mai mult sau mai puţin aleator, cu băutură. Destul de repede, am priceput că era una din acele nopţi când luneci într‑un continuum paralel, într‑un oraş perfect asemănător celui unde trăieşti, cu excepţia neliniştitoarei diferenţe de‑a nu conţine nici măcar o sin­gură persoană iubită, cunoscută, sau cu care măcar să fi discutat vreodată. Nopţi când intri într‑un bar cunoscut şi constaţi că tocmai a fost înlocuit întregul personal; atunci îţi dai seama că adevăratul motiv care te‑a adus acolo a fost, pur şi simplu, nevoia de‑a vedea un chip familiar, o chelneriţă sau un barman, pe oricine... Este ştiut că aşa ceva nu te poate binedispune.
Totuşi am ţinut‑o întruna, prin vreo şapte‑opt localuri, şi‑n cele din urmă am ajuns într‑un club din West End, ce părea că nu mai fusese redecorat din anii nouăzeci. Multă poleială din crom jupuindu‑se peste plastic şi holograme tremurătoare, dându‑ţi dureri de cap când te concentrai asupra lor. Cred că Barry îmi povestise despre locul ăsta, însă nu‑mi pot imagina de ce‑o făcuse. Am privit în jur şi am rânjit. Dacă eram pe urma deprimării, ajunsesem la destinaţie. Da, mi‑am spus, cocoţându‑mă pe unul dintre taburetele barului, era cu adevărat trist, o mizerie reală. Îndeajuns de jalnic pentru a stopa inerţia nopţii mele ratate, ceea ce, neîndoios, era bine. Aveam să mai trag un şnaps, aşa, să mă ţină pe drum, s‑admir grota, apoi s‑o iau spre casă.
Atunci am zărit‑o pe Lise.
Ea nu mă văzuse, nu încă, şi eu continuam să port gulerul hainei din tweed ridicat, apărându‑mă de ger. Stătea tot la bar, ceva mai încolo, cu două pahare goale dinaintea ei, nişte sonde înalte din cele care au înăuntru umbreluţe Hong Kong sau sirene din plastic, iar când şi‑a ridicat privirea spre băiatul de alături, am întrezărit wizzul fulgerându‑i în ochi şi am ştiut că paharele nu avuse­seră alcool, deoarece dozele pe care le lua ea nu tolerau amestecul. Puştiul era însă făcut, rânjind beat şi moale, gata să lunece de pe scaun şi bolborosind ceva, străduindu‑se din răsputeri să‑şi focalizeze privirea şi s‑o distingă mai bine pe Lise, care stătea cu bluzonul din piele neagră al recuziterilor încheiat până sub bărbie şi cu oasele cra­niului gata să ardă prin faţa ei albă, precum un bec de o mie de waţi. Şi, văzând asta, văzând‑o acolo, am înţeles dintr‑o dată o mulţime de lucruri.
Că ea murea cu adevărat, fie datorită wizzului, fie a bolii, fie din combinaţia celor două. Că ea ştia asta al dra­cului de bine. Că băiatul de alături era prea pilit ca să bănuiască exoscheletul, totuşi nu atât de beat încât să nu fi remarcat jacheta luxoasă şi banii cu care Lise plătise bău­tura. Iar ceea ce vedeam era exact ceea ce părea.
Cu toate acestea, nu puteam pune lucrurile cap la cap, nu puteam calcula. Înăuntrul meu, ceva se crispa înfiorat.
Ea surâdea sau, oricum, schiţa ceva despre care credea că‑i un zâmbet, o expresie adecvată situaţiei, încuviinţând uneori la aiurelile împleticite ale băiatului, şi atunci mi‑am amintit replica aceea oribilă, că uneori îi place să privească.
Acum mai ştiu ceva. Ştiu că dacă n‑aş fi fost acolo, dacă nu i‑aş fi întâlnit, aş fi putut accepta tot ce s‑a petrecut mai târziu. Aş fi putut găsi chiar un fel de‑a mă bucura pentru ea, sau un fel de‑a mă încrede în ceea ce a devenit ea de atunci sau ce a construit cu imaginea ei, un program ce pretinde că este Lise, mergând până acolo încât chiar crede că este ea. Aş fi putut fi de acord cu părerea lui Rubin că, într‑adevăr, depăşise totul, Sfânta Noastră Ioană Hi‑Tech, arzând pentru contopirea cu divinitatea aceea supercablată din Hollywood, că nimic nu era impor­tant pentru ea, cu excepţia momentului plecării. Că a azvârlit, cu un strigăt de uşurare, trupul cel sărman şi trist, eliberat din cătuşele de policarbon, şi carnea blestemată. Ei bine, poate că, la urma urmei, a făcut‑o. Poate că aşa a fost. Eu sunt convins că aşa îşi închipuie ea lucrurile.
Însă zărind‑o acolo, cu degetele puştiului beat în mâna ei, o mână ce nu putea simţi, am priceput, o dată pentru totdeauna, că niciodată o motivaţie umană nu este absolut clară. Până şi Lise, cu pornirea ei corozivă, dementă, spre cariera de star şi nemurirea cibernetică, avea slăbiciuni. Era umană, într‑un mod pe care‑l detestam, fiindcă îl acceptam.
Ştiam că în noaptea aceea ieşise pentru a‑şi lua adio de la ea însăşi. Pentru a găsi pe cineva îndeajuns de criţă ca să i‑o tragă. Întrucât, atunci am înţeles, era adevărat: îi plăcea să privească.
Bănuiesc că m‑a văzut când am ieşit. Practic, alergam. Dacă m‑a observat, cred că m‑a urât mai mult decât oricând, pentru oroarea şi mila de pe chipul meu.
N‑am mai văzut‑o niciodată.


Într‑o bună zi, îl voi întreba pe Rubin de ce nu ştie să prepare decât Wild Turkey cu sifon. Băutură de calibru industrial. Îmi întinde ceaşca de aluminiu deformată, în vreme ce, în jurul nostru, încăperea ticăie şi foieşte de activitatea tainică a micilor lui construcţii.
— Ar trebui să vii la Frankfurt, repetă el.
— De ce, Rubin?
— Pentru că‑n curând ea o să te sune. Şi nu cred că eşti pregătit pentru aşa ceva. Eşti încă dat peste cap şi‑o să vorbească exact ca ea, o să gândească exact ca ea, şi‑atunci o să devii şi tu ciudat. Hai cu mine‑n Frankfurt, să schimbi aerul. N‑o să ştie că eşti acolo.
— Ţi‑am spus, rostesc, revăzând‑o în barul acela, am multă treabă. Max...
— Dă‑l dracu' pe Max. Tu l‑ai îmbogăţit. De‑acu' poate să stea cu braţele‑ncrucişate. Şi tu te‑ai îmbogăţit din drepturile tale la Regi, dacă n‑ai fi aşa de încăpăţânat să nu‑ţi verifici contul. Îţi poţi permite un concediu.
Îl privesc şi mă‑ntreb dacă să‑i spun de ultima întâlnire.
— Rubin, mulţumesc, moşule, dar...
Oftează şi bea.
— Da' ce?
— Rubin, dacă mă caută, va fi ea?
Se uită îndelung la mine.
— Dumnezeu ştie! Ceaşca îi clincăne pe masă: Adică, tehnologia există, Casey, şi‑atunci cine, moşule, zău, cine poate şti?
— Tu zici să vin cu tine‑n Frankfurt?
Îşi scoate ochelarii cu rame din oţel şi‑i lustruieşte neîndemânatic pe poalele cămăşii din lână tricotată.
— Aşa zic. Ai nevoie de‑odihnă. Poate că nu‑ti trebuie acum, da' mai târziu o s‑ai nevoie.
— Cum adică?
— Când va trebui să montezi următoarea ei creaţie. Ceea ce, cu siguranţă, se va‑ntâmpla în curând, pentru că are nevoie de bani. Ocupă o grămadă de ROM pe un mainframe de corporaţie şi câştigul de pe urma Regilor n‑ar fi ajuns nici măcar ca şperţ s‑o bage acolo. Iar tu eşti monteurul ei, Casey. Care‑i altul?
Eu îl privesc punându‑şi ochelarii înapoi pe nas şi parcă nici nu mă pot clinti.
— Care‑i altul, moşule?
Şi tocmai atunci, una dintre construcţiile lui clincăne, un sunet micuţ şi cristalin, şi‑mi dau seama că are dreptate.

John Shirley şi William Gibson - Specie integrata

                                                          John Shirley şi William Gibson

                                                                   Specie integrată
                                                    vol. CHROME (Burning Chrome, 1986)


Poate că se întâmplase în „Club Justine", în „La Jimbo", în „Tristul Jack" sau în „Podarii"; Coretti nu era si­gur unde anume o văzuse întâia dată. Ea putuse fi oricând, în oricare dintre barurile acelea. Înota prin semiviaţa sub­marină a sticlelor şi paharelor, prin volbura lentă a fumu­lui de ţigară... se deplasa prin elementul ei natural, de la un local la altul.
Acum, Coretti îşi amintea prima lor întâlnire, de parcă ar fi zărit‑o prin celălalt capăt al unui telescop puternic: o imagine minusculă, clară şi foarte îndepărtată.
O remarcase mai întâi în „Prin Spate". Denumirea se datora faptului că accesul se făcea printr‑o fundătură îngustă. Pereţii acesteia erau mâzgăliţi cu graffiti, iar flu­turii nopţii împestriţau becurile protejate cu apărători din sârmă. Sub tălpi scrâşneau sfărâmături de la cărămizile vopsite în alb. Pătrundeai după aceea într‑un spaţiu slab iluminat, bântuit de vaga şi derutanta prezenţă a altor şase becuri care încercaseră şi eşuaseră în aceeaşi încăpere, sub conducerea altor patroni. Uneori, Coretti mergea acolo, pentru că‑i plăcea surâsul obosit al barmanului negru şi pentru că puţinii clienţi încercau rareori să fie comunica­tivi.
Nu se pricepea să flecărească cu persoane necunoscute, nici la petreceri, şi nici în localuri.
Se descurca perfect în comunitatea colegiului, unde ţinea un curs introductiv de lingvistică; putea discuta cu şeful de catedră despre secvenţialitate şi opţionalitate în iniţierea conversaţiilor. Cu toate acestea, era incapabil să tăifăsuiască cu necunoscuţii în baruri sau la petreceri. Nu mergea la multe petreceri. Frecventa însă o mulţime de baruri.
Coretti nu ştia cum să se îmbrace. Hainele reprezen­tau un limbaj, iar el era un fel de bâlbâit vestimentar, inca­pabil de cea mai elementară declaraţie coerentă care să‑i destindă pe străini. Fosta lui soţie îi spunea că se îmbracă precum un marţian şi, pur şi simplu, nu părea unul dintre locuitorii oraşului. Lui nu‑i plăcea s‑o audă vorbind aşa, pentru că era adevărat.
Nu avusese niciodată o fată precum cea care stătea cu spinarea uşor arcuită în lumina submarină ce se revărsa pe tejgheaua barului din „Prin Spate". Aceeaşi lumină se înşuruba în lentilele ochelarilor barmanului, străpungea gâturile sticlelor înşiruite pe rafturi şi împroşca oglinda mătuită. Astfel luminată, rochia fetei avea culoarea verde a porumbului crud, a unei păstăi pe jumătate descojite, dezvelind spinarea, decolteul şi, prin despicăturile late­rale, cea mai mare parte a coapselor. În seara aceea, părul ei reflecta nuanţele aramei. În seara aceea, ochii îi erau verzi.
Coretti avansă hotărât printre măsuţele pustii din crom şi melamină, până la bar, unde comandă un bourbon sec. Îşi scoase scurta din molton şi în cele din urmă o ţinu în poală, aşezându‑se la un taburet distanţă de fată. „Eşti grozav", urlă în sine şi, „o să creadă că‑ţi ascunzi erecţia." Surprins, constată că într‑adevăr avea ce ascunde. Se exa­mină în oglinda dinapoia tejghelei: un bărbat de treizeci de ani, cu păr negru, rar şi chip palid şi îngust, pe gâtul mult prea lung pentru gulerul descheiat al cămăşii din nailon, imprimată cu reproducerile în trei culori ţipătoare ale unor automobile din 1910. Purta o cravată cu dungi diagonale late, maro şi negre, fără îndoială prea îngustă pentru colţurile gulerului — acum îşi dădea seama — gro­tesc de lungi. Sau poate culoarea nu era cea potrivită... Oricum, ceva...
Lângă el, în limpezimea întunecată a oglinzii, fata cu ochii verzi semăna cu Irma La Douce. Privind‑o însă mai atent, scrutându‑i figura, Coretti se înfioră. O faţă de ani­mal... O faţă frumoasă, totuşi simplă, vicleană, bidimen­sională. „Când va simţi că te uiţi la ea", gândi el, „o să‑ţi întoarcă un surâs de dispreţ amuzat — la ce altceva te‑ai aştepta?"
— Pot să... hâm... vă ofer ceva de băut? bâigui bărbatul.
În asemenea situaţii, Coretti era posedat de un îngro­zitor de penibil tic lingvistic, specific învăţătorilor. Hâm. Se cutremură. Hâm.
— Dacă puteţi să‑mi... hâm... oferiţi ceva de băut? Vai, dar e foarte amabil din partea dumneavoastră, replică ea uluindu‑l. Ar fi un lucru foarte drăguţ.
Ca prin vis, Coretti observă că răspunsul fetei suna la fel de preţios şi nesigur ca şi oferta lui.
— Cu o asemenea ocazie, continuă ea, un Tom Collins ar merge de minune.
„Cu o asemenea ocazie? De minune?" Zguduit, Coretti comandă două cocteiluri şi plăti. O femeie mătăhăloasă în blugi şi cămaşă de cowboy brodată ateriză lângă el şi‑i ceru barmanului să‑i schimbe nişte fise.
— Mersi, mormăi ea, apoi se apropie ţanţoş de tonomat şi programă pe Conway şi Loretta cu „You're The Reason Our Kids Are Ugly".
Coretti se întoarse către necunoscuta în verde şi murmură ezitant:
— Vă place muzica country‑and‑western?
Vă place...? Gemu în gând faţă de modul de formulare şi se strădui să zâmbească.
— Da, sigur că da, răspunse ea cu o infimă nazalizare, bineînţeles că‑mi place.
Femeia îmbrăcată în blugi se aşeză lângă Coretti, de unde o întrebă, făcându‑i cu ochiul:
— Teroristu' ăsta mic se ţine scai dă tine?
— Ce dracu', replică doamna în verde cu ochi de animal, nici gând, scumpo, io mi‑s cu ochii pă iel.
Şi râse. Exact atât cât trebuia. Partea de dialectolog din bărbat tresări tulburată; schimbarea frazării şi a inflexiunii fusese prea perfectă. Era oare actriţă? O imitatoare talentată? Termenul mimetism îi apăru brusc în minte, dar îl îndepărtă pentru a studia reflexia fetei în oglindă; şirurile de băuturi îi mascau sânii precum un veşmânt din sticlă.
— Mă numesc Coretti, rosti el, poltergeistul său ver­bal adoptând pe neaşteptate stilul total neconvingător de tip dur. Michael Coretti.
— Încântată de cunoştinţă, zise fata, prea încet ca să poată fi auzită de cealaltă şi revenind din nou la jalnica parodiere a lui Emily Post.
— Conway şi Loretta, vorbi individa în blugi fără să se adreseze cuiva anume.
— Antoinette, continuă cea în verde, înclinând capul.
Îşi termină paharul, se prefăcu că‑şi examinează cea­sul, spuse un mulţumesc‑pentru‑trataţie dat dracului de politicos şi plecă.
Zece minute mai târziu, Coretti o urmărea pe Third Avenue. Nu urmărise pe nimeni în viaţa lui, ceea ce îl înspăimânta şi îl excita în aceeaşi măsură. Cincisprezece metri părea un interval discret, dar ce putea face dacă Antoinette ar fi privit întâmplător peste umăr?
Third Avenue nu este o stradă întunecată şi acolo, sub lumina unui felinar, precum sub un reflector de teatru, ea începu să se schimbe. Artera era pustie.
Fata traversa strada. Coborî de pe bordură şi procesul începu. Mai întâi, cu şuviţe de culoare în păr — iniţial Coretti crezuse că erau reflexii de lumină. Nu existau însă tuburi fluorescente care să proiecteze petele colorate ce apăreau, lunecând şi întrepătrunzându‑se aidoma băltoa­celor de petrol pe apă. După aceea culorile dispărură şi, trei secunde mai târziu, părul devenise blond‑coliliu. Bărbatul continuă să fie sigur că era vorba de un joc de lumini, până ce rochia ei porni să se contorsioneze, răsucindu‑se pe trup aidoma unei folii de plastic aderent. O parte se desprinse complet şi rămase pe pavaj sub forma unor crâmpeie încreţite, năpârlită ca pielea unei lighioane fabuloase. Când Coretti trecu pe lângă ea, se transformase într‑o spumă verzuie, fâsâind, dizolvându‑se, dispărând. El ridică privirea către fată şi aceasta purta acum o altă rochie, din satin verde cu ape. Pantofii se schimbaseră şi ei. Umerii Antoinettei erau dezgoliţi, cu excepţia bretele­lor subţiri care i se încrucişau pe spinare. Părul îi devenise scurt şi adunat în smocuri ascuţite.
Coretti îşi dădu seama că se rezemase de vitrina unui bijutier, iar răsuflarea îi gâfâia neregulat în umezeala serii de toamnă. Auzea cadenţele unei discoteci aflate la două cvartale depărtare. Pe măsură ce se apropia de localul respectiv, mişcările fetei căpătară subtil un ritm nou — o accentuare în legănatul şoldurilor, în modul cum călca trotuarul. Portarul o lăsă să treacă, salutând‑o nesigur din cap. Îl opri pe Coretti, îi examină atent permisul de conducere şi se încruntă spre scurta lui din molton. Nerăbdător, bărbatul cercetă revărsarea de lumini dinspre vârful unei scări din plastic lăptos, aflată înapoia portaru­lui. Fata dispăruse acolo, în fulgerele automate şi tunetele redundante.
Mormăind fără chef, paznicul îl lăsă să treacă şi Coretti se năpusti în susul scării, goana lui perturbând luminile de sub treptele din plastic translucid.
Lingvistul nu mai fusese niciodată într‑o discotecă; se trezi într‑un mediu destinat completei satisfacţii‑prin‑distracţii. Îşi croi drum cu nervozitate printre gesturi, mode şi incantaţii urbane mecanice, ce bubuiau din difuzoarele uriaşe. O căută aproape orbeşte pe ringul de dans cu po­ziţii încremenite sub luminile stroboscopice.
O găsi la bar, sorbind dintr‑un pahar rece, înalt şi lugubru şi ascultând un tânăr care purta o cămaşă largă de mătase ivorie şi colanţi negri. Încuviinţa din cap la inter­vale pe care Coretti le aprecie drept corespunzătoare. El însuşi comandă, indicând o sticlă de bourbon. Fata bău cinci sonde înalte, după care îl urmă pe tânăr pe ringul de dans.
Evolua perfect sincronizată cu muzica, trecând de la o postură la alta; parcurse cu graţie, dar fără ostentaţie, întreaga serie obligatorie de figuri, adaptându‑se perfect. Mereu, mereu adaptându‑se perfect. Partenerul ei dansa mecanic, executând cu dificultate ritualul.
Când melodia se încheie, fata se răsuci brusc şi se afundă în grosul mulţimii. Gloata mişcătoare i se închise în jur precum un lichid vâscos.
Coretti se repezi după ea fără s‑o scape din ochi — şi fu singurul care‑i zări metamorfoza. Până să ajungă la scară, era roşcat‑arămie şi purta o rochie lungă, albastră. O floare albă îi îmbobocea înapoia urechii drepte; acum părul îi era lung şi lins. Sânii îi deveniseră ceva mai largi, iar şoldurile puţin mai grele. Coborî treptele câte două o dată şi pe Coretti îl încercă teama pentru ea. La cât băuse...
Alcoolul părea însă că nu are nici un efect asupra fetei.
Fără s‑o slăbească o clipă din ochi, bărbatul o urmă, simţindu‑şi inima bătând mai iute decât pulsaţiile discotecii dinapoia sa, convins că, dintr‑o clipă în alta, Antoinette avea să se întoarcă, să‑l ţintuiască cu privirea şi să strige după ajutor.
La două intersecţii mai jos pe Third Avenue, ea intră în „Lothario". Păşea acum altfel. „Lothario" era un local alcătuit dintr‑o serie de săliţe liniştite, ticsite de ferigi şi oglinzi stil Art Déco. Din tavan atârnau imitaţii de lămpi Tiffany, alternând cu ventilatoare cu pale din lemn care se roteau mult prea lent ca să poată învolbura fuioarele de fum ce pluteau prin murmurul blând al conversaţiilor. După vacarmul discotecii, „Lothario" reprezenta un loc tihnit şi reconfortant. Un pianist de jazz, purtând cămaşă în dunguliţe şi o cravată cu nodul slăbit, concura în sur­dină discuţiile şi râsetele de la o duzină de mese.
Ea se găsea la bar; doar jumătate din taburete erau ocupate, însă Coretti alese o masă la perete, în umbra unui palmier miniatural, şi comandă bourbon.
Bău paharul şi mai ceru unul. În seara asta, nu prea simţea alcoolul.
Antoinette stătea lângă un tânăr, un alt tânăr, cu ace­leaşi trăsături regulate, prietenoase. Purta o cămaşă de golf galbenă şi blugi călcaţi cu dungă. Şoldul ei îl atingea uşor pe al tânărului. Nu păreau că vorbesc, totuşi Coretti simţea că există o comunicare. Se aplecau lent unul spre celălalt, în tăcere. Lingvistul încercă o senzaţie ciudată. Se duse la toaletă şi se stropi cu apă pe faţă. Când se întoarse, făcu în aşa fel încât să treacă la mai puţin de un metru de cei doi. Buzele nu li se clintiră până ce nu intră în raza lor auditivă.
Pe rând, murmurară fleacuri realiste:
— ... văzut anterioarele lui filme, dar...
— Cam autoindulgent, nu crezi?
— Bineînţeles, dar în ideea că...
În clipa aceea, Coretti ştiu pentru prima dată ce erau, ce trebuiau să fie. Indivizi dintre cei pe care‑i vezi în loca­luri şi care par că s‑au născut acolo, care par cu adevărat în mediul lor natural. Nu nişte drojdieri, ci mobile umane. Funcţii ale barului. Dependinţe... O specie integrată.
Ceva din el îl îmboldea spre o confruntare. Ajunse la masa lui, dar constată că nu se putea aşeza. Se răsuci, inspiră adânc şi porni rigid către bar. Ar fi dorit să atingă umărul neted al fetei şi s‑o întrebe cine era, mai precis ce era, şi să sublinieze nepăsătoarea ironie a sorţii că tocmai el, Coretti, cel îmbrăcat ca un marţian, indiscretul, nea­daptatul ale cărui ţinută şi conversaţii nu se potriveau niciodată, el le descoperise în cele din urmă secretul.
Nu avu însă curajul s‑o facă şi se mulţumi să se aşeze pe taburetul de lângă fată şi să comande un bourbon.
— Dar nu crezi, îşi întreba ea vecinul, că toate astea sunt relative?
Curând, locurile de după tânăr au fost ocupate de o pe­reche care discuta politică. Antoinette şi Cămaşă‑de‑golf preluară perfect tema, reciclând‑o, vorbind doar atât de tare cât să fie auziţi. În timp ce vorbea, chipul fetei rămânea inexpresiv. O pasăre ciripind pe un ram...
Stătea atât de natural pe taburet, de parcă s‑ar fi găsit într‑un cuibuşor. Cămaşă‑de‑golf plătea băuturile. Avea întotdeauna bani potriviţi, cu excepţia cazurilor când voia să lase bacşiş. Coretti îi privi deşertând metodic câte şase cocteiluri fiecare, aidoma unor insecte ce se hrănesc cu nectar. Cu toate acestea, glasurile lor nu‑şi sporiră nici o clipă intensitatea, obrajii nu li se înroşiră şi, când în cele din urmă se sculară, se mişcară fără urmă de ameţeală — o slăbiciune, gândi Coretti, o fisură în camuflajul lor.
Nu‑i acordară absolut nici cea mai mică atenţie, în vreme ce‑i urmări prin trei localuri succesive.
Când intrară în „Waylon", se metamorfozară atât de rapid, încât lingvistului îi veni greu să urmărească fazele transformării. Era unul dintre barurile acelea cu uşile toa­letelor inscripţionate cu Pointeri şi Setteri, iar deasupra platourilor cu pastramă şi cârnaţi iuţi exista o plăcuţă din imitaţie de pin pe care scria: Avem o înţelegere cu băncile. Ele nu servesc bere şi noi nu acceptăm cecuri
În „Waylon", fata era durdulie, cu cearcăne întunecate sub ochi. Pe costumul din poliester se vedeau pete de cafea. Tovarăşul ei purta blugi, tricou şi şapcă roşie de basebal, cu o emblemă alb‑roşie Peterbilt. Coretti riscă să‑i piardă, când petrecu un minut disperat în „Ţintaşii", clipind derutat înaintea unui afiş din carton pe care scria de mână: Ţinta noastră este plăcerea dumneavoastră — Plăcerea noastră este să ţintiţi bine.
Third Avenue se pierdea în apropierea portului într‑un ghem pietrificat de cărămidărie. Pe durata ultimului cvar­tal, vărsături recente însemnau din loc în loc pavajul, iar bătrâni moţăiau în faţa televizoarelor alb‑negru, sigilaţi de‑a pururi îndărătul geamurilor aburite ale hotelurilor decolorate.
Barul pe care‑l descoperiră acolo nu avea nume. Un as de caro se cojea treptat pe fereastra nespălată şi barmanul avea un chip ca un pumn strâns. Un tranzistor FM în car­casă de plastic albicios jelea rockuri digerabile peste şiru­rile inegale de mese pustii. Băură bere şi cincizeci de tărie. Erau bătrâni acum, două nulităţi care pileau şi fu­mau sub lumina becurilor goale, tuşind deasupra pachetu­lui de Camel mototolit pe care ea îl scosese din buzunarul unei pelerine cafenii, murdare.
La ora două şi douăzeci şi cinci se găseau în sala de la ultimul etaj al noului complex hotelier ce domina portul. Ea purta o rochie de seară, iar el un costum închis la culoare. Sorbeau din coniac şi se prefăceau că admiră luminile oraşului. Raseră fiecare câte trei coniacuri, în vreme ce Coretti îi spionă dinapoia unui Wild Turkey mic, servit într‑o sondă din cristal Waterford.
Băură până la închidere. Coretti îi urmă în lift. Îi surâseră politicoşi, dar îl ignorară. În faţa hotelului erau două taxiuri; ei se urcară într‑unui, iar Coretti în celălalt.
— Urmăreşte maşina aia, rosti Coretti răguşit, aruncând ultima lui bancnotă de douăzeci de dolari hippie‑ului bătrân de la volan.
— S‑a făcut, moşule, gata...
Şoferul se ţinu de coada celuilalt automobil cale de şase cvartale, până la un alt hotel, mai modest. Cei doi coborâră şi intrară în clădire. Coretti ieşi încet din taxiul său, gâfâind.
Simţea că i se face rău de gelozie: pentru încarnarea conformităţii, pentru această femeie care nu era o femeie, ci un tapet uman. Privi hotelul... şi‑şi pierdu curajul. Îi întoarse spatele.
Merse pe jos până acasă. Şaisprezece cvartale... La un moment dat, îşi dădu seama că nu era beat. Nu era câtuşi de puţin beat.


Dimineaţa, sună la colegiu ca să‑şi anuleze prima oră. Cu toate acestea, nu se simţea deloc mahmur. Nu avea gu­ra uscată şi, examinându‑se în oglinda de la baie, văzu că ochii nu‑i erau injectaţi.
După‑amiază dormi şi visă oameni cu chipuri de oi, reflectate în oglinzile dinapoia şirurilor de sticle.


În seara aceea ieşi să cineze, singur... şi nu mâncă nimic. Avea sentimentul că mâncarea din farfurie se holba la el. O răscoli puţin, ca să lase impresia că ciugulise ceva, plăti şi merse într‑un bar. Apoi în altul. Şi în altul, căutând‑o. Acum îşi folosea cartea de credit, deşi intrase deja adânc în contul Visa. Dacă o întâlnise cumva, n‑o recunoscuse.
Uneori, supraveghea hotelul în care o văzuse intrând. Examina cu atenţie toate cuplurile care intrau ori ieşeau. N‑ar fi putut s‑o identifice doar după aspect... dar trebuia să existe o senzaţie, un soi de recunoaştere intuitivă. Privi perechile, însă nu fu niciodată sigur.
În următoarele săptămâni, vizită sistematic localurile din oraş. Înarmat la început cu harta străzilor şi cu cinci pagini rupte din cartea de telefon, progresă treptat spre locurile mai obscure, taverne care nu erau menţionate nicăieri. Unele nici nu aveau telefon. Deveni membru al unor cluburi particulare dubioase, descoperi spelunci fără autorizaţie, funcţionând după închiderea celorlalte, unde îţi aduceai trăscăul, şi stătu, intimidat, în odăi întunecate consacrate unor domenii obscure ale sexualităţii, despre care până atunci nici nu ştiuse că existau.
Continuă însă cu ceea ce devenise circuitul său noc­turn. Începea întotdeauna din „Prin Spate". Fata nu era niciodată acolo, nici în următorul local, nici în următorul. Barmanii îl cunoşteau şi le făcea plăcere să‑l vadă apărând, deoarece consuma întruna fără să pară că se îmbată vreodată. De acord, se cam holba la ceilalţi clienţi — şi ce dacă?
Coretti îşi pierdu slujba.
Lipsise de la prea multe ore. Începuse să suprave­gheze hotelul ori de câte ori putea, chiar şi în timpul zilei. Fusese văzut în prea multe baruri. Părea că nu‑şi schimba niciodată hainele. Refuzase să ţină cursuri la seral. Uneori se oprea în toiul unei expuneri, întorcându‑se şi privind pierdut pe fereastră.
În secret, fusese mulţumit de concediere. Colegii îi aruncau căutături ciudate la reuniunile cadrelor, unde nu putea mânca nimic. Iar acum avea mai mult timp disponi­bil pentru căutare.
Coretti o găsi pe fată într‑o noapte de miercuri, la ora două şi cincisprezece, într‑un bar pentru homosexuali denumit „Hambarul", lambrisat în lemn natur, de care spânzurau căpestre şi unelte agricole ruginite. Totul aici era strident: parfumul, râsetele şi berea. Antoinette era sora veselă a tuturor, îmbrăcată într‑o rochie cu strasuri albastre şi purtând o pană verde în părul castaniu, coafat. Învăluit de o senzaţie de uşurare aproape celulară, Coretti fu conştient de un soi de admiraţie, o mândrie stranie pe care o simţea acum în ea... şi în cei asemenea ei. Fata aparţinea şi locului acesta. Era un arhetip, o hetero‑sexuală care nu reprezenta nici un fel de ameninţare pen­tru „fetiţe" ori pentru prietenii lor. Tovarăşul ei devenise un bărbat fără vârstă, cu tâmplele grijuliu argintate, purtând un pulover din angora şi pardesiu.
Băură şi iar băură, şi ieşiră în ploaie râzând — râsul perfect adecvat. Un taxi aştepta; ştergătoarele parbrizului său duplicau bătăile inimii lui Coretti.
Ţopăind stângaci peste băltoacele de pe trotuar, el se strecură în maşină, aşteptând temător reacţia lor.
Stătea pe bancheta din spate, alături de fată.
Bărbatul cu tâmplele argintate se adresă şoferului. Acesta murmură ceva în microfon, băgă în viteză şi porni prin ploaie pe străzile întunecate. Peisajul urban nu‑l impresiona deloc pe Coretti, care îşi putea imagina deja taxiul oprindu‑se, bărbatul grizonat şi femeia râzătoare împingându‑l afară şi arătându‑i, zâmbind, poarta unui azil de nebuni. Sau: taxiul frânând şi cuplul coborând, scuturând cu tristeţe din capete. De o duzină de ori îşi închi­pui maşina staţionând pe o stradă lăturalnică, pustie, unde el era sugrumat metodic. Abandonat mort în ploaie. Fiindcă nu era unul de‑al lor.
Ajunseră însă la hotelul lui Coretti.
În lumina slabă a luminiţei taxiului, îl privi cu atenţie pe cel de lângă el căutând banii pentru cursă. Putea dis­tinge limpede căptuşeala pardesiului, care era una şi aceeaşi cu puloverul din angora. Nu se zărea umflătura unui portofel şi nici vreun buzunar, însă se deschise un soi de fantă care se lărgi când degetele bărbatului rămaseră deasupra ei, apoi vărsă bani. Trei bancnote, împăturite, lunecară lin dinăuntru. Banii erau uşor umezi. Se uscară imediat ce bărbatul îi despături, aidoma aripilor unui flu­ture abia ieşit din crisalidă.
— Păstrează restul, spuse individul integrat coborând din taxi.
Antoinette se strecură după el şi Coretti îi urmă, văzând înaintea ochilor numai fanta. Crăpătura umedă, tivită cu roşu, ca o branhie.
Holul hotelului era pustiu, iar recepţionerul stătea aplecat deasupra unui careu de cuvinte încrucişate. Pere­chea pluti în tăcere prin faţa lui şi intră în ascensor, cu Coretti ţinându‑se aproape. La un moment dat, încercă să prindă privirea femeii, însă ea îl ignoră. Iar mai apoi, în vreme ce liftul urca şapte nivele mai sus de etajul unde locuia lingvistul, Antoinette se aplecă şi mirosi scrumiera cromată din perete, tot aşa cum un câine adulmecă solul.
În toiul nopţii, hotelurile nu sunt niciodată cufundate în tăcere. Coridoarele nu sunt niciodată absolut liniştite. Se aud nenumărate suspine neclare, foşnete de cearşafuri şi glasuri înăbuşite vorbind în somn. Cu toate acestea, pe coridorul etajului nouă, Coretti avu senzaţia că se depla­sează printr‑un vid perfect, lipsit de zgomote; pantofii săi nu scoteau nici un sunet pe mocheta lipsită de culoare, până şi bătăile inimii lui de intrus erau absorbite de imprimeurile vagi care decorau tapetul.
Încercă să numere micuţele ovaluri din plastic, prinse cu şuruburi în uşi, fiecare gravat cu trei cifre, dar corido­rul părea că se întinde la nesfârşit. În cele din urmă, bărba­tul se opri în fata unei uşi ca toate celelalte, furniruită cu imitaţie de lemn de trandafir, şi puse palma deasupra broaştei, lipind‑o de metal. Se auzi un râcâit, apoi meca­nismul ţăcăni şi uşa se deschise. Când bărbatul îşi retrase mâna, Coretti zări o aşchie osoasă de forma unei chei, roz‑cenuşie, retrăgându‑se umedă în carnea albicioasă.
În cameră nu ardea nici o lumină, însă haloul palid de neoane al oraşului se strecura printre jaluzele, per‑miţându‑i să distingă chipurile a peste o duzină de per­soane cocoţate pe marginile patului, canapelei, fotoliilor şi taburetelor din bucătărie. La început, Coretti crezu că aveau ochii deschişi, apoi pricepu că pupilele mate erau acoperite de membrane nictitante, pleoape terţiare ce re­flectau slabele tonuri fluorescente dinspre fereastră. Pur­tau îmbrăcămintea adecvată ultimului local vizitat; mantalele diforme ale Armatei Salvării stăteau alături de coloratele haine sport din suburbii, rochiile de seară lângă salopetele prăfuite de fabrică, hainele din piele ale moto‑cicliştilor lângă tweedul Harris bine periat. În somn, dispăruse orice contrafacere de umanitate.
Erau aciuaţi aici peste noapte.
Cuplul său se instală pe marginea măsuţei de mela­mină din bucătărie, iar Coretti şovăi, rămas singur în mij­locul covorului. Ani‑lumină de mochetă păreau că‑l despart de ceilalţi, totuşi ceva îl atrăgea din depărtare, promiţându‑i odihnă, pace şi integrare. Continua însă să ezite, tremurând de o indecizie care părea că ia naştere din nucleul genetic al fiecărei celule a trupului său.
Până ce ei deschiseră ochii, cu toţii simultan, membra­nele lunecând în lateral şi dezvăluind calmul nepământean al locuitorilor din fosa cea mai întunecată a oceanului.
Coretti urlă şi o luă la goană, alergând pe coridoare şi coborând scările din beton răsunător, spre ploaia răcori­toare şi străzile aproape pustii.
Nu reveni niciodată în odaia sa de la etajul trei al imo­bilului. Plictisitul detectiv al hotelului strânse cărţile de lingvistică şi singurul geamantan de haine, care fură vândute în cele din urmă la licitaţie. Coretti închirie o cameră într‑o pensiune condusă de o baptistă încruntată, antialcoolică, care‑şi obliga chiriaşii să se roage la începu­tul fiecăreia dintre cinele arse pe plită. N‑o deranja faptul că el nu mânca niciodată în comun; îi explicase că avea masa asigurată la locul de muncă. Minţea acum în mod curent şi cu iscusinţă. Niciodată nu consuma băuturi al­coolice în pensiune şi nici nu venea acasă beat. Domnul Coretti era puţin bizar, dar întotdeauna achita chiria la timp. Şi era foarte liniştit.
Coretti încetă s‑o mai caute pe Antoinette. Încetă să mai frecventeze barurile. Bea dintr‑o sticlă ţinută într‑o pungă de hârtie, când se ducea şi revenea de la slujba lui, în depozitul unei edituri dintr‑un cartier a cărui industralizare permitea existenţa puţinor baruri.
Lucra în schimburile de noapte.
Uneori, spre zori, cocoţat pe marginea patului nedesfăcut, moţăind — acum nu mai dormea niciodată întins — se gândea la ea. La Antoinette. Şi la ei. La specia integrată. Uneori specula visător... Poate că erau aidoma şoarecilor de casă, genul de animale mici care evoluaseră doar pentru a trăi în zidurile structurilor clădite de oameni.
Animale ce se hrănesc exclusiv cu băuturi alcoolice. Dotate cu un metabolism aparte, ele convertesc alcoolul şi diversele proteine din coctailuri, vinuri şi beri în tot ceea ce au nevoie. Îşi pot modifica aspectul exterior, pre­cum cameleonii, pentru protecţie, astfel încât să trăiască printre noi. Şi poate că, se gândi Coretti, se dezvoltă în etape. În primele faze sunt asemănători oamenilor, consumă aceeaşi hrană ca ei şi‑şi percep diferenţa doar sub forma senzaţiei neclare că nu fac parte dintre aceştia.
Animale înzestrate cu o şiretenie proprie, cu un ansamblu propriu şi special de instincte urbane. La care se adaugă capacitatea de a‑i recunoaşte pe cei din aceeaşi specie, atunci când se află în preajmă. Poate...
Sau poate că nu...
Coretti luneca în somn.


Într‑o miercuri, la trei săptămâni după ce obţinuse noua slujbă, proprietăreasa deschise uşa camerei — nu ciocănea niciodată — şi‑l anunţă că e căutat la telefon. Glasul ei era crispat de obişnuita suspiciune şi Coretti o urmă pe coridorul întunecat, până în sufrageria comună de la etajul doi, unde se găsea telefonul.
Ducând la ureche receptorul negru, de modă veche, auzi la început doar muzică, apoi un vuiet sonor care se descompuse într‑un amalgam de fragmente de conver­saţii. Râsete... Nimeni nu‑i vorbi pe fondul zgomotos al localului, însă melodia din fundal era „You're the Reason Our Kids Are Ugly".
Pe urmă se auzi tonul, când cel care‑i telefonase închise.


Mai târziu, singur în odaia lui, ascultând paşii apăsaţi ai proprietăresei în camera de dedesubt, Coretti îşi dădu seama că nu era nevoie să mai rămână aici. Fusese chemat. Gazda impusese însă ca orice plecare din pensiune să fie anunţată cu trei săptămâni înainte. Asta însemna că bărbatul îi datora bani. Instinctul îi spunea să renunţe la ei.
Muncitorul creştin reformat din încăperea vecină tuşi prin somn, când Coretti se sculă şi porni pe hol, spre tele­fon. Îl anunţă pe şeful schimbului său că părăsea slujba. Închise şi reveni în camera lui, încuie uşa şi se dezbrăcă fără grabă până ce rămase gol‑puşcă în faţa litografiei cu ramă ţipătoare a lui Iisus, aflată deasupra biroului brun din oţel.
După aceea numără nouă bancnote de câte zece dolari şi le aşeză cu atenţie lângă plăcuţa cu două mâini încleştate în rugăciune care orna tăblia biroului.
Erau bani arătoşi. Bani perfect valabili. Îi făcuse el însuşi.


De data aceasta, Coretti n‑avea chef să pălăvrăgească. Antoinette avea în faţă o margarita; comandă şi el acelaşi lucru. Ea plăti, scoţând banii cu o mişcare expertă dintre sânii care se legănau în decolteul adânc al rochiei. El întrezări branhia închizându‑se acolo. Se simţi cuprins de o bruscă excitare — care de data aceasta nu se materializă printr‑o erecţie.
După cea de‑a treia margarita, şoldurile li se atingeau şi o senzaţie nouă se răspândea prin el în valuri lente de orgasm. Zona de contact era lipicioasă şi avea mărimea bazei degetului mare, în locul unde ţesătura se deschisese. El era doi oameni: interiorul, contopindu‑se cu ea într‑o totală comuniune celulară, şi învelişul, care stătea negli­jent pe taburetul barului, cu coatele de ambele părţi ale paharului, jucându‑se între degete cu paiul cocteilului. Zâmbind binevoitor în gol. Calm, în penumbra răcoroasă.
Şi o dată, însă numai o singură dată, o părticică distantă şi îngrijorată din el îl făcu pe Coretti să‑şi plece privirea spre locul unde pulsau tuburile moi, rubinii, iar cârceii purtând în vârf buze tăioase se mişcau în umbrele dintre ei. Precum tentaculele întrepătrunzându‑se a două anemone stranii.
Se împerecheau, fără ştirea nimănui.
Iar barmanul, când aduse următorul rând, le oferi surâsul lui obosit şi spuse:
— Plouă tare, este? Nu mai vrea să‑nceteze.
— Aşa a ţinut‑o toată săptămâna asta nenorocită, răspunse Coretti. Toarnă cu găleata.
Şi o spusese perfect. Ca un om adevărat.